Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
ISTORIA DIPLOMATICA SI ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE - CONCEPTII SI METODOLOGII


ISTORIA DIPLOMATICA SI ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE - CONCEPTII SI METODOLOGII




UNIVERSITATEA "AL.I.CUZA" IASI

FACULTATEA DE ISTORIE

Invatamant la distanta




ISTORIA DIPLOMATICA SI ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE - CONCEPTII SI METODOLOGII

ISTORIA RELATIILOR INTERNATIONALE

Inceputul istoriei diplomatiei se confunda cu inceputul istoriei civilizatiei , dar despre o diplomatie in adevaratul sens al cuvantului , nu se poate vorbi decat odata cu aparitia statului.

Definita sintetic ca "stiinta sau arta negocierilor", sau "stiinta raportutilor internationale", cuprinde intregul sistem de interese care iau nastere din raporturile stabilite intre natiunui , scopul sau direct , fiind mentinerea pacii si bunei armonii intre state.

Aparent istoria diplomatiei se confunda cu istoria relatiilor internationale.

In realitate confuzia este determinata numai de folosirea titlurilor generice de "istoria diplomatiei" sau "Istoria diplomatica" la un mare numar de lucrari care trateaza evolutia raporturilor dintre state. Istoria relatiilor internationale studiaza aparitia si dezvoltarea marilor probleme internationale, sau asa cum spune istoricul francez Jacques Droz , problema externa a marilor puteri.

Istoria relatiilor internationale nu se limiteaza numai la o expunere cronologica a evenimentelor importante ale istoriei omenirii , ci ea analizeaza cauzele psihologice, pune in lumina interesele multiple si interactiunile ascunse .

Instrumentul principal de infaptuire a relatiilor internationale este diplomatia , alcatuita din ansamblul de mijloace si activitati specifice pe care un stat le pune in slujba politicii sale externe.

Dezvoltarea diplomatiei a fost marcata de trei faze. Prima si cea mai lunga a fost perioada ambasadelor temporare proprie antichitatii si evului mediu. Faza a doua , cea a ambasadelor permanente in statele straine, conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic central, a aparut la sfarsitul evului mediu si caracterizeaza epoca moderna si contemporana. Faza a treia , a congreselor si conferintelor diplomatice este produsul epocii moderne si este considerata ca cea mai proprie modalitate de inlaturare a starilor de conflict politic si armat dintre state.

Ambasadele permanente s-au nascut dintr-un ansamblu de circumstante dintre care cele mai semnificative sunt urmatoarele: inlocuirea statului si a actiunii de ierarhizare politica din Europa evului mediu prin centralizarea puterii ( alcatuirea marilor monarhii moderne Franta, Anglia, Spania, la mijlocul secolului XV ) ; ofensiva turcilor in Orient; marile razboaie ale Occidentului ( razboiul de o suta de ani, razboiul "celor doua roze", razboaiele italiene ).

Mai repede decat marile monarhii europene , statele italiene , datorita gradului mai inalt de dezvoltare al fortelor de productie , dar si din cauza faramitarii politice au simtit nevoia asigurarii unui echilibru in peninsula prin exploatarea intereselor divergente si convergente si acordarea de concesii reciproce.

Acesti factori au fost pusi in valoare cu ajutorul diplomatiei si in mod necesar au aparut institutii si modele noi in sensul modern al cuvantului. Consecinta politica a fost sistemul creat prin pacea de la Lodi ( 1454 ) semnata de catre Florenta, Neapole, Roma, Milano si Venetia, care a asigurat echilibrul dintre principalele state italiene si a garantat pacea si independenta Italiei pentru aproape o jumatate de secol. Dar statele italiene nu dispuneau de forte suficiente care sa le asigure integritatea si independenta in conditiile in care monarhiile vecine , tot mai consolidate si centralizate isi atintisera privirile asupra lor. Singura posibilitate de salvare era asigurarea unui echilibru politic mai larg, cu alte cuvinte organizarea Europei in mare , cum era Italia organizata in mic.

De aici necesitatea ambasadelor permanente , care prin intermediul agentilor sa spioneze intentiile tuturor si la momentul potrivit sa paralizeze pe cale diplomatica tendintele de suprematie ale statelor puternice si ambitioase.

Diplomatia organizata in adevaratul sens al cuvantului a aparut atunci cand papalitatea a devenit o forta politica in Europa . Interesele Romei pontificate in statele crestine au fost sustinute de timpuriu de reprezentanti sau agenti.

Inceputul facut de diplomatia pontificata in directia ambasadelor permanente a fost amplificat cu mijloace superioare de republica Venetia. Sub influenta Romei si din contactul cu Imperiul Bizantin , de la care a imprumutat structura si modelele diplomatiei , Venetia si-a organizat temeinic diplomatia.

Marile interese comerciale a obligat Venetia sa stranga relatiile diplomatice cu statele straine , ca sa-si asigure o reprezentare si o aparare continua. Pentru a-si atinge pe deplin scopul aceste ambasade au fost investite cu caracter permanent.

Organizarea diplomatiei venetiene s-a facut prin legi si decrete foarte severe. Legea interzicea ambasadorilor sa aiba vreo proprietate in tara in care erau acreditati. Gratie unei alte legi votata in decembrie 1268 , istoria dispune astazi de celebrul "relazioni" ( rapoarte ) si "dispacci" ( depese ) ale ambasadorilor venetieni , martori oculari , inteligenti si patrunzatori , buni politicieni si scriitori. Acestia erau obligati ca in termen de cinsprezece zile de la intoarcerea in patrie sa prezinte un raport complet senatului despre misiunea lor si despre situatia tarii respective ( din punct de vedere geografic, etnografic, compozitia si moravurile curtii, situatia economica , financiara si politica, legaturile cu alte state, etc. ). Legea a ramas in vigoare pana la disparitia republicii in 1797 si cu toate ca mai multe incendii au distrus o parte din arhivele Venetiei , exista culegeri de rapoarte amanuntite de la 1492 pana la 1797 si de depese intre 1554 si 1797 , dupa care se poate scrie astazi o istorie a Europei in secolele XVI - XVII in viziunea ambasadorilor venetieni.

De asemenea, Venetia ca si celelate state italiene, a folosit pe scara larga cifrul diplomatic, destul de usor de dezlegat la inceput , dar tot mai sigur pe masura ce arta cifrarii s-a perfectionat. Atat instructiunile cat si depesele erau cifrate, cu acest lucru ocupandu-se persoane speciale, iar codul se afla in pastrarea " Consiliului celor zece ".

Exemplu curtii pontificale care avea reprezentanti in toate statele catolice ale Venetiei , reprezentata in toate regiunile unde avea interese comerciale a fost urmat in curand de Milano si Florenta.

De asemenea, de catre ducele Milanului, Francesco Sforta, a unei misiuni permanente la Genova , in 1455, imitata cinci ani mai tarziu, de Savoia si apoi de toate statele italiene, a marcat sub aparenta unei simple perfectionari tehnice , o etapa decisiva in istoria si conceptia diplomatiei.





Franta a adoptat sistemul ambasadelor permanente in vremea lui Ludovic al XII- lea ( 1499-1515 ). Acesta, ca sa inlature suspiciunile cu care erau inconjurati ambasadorii , a inventat o teorie potrivit careia suveranul care avea cat mai multi reprezentanti ai altor state la curtea sa se bucura de o faima deosebita. Gratie acestei fictiuni institutia ambasadei a fost privita cu mai multa bunavointa si astfel a putut sa se generalizeze.

Diplomatia medievala franceza a fost serios organizata dupa modelul italian de Francisc I. Influenta si subtila, ea a contribuit din plin la realizarea unei politici externe vast concepute si ferm executate. Franta si-a trimis ambasadorii in Suedia, Danemarca, Statele germane, Polonia si ceea ce crestinatatea n-a putut concepe , la Constantinopol. O retea intinsa de agenti secreti furniza regelui informatiile de care avea nevoie.

La 1 ianuarie 1589 Henric al III- lea a inmanunchiat pentru prima oara afacerile straine in mainile unui singur secretar de stat , in persoana lui Louis Revol. Aceasta reglementare n-a rezolvat situatia in mod definitiv, afacerile externe fiind , dupa un timp din nou impartite intre diversi secretari. Sesizand gravele inconveniente care rezultau din aceasta impartire Richelieu a prezentat lui Ludovic al XIII- lea un proiect "de punere a tuturor afacerilor straine intr-o singura mana". Ordonanta din 11 martie 1626 a incredintat afacerile straine primului secretar de stat numit special in acest scop , Phelypeaux d' Herbault.

Incepand cu Richelieu, influenta diplomatiei franceze va creste mereu, ajungand in timpul lui Ludovic al XIV-lea predominanta si universala. Richelieu a fost primul om de stat care a acordat diplomatiei importanta pe care o merita. Principiile pe care le-a elaborat in acest domeniu , dupa care s-a calauzit si pe care le-a transmis urmasilor in asa fel in care sa le aiba mereu in vedere pot fi rezumate in sase puncte principale: a) interesele statului sunt mai presus de orice "opinii si prejudecati sentimentale , doctrinare sau ideologice", b) politica oricarui guvern" nu poate fi incununata de succes daca nu se bucura de sprijinul opiniei publice nationale ", c) echilibrul politic dintre marile puteri este singura modalitate de asigurare a linistii si a sigurantei statelor europene, d) tratativele diplomatice trebuie sa constituie o activitate permanenta; ele nu sunt rezultatul unui fapt intamplator , ci un act constient, care nu trebuie intrerupt nici in timp de pace, nici in timp de razboi; negocierile inseamna mai mult decat reglementarea unor chestiuni litigioase, ele sunt un mijloc de informare; e) tratatul ( de pace, de alianta, economic, etc. ) trebuie incheiat cu maxima responsabilitate si odata incheiat trebuie respectat cu strictete; " el trebuie sa cuprinda stipulatii precise , care sa excluda orice subterfugii sau interpretari ulterioare care pot crea stari de tensiune "; f) "ambasadorul nu trebuie sa nesocoteasca instructiunile, caci risca sa compromita bunele intentii ale suveranului sau".

Principiile lui Richelieu- ca de altfel intreaga politica externa initiata de acesta- au fost aplicate in continuare, daca nu cu aceeasi stralucire, cu aceeasi stralucire, cu siguranta cu aceeasi tenacitate si cu mai multa siretenie de Mazarin.

In prima jumatate a secolului al XVII- lea intreaga energie a diplomatie europene a fost absorbita de un conflict care a depasit , prin durata si ororile sale , tot ceea ce Europa medievala conoscuse pana atunci si anume Razboiul de treizeci de ani ( 1618-1648 ). Acest conflict- unic prin lungimea lui, schimbarea frecventa a scenei si a mobilurilor sale - a fost una din ultimele manifestari ale unei crize mult mai ample: trecerea in Europa occidentala si centrala de la timpurile medievale, la timpurile moderne .
Pastrand ceva din caracterul brutal al razboaielor religioase din secolul precedent , Razboiul de treizeci de ani prezinta totodata si mai multe din trasaturile marilor razboaie care au zguduit Europa in epoca moderna . Pornit dintr-un eveniment local si religios ( insurectia boeminilor impotriva casei de Austria ) , el a capatat repede caracterul si dimensiunile unui razboi general european, in care s-au angajat majoritatea statelor , grupate in doua tabere confesionale ( catolica si protestanta ), conduse de Hasburgi si de Bourboni.

Desi in aparenta ambele au luptat pentru un ideal religios , in realitate ele au urmarit scopuri politice bine definite. Printr-un effort suprem Hasburgii au incercat sa edifice monarhia universala catolica care obsedase atata vreme mintile lui Carol Quintul si Filip al II lea . Daca in prima jumatate a secolului al XVI-lea impotriva acestui plan monstruos se ridicase numai Franta, iar in cea de-a doua jumatate si Anglia si Provinciile Unite , acum Hasburgii sunt nevoiti sa infrunte puternica coalitie a statelor protestante , care isi facusera din apararea confesiunii lor , un scut impotriva tendintelor de hegemonie universala a Casei de Austria.

Alaturi de ele , la inceput, iar apoi in fruntea lor , Franta a contrapus planurilor Hasburgilor un proiect tot atat de ambitios conceput de Henric al IV- lea si executat cu fermitate de Richelieu si Mazarin.

"Le grand dessin" prevedea alcatuirea unei serii de aliante cu statele straine in vederea distrugerii puterii continentale a Casei de Austria si a realizarii unei noi impartiri a Europei in detrimentul Sfantului Imperiu Roman de natiune gemana.

Razboiul de treizeci de ani a afectat intr-un fel sau altul intreaga Europa si nu in ultima instanta tarile din sud-estul continentului. Faptul ca Imperiul otoman nu a putut sa intervina direct in conflict, din pricina razboaielor neintrerupte cu Persia ( 1612-1633 ) , a ingaduit principilor Transilvaniei sa ia parte activa la razboi, alaturi de puterile protestante si de Franta, si impotriva Hasburgilor austrieci , care nu renuntasera catusi de putin la intentia de a pune stapanire pe principatele romanesti si in primul rand pe Transilvania. Prin actiunile lor antihasburgice principii Transilvaniei au incercat sa consolideze statutul aproape independent si pozitia internationala a statului lor si sa preintampine eventualele agrasiuni din partea Austriei. Dar pentru sud-estul european in general si pentru Transilvania in special. Razboiul de treizeci de ani a fost mult mai important prin urmarile sale. Infranta in Germania si oprita de acum inainte sa-si recapete autoritatea in Imperiu, Austria si-a canalizat intreaga energie in expansiunea spre aceasta parte a Europei, drept care, spre sfarsitul secolului al XVII- lea, aici se vor produce , din punct de vedere politic, mutatii importante.

La inceputul secolului al XVII- lea Hasburgii austrieci stapaneau arhiducatul Austriei, Styria, Carintia, Carniola, Tyrolul, Alsacia, orasele de pe Rin, Silezia, Moravia, Croatia, Boemia si partea de nord a Ungariei, coroana imperiala asigurandu-le, de asemenea insemnate avantaje. Politica germana a Casei de Austria , destul de stearsa sub primii pasi ai lui Carol Quintul, a inceput sa se faca din nou simtita in timpul domniei imparatului Matei ( 1612-1619 ) si sa se afirme cu putere sub Ferdinand al II lea ( 1619-1637 ) , campion energic al catolicismului.

Richeliei, atata timp cat a condus destinele Frantei a facut tot ce I-a stat in putinta sa o plseze in fruntea statelor europene . Pentru aceasta s-a folosit cu maiestrie de resursele inepuizabile ale unei diplomatii initiate si a speculat cu abilitate dezavantajele inamicului.

Pana cand nu a dispus de o armata si flota nu a riscat sa angajeze Franta direct in razboiul cu Germania , preocuparea sa capitala fiind mentinerea imperiului intr-o permanenta stare de tensiune, provocata de luptele interne , sau de atacurile din exterior. Statele protestante din Germania, Olanda, Danemarca, Suedia, Transilvania, Venetia au fost aliatii directi sau indirecti pe care Franta I-a opus imparatului.

Imediat ce a venit la putere, Richelieu a intrezarit marile avantaje pe care le putea avea Franta de pe urma politicii orientate . El a reluat combinatiile diplomatice de acolo de unde le lasase Henric al IV- lea.

Turcia si Principatele Romane au intrat iarasi in combinatiile politice ale Frantei.

Gustav Adolf al Suediei a fost chemat in Germania de catre Franta si Venetia . Prin tratatul de la Saint Jean de Maurienne ( 11 iulie 1630 ) el s-a obligat sa restabileasca in imperiu vechile libertati adica situatia din 1618. Dar independent de obligatiile pe care si le-a asumat , Gustav Adolf urmarea in Germania propria sa politica: compensatii teritoriale pentru restabilirea finantelor si deschiderea de noi drumuri pentru fierul si arama suedeza ( imperialismul baltic ) si salvarea protestantismului care era pe punctul de a sucomba ( cruciada protestanta ).




Suedia, desi lipsise Rusia de "fereastra baltica" ( Ingermania si Carelia ) si Golful Finlandei devenise un " lac suedez ", in anii urmatori, aceasta a fost nevoita sa se apropie de Gustav Adolf ca sa contrabalanseze planurile Poloniei. Tarul Mihail Romanov a acordat Suediei subventii sub forma de cereale pentru a-si aproviziona trupele care luptau in Polonia , in schimb Gustav Adolf a contribui la reorganizarea armatei ruse. Conform intelegerii cu Suedia, tarul va ataca in 1632 Polonia , obligandu-l pe regele Vladislav sa renunte la tronul Moscovei ( Tratatul de la Polianokva - 14 iunie 1634 ).

Nu va reusi insa sa smulga de la polonezi orasele pierdute in 1618 (Smolensk, Cernigov, Novgorod-Severski).

Cu Polonia Gustav Adolf s-a razboit din mai multe motive : vroia sa o scoata cu totul din Livonia , sa-l oblige pe regele Ioan Sigismund sa renunte definitiv la coroana Suediei si sa puna capat ofensivei contra reformei . Catolic infocat si discipol al iezuitilor , regele Sigismund era unul din aliatii de nadejde ai Hasburgilor. De altfel, Polonia a fost prima tara redata integral catolicismului prin activitatea iezuitilor. In planul de catolicizare si necatolicizare papa si imparatul rezervasera Poloniei un loc important: readucerea la catolicism a tarilor scandinave si extinderea cu ajutorul iezuitilor a influentei catolicismului in Principatele Romane si in Rusia . Polonia mai intra si in calculele politice ale Spaniei. Olivares vroia sa sufoce economic Olanda inchizand Baltica negustorilor olandezi cu ajutorul Poloniei. Hansa, revitalizata, trebuia sa elimine apoi orice incercare de concurenta .

Nimic nu era mai periculos pentru Olanda , care isi tragea puterea din activitatea comerciala, decat acest plan perfid al Madridului. Mizand pe francezi , la 1 decembrie 1640, portughezii au declansat insurectia anti-spaniola ocupand Lisabona si il proclama pe ducele de Braganza rege, sub numele de Juan al IV- lea ( 1640-1656 ). Aceasta era de fapt declaratia de independenta a Portugaliei. Noul monarh si-a concentrat toate eforturile pentru consolidarea noii dinastii, pregatind tara pentru razboi si pentru recunoasterea actului savarsit la 1 decembrie de catre statele Europei. Franta s-a angajat imedita sa dea ajutor Portugaliei , tratatul de la Paris ( 1 iunie -1641 ),stabilind alianta intre cele doua tari. In ciuda eforturilor depuse , diplomatia portugheza nu a putut obtine promisiunea Frantei de a nu incheia pace cu Spania fara participarea Portugaliei.

In momentul mortii lui Richelieu, Franta izbandise pe toate fronturile. Imparatul batea in retragere, iar Spania era redusa la aparare.

In Germania, Franta pusese stapanire pe Alsacia, Brisach si orasele de pe Rin, in Nord, impreuna cu olandezii ocupase Artois, in Italia cucerise Casalul, iar in Spania cea mai mare parte din Catalonia si Rousillon. Moartea lui Richelieu nu a schimbat cu nimic directiile generale ale politicii franceze

Cardinalul Mazarin a respectat ad-literam testamentul sau politic. El a preluat si finalizat planurile inaintasului sau " fara grandoare, fara inalte si impunatoare principii, dar cu siguranta, cu staruinta, cu deplina reusita".

Adoptand metodele scolii italiene , Mazarin a dat diplomatiei franceze mai multa suplete.

Putem afirma fara teama de a gresi ca Razboiul de treizeci de ani a implicat in aceeasi masura atat fortele armate cat si cele diplomatice ale statelor angajate. De la declansarea insurectiei in Boemia ( 1618 ) si pana la semnarea tratatelor de la Munster si Osnabruck ( 1648 ), toate statele implicate in conflict, fara exceptie au dus tratative fie pentru a crea defectiuni adversarului, a castiga aliati sau neutralitatea unei tari, fie pentru a-si reglementa propriile pretentii sau a incheia o pace separata. Din randul acestora se detaseaza , fara indoiala Franta. Perioada inceputa de Henric al IV- lea si terminata de Mazarin, din care cea mai mare parte este acoperita de Razboiul de treizeci de ani este considerata ' "ecolul de aur al diplomatiei franceze'.

La inceputul anului 1640, din initiativa lui Maximilian de Bavaria, principii electori s-au intrunit la Nurnberg ca sa discute inlaturarea separatismului religios si sa impuna imparatului parasirea aliantei spaniole si incheierea pacii . Ferdinand al III- lea s-a aratat dispus sa incheie pace , dar numai cu statele imperiului, orice participare straina fiind exclusa.

Proiectul sau viza initial acordarea unei amnistii generale si restabilirea situatiei dinaintea razboiului .

Numai interventia electorului Bavariei l-a determinat pe Ferdinand sa accepte, in ultimul moment, necesitatea incheierii pacii cu Franta si aliatii sai.

Tratatul de pace preliminar a fost semnat la 25 decembrie 1641 la Hamburg. Imparatul a consimtit ca tratativele sa se desfasoare simultan in doua orase din Westfalia, cele doua congrese fiind considerate de fapt unul singur. Pentru tratativele cu Franta a fost desemnat Munsterul catolic, iar pentru negocierile cu Suedia Osnabruckul protestant. Cele doua orase erau declarate neutre si evacuate de fortele militare. Data inceperii congresului a fost fixata la 25 martie 1642. Practic negocierile au inceput in noiembrie 1643 la Osnabruck si in decembrie 1644 la Munster.

Lucrarile congresului au durat cu intermitente mai bine de sase ani si s-au incheiat cu semnarea tratatului de la Munster , la 24 octombrie 1648. Ceea ce numim indeobste tratatul de pace de la Westfalia se compune de fapt din doua instrumente : 1) tratatul de la Osnabruck ( 6 august 1648 ) dintre Suedia si imparat si 2) tratatul de la Munster dintre Franta si imparat. Insa aceste tratate au fost considerate unul si acelasi, intrucat clauzele unuia sunt cuprinse si in celalalt. Pentru simplificarea prezentarii chestiunilor principale care fac obiectul tratatelor am impartit clauzele pacii in trei categorii: teritoriale, politice si religioase. Le vom examina insa in ordinea inversa , care corespunde de fapt evolutiei Razboiului de treizeci de ani.

Pornind de la libertatea religioasa, pentru care se varsase atata sange vreme de trei decenii, pacea de la Westfalia a proclamat amnistia generala si a reconfirmat pacile religioase de la Passau ( 1552 ) si Augsburg ( 1555 ), avantajele dobandite de lutherani fiind extinse si asupra calvinistilor . Cu alte cuvinte s-a stabilit " egalitatea confesionala, constitutionala si marele principiu al liberei determinari a statelor pentru una sau alta din religii ".

Din punct de vedere politic rezultatul cel mai real a fost esecul politicii Hasburgilor. Imparatul nu mai putea hotari nimic pe viitor in afacerile generale ale imperiului fara concursul dietei , vechile "libertati germanice" fiind reconfirmate. Toti membrii imperiului sunt recunoscuti fara deosebire ca suverani ai statului si tinuturile pe care le poseda , avan dreptul de a incheia aliante atat intre dansii, cat si cu statele straine.

Numarul statelor care alcatuiau imperiul a fost fixat la 343.158 laice, 123 ecleziastice si 62 de orase libere numite si imperiale . Camera imperiala de justitie era formata din 52 de membrii dintre care 26 erau catolici, iar 24 protestanti. De asemenea au fost admisi in Consiliu aulic si 6 membri protestanti. Imparatul promitea solemn sa nu acorde ajutor Spaniei in razboiul cu Franta , iar diferendul dintre Lorrena si Franta urma sa fie supusi arbitrajului.

Am lasat in urma clauzele teritoriale , intrucat corespund ultimelor doua fazeale razboiului : cea suedeza si cea franceza. Sa nu uitam unul din mobilurile principale ale intrarii Suediei in conflict a fost acapararea mai multor teritorii germane si in special a Pomeraniei. Mai mult, dupa marile victorii impotriva imparatului, Gustav Adolf s-a gandit la un moment dat sa substituie imperiului german distrus, un imperiu suedez. Pe de alta parte odata cu instalarea lui Mazarin la putere , Franta a urmarit sa castige pe langa avantajele morale si politice si noi posesiuni. Sa vedem acum in ce masura pretentiile teritoriale ale Frantei, Suediei si ale celorlalti beligeranti au fost satisfacute la Westfalia . Pentru Franta, articolul unu din tratatul de la Munster stipuleaza urmatoarele: imparatul renunta definitiv la si legal la drepturile asupra episcopatelor Toul, Metz si Verdun; el ceda de asemenea landgrafatele Alsaciei, Sundgau si perfectura celor zece orase imperiale cu exceptia Strasburgului si Brisachului; imparatul renunta la suveranitatea asupra Pignerolului , cedat de Savoia in 1631 Frantei; Franta capata dreptul sa tina garnizoana in orasul Philippsburg; imparatul se angaja sa nu ridice nici o fortareata pe malul drept al Rinului, comertul intre cele doua maluri ale Rinului fiind declarat liber , la fel si navigatia pe tot parcursul fluviului; aliatii Frantei , ducii de Savoia , Mantua si Modena isi recapatau posesiunile pierdute .



Pentru Suedia, tratatul de la Osnabruck prevedea: ocuparea Pomeraniei occidentale , a insulelor Rugen, Wollin si Ussedom, a cetatii Wismar din ducatul Mecklemburg- Schwerin si a porturilor Bremen si Verder, o indemnizatie de razboi considerabila; voturi in dieta si dreptul de a infiinta o curte de justitie la Wismar si a unei universitati la Greifswold. Suedia devine astfel cea mai importanta dintre puterile protestante din Germania.

In sfarsit, pentru statele germane din imperiu situatia a fost rezolvata astfel: principele palatin reintra in posesiunea Palatinatului inferior , demnitatea electorala si Palatinatul superior ramanand Bavariei: electorul de Brandeburg obtinea arhiepiscopatul de Magdeburg si episcopatele Ratzeburg si Schwerin, iar langraful de Hessa si ducele de Braunschweig pastrau abatiile secularizate.

Acestea sunt in esenta clauzele principale ale pacii de la Westfalia , prin care s-a stabilit egalitatea religioasa si politica in imperiu , s-a consfintit dezintegrarea politica a Germaniei si s-au pus bazele echilibrului european . Hegemonia Hasburgilor a luat sfarsit odata cu lichidarea imperiului. Numai talentul si staruinta lui Trautmansdorf in timpul negocierilor au salvat de la faramitare domeniile ereditare ale Casei de Austria, pastrandu-se in felul acesta integritatea nucleului din care va rasari viitorul Imperiu austriac.

Pacea de la Westfalia a anuntat echilibrul european; viata internationala intra sub imperiul unor legi politice , care , cu unele intreruperi vor domina popoarele pana la aparitia Ligii Natiunilor.

Pana la Westfalia, cand a dictat conditiile echilibrului, Franta a avut de luptat impotriva tendintelor Hasburgilor de a edifica Imperiul catolic universal. Dupa Westfalia monarhia franceza dobandeste o forta care o face sa domine in Europa si care o indreptateste sa urmareasca ruperea echilibrului in favoarea ei. Dar printre principiile invocate in mod constant in teoriile politice ale timpului se gasea si cel al dreptului de a actiona pentru a preveni cresterea nemasurata a unui singur stat, care ameninta securitatea generala si independenta celorlalte state. Drept urmare, celelalte puteri europene nu vor pregeta sa se coalizeze impotriva lui Ludovic al XIV-lea, ca sa salveze echilibrul.

Tot la Westfalia a aparut si un nou principiu de drept , dreptul popoarelor bazat pe constiinta libera si egalitatea tuturor statelor europene, de a-si constitui un statut international de asigurare a drepturilor statale . Recunoasterea suveranitatii statelor germane a fost izvorul faramitarii politice a imperiului si deci a lichidarii sale. Din acest punct de vedere denumirea de "Codul Natiunilor" data pacii de la Wesfalia este justificata. Nu se poate sa nu amintim ca libertatea de navigatie pe Rin acordata tuturor statelor , a insemnat primul pas spre internationalizarea drumurilor navigabile.

Din punct de vedere istoric si diplomatic Razboiul de treizeci de ani si pacea de la Westfalia marcgiaza sfarsitul unei stari de lucruri si inceputul unei epoci cunoscuta sub numele de "vechiul regim". Aceasta perioada de ostilitati a fost ca un creuzet, in care, la flacara a treizeci de ani de lupte , diversele elemente din care se compunea Europa la inceputul secolului al XVII- lea s-au amestecat, s-au confundat si s-au transformat. Cu ajutorul acestor evenimente , nationalitatile se precipiteaza , puterile se formeaza si se intaresc , dreptul se intemeiaza , echilibrul se stabileste.

BIBLIOGRAFIE

Ciachir, Nicolae , Istoria relatiilor internationale de la pacea Westfalica pana in contemporaneitate, editura Oscar Print, Bucuresti 1998

Bernstein, S, Milza, P, Istoria Europei , vol III , traducere de M. Timu , editie ingrijita si comentarii de D. Barcan- Sterpu, Institutul European, Iasi, 1998

Pennington, D. H. , Europe in the seventeen century , Longman , Londra-New York , 1989

Mousnier , R. , Labrousse , E. , Le XVIe et le XVIIe siecles, P.U.F. , Paris, 1985







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Dreptul scris in cele 2 tari romane - Tara Romaneasca si Moldova
De la Locarno la Pactul Briand - Kellogg. Esecul principiului asigurarii securitatii colective
REPUBLICA SI RESTAURATIA STUARTILOR
Sfarsitul razboiului rece si noua ordine mondiala
EPOCA LUMINILOR
ORGANIZAREA SOCIALA A AGRICULTURII IN EGIPTUL FARAONIC IN TIMPUL VECHIULUI REGAT(2650-2150 i.Hr)
Organizarea de stat a Tarii Romanesti si Moldovei in epoca Feudalismului dezvoltat
REGI - INAINTE DE BUREBISTA
MARELE RAZBOI - ANGLIA
DODECANEZUL