RECENZIE LA ECONOMIE "ECONOMIA INTR-O LECTIE" de HENRY HARZLITT

RECENZIE LA ECONOMIE

"ECONOMIA INTR-O LECTIE"  de HENRY HARZLITT

Lectia 1

Cartea "Economia intr-o lectie" este o analiza a erorilor economice, care s-au generalizat atat de mult incat au devenit aproape o noua credinta.

Dificultatile subiectului sunt multiplicate de un factor nesemnificativ si anume afirmarea intereselor egoiste, si mai exista si un al doilea factor important care da nastere la erori economice in fiecare zi care consta in tendinta omului de a vedea doar efectele immediate ale unei anumite politici sau numai efectele acesteia asupra unui anumit grup si reprezinta eroarea omiterii consecinteleor secundare.

Oare nu stie fiecare, din propria experinta, faptul ca exista tot felul de tentatii foarte atragatoare pe moment, dar dezastruoase in final?

Intreaga teorie economica poate fi redusa la o singura lectie, iar aceasta lectie pate fi restransa intr-o singura fraza:"Secretul stiintei economice consta in a avea in vedere nu doar efectele immediate, ci si pe cele de durata ale oricarei actiuni sau politici; el consta in descifrarea consecintelor acelei politici nu numai asupra unui grup,ci asupra tutror grupurilor."

Cand luam in considerare o politica, nu trebuie sa ne concentram numai pe rezultatele sale pe termen lung asupra comunitatii.

Lectia 2

Aproape toate erorile economice e provoaca pagube sunt rezultatul ignorarii acestei lectii. Eroara actuala este cea care apare,si anume eroarea cuprinsa in mii si mii de discursuri politice si care consta in analizarea efectelor pe termen scurt ale strategiilor asupra unor anumite grupuri si in ignorarea comunitatii in ansamblu.

Remarcam ca economistii mediocrii isi prezint erorile mai bine decat isi prezinta economistii buni adevarurile lor. Economisti mediocrii vorbesc de efectul imediat al unei politici .

Am prezentat pana acum care este rolul lectiei sub aspect theoretic, insa erorile nu voe fii recunoscute ca atare daca nu vor fii exemplificate.

Partea a II-a Lectia aplicata

Incepem exemplificarea prin metoda geamului spart si dupa cum ne este prezentat exemplul in carte se zice ca un baiat arunca o caramida in fereastra unei bucatarii insa proprietarul cand iese, baiatul dispare. In urma acestui incident, lumea care se stransese la locul faptei au inceput sa faca comentarii "filozofice" si ca pana la urma tot raul spre bine. De ce? Geamgiul va avea de lucru si pana la urma daca nu s-ar mai sparge ferestre nu ar mai exista fabricile de sticla, si uite asa geamul spart va constitui sursa de bani si de locuri de munca. Ca o concluzie logica la aceasta intamplare ar fii aceea ca baiatul care a spart geamul nu e o amenintare publica, ci un binefacator pentru comunitate.

De regula oamenii vad doar ce le apare direct in fata ochilor.

Binefacerile distrugerii

Problema geamului spart este o eroare elementara si totusi este cea mai persistenta din toata istoria stiintei economice.Desi unii s-ar feri sa spuna ca exista avantaje de pe urma distrugerilor marunte, acestia intrevad chiar unele avantaje dupa urma acestora.

Cei care propaga eroarea geamului spart se lovesc de obicei de ea. Ei se gandesc la "puterea de cumparare" doar in termeni monetari. Asa cum stim, banii se tiparesc si de aici am putea spune ca si tiparirea banilor este cea mai mare industrie din lume. Valoarea de descrestere a productie de bani se reflecta in preturile in crestere ale marfurilor

Exista totusi o parte de adevar in aceasta eoare a cererii "cu acoperire", la fel cum era si in cazul celei a geamului spart, care a dat mai mult de lucru geamgiului. Distrugerile razboiului au dat de lucru producatorilor anumitor bunuri, cum ar fi casele. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, europenii au construit mai multe case noi pentru ca au fost nevoiti, insa construind case au ramas fara capital si forta de munca disponibila pentru o alta activitata, oricare ar fi fost ea. Cumparand case, evident ca au ramas cu mai putina putere de cumparare pentru orice altceva.

In concluzie razboiul a modificat directia postbelica a efortului economic, a modificat echilibrul industriilor si a schimbat structura industriei.

Dupa terminarea razboiului in europa a avut loc o "crestre economica" rapida. Una din tarile in care s-au inregistrat cele mai mari distrugeri si aici avem Germania a progresat mai rapid decat celelalte, cum ar fi Franta.

Nimanui nu i-ar conveni sa i se distruga proprietatea, nici in conditii de pace, nici de razboi. Ceea ce dauneaza si este dezastruos pentru o persoana trebuie sa fie la fel de daunator pentru natiune in totalitate. Cei care cred ca distrugerile razboiului duc la cresterea "cererii" totale uita faptul ca cererea si oferta sunt doua fete ale aceleiasi monede.

John Stuart Mill si altii au intrezarit realitatile dincolo de "paravanul monetar" pana i-au depasit pe multi dintre criticii lor actuali care sunt evident dezorientati de folosirea banilor ca mijloc de schimb. Inflatia- adica emisiunea de bani suplimentari cu consecinta cresterii salariilor si a preturilor- poate parea o actiune prin care se creeaza o cerere suplimentara.

Ar trebui sa se inteleaga clar faptul ca puterea de cumparare reala se diminueaza in aceeasi masura in care se reduce capacitate productive. Se spune ca germanii si japonezii au avut un avantaj fata de americani, deoarece vechile lor uzine, fiind complet dispruse in urma razboiului au fost inlocuite cu cele mai moderne uzine si utilaje, producand mai eficint si cu costuri mai mici.

In concluzie, nu constituie nici un avantaj faptul ca niste fabrici sunt distruse, daca nu si-au pierdut deja valoarea sau nu au atins o valoare negative prin uzura fizica sau morala.

Lucrarile publice inseamna impozite

Pentru tot ceeea ce obtinem, in afara darurilor naturii, trebuie sa platim. Unii economisti sustin ca guvernul poate sa tot cheltuiasca fara a apela la vreun impozit, intrucat "ne indatoram fata de noi insine". Realitatea este ca toate cheltuielile publice ajung, in cele din urma, sa fie acoperite din veniturile obtinute prin impozite, ca inflatia insasi este doar o forma incorecta de impozitare.

In vederea indeplinirii unor functii guvernamentale de baza sunt necesare anumite sume pentru cheltuieli publice. Obiectul acestei discutii il constituie investitiile publice si mai ales cele care au drept mijloc de "creare de locuri de munca" sau de sporire a prosperitatii comunitatii, care altfel nu ar fi posibila.

Daca construirea unui pod reprezinta rezolvarea unei probleme de traffic si nu se poate in nici un alt fel sa fie solutionat, nu este nici o obiectie, insa daca un pod este construit pentru a crea noi locuri de munca nevoia devine un considerent secundar. Iata de ce, pentru fiecare loc de munca in sectorul public creat prin proiectul podului, a fost pierduta o slujba in sectorul particular. Cei ce cheltuiesc bani publici ofera, din nou, cel mai bun argument oamenilor care sunt incapabili sa vada dincolo de aparente.

Nu sunt importante acum argumentele legate de constuirea acestor locuinte. Interesanta este eroarea de rationament cuprinsa in doua dintre argumentele cele mai des invocate in favoarea locuintelor construite din fonduri publice, si acestea ar fi: faptul ca se creeaza noi locuri de munca si celelalt ca se creeaza valori care altfel nu ar fi fost produse. Ambele argumente sunt false, deoarece nu tin cont de pierderea prin impozitare.

Un avantaj psihologic exploatat de cei ce vor sa construiasca locuinte din bani publici consta in faptul ca oricine poate vedea oamenii lucrand la locuintele care se construiesc.

In aceste conditii este putin probabil ca proiectele sa asigure aceeasi crestere neta de valoare si bunastare pe dolar cheltuit ca si cea care ar fi fost asigurata de contribuabilii insisi, daca si-ar fi putu cumpara ceea ce doreau, fara s afie fortati sa cedeze o parte din castigurile lor in favoarea statului.

Impozitele descurajeaza productia

In lumea in care traim, partea din venit inteleasa ca impozit este progreziva. De exemplu daca o firma are cu 100centi mai putin atunci cand sufera o pierdere de un dolar si i se da posibilitatea sa castige doar 52centi atunci cand obtine un profit de 1dolar si dca nu poate efectua compensari, politica sa va avea de suferit. Cei care inteleg aceasta situatie sun descurajati sa infiinteze o intreprindere.

Un alt efect similar se produce atunci cand veniturile individuale sunt impozitate cu 50%,60% sau 70%. Mai intai capitalul ce asigura noi locuri de munca in sectorul privat este impiedicat sa se formeze si apoi, partea care totusi se formeaza este descurajat in infiintarea unei noi investitii destinate ocuparii fortei d emunca sau cu asa-zis caracter social creeaza ei insisi problema somajului.

Creditele guvernamentale deviaza productie

Presupusa incurajarea a guvernului pentru afaceri se face deobicei sub forma acordarii directe de credite guvernamentale sau a unei garantii pentru imprumuturi private. Una din propunerile de acest tip, frecvente in Congres, se refera la acordarea de credite suplimentare pentru fermieri. Dupa cum spun unii congresmeni, fermerii nu vor obtine niciodata suficiente credite. Congresul gaseste mereu alte goluri care nu sunt acoperite de institutiile financiare existente.

Orice imprumut trebuie, normal restituit pentru ca orice credit inseamna o datorie. Propunerile pentru un volum sporit de credire, prin urmare, nu sunt altceva decat propuneri pentru o impovarare cu datorii, sub o alta denumire.

Aceste credite sunt de fapt de doua tipuri. Primul ii da fermierului posibilitatea sa-si pastreze recolta in afara circuitului pietei. Celalalt tip este imprumutul destinat finantarii investitiilor necesare, dandu-i posibilitatea de a-si cumpara ferma, un catar, un tractor, sau chiar toate acestea la un loc. Motivul pentru care statul se implica in acordarea de imprumuturi consta in faptul ca se doreste acordarea de imprumuturi celor care nu le pot obtine de la finantatori privati.

In strainatate, este o idée sustinuta de toti inflationistii naivi, conform careia creditul este ceea ce un bancher acorda unei persoane. Dimpotriva, creditul este ceva ce un om are deja.

Sa spunem ca un bancher ii acorda imprumut unui individ, care are credit. B nu poate obtine un imprumut ipotecar, intrucat acestia nu considera ca se poate bucura de credit. Adeptii creditului guvernamental se gandesc sa faca din el un membru util si productive al societatii.

Rezultatul final al creditului guvernamental nu a constat in sporirea cantitatii totale a bunurilor produse in comunitate, ci in reducerea lui, intrucat capitalul real disponibil a fost plasat in mainile celui mai putin eficient dintre competitori, in detrimentul celui mai eficient si mai de incredere.

Se face deseori propunerea ca guvernul sa-si asume riscurile "prea mari pentru industria privata". O astfel de politica ar duce la favoritism, adica la acordarea de imprumuturi sau la mita, la scandaluri si la acuzatii, ar determina cresterea motivatiei spre socialism.

Cei care acorda credite din surse private sunt selectati pe baza unei testari foarte severe pe piata. Daca fac greseli grave, isi pird banii si nu mai au ce sad ea cum imprumut. Astfel, investitorii private sunt severi selectati pe baza unui process de supravietuire al celui mai adaptat.

Argumentul ce se opune garantarii de catre stat a creditelor si imprumuturilor ipotecare in favoarea intreprinderilor private si a persoanelor particulare este la fel de puternic, desi mai putin evident, ca sic el ce se opune acordarii d eimprumuturi ipotecare si credite guvernamentale directe. Observam faptul ca "ajutorul" acordat de stat afacerilor este, deobicei, la fel de temut ca si ostilitatea guvernului. Acesta nu imprumuta si nu ofera niciodata nimic pentru afaceri fara sa ia ceva in schimb. Chiar si mult-laudatul "credit guvernamental" se bazeaza pe presupunerea ca imprumuturile sale, vor fi, in ultima instanta, compensate din veniturile aduse de impozite.

Blestemul mecanizarii

Ori de cate ori se inregistreaza somaj in masa pe perioade indelungate, masinile sunt, din nou blamate. Aceasta eroare constituie inca baza discursului multor sindicate. Convingerea ca masinile dau nastere la somaj, atunci cand este insotita de o oarecare fundamentare logica, duca la concluzii absurde.

Primul capitol al cartii lui Adam Smith, "Avutia Natiunilor", ne spune ca un lucrator neobisnuit cu folosirea masinilor utilizate in producerea de ace "abia poate s aproduca un ac pe zi si cu siguranta nu poate face 20", dar folosind aceste masini poate face 4800 ace pe zi. Sa analizam cateva dintre incidentele si aspectele revolutiei industriale. Este important s aretinem ca, in masura in care rasculatii se gandeau la soarta lor imediata sau chiar in viitor opozitia lor fata de masini era de inteles. In timpul recesiunii din 1932, masinile au fost din nou invinuite pentru existenta somajului. In cateva luni, doctrinele unui grup al Tehnocratilor s-au raspandit in toata tara. In cele din urma, tehnocratii au fost discreditati si astfel, eliminate: insa doctrinal mai dainuie inca.

Ar putea fii citate in continuare urmatoarele parctici, orientate spre creearea de slujbe. In sectorul cailor ferate, sindicatele insista sa fie angajati pompieri pe locomotive desi nu este nevoie de ei. In cadrul teatrelor, sindicatele insista sa se utilizeze lucratori pentru schimbarea decorurilor, chiar si in piese in care nu este folosit nici un décor.

s-ar putea stange munti de cifre care sa demonstreze cat de mult se inselau tehnofobii in trecut. Acest effort este inutil, daca nu intelegem exact de ce se inselau. Daca ar fi adevarat ca introducerea masinilor mai productive reprezinte o cauza de crestere constatnta a somajului si a saraciei, concluziile logice c ear putea fi trase ar fie revolutionare, nu numai in domeniul ethnic, ci si pentru conceptual npostru de civilizatie. Zi de zi, fiecare dintre noi, in activitatea proprie este implicat in incercarea de a reduce efortul cerut de obtinerea unui anume rezultat. Sa presupunem ca un producator de imbracaminte afla despre o masina care poate produce paltoane intr-un timp de doua ori mai scurt decat cel necesar inainte. Drept urmare, instaleaza masinile si concedieaza jumatate din fsrta de munca. La prima vedere, pare o pierdere evidenta de locuri de munca, insa si pentru fabricarea noii masini a fost necesara forta de munca; iata, niste slujbe care altfel nu ar fi existat.

Dup ace masina a produs suficiente economii pentru a-si acoperi costul pe care producatorul de paltoane realizeaza un profit mai mare decat inainte. In aceasta situatie, ar putea parea ca forta de munca a suferit o pierdere pe ansamblul in ce priveste gradul de ocupare, ibn timp ce numai fabricantul, este cel care castiga.

In concluzie masinile, imbunatatirile tehnologice, automatizarea, economiile si eficienta nu reduc, pe ansamblul numarul locurilor de munca.

Nu tote inventiile si descoperirile constau in masini ce "economisesc munca". Bineinteles, este posibila exagerarea argumentului ca masinile nu reduce pe ansamblu locurile de munca, de exemplu cateodata se spune ca masinile creeaza mai multe locuri de munca decat ar fi existat in alte conditii. Se poate afirma cu certitudine ca masinile au dus la sporirea enorma a numarului de locuri de munca, astazi, populatia globului este de 4 ori mai numeroasa decat la mijlocul secolului al XIII-lea, inainte ca revolutia industriala sa fie efectiv declansata.

Schemele de impartire a muncii

Vorbeam despre diferite parctici sindicaliste, orientate spre creearea de locuri de munca si prevenirea somajului. Aceste practice si tolerarea lor de catre opinia publica deriva din aceeasi eroare fundamentala ca si teama in fata masinilor. Aceasta eroare se ascunde in spatele subdiviziunii detaliate a muncii, asupre careia insista sindicatele. Subdivizarea este foarte des intalnita in sectoarele de sconstructii din orasele mari. Intre sindicate se duc lupte puternice, se fac greve de "jurizdictie" pentru dreptul exclusive de a exercita anumite meserii de granite.

Este adevarat ca unele persoane pot trage foloase dupa seama altora in urma acestei suvdivizari arbitrare a muncii cu conditia sa ramana singurii beneficiari ai acestui procedeu. Mai sunt si alte scheme pentru "impartirea muncii", des promovate de purtatorii de cuvant ai sindicatelor si de puterea legislative. Cea mai frecvent foflosita consta in reducerea saptamanii de lucru, de obicei prin lege.

O alta ideea era ca orele suplimentare ar fi influentat negative eficienta. Sa analizam primul caz: presupunem ca saptaman de lucru est redusa da la 40 la 30 ore, fara schimbarea salariului orar. Daca exista o rata mare a somajului, atunci cand se ia acesta masura, fara indoiala ca va creste numarul locurilor de munca. Desi vor fi angajati mai multi lucratori, fiecare dintre ei va lucra mai putine ore, si prin urmare, nu va exista nici crestere a volumului de ore-om.

Liderii de sindicat care cer reducerea saptamanii de lucru in vderea impartirii muncii, recunosc acest lucru si de aceea, fac propunerea sub o forma in care sepresupune ca toti mananca din prajitura dar aceasta ramane intreaga. Prin urmare, efectul unui nivel sporit al salariilor va fi o rata a somajului cu mult mai mare decat inainte. Firmele ami putin eficiente vor fi eliminate din afaceri, iar lucratorii mai putini eficienti vor fi concediati.

Pe scurt, schemele de impartire a muncii se bazeaza pe aceeasi tip de iluzie pe care am analizato deja. Cei ce sprijina aceste scheme se gandesc doar la locurile de munca c ear putea fi asigurate pentru anumite persoane sau grupuri, dar nu analizeaza efectul global la nivelul intregii societati. Int-o economie moderna de schimb, se va munci cu atat mai mult cu cat preturile, costurile, si salariile vor fi in raporturi cat mai corecte.

Demobilizarea soldatilor si birocratilor

Este adevarat ca atunci cand se disponibilizeaza milioane de oameni va fi nevoie de timp pentru ca sectorul privat din economie sa-I poate reapsorbi- desi ceea ce s-a putut cu usurinta remarca in trecut a fost mai degraba viteza decat incetineala , cu care s-a intamplat acest lucru. Prin demobilizare nu ramanem insa exact in aceeasi situatie economica in care ne aflam anterior. Soldatii care inainte erau sustinuti de civili nu vor deveni doar niste civili sustinuti de alti civili. Ei vor devini civil ice se intretin singuri. Acelasi rationament se aplica si in cazul functionarilor de stat ori de cate ori acestia ajung sa fie in numar prea mare si nu presteaza petru societate servicii pe masura salariilor primate. Din nou eroarea este produsa de luarea in considerare a efectelor actiunii numai asupra functionarilor concediati si asupra acelor comercianti care depind de ei.

Totusi, din nou problema nu se opreste aici, tara se descurca la fel de bine fara acest numar prea mare de functionari ca si in cazul in care i-ar fi mentinut pe posturi. Ba chiar se descurca mult mai bine, fiind ca fostii functionari trebuie sa-si caute de lucru in sectorul privat sau sa porneasca propriile lor afaceri. Argumentul referitor la "puterea de cumaprare" are implicatii uimitoare atunci cand este luat in considerare in mod serios. Se poate aplica la fel de bine pentru un talhar care te jefuieste. Tot astfel si contribuabilii creeaza o slujba, mai putin pentru fiecare loc de munca oferit ca urmare a cheltuielilor facute de functionar. Atunci cand nu putem gasi un argument mai bun pentru pastrarea in serviciu a unui grup oarecare de functionari decat cel al mentinerii puterii lor de cumaparare, este semn ca a venit momentul sa ne detasam de ei.