Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» IACOB I STUART SI PROBLEMA RELIGIOASA


IACOB I STUART SI PROBLEMA RELIGIOASA




IACOB I STUART SI PROBLEMA RELIGIOASA

I. Regii dinastiei Tudor fusesera niste zei natio­nali. Ca sa le fie pe plac, supusii lor, clerul, chiar si episcopii si‑au schimbat de mai multe ori religia. La un cuvant de‑al lor, seniorii si ministrii isi pu­neau fara impotrivire capetele pe butuc. Parlamen­tul intampina dorintele lor uneori cu umile critici, alteori mormaind, dar nu le respingea niciodata. Am aratat care au fost resorturile acestei uimitoare puteri: dupa o lunga perioada de anarhie, supusii simteau o apriga nevoie de autoritate: Henric al VH‑lea si Elisabeta aveau geniul regalitatii si un tact care le‑a permis sa prevada, in cea mai mare parte a cazurilor, reactiile opiniei publice. Numai consimtamantul acesteia a facut posibila paradoxala vigoare a unei monarhii neinarmate. 'Daca beefeater‑ii196 palatului puteau asigura paza unei corabii in care vreun nobil razvratit sau vreun ministru indepartat de la putere era condus la Turn, aceasta se datora faptului ca ucenicii din Londra nu incer­cau sa le smulga prizonierul'. Nici suveranul, nici




Consiliul privat n‑ar fi putut constrange la supu­nere o populatie de cinci milioane de suflete, obis­nuita de secole sa pastreze arme in casa si antre­nata in manuirea arcului si a sabiei. De la urcarea pe tron a lui Henric al VII‑lea, forta dinastiei Tudor nu a fost o forta militara, ci una psihologica si sentimentala. Acest succes de durata, cat si supu­nerea voluntara a poporului englez aveau sa dea nastere in mintea succesorilor Elisabetei unor pe­riculoase iluzii.

II. In ziua mortii reginei (24 martie 1603), o mare neliniste cuprinsese tara. Strazile Londrei erau stra­batute de patrule. Marinari protestanti parasisera porturile pentru a opri - in cazul cand s‑ar fi pro­dus - o invazie papista venita din Flandra. Indata ce se afla ca Iacob al Vl‑lea, calvinistul, urma sa descinda din regatul sau scotian pentru a deveni Iacob I al Angliei si a uni cele doua coroane¬, se restabili calmul. Calatoria noului rege incepand de la frontiera si pana la Londra a fost un neintrerupt triumf. In toate satele sunau clopotele; in orase o multime entuziasta il astepta pe suveran in piata centrala; in castele, Iacob I, obisnuit cu saracia scotiana, se minuna de splendoarea serbarilor. Un gest al sau nu fu pe placul poporului si produse neliniste: Iacob, ignorand libertatile engleze, po­runci sa fie spanzurat fara judecata un hot prins de escorta pe drum. Dar inainte de a intalni vreo rezistenta, el putea sa epuizeze vastul fond de in­credere pe care i‑l lasasera mostenire predecesorii sai.

III. Era un barbat de treizeci si sapte de ani. Destul de ridicol ca infatisare si maniere, lipsit de orice distinctie; vorbea mult, dar greoi, si limba i se impleticea in gura. Modul sau ridicol de a vorbi masca substanta celor spuse, care nu era niciodata lipsita de savoare. S‑a spus ca englezii, proclamandu‑l pe Iacob Stuart urmasul Elisabetei Tudor, au urcat pe tron un caracter feminin in locul unui ca­racter masculin. Intr‑adevar, petrecandu‑si copilaria in mijlocul asasinatelor si al comploturilor, Iacob Stuart ramasese cu groaza de oameni inarmati. Beati pacifici era deviza sa. Purta haine vatuite pentru a se feri de lovituri de pumnal si cand vedea o sabie se imbolnavea. Destul de cultivat, era insa mai curand un intelectual decat un om inteligent. Adolescent precoce, scrisese versuri, tratate de teolo­gie si doua carti de doctrina politica: Basilikon Doron si True Law of Free Monarchies197, in care de­monstra ca regii sunt destinati de Dumnezeu sa guverneze, iar supusii sa asculte de ei. Regele era, asadar, deasupra legii, dar trebuia sa i se supuna si el ca sa fie un exemplu pentru ceilalti, in afara doar de cazuri exceptionale pe care era singur in masura sa le aprecieze.

IV. Doctrina orgolioasa, care se dovedise utila in Scotia pentru a tine la respect un cler arogant si redutabil. Iacob I venea in Anglia primejdios de convins de superioritatea lui. Isi inchipuia in mod sincer ca este un teolog genial menit sa‑i duca pe englezii rataciti pe drumul adevarului. Nu stia a‑proape nimic despre caracterul noilor sai supusi si nici nu cauta sa‑i inteleaga. Cum veni, incepu sa peroreze in adunarile lor, sa spumege, sa se balbaie, amuzandu‑si auditorii, fara sa‑si dea seama, cu ac­centul sau scotian. El se astepta sa fie 'inaltat pana la ceruri cu laude' pentru elocventa si eruditia sa. Dar avea de‑a face cu un popor care nu era dispus sa asculte cu respect un moralist strain.

V. Desi a fost crescut in religia calvina, noul rege a facut casa buna cu biserica anglicana. El suferise in Scotia din cauza libertatii democratice a presbiterienilor; nu‑l supara faptul ca a gasit in Anglia o biserica ce recunostea o ierarhie in varful careia se afla regele. Elisabeta impusese supusilor sai un conformism la fel de riguros ca odinioara biserica romana. Toti trebuiau sa faca o marturie de credinta cu privire la cele 'treizeci si noua de articole'; clerul nu putea folosi decat Cartea de rugaciuni oficiala, comisiile ecleziastice se dovedeau tot atat de severe ca odinioara tribunalele romane, in ochii adevaratului anglican, Reforma n‑a insem­nat o ruptura cu trecutul si biserica lui ramanea pentru dansul 'catolica', adica universala. 'Protes­tantul mijlociu - scrie lady Hutchinson198 - re­nuntase la papism pentru ca nu mai era la moda, dar in adancul inimii sale inclina de partea aceasta'. Doctrina anglicana, care era aceea a statului, se vedea atacata pe ambele flancuri, si de catolicii romani, si de puritani.





VI. In partea a doua a domniei Elisabetei, cato­licii romani suferisera din pricina prigoanei, pe care razboiul cu Spania si conspiratiile iezuitilor au inas­prit‑o. Nu aveau acces la nici o functie locala sau nationala; nu aveau voie sa se indeparteze de pa‑mantul lor fara un permis semnat de judecatorul de pace. Erau supusi la amenzi foarte grele (care in realitate nu erau percepute) daca nu asistau la slujba religioasa anglicana. Un preot care celebra liturghia si cei care‑l adaposteau puteau fi condam­nati la moartea groaznica a tradatorilor, dar ame­nintarea era rareori pusa in practica si, in multe castele, se mai gasea, prin poduri, cate un capelan catolic. La inceputul domniei lui Iacob I, adeptii bisericii romane nu mai alcatuiau decat a douazecea parte a populatiei. Urcarea pe tron a fiului Mariei Stuart le inspira mari sperante. Se stia ca intreti­nuse corespondenta cu papa si ca era partizanul tolerantei. Intr‑adevar, el se oferi sa suprime amen­zile pentru delicte religioase, dar puse doua conditii: catolicii sa declare loialitate fata de rege, si nu fata de papa; sa renunte a face prozeliti. Conditiile nu erau compatibile cu o credinta sincera si curand de­ceptia catolicilor deveni atat de mare incat multi dintre ei incepura sa comploteze impotriva regelui

VII. Dintre aceste comploturi, cel mai periculos a fost celebrul 'complot al prafului de pusca' (1605). Scopul era sa ucida in acelasi timp pe rege, pe lorzi si pe membrii Camerei Comunelor care s‑ar fi aflat acolo, aruncand in aer Camera Lor­zilor in clipa cand se vor fi adunat toti. Protestantii, fiind lipsiti astfel de sefii lor, o rascoala catolica ar fi avut sansa de reusita, tinand seama de inertia maselor. Prin calitatea vinovatilor si prin metodele folosite, complotul ne aminteste de teroristii rusi de la sfarsitul secolului al XlX‑lea. Conjuratii erau gentilomi. Cel mai celebru dintre ei, Guy Fawkes, militant catolic, invatase in timpul campaniei din Flandra mestesugul de a sapa transee si tuneluri. Guy Fawkes si prietenii sai incepura prin a inchi­ria o pivnita in fata parlamentului, dar curand descoperira, din intamplare, o incapere situata exact sub Camera Lorzilor, ceea ce‑i scutea pe ei sa mai sape o galerie. Dupa ce inchiriara incaperea aceea, adusera o multime de butoiase cu praf de pusca pe care le acoperira cu vreascuri, si atentatul ar fi reusit cu siguranta daca conspiratorii n‑ar fi socotit necesar sa avertizeze pe cativa dintre partizanii lor, pentru a organiza rascoala care urma sa aiba loc dupa explozie. Unul din cei carora li s‑a incredintat secretul se gandi ca era de a sa datorie sa informeze stapanirea. Guy Fawkes ramase singur, plin de curaj, ca sa aprinda fitilul la momentul stabilit; el fu arestat (la 5 noiembrie 1605) si executat. O data cu el pierira si complicii sai, precum si staretul ie­zuitilor englezi, Garnet, care fu acuzat ca a dat ideea crimei. Se pare ca acuzatia nu era inteme­iata; Henry Garnet nu pacatuise decat prin tacere, dar indignarea starnita de descoperirea unui atentat atat de grav si care era cat pe aci sa reuseasca ii facu pe toti catolicii mai suspecti ca oricand. Nu numai ca au fost decazuti din drepturile lor civice, dar au si fost declarati nedemni sa exercite profe­siunile de avocat si medic si chiar sa gireze bunu­rile copiilor lor minori. 'Complotul prafului de pusca' a atras dupa sine, pentru o vreme indelun­gata, prabusirea catolicismului in Anglia. In min­tea oamenilor papismul se asocia cu sumbrele ima­gini ale complotului contra sigurantei statului; timp de un secol, orice om politic, orice suveran suspectat ca are vreo legatura cu Roma era condam­nat de opinia publica.

VIII. Daca biserica anglicana trebuise, pe unul din flancurile sale, sa se apere de catolici, pe cela­lalt avea de indurat asaltul puritanilor. Puritanis­mul era mai putin o doctrina si mai curand o stare de spirit a acelora care voiau sa 'purifice' biserica nu numai de orice contact cu Roma, ci si de obice­iurile romane. Indata dupa venirea lui Iacob I, pas­torii puritani i‑au prezentat o petitie. Ei cereau dreptul pentru fiecare om al bisericii de a hotari el insusi daca sa poarte un stihar alb; suprimarea semnului crucii la botezuri, a inclinarii capului cand se pronunta numele lui Iisus, a genuflexiunii in fata altarului, a verighetei la celebrarea casatoriei; si, in sfarsit, stricta respectare a duminicii. Altii, mai radicali, doreau desfiintarea episcopilor si cre­area unei biserici presbiteriene dupa modelul bise­ricii scotiene. Un al treilea grup era compus din independenti, care cereau dreptul pentru fiecare om sa‑si aleaga singur dogmele. Toti aveau ca trasatura comuna o profunda 'aversiune pentru veselie', o 'dragoste pasionata pentru libertatile civice', gus­tul vietii simple si al unui cult fara stralucire. Pu­ritanii aveau oroare de poezia italienizata si sen­zuala a Renasterii elisabetane. Era de vina sangele saxon? Climatul? Veselia mediteraneana era pen­tru ei un motiv de mirare si de scandal. Nu ca n‑ar fi fost sensibili la o anumita poezie, dar preferau poezia Ecleziastului si a psalmilor celei a lui Spenser si a lui Shakespeare. Dadeau copiilor lor nume de patriarhi sau de razboinici ebrei, isi ziceau unul altuia 'frate cutare' sau 'sora cutare' si cre­deau a fi noul popor al lui Dumnezeu, insarcinat sa‑i extermine pe amalecitii199 de la curte. Citirea permanenta a Bibliei ii facea sa traiasca intr‑un vis colectiv si sumbru, adesea nobil. Ei condamnau tea­trul, aveau oroare de pacat, mai ales de cel tru­pesc, se imbracau cu o modestie voit demodata si se radeau pe cap ca sa‑si arate dispretul fata de curtezanii cu perucile buclate. Pe scurt, erau tristi, onesti, insuportabili si darji.




IX. La inceputul domniei lui Iacob, puritanii fa­ceau parte din biserica nationala si sperau sa‑si im­puna doctrina lor. S‑a organizat o conferinta la Hampton Court, sub presedintia regelui, pentru a examina petitia lor. Iacob I lua parte cu placere la aceasta discutie teologica pana in clipa cand au fost pronuntate cuvintele presbiterian si sinod. Ele tre­zeau penibile amintiri in mintea lui. 'Daca doriti o biserica presbiteriana - spuse el -, ea se potri­veste tot atat de bine cu monarhia ca Dumnezeu cu diavolul Orice Jack, Will sau Tom va putea sa critice actele mele. Jack va spune: «Asa trebuie sa fie», si Will va raspunde: «Nu, ar trebui sa fie in felul asta»'. Si, luandu‑si palaria ca sa ridice se­dinta, tipa: 'Se stie cum au tratat‑o pe biata doamna, mama mea, si pe mine insumi in timpul minoritatii Inchei deci: fara episcopi, nici rege Daca asta‑i tot ce are de spus partida voastra, am s‑o silesc sa se conformeze sau am s‑o alung din tara'. Prin discursul acesta, el a transformat cearta religioasa intr‑o cearta politica. Puritanii invata­sera din Biblie ca cei credinciosi trebuie sa militeze pentru credinta lor si ca datoria fiecarui om care cunoaste adevarul este de a‑l face sa invinga. Si pentru ca ii constrangea s‑o faca, o vor incerca pana si impotriva vointei regelui. In 1604 el a trebuit sa porunceasca expulzarea din biserica a trei sute de pastori puritani care refuzau sa respecte ritualul anglican.

X. Incepand din acest moment trebuie sa se dis­tinga in clerul englez trei grupari: o grupare a inaltei biserici, cea mai putin indepartata de bise­rica romana si care accepta ritualul impus de di­nastia Tudorilor; o grupare presbiteriana, neconformista, care ramane in sanul bisericii, dar doreste s‑o reformeze; si o grupare independenta, sau 'congregationalista', care condamna in acelasi timp episcopatul anglican si sinodul presbiterian. Inde­pendentii refuzau sa recunoasca o biserica de stat, fie de tip englez, fie de tip scotian. Biserica era pentru ei un grup de crestini uniti numai din pro­pria lor vointa. Unii dintre ei, din respect fata de libertatea individuala, mergeau pana la suprimarea botezului copiilor, pentru a nu mai boteza decat adulti in stare sa creada: acestia erau baptistii.

XI. E important sa se inteleaga ca pentru pro­testantii independenti nu mai exista atunci nici o speranta sa mai practice in liniste credinta lor daca ramaneau in Anglia. Multi alesera exilul si, in 1608, emigrara in Olanda, dar si acolo erezia din jurul lor ii nelinisti pe cei mai exigenti. In 1620 cativa se intoarsera din Olanda si venira la Southampton, pentru a se imbarca de indata pe Mayflower, care trebuia sa‑i transporte in America. Primii pelerini au fost in numar de o suta doi. Se gandeau sa se stabileasca pe la frontiera de nord a teritoriului Companiei Virginia; vanturile si curentele marine ii silira sa debarce mai la nord, in regiunea care se numeste astazi Noua‑Anglie. In anii care au urmat si care au fost putin favorabili pentru puritani in Anglia, mii de emigranti au venit dupa ei si, in noua lor tara, oamenii acestia care au preferat exi­lul in locul ereziei au intemeiat, dupa cum era de asteptat, o teocratie.



196 Mancatori de carne de vita (in limba engleza) - po­recla a gardienilor de la Turnul Londrei.

¬ Denumirea de Marea Britanie, desemnand unirea An­gliei, a Scotiei si a Tarii Galilor, a fost folosita pentru intaia oara in mod oficial in 1707. dar unii scriitori o fo­losisera cu mult inaintea acestei date - n.a.

197 Darul suveranului (in limba greaca) si Adevarata lege a monarhiilor libere (in limba engleza).

198 Lucy Apsley - sotia omului politie antiregalist John Hutchinson (1615-1664), femeie inteligenta si culta, care a lasat valoroase memorii, unele sub forma biografiei so­tului ei.

199 Popor amintit in Vechiul testament, dusman al evreilor.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Istorie




Sfarsitul razboiului rece si noua ordine mondiala
REGELE FARA PARLAMENT - ANGLIA
UN TEZAUR NATIONAL - GRECIA
Hitler incalca sistematic prevederile tratatului de la Versailles
Dreptul scris in cele 2 tari romane - Tara Romaneasca si Moldova
DODECANEZUL
RELIGIA IN LUMEA CONTEMPORANA
ARTA SCRISULUI LA EGIPTENI
RELATIILE INTERNATIONALE IN SECOLUL AL XIX LEA - ANUL 1848 IN EUROPA
EPOCA LUMINILOR