Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Subiectii actiunii penale


Subiectii actiunii penale




Subiectii actiunii penale

Sectiunea I

Subiectii activi ai actiunii penale

Punerea in miscare a actiunii penale este actul initial al urmaririi penale, cel prin care actiunea publica se declanseaza, dar aceasta activitate nu acopera toate actele prin care actiunea, o data pusa in miscare, se continua pana la adoptarea unei hotarari definitive. Exercitiul actiunii penale cuprinde toate activitatile de urmarire penala, judecata si actele de declansare a controlului judiciar prin caile de atac impotriva hotararilor apreciate ca nelegale si netemeinice.




Exercitiul actiunii publice apartine exclusiv Ministerului Public si functionarilor din anumite organe administrative, chiar daca subiectii activi ai actiunii publice sunt magistratii din Ministerul Public, si in unele cazuri exceptionale, functionarii anumitor administratii .

I Instanta de judecata

Instanele de judecata isi desfasoara activitatea in cadrul unui sistem unitar de organe judecatoresti[2]. Existenta acestui sistem unitar isi gaseste baza in art 125 din Constitutie. Dispozitiile privind organizarea instantelor sunt inscrise in legea 92 pentru oraganizarea judecatoreasca publicata in M.O nr. 197 din 13 august 1992 iar majoritatea normelor referitoare la activitatea judiciara a a cestor organe se prevad in codul de procedura penala.

Legea de oragnizarea judecatoreasca cuprinde dispozitii numai cu privire la sistemul comun al instantelor referindu-se la judecatorii, tribunale si curti de apel.Pentru instanta suprema si instantele militare, normele de organizare si functionare sunt distincte si se cuprind in legi oragnice. Potrivit art. 12 din Legea nr. 92/1992, dispozitiile acesteia se aplica si instantelor necuprinse in norma respectiva, in masura in care legile de organizare si functionare a instantei supreme si a instantelor militare nu dispun altfel.

Trebuie facuta o distinctie de principiu intre organele judecatoresti care infaptuiesc potrivit legii justitia in Romania si organsimele juduciare care in acest cadru organizatoric general participa in mod concret si intr-o anumita compunere legala la solutionarea cauzelor penale.Deosebirea de terminologie din reglementare nu este intamplatoare dispozitiile legale care se refera la ’’instantele judecatoresti’’ sau ’’instantele de judecata’’semnificand sensuri distincte.

Instantele judecatoresti in conformitate cu dispozitiile constitutionale din legea de organizare judecatoreasca se inteleg verigile care constituie sistemul unitar al organelor judecatoresti asa cum ele sunt dispuse in piramida de la varf si pana la unitatile de baza.Art. 125 din Constitutie precizeaza ca in tara noastra justitia se infaptuieste prin Curtea Suprema de Justitie si prin celelalte instante judecatoresti stabilite de lege.

Spre deosebire de acest sens ori de cate ori codul de procedura penala foloseste notiunea de instanta de judecata are in vedere organul judiciar concret constituit intr-o compunere strict determinata dar variabila dupa diverse ipoteze precis delimitate si care este chemat sa judece si sa solutioneze o anumita pricina penala dedusa in fata unui anumit organ judecatoresc. Din punct de vedere organizatoric, la o instanta judecatoreasca pot sa desfasoare activitatea jurisdictionala mai multe instante de judecata. De exemplu, la o judecatorie pot functiona mai multe complete de judecata sau la un tribunal anumite complete judeca in prima instanta iar altele in recurs etc. Toate aceste organe judiciare compuse si constituite potrivit normelor legale sunt instante de judecata.

Instanta de judecata desfasoara activitatea judiciara in principal in faza judecatii. Unele activitati ale instantei reglementate in legea procesuala pot depasi limitele acestei faze. Astfel, in faza de urmarire penala instanta se pronunta in anumite cazuri asupra prelungirii arestarii inculpatului, de asemenea, majoritatea activitatilor judiciare ale fazei de punere in executare a hotararii penale definitive revin instantei. In mod similar, intra in sfera de activitate a instantelor de judecata rezolvarea unor cereri sau proceduri speciale care nu realizeaza un proces penal propriu-zis dar solutioneaza probleme importante legate de anumite cauze penale. Pot fi date exemple in acest sens rezolvarea unor cereri ca cele de stramutare., reabilitarea judecatoreasca, repararea pagubelor in cazul condamnarii sau arestari pe nedrept, recunoasterea pe calea principala a unei hotarari penale straine.

Activitatea fundamentala a instantelor consta in parcurgerea gradelor de jurisdictie prevazute de lege prin structura si mecanismul procesului penal.

Instanta este subiectul procesual cel mai important. Insemnatatea deosebita a instantei ca participant in cauza penala rezulta din indeplinirea functiei de jurisdictie, adica de judecare si solutionare a cauzei penale. Aceasta functie contine, pe langa puterea de a statua definitiv asupra condamnarii inculpatului sau exonerarii sale de orice raspundere penala (jurisdictio) si puterea de constrangere, prin supunerea condamnatului la executarea pedepsei stabilite (imperium).

Celelalte organe judiciare pot si ele lua parte la anumite acte de decizie, uneori de o deosebita importanta cu privire la desfasurarea procesului penal (trimiterea in judecata, incetarea urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire penala etc.), dar acestea nu constituie acte de jurisdictie neavand autoritatea de lucru judecat si nu reprezinta solutii propriu-zise ale cauzei penale.

In sistemul actual al organelor de judecata din tara noastra intra urmatoarele instante: judecatoriile, tribunalele , curtile de apel, tribunale militare, tribunalul militar teritorial, curtea militara de apel.

Deasupra tuturor acestor organe judecatoresti functioneaza ca instanta unica si de varf Curtea Suprema de Justitie.

In fiecare judet functioneaza mai multe judecatorii numarul si localitatile lor de resedinta fiind prevazute in legea de organizare judecatoreasca (intr-o anexa facand parte integranta din lege). Circumscriptiile judecatoriilor din cadrul fiecarui judet se stabilesc prin hoatararea Guvernului la propunerea ministrului jsutitiei, tinandu-se seama de cerintele unei cat mai bune administrari a justitiei.

Tribunale militare sunt in scara ierarhica a instantelor egale in grad cu judecatoriile.

In fiecare judet functionaeaza un tribunal, iar in capitala tarii o instanta avand aceeasi componenta materiala si personala ca tribunalele judetene, cu numele de Tribunalul Municipiului Bucuresti.

Tribunalul militar teritorial este egal in grad cu tribunalele judetene.

Tribunalele si tribunalul militar teritorial pot avea mai multe sectii.

Prin decretul nr. 203 din 31 octombrie 1974 la judectoriile Constanta si Galati, precum si tribunalele Constanta si Galati s-au infiintat sectii maritimesi fluiviale . Potrivit art. 14 din Legea pentru organizarea judecatoreasca numarul sectiilor tribunalelor si curtilor de apel se stabileste de ministrul justitiei. Ministrul justitiei stabileste tribunalele si Curtile de apel la care functioneaza sectii maritime si fluviale,, pentru judecarea cauzelor prevazute de lege.

Curtile de apel isi exercita competenta intr-o circumscriptie cuprinzand mai multe tribunale.Numarul Curtilor de apel, resedinta acestora, precum si tribunalele cuprinse in circumscriptiile lor sunt prevazute in anexa Legii de organizare judecatoreasca.

Pentru similitudine organizatorica si functionala in cadrul instantelor militare exista un organ de judecata de nivelul curtilor de apel, respectiv Curtea militara de apel.

Curtea Suprema de Justitie, instanta unica superioara tuturor instantelor judecatoresti din Roamnia, este oragnizata si functioneaza potrivit legii sale organice speciale proprii, competenta ei functionala materiala si personala (cu toate aspectele de amanunt) fiind inscrisa in codul de procedura penala.

Curtile de apel si Curtea Suprema de Justitie au in componenta mai multe sectii.

Din punct de vedre al formelor in care judecatile pot avea loc instantele se impart in prime instante, instante de apel si instante de recurs.

Compunerea instantei de judecata

La compunerea instantelor de judecata din tara noastra se folosesc ca modalitati de oragnizare atat sistemul unipersonal cat si cel colegial.

In reglementarea romana compunerea instantei este in general colegiala,existenta unui complet format din mai multi membri constituind o regula obisnuita .

Institutia judecatorului unic functioneaza numai la judecatorie si numai in cazuri limitativ prevazute de lege . Aceste situatii sunt in general de o importanta mai redusa si se refera la cazuri cum sunt:

-infractiunile la care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila si se adreseaza direct instantei de judecata;

-cererile si caile de atac de competenta judecatoriilor, in legatura cu infractiunile prevazute in art. 279 alin. 2 lit. A c. Pr. Pen;

-cererile de reabilitare.

Institutia judecatorului unic este intalnita frecvent si in legislatiile moderne , cu toate ca in doctrina s-a exprimat preferinta pentru formarea colegiala a completelor . Desi argumentele completului format din mai multi membri sunt de ordin principal, avantajele practice au impus peste tot judecarea cauzelor si de catre un singur judecator.

Situatile in care o cauza penala se solutioneaza de catre judecatorul unic nu trebuie confundate cu numeroasele imprejurari cand in cursul procesului penal o activitate judiciara este efectuata de un singur judecator (presedintele instantei, presedintele completului de judecata, alt judecator de la instanta respectiva).

La judecatorie, cand potrivit legii nu activeaza judecatorul unic completul de judecata este format din doi judecatori. In caz de divergenta, instanta se completeaza cu presedintele sau vicepresedintele ori cu un judecator desemnat de presedinte.

La tribunalele judetente si Tribunalul Municipilui Bucuresti completul este format in mod diferentiat. In cauzele judecate in prima instanta completul este format ca la judecatorii, respectiv din doi judecatori, cu aceeasi posibilitate de completare in caz de divergenta. Apelurile si recursurile se judeca in complet format de trei judecatori.

Curtile de apel functioneaza cu complete constituite asemanator tribunalelor, respectiv din doi judecatori in prima instanta si trei judecatori cand judeca in apel sau recurs.

La Curtea suprema de Justitie completul este format de regula din trei judecatori. Apelul, recursul si recursul extraordinar indreptat impotriva hotararilor pronuntate de o sectie a Curtii Supreme de Justitie se judeca in complet de sapte judecatori, altii decat cei care au dat hotararea. In mod exceptional, recursul extraordinar ar putea fi judecat si de plenul Curtii Supreme de Justitie cand se exercita impotriva unei hotarari pronuntate in recurs de completul de sapte judecatori.

La tribunalul militar de mare unitate completul este format dintr-un judecator si doi asesori, ofiteri activi. Tribunalul militar teritorial judeca in prima instanta in complet de doi judecatori si trei asesori, ofiteri activi, iar in recurs cu trei judecatori. In cauzele cu inculpati militari toti membrii completului trebuie sa aiba cel putin gradul inculpatului.

Consiliul Superior al Magistraturii nu este un oragn judiciar, dar este implicat, in mare masura in aspectele de ordin organizatoric legate de activitatea instantelor judecatoresti si procurorilor, motiv pentru care Constitutia trateaza acest organsim in Capitolu VI al Legii fundamentale consacrata autoritatii judecatoresti.

In legea de organizare judecatoreasca se cuprind si numeroase norme care se refera la statutul corpului magistratilor. Majoritatea lor se polarizeaza in jurul tezei de principui inscrise in art. 3 potrivit careia judecatorii sunt independenti si se supun numai legii.

Pentru a se asigua independenta deplina a judecatorilor cea mai eficace prevedere este inamovabilitatea acestora care garanteaza fiecarui judecator o mare stabilitate in schema organizatorica a magistraturii.

Judecatorul, odata numit in conditiile constitutionale, nu mai poate fi eliberat din functia detinuta decat in urmatoarele cazuri:a) demisie; b)pensionare pentru limita de varsta sau incapacitate de munca, potrivit legii; c)daca instanta si parchetul se defiinteaza ori se schimba localitatea de resedinta a acestora, iar magistratul refuza postul oferit; d)daca impotriva magistratului s-a luat masura indepartarii din magistratura fie ca o sanctiune disciplinara, fie pentru vadita incapacitate profesionala ori pentru boala pishica; e)condamnare definitiva pentru o fapta prevazuta de legea penala (art. 76 din Legea nr. 92/1992).

Legat de ultimul aspect, legea de organizare judecatoreasca prevede ca magistratii nu pot fi cercetati, retinuti sau arestati fara avizul ministrului justitiei.

Legea prevede ca judecatorul care indeplineste conditiile pentru a fi avansat dar nu doreste sa schimbe functie si instanta, poate fi avansat in grad pe loc.

Transferarea si chiar delegarea in anumite conditii a magsitratilor in alte locuri de munca presupune consimtamantul lor.

Judecatorii, cu exceptia celor stagiari, sunt numiti de Presedintele Romaniei, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

Functia de magsitrat este incompatibila cu orice alta alta activitate salariata cu exceptia celei didactice. De asemenea, magistratilor le este interzisa exercitarea direct sau prin persoane interpuse a activitatii de comert, participarea la administratia sau conducerea unor societati comerciale sau civile, precum si la orice alte activitati cu caracter lucrativ.

Magistratii raspund disciplinar pentru abaterile de la indatoririle de serviciu, precum si pentru comportarile care dauneaza intereselor de serviciu sau prestigiului justitiei. Actiunea disciplinara se judeca de un consiliu disciplinar potrivit procedurii prevazute de lege.

II Ministerul Public

1 Organizarea Ministerului Public

Un important organ judiciar, care desfasoara activitatea pe parcursul intregului proces penal este Ministerul Public. Explicatiile date anterior privind relatia dintre instanta de judecata si instanta judecatoreasca pot fi extrapolate in lamurirea relatiei dintre procuror (ca organ la care se refera legislatia procesual penala) si organismul din care sub aspect organizatoric si functional el face parte.

Aceasta relatie este evidentiata chiar de Constitutie care plaseaza activitatea procurorilor in noul cadru organizatoric al Ministerului Public.

Art. 130 din Constitutia Romaniei fixeaza atat rolul Ministerului Public in activitatea judiciara cat si relatia dintre noul oragnism creat si procurorii care il incadreaza. Ministerul Public reprezinta in activitatea judiciara interesele generale ale societatii si apara ordinea de drept precum si drepturile si libertatile cetatenilor. Ministerul Public isi exercita atributiile prin procurorii constituiti in parchete in conditiile legii.

Prin aspectele sale functionale Ministerul Public are legatura si cu executivul. Natura juridica a Ministerului Public este in tot cazul diferita de cea a procuraturii ca organ al mecanismului statal, astfel cum era el conceput in tarile din estul Europei.

Ministerul Public are o seama de unitati organiztae intr-o structura ierarhica avand anumite atributiuni specifice si fiecare o circumscriptie judiciara in care este competenta. Aceste unitati sunt parchetele care in mod concret sunt determinate la diferita niveluri in functie de structura organizatorica prevazuta de lege.

In sfarsit asa cum arata si Constitutia procurorii sunt cei care exercita atributiile Ministerului Public si sunt constituiti in parchetele corespunzatoare.

Ministerul Public contribuind la realizarea autoritatii judecatoresti si functionand pe langa instante este firesc sa fie reglementata prin Legea de organizare judecatoreasca si nu printr-o lege organica separat ca in trecut ( asa cum era legea nr. 60/1968 pentru organizarea si functionarea procuraturii).

Potrivit legii de organizare judecatoreasca parchetele sunt constituite pe langa fiecare instanta. In consecinta, corespunzator cu actualul sistem al organelor judecatoresti fiinteaza urmatoarele parchete: parchetele judecatoriilor, parchetele tribunalelor, parchetele curtilor de apel, Parchetul General functionand pe langa Curtea Suprema de Justitie, precum si parchetele militare de pe langa instantele militare.

Parchetele de pe langa judecatorii, tribunalele si curti de apel sunt conduse de prim procurori, iar Parchetul General de catre un procuror general. Procurorul general participa si la sedintele Curtii Supreme de Justitie in sectii unite. El desemneaza dintre membrii Parchetului General, procurorii care participa la sedintele Curtii Constitutionale, in cazurile prevazute de lege.

Potrivit art. 45 din Legeea 92/1992 Parchetul General are urmatoarea structura: a)sectia de urmarire penalasi criminalistica; b)sectia judiciara; c)sectia parchetelor militare; d)sectia de control, organizare si studii; e)sectia secretariat-administrativa. Fiecare sectie este condusa de un procuror sef. In cadrul sectiilor functioneaza servicii si birouri.

Art.40 din Legea 92/1992 stabileste ca in cadrul parchetelor de pe langa tribunale si curti de apel functionaeaza sectii de urmarire penala si judiciare conduse de procurori sefi.

Procurorul general exercita controlul asupra tuturor parchetelor. Prim procurorii parchetelor curtilor de apel exercita direct sau prin procurori-inspectori controlul asupra parchetelor din circumscriptia lor. Pentru parachetele din cadrul unui judet, controlul se exercita de catre prin procurorii parchetelor de pe langa tribunale.

2 Principiile care stau la baza organizarii Ministerului Public

Art.131 din Constitutie precum si art. 30 din legea nr. 92/1992 fixeaza principiile potrivit carora procurorii isi desfasoara activitatea. Aceste principii sunt:legalitatea, impartialitatea si controlul judiciar.

Principul legalitatii deriva din principul general care sta la baza oricarui stat de drept , potrivit caruia oragnele sunt stabilite de lege si isi desfasoara activitatea in temeiul acesteia. Ministerul Publica facand parte din autoritatea judecatoreasca, este obligat, potrivit art. 123 alin. 1 din Constitutie, sa-si desfasoare activitatea in numele legii. In aceste conditii atributiile sale trebuie desfasurate in conformitate cu principiile si dispozitiile prevazute de Constitutie si celelalte legi ale tari (art. 1 alin. 1 din Legea nr. 92/1992)

Pricipiul legalitatii care sta la baza activitatii procurorilor nu se asimileaza cu functia de supraveghere a legalitatii care revenea in lumina Constitutiilor din trecut procurorilor ca forma principala de realizare a activitatii statale.

Ministerul Public reprezinta interesele generale ale societatii numai in activitatea judiciara. La o asemenea activitate nu se poate ajunge decat in conditiile in care conflictul de drept devine un contencios penal, civil (in sens larg) sau administrativ dedus in fata organelor judiciare corespunzatoare.

Reprezentantii Ministerului Public realizeaza principiul legalitatii prin exercitarea actiunilor in justitie necesare apararii interesului public sau personal ori de cate ori ordinea de drept sau drepturile si libertatile cetatenilor au fost incalcate.

Principiul impartialitatii decurge si se impune si din existenta principiului legalitatii care obliga reprezentantii Ministerului Public sa intervina prin intermediul actiunii in justitie ori de cate ori legalitatea a fost infranta. Exercitarea actiunii publice aduce pe procuror in postura de acuzator public, or folosirea functiei de acuzare nu trebuie sa-l conduca pe acesta la o atitudine unilaterala, care sa restranga sau sa inlature spiritul de obiectivitate, de nepartinire, de echidistanta si respectare a tuturor intereselor de obicei contradictorii care vin in conflict.

Acest principiu mai decurge si din alte doua aspecte: unul extern privin modul in care alte organe de stat se pot implica si pot impune o anumita conduita procurorilor si un aspect intern privin pozitia procurorului fata de parti.

In ceea ce priveste aspectul extern, impartialitatea este asigurata de pozitiile care asigura independenta Ministerului Public deoarece, desi s-ar parea ca el reprezinta puterea executiva[11], se bucura de independenta conferita autoritatii judecatoresti. Drepturile conferite ministrului de justitie, ca reprezentant al executivului, nu sunt de natura a leza impartialitatea fiecarui procuror, in exercitarea sarcinilor de serviciu.

Sub aspect intern, impartialitatea se concretizeaza prin pozitia de neutralitate fata de parti, interesul fiind acela al aflarii adevarului si al aplicarii corecte a legii. Hotarator pentru ca acest principiu sa se respecte intocmai este a se stabili pozitia pe care o are Ministerul Public in proces: daca este sau nu parte in proces. Cele trei opinii sunt: Ministerul Public nu este parte; Ministerul Public este parte; Ministerul Public este parte sui generis[12].

Deplina impartialitate a reprezentantilor Ministeruli Public asigura marile garantii procesuale derivate din drepturile fundamentale ale omului si la care se aliniaza procedura penala contemporana, a tuturor statelor de drept.

Lipsa impartialitatii procurorilor, chiar in cazurile cand inculpatul s-ar face vinovat de cele mai grave fapte penale ar contrazice dreptul de aparare, asigurarea libertatii persoanei, aflarea adevarului, toate celelalte principii ale procesului penal si ar contraziceinsasi spiritul de dreptate si echiatate ce trebuie sa se degaje din actele de justitie.

Impartialitatea Ministerului Public este intarita si prin dispozitia din Legea de organizare judecatoreasca prin care se asigura independenta acestui organ in relatiile cu celelalte autoritati publice. De asemenea , trebuie retinuta precizarea legala ca membrii parchetelor sunt independenti de instanletele judecatoresti pe langa care functioneaza (art. 36 din Legea nr. 92/1992).

Principiul controlului ierarhic deriva din laturile ce leaga Ministerul Public de puterea executiva[13] si diferentiaza statutul procurorilor care, desi magistrati, nu sunt independenti, asa cum Constitutia prevede aceasata prin art. 123 exclusiv pentru judecatori.

Controlul ierarhic decurge din necesitatea subordonarii ierarhice dispozitiile organelor superioare fiind obligatorii pentru subordonati.

Subordonarea ierarhica a procurorilor a fost admisa totdeauna, inclusiv de reglementarile din trecut. Procurorii din fiecare parchet sunt subordonati conducatorului unitatii respective. Conducatorul fiecarui parchet la randul sau este subordonat conducatorului parchetului ierarhic superior din aceeasi circumscriptie judiciara. In sfarsit, exista teza de principiu ca Ministerul Public si deci toti procurorii isi exercita atributiile sub autoritatea ministerului justitiei.

Principiul controlului ierarhic recunoscut in cadrul organizarii si functionarii Ministerului Public imbraca forme speciale fata de autoritatea manisfestata in acest domeniu de Ministerul justitiei.

Dispozitiile ministrului justitiei, date prin procurorul general in vederea respecatrii si aplicarii legii, sunt obligatorii (art. 37 din Legea nr. 92/1992).

Controlul se efectueaza prin verificarea lucrarilor, a modului cum se desfasoara raporturile de serviciu cu justitiabilii si persoanele implicate in lucrarile de competenta Ministerului Public, precum si prin aprecierea asupra activiatii, pregatirii si aptitudinilor profesionale ale procurorilor.

Ministrul justitiei poate sa ceara procurorului general informari asupra activitatii Ministerului Public si sa dea indrumari cu privire la masurile ce trebuie luate pentru combaterea criminalitaii.

Ministrul justitiei poate da dispozitie scrisa, prin procurorul general, procurorului competent sa inceapa procedura de urmarire a infractiunilor despre care are cunostinta si sa promoveze in fata instantelor judecatoresti actiunile necesare apararii interesului public. Nu vor putea fi date, insa, dispozitii pentru oprirea procedurii de urmarire penala legal deschisa.

In majoritatea doctrinelor si legislatiilor care abordeaza institutia Ministerului Public subordonarea ierarhica este limitata sub diverse aspecte.

Astfel procurorii sefi de unitati pe langa numeroasele atributiuni pe care le au, sunt investiti si cu drepturi proprii, care nu pot fi nici delegate si nici anihilate prin dispozitii superioare contrare.

In interiorul parchetelor subordonarea in general este mai stricta, de regula dispozitiile sefilor de unitati sau compartimente fiind obligatorii pentru subordonati.

O importanta derogare este formulata in acest domeniu de multa vreme de catre doctrina prin adagiul ’’ la plume est serve, mais la parole est libre’’.

Aceasta permite oricarui procuror ca in cadrul sedintei de judecata sa puna concluzii orale diferite de acuzarile sale scrise, mai mult, sa se abata de la dispozitiile superiorilor sai, pe care era obligat sa le urmeze in piesele scrise ale dosarului (de exemplu, in rechizitoriul redactat), dar care pot fi contrazise in concluziile orale sustinute in sedinta de judecata in baza convingerii intime diferite dobandite in urma desfasurarii cercetarii judecatoresti.

In afara principiilor la care Constitutia face expresa referire, doctrina procesual penala mai inscrie si alte reguli importante dupa care este organizat Ministerul Public.

Una dintre aceste reguli, unanim adimisa si neafirmata de reglementarile actuale si chiar mai vechi se refera la principiul unicitatii si indivizibilitatii Ministerului Public.

Principiul unicitatii si indivizibilitatii duce la stergerea diferentierilor intre magistratii Ministerului Public apartinand unui parchet, toti avand aceeasi competenta in indeplinirea atributiilor care le revin potrivit legii. Activitatile magistratilor din Mninisterul Public nu se realizeaza in nume propriu, ci in numele parchetului in care acestia functioneaza si in final in numele intregii institutii . Functia absoarbe personalitatea fiecarui procuror, cel care sustine o cauza nu o face in numele sau si al parchetului in intregime.

Caracterul indivizibil indreptateste inlocuirea procurorilor intre ei, ceea ce in cazul judecatorilor care participa la solutionarea unei cauze nu este in general posibil.

Pe cale reciproca situatia inversa nu se poate insa extinde neadmitandu-se ca daca un procuror a exercitat o actiune penala aceasta i-a implicat pe toti membrii Ministerului Public. Daca o asemenea teza ar fi corecta, legislatia si practica judiciara nu ar fi putut stabili constant ca procurorul care nu a exercitat actiunea penala intr-o cauza nu devine incompatibil de a fi judecator in acea pricina.

In doctrina occidentala toti autorii care abordeaza organizarea Ministerului Public amintesc principiul neresponsabilitatii membrilor acestui organism.

Principiul face ca spre deosebire de partile care actioneaza in justitie si care pot fi trase la raspundere juridica pentru actiunile lor neintemeiate, procurorii nu raspund pentru daunele materiale determinate de intentarea unui proces, nu pot fi obligati la cheltuieili judiciare de regula pentru gresita actionare a unui inculpat care ulterior este achitat.

In legislatia noastra actuala nu exista un text care sa consfiinteasca aceasta pozitie a procurorilor desi ea se realizeaza ca atare.

Neresponsabilitatea Ministerului Public nu este absoluta pentru ca nerespectarea legii, abuzul, reaua credinta, nepriceperea, neglijenta grava, etc. nu-l pun pe procuror la adapost de consecintele juridice ale faptei sale. De asemenea, chiar in lumina legislatiei existente procurorul raspunde penal ori de cate ori savarseste o infractiune in exercitarea atributiunilor de serviciu. De asemenea devin incidente dispozitiile codului de procedura penala, aplicabile in cazul repararii pagubei, in cazul condamnarii sau luarii unei masuri preventive pe nedrept, cand statul are actiune in regres impotriva procurorului (ca si impotriva oricarui alt organ judiciar) care cu rea credinta sau grava neglijenta a provocat situatia generatoare de daune.

Cu privire la problema daca Ministerul Public este sau nu parte in proces, doctrina si legislatiile sunt impartite.

In regelmentarea noastra actuala procurorul nu este parte in proces, concluzie ce se desprinde atat din functionalitatea organelor de procuratura cat si din mecanismul procesului penal. De altfel, codul de procedura penala, referindu-se expres la partile din proces nu evoca printre ele si pe procuror .

Acest punct de vedere a fost constant admis in literatura noastra de specialitate din ultimele decenii, dar ea se regaseste atat in doctrina interbelica romana[17] cat si in literatura straina .

In doctrina occidentala raspandite sunt si opiniile (deseori bazate pe norme exprese) ca Ministerul Public nu este o parte in procesc ca oricare alta sau ca este o parte sui generis .

Din admiterea sau respingerea opiniei ca procurorul este parte in procesc decurg consecinte dintre care unele pot antama si principiile functionale ale acestui organsim.De pilda art. 669 c. pr. Penal francez inscrie regula irecuzabilitatii membrilor Ministerului Public. O parte din doctrina juridica justifica aceasta dispozitie pe considerentul ca desi procurorul este reprezentant al puterii executive el este parte principala si necesara in procesul penal, iar partile nu pot fi incompatibile, respectiv nu se pot recuza indiferent de pozitia lor sau concluziile pentru care pledeaza. Exista si in aceasta privinta un adagiu fara de care nu se poate concepe o contradictorialitate si care admite ca o parte care pledeaza in favoarea unei opinii sau concluzii nu poate recuza adversarul sau.

3 Atributiile Ministerului Public

In desfasurarea procesuala atributiunile Ministerului Public sunt foarte complexe, activitatea procurorilor fiind multilaterala si cu implicatii aproape in toate compartimentele si diviziunile mecanismului judiciar. Atributiunile principale ale Ministerului Public prevazute in Legea de organizare judecatoreasca si codul de procedura penala pot fi subsumate directiilor urmatoare:

a)      efectuarea urmaririi penale si, dupa caz, supravegherea acesteia; in exercitarea atributiei procurorii conduc si controleaza activitatea de cercetare a politiei si a altor organe;

b)      sesizarea instantelor judecatoresti pentru judecarea cauzelor penale;

c)      exercitarea actiunii civile in cazurile prevazute de lege;





d)     participarea, in conditiil elegii, la judecarea cauzleor de catre instantele judecatoresti;

e)      exercitarea cailor de atac impotriva hotararilor judecatoresti, in conditiile legii;

f)       supravegherea respectarii legii in activitatea de punere in executare a hotararilor judecatoresti si a altor titluri executorii;

g)      verificarea respectarii legii la locurile de detinere preventiva, de executare a pedepselor, a masurilor educative si de siguranta;

h)      apararea drepturilor si intereselor minorilor si ale persoanelor puse sub interdictie;

i)        studierea cauzelor care genereaza sau favorizeaza criminalitatea si prezentarea propunerilor in vederea eliminarii acestora.

Ministerul Public exercita orice alte atributii prevazute de lege.

Stautul procurorilor este fixat in Constitutie precizandu-se ca aceasta functie este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor didactice din invatamantul superior.

Procurorii sunt magistrati atat in conceptia Constitutiei noastre care ii plaseaza in cadrul Ministerului Public cat si in acceptiunea admisa pe plan mondial.

Procurorii facand parte din corpul magistratilor nu au totusui statutul personal al judecatorilor, dupa cum desi subordonati prin Ministerul justitiei executivului nu au statutul unui functionar public din administratie.

In nici un sistem in care Ministerul Public constituie un organ judiciar procurorii nu sunt inamovibili. Aceasta este si pozitia Constitutiei romane care declara inamovibili nu pe magistrati in generali ci exclusiv pe judecatori.

Legea de organizare judecatoreasca prevede toate detaliile cu privire la conditiile de numire, revocare, transferare si stagiatura a procurorilor, gradele membrilor parchetelor, conditiile de vechime, procedura de avansare precum si sanctionarea disciplinara a acestora.

4 Competenta Ministerului Public in materie penala

Competenta este de imprumut de la instanta de pe langa care isi desfasoara parchetul activitatea (art. 25-29 C. pr. pen) , cu mici exceptii, care decurg din principiile care guverneaza activitatea Ministerului Public, in sensul ca procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot efectua urmarirea si supravegherea in orice cauza de competenta celor din parchetele inferioare si procurorii din parchetele ierarhic inferioare.

Incompatibilitatea exista si pentru procurori, de asemenea, abtinerea si recuzarea se aplica acestor magistrati (art. 49-51 C. pr. pen.).

III Organele de cercetare penala

1 Organizarea organelor de cercetare penala

Potrivit art 201 C. pr. pen. urmarirea penala este realizata de procuror si organele de cercetare penala.

Procurorul in virtutea dreptului sau de supraveghere, poate intreprinde acte de urmarire in orice pricina, avand indatorirea sa retina spre rezolvare chiar intreaga cauza. In situatiile limitativ prevazute de art. 209 C. pr. pen. urmarirea se efectueaza in mod obligatoriu de procuror. Totusi, in majoritatea cazurilor uramarirea penala se infaptuieste de organele de cercetare.

Art. 209 enumera in mod expres organele de cercetare aratand ca acestea sunt:

a)      organele de cercetare ale politei

b)      organele de cercetare speciala.

Art. 201 alin. 3 C. pr. pen. precizeaza ca organ de cercetare penala nu este politia in ansamblul sau si nici toti lucratorii din cadrul acestui organsim. Legea prevede ca in aparatul politienesc functioneaza ca organe de cercetare nuami acei lucratori operativi din Ministerul de Interne care sunt anume desemnati in acest sens. Abilitatea lucratorului din ministerul de Interne in sensul obtinerii calitatii de organ de cercetare este o conditie necesara pentru a demarca net deosebirea intre aparatul politienesc care in marea sa majoritate are atributiuni adminsitrative si cel cu sarcini si functionalitate judiciara.

Distinctia este necesara pentru ca in actualele norme ale codului de procedura penala legea foloseste de regula genericul de ’’organe de cercetare’’ in care inglobeaza (evident si in primul rand) organele de cercetare ale politiei.

De cate ori codul folseste numai termenul politie nu are in vedere numai lucratorii operativi avand calitatea de organe de cercetare, ci orice lucrator din aparatul politienesc (de exemplu, art. 152 c. pr. pen. prevede ca mandatul de arestare preventiva se executa prin organele de politie; art 457 C. pr.pen . obliga instanta care acorda intreruperea executarii pedepsei cu inchisoarea sa comunice aceasta de indata organului de politie).

Implicarea organelor politienesti in cercetarea infractiunilor constituie o realitate prezenta in toate sistemele judiciare moderne. Aceasta determina ca atat in practica judiciara romana cat si in cea straina organul cel mai frecvent intalnit sa fie organul de cercetare al politiei.

Majoritatea cauzelor penale sunt instrumentate de organul de cercetare al politiei, motiv pentru care acesta poate fin considerat organul comun de urmarire penala.

Organele de cercetare ale politiei au competenta generala. Legea precizeaza ca o cauza ori decate nu este data expres in competenta unui alt organ de cercetare, ramane in competenta politiei.

Politia judiciara in toate reglementarile din lume poate fi alcatuita alaturi de personalul politiensc propriu-zis si din alti agenti si functionari dintre cei mai feluriti. Astfel Codul roman din 1936 prevedea ca politia judiciara se exercita: de catre Ministerul Public (art. 196); de catre judecatorii de pace in circumscriptiile lor cu respecatrea anumitor conditii (art. 198); de catre judecatorii de instructie cand in caz de crime sau delicte grave procurorul i-a sesizat (art.222); toti functionarii carora diverse legi speciale le confera aceasta calitate.

In Romania necesitatea functionarii pe langa organele de cercetare ale politiei si a altor organe judiciare este inscrisa in art. 201, prin admiterea urmaririi penale a anumitor cauze de catre organele de cercetare penala speciale.

Organele de cercetare speciala isi desfasoara activiatea in legatura cu anumite domenii de activitate si sunt potrivit art 208 C. pr. pen. Urmatoarele:

a) ofiterii anume desemnati de catre comandantii unitatilor miliatre corp aparte si similare;

b) ofiterii anume desemnati de catre sefii comenduirilor de garnizoana;

c) ofiterii anume desemnati de catre comandantii centrelor militare;

d) ofiterii de graniceri, precum si ofiterii anume desemnati de Ministerul de Interne pentru infractiunile savarsite in legatura cu regimul frontirelor;

e) capitanii porturilor pentru infractiunile savarsite la regimul navigatiei maritime si fluviale.

In cazurile prevazute de lit. a, b si c cercetarea poate fi efectuata si de catre comandantii care au desemnat pe ofiterii respectivi.

In legatura cu natura juridica a urmaririi penale efectuate de organele prevazute in art 201 lit. b C. pr. pen. se impune o precizare, cu atat mai necesara cu cat noua redactare a acestei norme a adus o modificare care nu credem ca schimba punctul de vedere initial al legiuitorului (principal evident corect) si nu constituie decat o inadvertenta de text.

In locul formularii anterioare a art 201. lit. b privitaore la organele de cercetare speciale, textul actual se refera la organele de cercetare speciala.

Echivocul este inlaturat de altfel expres in art. 208, alin 1. care arata textual ca speciale sunt organelesi nicidecum activitatea desfasurata de acestea ca o cercetare cu caracter derogator.

2 Activitatea organelor de cercetare penala in procesul penal

Organele Ministerului Public pot fi sesizate prin mijloace prevazute de lege despre comiterea unei infractiuni, dar cel mai adesea daca nu s-ar desfasura o activitatea de investigare acestea ar ramane ndescoperite. Pentru descoperirea lor trebuie desfasurata o activitate de investigare si de probatiune. De asemenea, luarea unor masuri preventive sau de siguranta, impune folosirea fortei publice. Aceste activitati sunt desfasurate, de regula, de organele de cercetare. Procurorii sunt obligati sa efectueze personal urmarirea doar pentru infractiunile prevazute de art. 209 C. pr. pen, dar si in aceste cazuri cel mai adesea se recurge la sprijinul organelor de cercetare. Deci, activitatea organelor de cercetare cuprinde activitatea de strangere a probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, identificarea faptuitorului si formularea de propuneri pentru luarea masurilor preventive sau de alta natura, precum si de trimitere in judecata sau de adoptare a unei solutii de neurmarire.

Sub controlul si indrumarea procurorului, organul de cercetare penala efectueaza actele necesare din proprie initiativa sau la indicatia acestuia.

Tot in cadrul activitatii organelor de cercetare penala se cuprinde si activitatea de culegere de informatii in vederea cunoasterii, prevenirii si combaterii infractiunilor (art. 26 pct. 6 din Legea privin organizarea si functionarea Politiei Romane nr. 218/2002 ); de constatare si efectuare a cercetarilor, potrivit legii.

Prin activitatea pe care o desfasoara in cursul procesului penal, organul de cerecetare penala este un subiect al procesului penal iar calitatea sa de organ de stat il situeaza printre organele judiciare penale . Aceasta activitate se incadreaza la functia de invinuire deoarece organul de cerectare penala poate sa inceapa urmarirea penala, poate dispune retinerea individului si poate sa propuna punerea in miscare a actiunii penale, arestarea si trimiterea in judecata.

Organul de cercetare penala, desi, isi desfasoara activitatea sub conducerea si controlul procurorului, care supravegheaza ca actele de urmarie penala sa fie efectuate cu respecatrea dispozitiilor legale (art. 218 C. pr. pen.), are o independenta relativa, in intelesul ca nu este obligat sa ceara aprobarea procurorului pentru inceperea unor investigatii sau a urmaririi penale si apoi se fac pe parcursul urmaririi penale propunerile dictate de propria convingere sau de conducerea ierarhica. In exerciatrea atributiilor ce ii revin din activitatea de supraveghere, procurorul ia masurile necesare sau da dispozitii organelor de cercetare in scris si motivat, ceea ce evita o interventie arbitrara. Dispozitiile sunt obligatorii. In cazul in care organul de cercetare nu este de acord cu dispozitia procurorului, poate sesiza pe procurorul-sef al unitatii sau, cand sunt date de acesta, pe procurorul ierarhic superior, fara a intrerupe executarea lor. Procurorul sesizat cu obiectii trebuie sa se pronunte in trei zile asupra lor. Desigur ca acest mod de ’’ comunicare’’ este ingreunat defaptul ca organele de cercetare nu se afla sub conducerea exclusiva a Ministeruli Public. Independenta relativa are putine avantaje si foarte multe dezavantaje.

IV Partea vatamata

In raportul de drept penal exista un subiect pasiv generic care este statul , alaturi de care de cele mai multe ori apare ca subiect special si victima infractiunii.

Categoria juridica de victima apartine dreptului penal, dreptul procesual operand cu notiunea de parte vatamata, prin care intelege persoana nemijlocit vatamata prin infractiune.

Calitatea de persoana vatamata deriva din raportul creat pe plan social intre cel ce a savarsit fapat penala si cel care a suferit vatamarea produsa si implica vocatia de a participa in procesul penal ca parte vatamata sau parte civila.

Persoana vatamata neparticipand in proces ca parte se regaseste in cursul urmaririi penale sau al judecatii numai daca organele judiciare o solicita in realizarea unor activitati. Persoana vatamata poate sa fie audiata ca martor, poate fi solicitata sa participe la reconstituire sau confruntare etc.

Organele judiciare au anumite obligatii pe care trebuie sa la indeplineasca fata de persoana vatamata. Astfel,potrivit art 76 C. pr. pen. aceste organe au obligatia sa cheme, spre a fi ascultata, persoana care a suferit o vatamare prin infractiune si sa ii puna in vedere ca poate participa in proces ca parte vatamata sau ca parte civila. Omiterea acestei indatoriri echivaleaza cu o atitudine lipsita de rol activ din partea organului judiciar si poate duce la casarea unor hotarari judecatoresti .

Persoana vatamata poate sa isi manifeste vointa de a participa in procesul penal ca parte .Persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala sau materiala, daca participa in procesul penal se numeste parte vatamata (art. 24).

Persoana vatamata prin infractiune nu dobandeste automat calitatea de parte vatamata , la aceasta ajungandu-se numai in urma unei manifestari de vointa in acest sens. Nu este necesar ca persoana vatamata sa faca o declaratie expresa de constituire ca parte vatamata, fiind suficient ca ea sa fi efectuat acte specifice sustinerii laturii penale a procesului, care releva fara echivoc vointa de a participa in procesul penal intr-o asemenea calitate . Pot constitui manifestari certe ca persoana vatamata intelege sa participe in procesul penal prezenta activa la diverse termene; introducerea de cereri la organele judiciare; solicitarea de probatorii in vederea dovedirii anumitor imprejurari; formularea de intrebari in cursul audierii anumitor persoane etc.

In conceptia codului anterior, partea vatamata aparea numai in cauzele la care actiunea penala pornea la plangerea prealabila. In prezent, legea da dreptul celui vatamat de a participa ca parte in orice proces fara nicio limitare.

Categoria juridica de parte vatamata este in concordanta cu limitarea actiunii civile la pagubele materiale si excluderea prejudiciilor morale.

Calitatile de parte vatamata i s-a dat un asemenea continut pentru a permite ca cel care a suferit o vatamare morala sau fizica sa poata participa in orice proces. Chiar persoana vatamata material si care nu cere repararea prejudiciilor sau renunta la ele poate totusi sta in proces in calitate de parte.

Partea vatamata este subiect in latura penala a procesului nevalorificand pretentii materiale. Decesul acesteia lasa un gol procesual neinlocuibil de succesori, fiindca se exercita un drept procesual care se stinge odata cu titularul sau.

In practica judiciara efectul personal al pozitiei procesuale a partii vatamatea fost interpretat uneori exagerat considerandu-se ca in cazurile cand actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila, disparitia prin deces al celui vatamat ar impiedica exercitarea in continuare a actiunii penale. Gresit a procedat instanta care constatand moartea partii vatamate intr-o cauza in care aceasta a pus in miscare actiunea penala prin plangere prealabila, a dispus incetarea procesului penal.

Partae vatmata poate cumula calitatea de parte civila si pastra prima calitate chiar daca renunta la despagubiri.

Partea vatamata concura la realizarea laturii penale a cauzei. Dintre toate drepturile pe care le are, cel mai important este desigur acela care se refera la punerea in miscare, exerciatarea si stingerea, in anumite limite, a actiunii penale in cauzele in care este necesara plangerea prealabila sau la care raspunderea penala este inlaturata prin impacarea partilor.

Legea nu conditioneaza valabilitatea retragerii unei plangeri prealabile de modul cum aceasta se realizaeza, singura cerinta fiind ca manifestarea de vointa sa emane de la subiectul indreptatit sa procedeze ca atare. Ca urmare, declaratia autentica de retragere a plangerii prealabile urmeaza sa fie considerata de natura a provoca toate consecintele prevazute de lege .

In cauzele la care participa exercitand actiunea penala, partea vatamata poate avea si functie de acuzator. La judecatile la care procurorul nu participa la instanta si este prezenta partea vatamata acuzarea este sustinuta exclusiv de aceasta parte.

In practica judiciara s-au ridicat numeroase probleme in legatura cu partea vatamata. Astfel, daca partea vatamata este minor, el isi exercita drepturile in conditiile legale de asistare si de reprezentare. De aceea, plangerea prealabila facuta de parintele minorului cu capacitatea de exercitiu restransa nu poate avea ca efect punerea in miscare a actiunii penale. Se cere ca minorul sa introduca plangerea personal in fata organului competent, dar cu incuviintarea prealabila a reprezentantului sau legal.

Problema s-a pus si invers hotarandu-se ca partea vatamata fara capacitate de exercitiu (sub 14 ani) nu se poate impaca cu inculpatul, chiar daca este asistat de parintele sau, aceasta putandu-se face numai de catre reprezentantul legal .

Cand partea vatamata este minor cu capacitate de exercitiu restransa, numai el poate consimiti la impacare, cu incuviintarea parintilor, chiar daca plangerea s-a facut de acestia din urma.

Daca partea civila pastreaza concomitent in cursul procesului penal si calitatea de parte vatamata, prezenta sa in continuare in proces este justificata, atunci cand latura civila a ramas definitiv solutionata in baza unei hotarari anterioare .

Partea vatamata este indreptatita la acoperirea de catre inculpatul condamnat a cheltuielilor judiciare, chair daca nu s-a constituit ca parte civila .

Persoana sanctionata cu amenda pentru o abatere nesavarsita dar retinuta pe baza declaratiei unui martor mincionos, poate figura in procesul penal -pornit impotriva martorului pentru infractiunea de marturie mincinoasa- in calitate de parte vatamata, deoarece prin savarsirea infractiunii, chair daca amenda nu a fost executata, a suferit o vatamare morala .

V Parlamentul Romaniei

Parlamentul fiind organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii are in mod execeptional si atributii de punere sub acuzare. Astfel, potrivit art. 84 alin. 3 din Constitutie, Camera deputatilor si Senatul, ce alcatuiesc Parlamentul, in sedinta comuna, pot hotari punerea sub acuzare a Presedintelui Romaniei pentru inalta tradare, cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor. Hotararea de punere sub acuzare are efectul de a pune in miscare actiunea penala pentru infractiunea de inalta tradare si de a sesiza Curtea Suprema de Justitie cu judecarea cauzei .

Dupa sesizarea Curtii Supreme de Justitie cele doua camere isi pierd orice competenta procesuala, justitia urmandu-si cursul firesc.

Sectiunea II

Subiectul pasiv al actiunii penale

I Inculpatul

Inculpatul reprezinta figura centrala a procesului penal. Intreaga activitate procesuala se desfasoara in jurul faptei penale savarsite de aceasta persoana si in vederea tragerii sale la raspundere.

Categoria juridica de infractor este proprie dreptului penal. In normele de procedura penala o asemenea notiune nu se inatlneste pentru desemnarea acestei persoane codul folosind trei termeni si anume: faptuitor, invinuit, inculpat.

Faptuitorul este o persoana in legatura cu care se desfasoara o activiatate procesuala, dar care nu este inca implicata intr-o urmarire penala in sensul efectuarii acesteia fata de persoana respectiva. Norme ca cele din art. 200, 214, 215, 222, 465 C. pr. pen se refera la faptuitor. De exemplu, legea prevede ca: in obiectul urmaririi penale intra obligatia strangerii probelor necesare cu privire la identificarea faptuitorului; in cazul unor infractiuni flagrante organele de constatare au obligatia sa inainteze de indata procurorului pe faptuitor; comandantii de nave, aeronave si subofiteri de graniceri pot efectua perchezitii corporale faptuitorului; plangerea trebuie sa cuprinda indicarea faptuitorului daca este cunoscut etc.

Odata cu inceperea urmaririi penale impotriva faptuitorului sau a identificarii acestuia intr-o urmarire aflata in curs de desfasurare, persoana capata calitatea de invinuit. Potrivit art. 229 C. pr. pen. persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala se numeste invinuit, cat timp nu a fost pusa in miscare actiunea penala impotriva sa. Invinuitul apare ca un subiect procesual mai complex decat faptuitorul avand drepturi si obligatiuni care ii permit o particiapre activa in procesul penal.

Orice persoana supusa tragerii la raspundere penala dobandeste prin aceasta o noua pozitie procesuala devenind inculpat. Art. 23 C. pr. pen. prevede ca persoana impotriva careia s-a pus in miscare actiunea penala este parte in procesul penal si se numeste inculpat. Inculpatul este parte in proces pentru ca el este subiectul pasiv al actiunii penale si eventual subiect pasiv ai actiunii civile.

Intrucat numai persoanele fizice pot fi trase la raspundere penala, incuplatul poate fi exclusiv o asemenea persoana, avand evident si capacitate penala[37].

In legislatia actuala s-a renuntat atat la pozitia procesuala formala a inculpatului fata de invinuit cat si la diferitele calitati si denumiri ale acestuia care fie ca nu erau riguros stiintifice, fie ca nu prezentau o semnificatie majora in contextul pozitiei procesuale.

Inculpatul fiind persoana impotriva careia se exercita actiunea penala, calitatea respectiva se pierde odata cu stingerea actiunii. Actiunea penala se stinge si ca urmare a realizarii obiectului sau care consta in tragerea la raspunderea paenala a celui vinovat. De aceea, odata epuizata faza de judecata prin condamnarea definitiva a inculpatului, trecandu-se la faza de punere in executare a haotararilor penale, legea nu mai reglementeaza pozitia procesuala a inculpatului inlocuind-o cu cea de condamnat.

Condamnatul nu este parte in proces, ci numai subiect de drepturi si obligatii procesuale atata vreme cat el nu participa intr-un proces penal inca neepuizat. In urma inceperii executarii procesul penal se stinge, iar condamnatul devine subiect in raportul juridic de drept executional, plasat in afara sferei procesuale.

Deosebirea cea mai importanta intre inculpat si invinuit consta in aceea ca primul are calitatea de parte pe cand celalalt nu are o asemenea pozitie. De aici rezulta ca inculpatul ca subiect tras la raspundere penala poate fi supus la indatoriri mai mari decat invinuitul, avand corespunzator si drepturi mai largi.

1 Drepturile si obligatiile invinuitului si inculpatului in cursul urmaririi penale

Drepturi

Intrucat urmarirea penala se desfasoara in secret, necontradictoriu si preponderent prin acte scrise, participarea invinuitului sau inculpatului se rezuma la cateva mijloace procesuale si anume: cereri, memorii, participarea uneori la efectuarea unor acte de urmarire penala si cand se considera nedreptatit, la formularea de plangeri impotriva unor acte de urmarie penala.

Invinuitul sau inculpatul poate solicita administrarea unor probe sau ca acestea sa aiba in vedere anumite situatii (confruntari pentru a stabili un anumit aspect contradictoriu, obiective de expertize) sau sa se efectueze anumite aspecte procesuale ori sa se revoce, inlocuiasca sau inceteze unele masuri procesuale ori rezolvarea intr-un mod al cauzei.

Prin memorii se explica apararile facute argumentand nevinovatia sau masura in care este vinovata, forma de vinovatie, participatia, circumstantele in care s-a comis fapta si orice alte imprejurari care justifica adoptarea unor anumite solutii. Prezentarea de cereri si memorii nu este conditionata de un termen in cursul urmaririi penale.

Participarea la anumite acte de urmarie penala a invinuitului sau inculpatului este facultativa, avand dreptul sa participe la efectuarea celor care il privesc nemijlocit, cum ar fi: perchezitia (art. 104 C. pr.pen), cercetarea la fata locului (art. 129 C. pr. pen), reconstituirea (art. 130 alin. 2 c. pr. pen). In ceea ce priveste expertizele, se prevede, in art. 120 alin. 4 C. pr. pen, ca partile pot participa la efectuarea acestora, cu exceptia situatiilor prevazute de art. 119 alin. 2 C. pr. pen. cand expertiza urmeaza sa fie efectuata de un serviciu medico-legal, de un laborator de expertiza criminalistica sau orice institut de specialitate. In aceste cazuri, desi invinuitul nu este parte in proces, poate participa la efectuarea expertizei, asa cum trebuie sa i se aduca la cunostinta si obictivele unei expertize pentru a nu face observatii cu privire la intrebari, sa ceara modificarea sau completarea lor (art. 120 alin. 2 C. pr. pen).

Organul de cercetare penala nu poate interzice participarea la aceste acte, dar daca nu se prezinta la locul si data pentru care au fost incunostintati, actele pot fi efectuate si in lipsa acestora. La celelalte acte de urmarire penala participarea invinuitului sau inculpatului este posibila numai cu aprobarea organului de urmarire penala.

Invinuitul sau inculpatul are dreptul sa fie asistat de un aparator in tot cursul urmaririi penale si al judecatii, iar organele judiciare sunt obligate sa-i aduca la cunostinta acest drept.

Plangerea impotriva actelor de urmarire penala constituie un mijloc important pe care invinuitul sau inculpatul il are la indemana, pentru a le ataca cand le apreciaza nelegale si netemeinice. Astfel, invinuitul sau inculpatul pot folosi procedura prevazuta de art. 140 impotriva masurilor preventive luate de procuror, impotriva celorlalte masuri sau acte de urmarire penala ori cea prevazuta de art. 257 alin. 2 C. pr. pen. si art. 249 C.

Invinuitul sau inculpatul poate recuza procurorul sau lucratorul de cercetare penala care se afla intr-un caz de incompatibilitate.

In cursul urmaririi penale inculpatul are drepturi si garantii in plus ce decurg din extinderea dreptului la aparare.

In plus, fata de cele aratate i se aduce la cunostinta intotdeauna materialul de urmarire penala prin prezentarea acestuia, potrivit art. 250 C. pr. pen. Daca apararea este obligatorie, prezentarea materialului se va face in prezenta aparatorului sub sanctiunea nulitatii absolute (art.172 si 197 alin. 2 si 3 c. pr. pen).



In cazul in care se ia masura arestarii prin rechizitoriu si nu exista nicio situatie prevazuta de art. 254 C. pr. pen, este obligatorie audierea inculpatului si prezentarea invinuirii si a motivelor arestarii in prezenta aparatorului, fiind incidente dispozitiile art. 23 alin. 5 din Constitutie si art. 137 C. pr. pen, sub sanctiunea nulitatii absolute a masurii arestarii si implicit a actului de sesizare a instantei de judecata.

Fiind parte in proces, organele judiciare sunt obligate sa-i asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale in conditiile prevazute de lege si sa administreze probele necesare in aparare.

2.2 Obligatii

In pararel cu aceste drepturi, invinuitul sau inculpatul are si obligatii, dintre care enumeram:

sa se prezinte personal la chemarea organelor de urmarire penala sub sanctiunea efectuarii actelor de urmarire penala in lipsa sa sau a aducerii cu mandat;

sa se supuna masurilor preventive, masurilor asiguratorii, perchezitiilor corporale si domiciliare, masurilor procedurale de aducere silita, examinarii medicale, internarii pentru expertize intr-o institutie medicala de specialitate;

sa se supuna masurilor de inregistrare penala.

Din prezentarea ansamblului de drepturi si obligatii reiese ca in cursul urmaririi penale, invinuitul sau inculpatul este subordonat procurorului care conduce aceasta faza a procesului, avand dreptul de a exercita actiunea penala cu toate atributele ei. Partial, subordonarea exista si fata de organele de cercetare penala, in cazurile in care cercetarea se efectueaza de acestea, deoarece pot limita exercitiul unor drepturi (patrimoniale si chiar limita libertatea individuala prin masura retinerii) si admite si administra probe.

Drepturile si obligatiile inculpatului in cursul judecatii

Drepturi

In cursul judecatii inculpatul dobandeste mai multe drepturi procesuale. Acestea deriva din calitatea de inculpat cat si din principiile care guvereneaza judecata: publicitatii, oralitatii, contradictorialitatii si nemijlociriii. Nu trebuie uitat ca prezumtia de nevinovatie dobandeste alte valente. Desi s-ar parea ca prin actul trimiterii in judecata este rasturnata prezumtia de nevinovatie , instanta trebuie sa il priveasca pe inculpat ca pe o persoana nevinovata, fiind obligata sa readministreze toate probele de la urmarire si sa-si formeze convingerea cu privire la vinovatie pe baza tuturor probelor acumulate la urmarirea penala, cat si in cursul judecatii.

Pentru exercitarea acestor drepturi, sunt prevazute mai multe garantii. Astfel, inculpatul este incunostintat si chemat la sedintele de judecata prin citatii, neindeplinirea acestei obligatii de catre instanta impiedicand desfasurarea judecatii.

Daca inculpatul este detinut, instanta nu poate purcede la judecata decat in prezenta acestuia, sub sanctiunea nulitatii absolute.

Judecarea minorilor se face in prezenta acestora, cu exceptia cazurilor cand se sustrag de la judecata.

Inculpatii militari sau detinuti sunt citati la fiecare termen.

Intrucat participare la fiecare sedinta de judecata a inculpatului este un drept, in cazul in care este impiedicat sa participe si incunstinteaza instanta, aceasta nu poate trece la judecarea cauzei, sub sanctiunea nulitatii relative.

Alte drepturi procesuale ale inculpatului sunt:

de a cunoaste dosarul in tot cursul judecatii ceea ce inseamna ca poate sa-l consulte inainte de sedintele de judecata, personal sau prin aparator, si, daca este arestat, trebuie sa i se comunice o copie dupa actul de sesizare a instantei;

sa dea explicatii privitor la invinuirae ce i se aduce;

sa puna intrebari in timpul ascultarii celorlalte parti si martorilor;

sa ceara adminstrarea de probe noi;

sa nu probeze nevinovatia sa;

sa aiba ultimul cuvant asupra fondului cauzei;

sa uzeze de caile de atac ordinare si extraordinare;

2.2 Obligatiile inculpatului

Constau in obligatia de a se prezenta personal la toate termenele de judecata, de a suporta masurile preventive, masurile asiguratorii, masurile procedurale de aducere silita, sa se conformeze ordinii si solemnitatii sedintei de judecata si masurilor de indepartare din sala de judecata.

Datorita multitudinii de mijloace de aparare si implicit, a contributiei pe care si- poate aduce in cursul judecatii la aflarea adevarului, inculpatul are aceleasi mijloace procesuale ca si partile si procurorul, fiind subordonat procesual numai instantei de judecata.

Drepturile si obligatiile condamnatului

Calitatea de inculpat inceteaza in momentul in care printr-o hotarare definitiva sa- stabilit vinovatia si s-a aplicat o pedeapsa.

Fiind rasturnata prezumtia de nevinovatie a inculpatului se trece in a treia faza a procesului penal, executarea pedepsei si acesata dobandeste calitatea de condamnat penal cu obligatiile si drepturile legate de executarea pedepsei ce i s-a aplicat.

Desi are dreptul sa ceara inlocuirea sau modificarea pedepsei aplicate, in cazurile prevazute de lege (art. 449 C. pr. pen.), amanarea sau intreruperea executarii pedepsei inchisorii (art. 463, 455 C. pr. pen), liberarea conditionata (art. 450 C. pr. pen), aplicarea unei legi penale noi, cerere de reabilitare, condamnatul nu este parte in proces, fiind doar subiect pentru prevederile legale referitaore la executarea hotararii penale definitive de condamnare.

In acesta faza, condamnatul, prin procedurile referitoare la executarea pedepselor, nu poate contesta vinovatia si nici cuantumul pedepsei ( execptie, situatia prevazuta de art. 458 C. pr. pen, atunci cand a intervenit o lege penala noua, art. 459, art. 461 alin. 1. lit. d), cand a intervenit o amnistie sau o gratiere dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare).

Drepturile condamnatului sunt cele prevzute de art. 460 C. pr. pen. Daca condamnatul este prezent la judecata poate formula cereri, ridica execeptii si pune concluzii in limitele obiectului cererii, indiferent ca are o pozitie activa sau pasiva.

Cand hotararea definitiva de condamnare este desfiintata in temeiul unei decizii printr-o cale extraordinara de atac si se reia judecata, condamnatul redevine inculpat dobandind calitatea de parte in proces. Acesta schimbare are ca efect redobandirea drepturilor si obligatiilor pe care le are inculpatul, in limitele in care s-a dispus rejudecarea.

Sectiunea III

Alti subiecti ai procesului penal implicati in exercitiul actiunii penale

I  Aparatorul

Aparatorul are o pozitie speciala printre participantii in cauza penala.

El nu are calitatea de parte in proces pentru ca nu este subiect al raportului conflictual al cauzei nesustinand sau revendicand interese personale.

Imprejurarea ca aparatorul nu este parte se evidentiaza in art. 23-24 C. pr. pen., care enumerand expres si limitativ partile nu se refera la aparator. Sub aspectul contradictorialitatii, aparatorul se situeaza totusi pe pozitia procesuala a partii ale carei interese le sustine si apara, putand de regula exercita toate drepturile acestei parti.

Faptul ca aparatorul are o contributie importanta in cauza, precum si pozitia sa procesuala specifica, determinand considerarea acestuia printre principalii particiapnti in procesul penal.

Dreptul de aparare cuprinde posibilitatea de a avea un aparator. Aparatorul este un avocat care – prin calificarea sa profesionala si cunostintele sale juridice de specialitate- poate acorda asistenta juridica.

1 Asistenta juridica facultativa si obligatorie

Pentru parti asistenta juridica constitutie un aspect al dreptului fundamental de aparare.Regula generala este deci asistenta juridica facultativa, in sensul ca partea va beneficia de serviciile unui avocat in masura in care doreste.

Desfasurarea procesului penal este posibila si fara participarea aparatorului, daca una dintre parti nu isi ia avocat si nici legea nu prevede obligativitatea asistentei juridice.

Dreptul invinuitului sau inculpatului la asistenta unui aparator este inscris in art 171 alin. 1 C. pr. pen.

Atentionarea invinuitului sau inculpatului asupra dreptului de a beneficia de ajutorul aparatorului, inca de la inceputul urmaririi penale, are importanta mai ales in cazurile de asistenta facultatativa. Pentru cel interesat, inainte chiar de aprecierea subiectiva asupra folosirii unui drept, esentiala este cunosterea existentei acestuia.

Asistenta la cerere se realizeaza prin incheierea unui contract de asistenta juridica, incheiat in forma scrisa, care dobandeste data certa prin inregistrarea in regsitrul oficial de evidenta (art. 25 din Legea nr. 51/1995). Avocatul in baza acestui contract, va primi o imputernicire avocatiala, cu care isi va dovedi calitatea in cauza, in fata organelor judiciare. Pentru activitatea prestata avocatul are dreptul la onorariu, fixat prin contractul de asistenta juridica si la acoperirea cheltuielilor facute in interesul clientului sau.

Asisatenta juridica facultativa este asistenta juridica acordata in urma solicitarii unei parti din proces la cerere, iar avocatul angajat devine aparator ales.

In anumite cazuri cand partea ce solicita asistenta juridica nu poate plati onorariul, decanul poate aproba acordarea de asistenta juridica gratuita, dar in aceste caz, avocatul nu este ales ci desemnat din oficiu si va presta serviciul gratuit.

Tinand seama de faptul ca lipsa asistentei juridice ar putea reprezenta un risc deosebit pentru interesele si drepturile invinuitului sau inculpatului, in absenta unor aparatori calificati, specializati si buni cunoscatori ai normelor juridice, legea a prevazut si asistenta juridica obligatorie.

Asistenta juridica obligatorie decurge din functia procesuala a apararii care nu se realizeaza ca reflex subiectiv al unui drept exercitat sau nu de parte, exclusiv potrivit vointei sale, ci se infaptuieste si in interesul unei bune desfasurari a procesului penal.

Asistenta juridica este obligatorie in unele cazuri pe tot parcursul procesului penal, iar in altele numai in cursul judecatii.

a) In cursul urmaririi penale:

In aceasta faza a procesului penal asistenat juridica este obligatorie in urmatoarele situatii:

invinuitul sau inculpatul este minor.Daca in cursul urmaririi penale inculpatul a devenit major, de la data majoratului nu mai este obligatorie asistenta juridica. Daca a devenit major in cursul judecatii se aplica dispozitiile art. 483 alin. 2 si 3 C. pr. pen., in sensul ca asistenta juridica ramane obligatorie;

invinuitul sau inculpatul este militar in termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al unei institutii miliatre de invatamant. Obligatia de a asigura asistenta juridica survine numai din momentul dobandirii acestei calitati si nu are efect asupra actelor efectuate pana la acea dat;

invinuitul sau inculpatul este internat intr-un centru de reeducare ori intr-un institut medical-educativ ori este arestat, chiar in alta cauza. Arestarea poate sa fie si intr-o cauza contraventionala, deoarece regimul de detentie il pune in imposibilitate pe contravenient sa-si apere singur interesele.

b) In faza de judecata:

La cazurile enumerate anterior, pentru faza de jucata asistenta juridica mai este obligatorie si in urmatoarele cazuri:

in cauzele in care legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de cinci ani. La determinarea acestor cauze se are in vedere incadrarea data in rechizitoriu, fara a se tine cont de circumstantele agravante sau atenuante. In cazul schimbarii pe parcursul judecatii se va acorda sau retrage asistenta juridica, dupa caz;

cand instanta apreciaza ca partea nu si-ar putea faca singura apararea (art. 171 alin. 3 si art. 173 alin. 2 C. pr. pen.). Dreptul de apreciere revine instantei de judecata. Din momentul constatarii, asistenta devine obligatorie.

Nerspectarea prevederilor privind asistenta juridica a invinuitului sau inculpatului se sanctioneaza cu nulitatea actului efectuat in lipsa aparatorului.

Neindeplinirea obligatiei prevazute in art. 6 alin.5 C. pr. pen., de a incunostinta pe invinuit sau inculpat, inainte de a i se lua prima declaratie, despre dreptul de a fi asistat de un aparator, urmata de neasistarea sa in tot cursul urmaririi penale, constituie un motiv de restituire a dosarului pentru refacerea urmaririi penale, conform art. 333 C. pr. pen . De asemenea, ascultarea inculpatului cu ocazia arestarii preventive, fara a fi asistat de un aparator si desemnarea aparatorului din oficiu pentru a-l asista pe inculpatul arestat la prezentarea materialului de urmarire, constituie motiv de nulitate absoluta prevazuta de art. 197 alin. 2 C. pr. pen., cauza neputand fi judecata de instanta sesizata, care trebuie sa o restituie procurorului pentru refacerea urmaririi penale . Se sanctioneaza tot cu nulitatea absoluta neasigurarea asistentei juridice, cand este obligatorie in orice etapa a judecatii.

Drepturile si obligatiile procesuale ale aparatorului

Apararea se acorda tuturor partilor din procesul penal, dar apararea invinuitului si inculpatului este in mod deosebit reglementata pentru asigurarea egalitatii armelor si respectarea prezumtiei de nevinovatie.

Drepturile aparatorului sunt inscrise in art. 172 C. pr. pen.

In cursul urmaririi penale aparatorul invinuitului are dreptul sa asiste la efectuarea oricarui act de urmarire penala si poate formula cereri si depune memorii (art. 172. alin 1 C. pr. pen.).

Actuala reglementare permite participarea avocatului la actele de urmarire penala, fara sa-l oblige la prezenta si nici sa impiedice normala derulare a cercetarilor in absenta aparatorului. Acesta este sensul dispozitiei din art. 172 alin. 1, care mentioneaza ca lipsa apratorului nu impiedica efectuarea actului de urmarire penala, daca exista dovada ca aparatorul a fost incunostiintat de data si ora efectuarii actului.

Aparatorul partii vatamate, al partii civile si al partii responsabile civilmente poate formula cereri si depune memorii in tot cursul procesului penal.

In cursul judecatii aparatorul exercita drepturile partii pe care o asista.

Aparatorul partii vatamate poate asista la efectuarea urmatoarelor acte de urmarire penala: cercetari la fata locului, perchezitii si autopsii, prelungirea duratei arestarii, iar la efectuarea altor acte de urmarire in masura in care organul de urmarire penala incuviinteaza aceasta(art. 173 alin. 1 c.pr. pen).

In cursul judecatii participarea apartaorului este mai extinsa, in unele cazuri nefiind posibila judecata fara prezenta acestuia. Astfel, aparatorul participa la judecata alaturi de partea pe care o apara. In cazul in care partea doreste sa actioneze personal o consiliaza cu privire la actele ce se efectueaza si la atitudinea ce trebuie adoptata.Cel mai adesea, aparatorul, in prezenta inculpatului, efectueaza cererile, ridica execeptiile, pune concluzii. Poate exercita caile de atac, motiveaza si sustine aceste motive la judecarea cailor de atac.

Exercitarea drepturilor procesuale ale partilor nu se poate face decat in limta prevazuta de lege pentru partea respectiva privind implicarea in laturile procesului penal.

Aparatorul nu poate exercita drepturile personale ale partilor, cum ar fi: ultimul cuvant al inculpatului, nu se poate impaca cu partea adeversa, nu poate retrage plangerea prealabila sau sa exercite o cale de atac daca partea adversa o confirma oral sau in scris.

Drepturile procesuale proprii ale aparatorului sunt: sa ia cunostiinta de dosarul cauzei (art 294 alin. 2 C. pr. pen.), sa asiste la sedintele de judecata secrete (art. 290 alin. ultim C. pr. pen.), sa puna intrebari partii pe care o apara in cursul ascultarii acesteia (art.323 alin. 2 C. pr. pen), sa exercite calea de atac pentru onorariul cuvenit ca aparator din oficiu (art. 326 lit. e C. pr. pen), sa declare ca substituit procesual calea de atac in numele sau, dar pentru partea care a asistat-o (art. 362 alin. ultim si art. 385 C. pr. pen.).

II Reprezentantul, substituitul procesual

Reprezentantul

Este persoana imputernicita sa indeplineasca, in lipsa partii, in numele si in interesul exclusiv al acesteia, actele procesuale necesare pentru apararea drepturilor si intereselor ei legitime.

Reprezentarea se face in baza unui mandat si in limetele acestuia.

Reprezentantii in procesul penal sunt de trei feluri: calificati, legali si conventionali.

Reprezentantii calificati. Statul ca parte principala in procesul penal este totdeauna reprezentat prin persoane care au calitatea de reprezentanti calificati, principala lor atributie functionala fiind aceea de a reprezenta statul, in calitatea sa de titular al actiunii penale, in desfasurarea procesului penal.

Acesti reprezentanti calificati sunt procurori de toate gradele. In aceasta calitate procurorii pun in miscare actiunea penala si o exercita in tot cursul procesului penal.

Reprezentantii legali. Persoanele juridice (organizatiile prevazute in dispozitia din art. 145 C. pen. , institutiile si societatile straine cu personalitate juridica, etc.) cand sunt vatamate prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala pot participa la desfasurarea procesului penal in ambele sale laturi (penala si civila) prin anumite persoane care au, potrivit legii, calitatea de reprezentanti legali.

La fel atunci cand persoana vatamata printr-o fapta penala este lipsita de capacitatea de exercitiu, ea nu participa la desfasurarea procesului penal, in ambele laturi, decat prin reprezentantul sau legal. Reprezentantii legali pot fi, la randul lor reprezentati.

Reprezentantii conventionali. Cand o persoana care are calitatea de parte in procesul penal este impiedicata de a se prezenta la chemarea organelor judiciare, ea se poate face reprezentata printr-un mandatar pentru proces. Cu exceptia inculpatului, pentru care exista restrictiuni in ceea ce priveste reprezentarea, toate celelalte parti pot fi intotdeauna reprezentate (art. 174 C. pr. pen).

Reprezentant conventional poate fi orice persoana capabila de a sta in justitie indiferent daca are sau nu calitatea de avocat.

In cursul procesului penal, reprezentantii conventionali pot, la randul lor, sa fie reprezentati printr-o alta persoana ( substituire), cand au acest drept acordat prin manadatul pentru proces.

2 Substituitul procesual

Legea autorizeaza anumite persoane, care nu au calitatea de parti in proces sa exercite un drept procesual in interesul unora din ele.

Persoana imputernicita de lege sa exercite un drept al uneia din partile din proces, in numele sau dar in interesul acesteia are calitatea de substituit procesual. Astfel, potrivit art. 222 C. pr. pen, plangerea la organele de urmarire penala se poate face si de unul din soti pentru celalalt sot sau de catre copilul major pentru parinti. Cererea de liberare provizorie poate fi facuta in cursul urmaririi penale si in cursul judecatii pana la terminarea cercetarii judecatoresti la prima instanta si de catre sotul inculpatului sau rudele apropiate (art. 160 C. pr. pen.). Apelul si recursul pot fi declarate pentru partile din proces de catre aparator, iar pentru inculpat si de sotul acestuia (art. 362 alin. ultim si art. 385 C. pr. pen). Pot cere revizuirea in favoarea unui condamnat si rudele apropiate ale acestuia (art. 369 lit. b) C. pr. pen).

Substituitul procesual actioneaza in nume propriu in favoarea unei parti si nu poate fi sanctionat daca nu actionaeaza in sensul permis de lege, fiind un subiect procesual ce completeaza functia de aparare benevol.

Capitolul IV

Momentele desfasurarii actiunii penale

Sectiunea I

Punerea in miscare a actiunii penale

Multitudinea activitatilor procesuale ce se intreprind in vederea realizarii obictivului actiunii penale graviteaza in jurul a trei momente principale si anume: punerea in miscare a actiunii penale, exerciatrea actiunii penale si stingerea actiunii penale.

1 Momentul in care poate fi pusa in miscare actiunea penala

Desi actiunea penala devine exercitabila imediat dupa savarsirea infractiunii, punerea in miscare a acesteia poate avea loc in momente diferite plasate pe parcursul urmaririi penale, dar, in orice caz, inainte de inceperea judecatii, cu execptia cazurilor in care legea prevede ca actiunea penala se pune in miscare in faza de judecata .

Momentul punerii in misacre a actiunii penale nu trebuie confundat cu inceperea urmaririi penale.

De indata ce au luat cunostinta despre savarsirea unei infractiuni, organele competente pot declansa procesul penal, pornind in acest scop urmarirea penala. Nu intotdeauna organele competente, odata cu declansarea procesului penal, pun in misacre si actiunea penala. Asadar, momentul initial al folosirii actiunii penale nu coincide intotdeauna cu momentul initial al procesului penal. Pot exista situatii in care, odata cu inceperea urmaririi penale, deci odata cu pornirea procesului penal, organele competente pun in miscare si actiunea penala.

Inceperea urmaririi penale are loc ’’in rem’’ deci: ori de cate ori organele competente au date in legatura cu savarsirea unei infractiuni, pot trece la declansarea procesului penal pentru a crea cadrul legal in care sa se actioneze in vederea realizarii activitatilor procesuale.

Spre deosebire de inceperea urmaririi penale care se face ’’in rem’’, punerea in miscare a actiunii penale se face ’’in personam’’; cu alte cuvinte, pentru punerea in miscare a actiunii penale, este neceasar cunoasterea persoanei care urmeaza sa fie trasa la raspundere penala. In legatura cu acest aspect trebuie mentionat faptul ca, in practica, deseori, intre momentul savarsirii infractiunii si momentul identificarii autorului ei se plaseaza perioade mai mari sau mai mici de timp; aceasta este si una din exceptiile pentru care actiunea penala nu poate fi pusa in misacre odata cu inceperea actiunii penale.

Inceperea urmaririi penale, deci declansarea procesului penal, poate avea loc in momentul in care sunt date sau informatii in legatura cu savarsirea unei infractiuni; nu in acelasi moment se poate insa pune in misacre, totdeauna si actiunea penala chiar daca persoana faptuitorului ar fi cunoscuta.

Pentru punerea in miscare a actiunii penale trebuie sa existe temeiuri suficiente ca o anumita persoana poate fi invinovatita de savarsirea infractiunii; numai simpla banuiala ca persoana a comis infractiunea nu este suficienta pentru a pune in misacre actiunea penala . Cu alte cuvinte pentru punerea in misacre a actiunii penale impotriva unei persoane este necesara existenta unor probe temeinice. Existenta probelor temeinice nu trebuie confundata cu existenta unei convingeri depline ca o anumita persoana a comis infractiunea, convingerea deplina se poate forma in desfasurarea ulterioara a procesului penal.



In anumite situatii, este posibil ca, datorita probelor existente, punerea in miscare a actiunii penale sa aiba loc in acelasi moment cu inceperea urmaririi penale.

Deoarece actiunea penala poate fi pusa in misacre in masura in care persoana faptuitorului este cunoscuta si sunt probe suficinte de vinovatie, acest locru se poate realiza printr-o ordonanta, fie la inceputul urmaririi penale, fie pe parcursul acesteia, fie la sfarsitul acestei faze prin rechizitoriul procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a C. pr. pen).

Uneori actiunea penala este pusa in msiacre in timpul judecatii daca in sarcina inculpatului se descopera fapte noi care au legatura cu infractiunea care face obiectul cauzei penale. Asemenea situatii le intalnim in cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte noi sau persoane noi (art 336 si art. 337 C. pr. pen.)

Actul procesual prin care procurorul pune in miscare actiunea penala in cazul extinderii procesului cu privire al fapte noi este declaratia pe care acesta o face in fata instantei.

In anumite cazuri, instanta de judecata pune si ea in miscare actiunea penala

Actiunea penala este pusa in miscare de catre instanta de judecata in cazurile in care procedura de impacare nu s-a soldat cu impacarea partilor si partea vatamata se adreseaza cu plangerea instantei de judecata si conditiile prevazute de art. 282 C. pr. pen.. In asemenea situatii, socotim ca actiunea penala se pune in miscare de catre instanta printr-o incheiere .

In legatura cu punerea in miscare a actiunii penale, in literatura de specialitate s-a aratat ca plangerea prealabila este actul de inculpare, deci actul prin care se pune in miscare actiunea penala .

Actul de inculpare poate fi definit ca fiind actul procesual prin care se pune in miscare actiunea penala.

In majoritatea opiniilor plangerea prealabila este un act de sesizare a organului competent si nu act de punere in msicare a actiunii penale. Plangerea prealabila are insa, in asemenea situatii, caracterul de act necesar si indispensabil, de conditiile pentru tragerea la raspundere penala a faptuitorului .

Instanta de judecata pune in miscare actiunea penala si in cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte.

Punerea in miscare a actiunii penale se face de catre instanta printr-o incheiere cand, in cursul judecatii, se descopera in sarcina inculpatului date cu privire la savarsirea unei alte fapte prevazute de legea penala, fapta care are legatura cu infractiunea pentru care inculpatul este trimis in judecata, si daca procurorul nu participa la sedinta de judecata.

In lumina celor aratate mai sus, rezulta ca actiunea penala poate fi pusa in miscare in cursul urmaririi penale, de catre procuror, iar in faza de judecata, de catre procuror sau instanta. Actele procesuale prin care actiunea penala este pusa in miscare sunt: ordonanta, rechizitoriul si declaratia orala, cand actiunea penala este pusa in misacre de procuror, si incheierea, cand actiunea penala este pusa in miscare de catre instanta.

Procedura de punere in miscare a actiunii penale

Punerea in miscare a actiunii penale se face in mod diferit in functie de faza procesului penal in care aceasta are loc.

In timpul urmaririi penale, potrivit art 234, cand organul de cercetare penala considera ca sunt temeiuri pentru punerea in msicare a actiunii penale, face propuneri in acest sens pe care le inainteaza procurorului. Potrivit art. 235 C. pr. pen. procurorul se pronunta asupra punerii in miscare a actiunii penale dupa ce examineaza dosarul cauzei.

Daca procurorul este de acord cu propunerea facuta de organul de cercetare, pune in miscare actiunea penala prin ordonanta.

In cazul in care actiunea penala nu fost pusa in miscare pe parcursul urmaririi penale, cu ocazia rezolvarii cauzei, in lumina dispozitiilor art. 262 C. pr. pen, cand din materialul de urmarire penala rezulta ca fapta exista, ca a fost savarsita de invinuit si ca acesta raspunde penal, procurorul da rechizitoriul prin care pune in miscare actiunea penala si dispune trimiterea in judecata.

In faza de judecata, in cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau alte persoane , actiunea penala se pune in miscare prin declaratia oarala a procurorului care participa la judecarea cauzei (art. 336 alin 1 lit a).

Daca procurorul nu participa la judecata, instanta este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte fapte, punand in miscare actiunea penala printr-o incheiere (art. 336 alin. 2 C. pr. pen).

Din analiza corelata a dispozitiilor art 337 alin. 1 si 336 alin. 1 rezulta ca, in cazul extinderii procesului penal la alte persoane, instanta nu poate pune in miscare actiunea penala, legea facand precizarea ca procurorul poate cere extinderea procesului penal, de unde se desprinde concluzia ca este in vederea legiuitorului numai ipoteza in care procurorul participa la judecata.

In cazul introducerii plangerii prealabile la instanta in conditiile art. 282 C. pr. pen. la primul termen de judecata instanta pune in miscare actiunea penala printr-o incheiere.

Punerea in miscare a actiunii penale impotriva unei persoane confera acesteia calitatea de inculpat, aceasta calitate procesuala avand rezonante specifice in compartimentul drepturilor si obligatiilor din cadrul raportului juridic procesual penal.

Sectiunea II

Exercitarea actiunii penale

Dupa punerea in miscare a actiunii penale aceasta trebuie sustinuta prin indeplinirea unui complex de activitati si acte procesuale care sa dinamizeze procesul penal si sa duca la efectiva realizare a obiectului actiunii penale, adica la tragerea la raspundere penala a acelor vinovati.

Prin exercitarea actiunii penale se intelege sustinerea ei in vederea realizarii tragerii la raspundere penala a inculpatului.

Exercitarea actiunii penale revine, in principiu, subiectilor activi ai acesteia.

Procurorul si organele care infaptuiesc cercetarea penala au sarcina sa exercite actiunea penala pe tot parcursul urmaririi penale; acestora li se poate alatura, la exercitiul actiunii penale, si persoana vatamata, in cazurile in care actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila si aceasta plangere se adreseaza organelor de cercetare.

Exercitarea actiunii penale in faza de urmarire penala presupune strangerea, administrarea si verificarea tuturor probelor in baza carora sa se poata decide trimiterea in judecata sau eventual, daca estecazul, da o solutie de neurmarire care sa duca la stingerea actiunii. Aceasta activitate se infaptuieste sub conducerea judiciara a procurorului care realizeaza supravegherea urmaririi penale sau de catre procuror atunci cand acesta efectueaza personal urmarirea penala. La sfarsitul urmaririi penale, daca este cazul procurorul emite rechizitoriul si il trimite pe inculpat in judecata, indeplinind astfel un important act de promovare a actiunii penale.

In faza de judecata, actiunea penala se exercita in principal de catre procuror. In toate cazurile in care participarea procurorului la judecata nu este obligatorie, actiunea penala va fi exercitata de catre partea vatamata si, in aceste cazuri, activitatea va fi dublata de cea a procurorului care este prezent, totdeauna, la exercitarea actiunii penale.

Subiectii indreptatiti sa exercite actiunea penala pot, in anumite conditii sa renunte la acest drept. Astfel procurorul poate pune concluzii de achitare daca constata, cu ocazia cercetarii judecatoresti, ca invinuirea nu este confirmata.

Partea vatamta, avand dreptul, in anumite cazuri, sa dispuna de actiune, poate implicit sa renunte la exercitarea ei, retragandu-si plangerea sau impacandu-se cu persoana vatamata.

Implicatiile instantei in exercitarea actiunii penale sunt minime, din motivele aratate anterior , acestui organ revenindu-i sarcina principala a solutionarii cauzei penale in urma actului de sesizare care a avut loc.

Sectiunea III

Stingerea actiunii penale

Exercitarea actiunii penale este continuata pana cand aceasta ajunge la momentul sau final de epuizare sau stingere.

Actiunea penala exista virtual, in norma juridica de drept penal, ea devenind exercitabila in momentul in care s-a savarsit o infractiune. Raportata la acest mod de existenta a actiunii penale, putem spune ca stingerea ea paote fi plasata in timp, atat inaintea punerii in miscare, cat si dupa punerea acesteia in miscare.

Stingerea actiunii penale poate avea loc inainte de punerea ei in miscare ori de cate ori se constata existenta uneia din cauzele prevazute in art. 10 C. pr. pen., inainte ca organele competente sa fi pus in miscare actiunea penala.

Stingerea actiunii penale are loc insa, in mod frecvent, dupa punerea ea in miscare.

Actiunea penala pusa in misacre poate fi stinsa, in mod normal, prin judecata, adica prin pronuntarea unei hotarari de catre organele judecatoresti carora le-a fost dedus spre solutionare conflictul nascut in urma savarsirii infractiunii . Solutiile prin care actiunea penala se stinge in urma desfasurarii judecatii cauzei sunt: achitarea, condamnarea sau incetarea procesului penal.

Stingerea actiunii penale poate avea loc insa si pe parcursul urmaririi penale, inainte ca activitatea procesuala sa se epuizeze prin desfasurarea judecatii. Solutiile prin care actiunea penala se stinge fara sa fie epuizata intreaga activitate procesuala normala sunt: scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale, incetarea procesului penal si clasarea cauzei penale.

In urma celor aratate mai sus achitarea si condamnarea, ca solutii prin care se stinge actiunea penala, pot interveni numai in urma desfasurarii integrale a activitatii procesuale de administrare a probelor, ele epuizand ambele faze ale procsului penal.

Condamnarea, ca solutie in procesul penal, poate fi pronuntata daca se constata fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de catre inculpat .

Solutiile prin care se pronunta achitarea, incetarea procesului penal, scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale si clasarea cauzei pot fi date numai in cazurile expres prevazute de lege. Cu alte cuvinte, stingerea actiunii penale poate interveni numai in masura in care se constata existenta unuia dintre cazurile expres prevazute de lege, cazuri care, de altfel, impiedica si punerea in miscare a actiunii penale.



A se vedea, in acest sens, G. Stefani s. a . op. cit. p. 123

I.Muraru, Drept Constitutional si institutii politice, Ed. Naturismul, Bucuresti, 1991,p 141;M. Duverger,Institutiones politiques et droit constitutionnel,1998, p. 192-200

Tribunalele au purtat pana la actuala lege de organizare judecatoreasca denumirea de ’’tribunale judetene’’. O asemenea specificare era necesar in trecut, intrucat initial (potrivit organizarii din 1952) toate instantele din Romania purtau denumirea de tribunale populare respectiv raionale, feroviare, maritime-fluviale, regionale-respectiv judetene, militare,suprem). In prezent, cand intre taote instanetel civile una singura, cea de nivel judetean are denumirea de tribunal (celelalte instante fiind judecatorii sau curti) apelativul de ’’judetean’’ nu se mai impune, fiind suficienta si de neconfundat denumirea de tribunal.

Este de mentionat ca in anii ’50 au functionat in tara noastra ca instante speciale tribunale populare feroviare si tribunale maritime si fluviale.

Vezi V.RAMUREANU, Consideratii generale privind compunerea instantei penale.

Initial la intrarea in vigoare a codului de procedura penala din 1969 regula era de absoluta aplicatie, instanta fiind compusa totdeauna dintr-un complet de judecata

Vezi art.20 din Legea 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca

Vezi A. FETTWEIS, Introduction au droit judiciare, Ed. Presse Univ. Liege, 1987, p. 74

Codul din 1956 folosea termenul de parchet si in sens generic, fie pentru ca in norma respectiva nivelul unitatii nu avea importanta (activitatea putand fi indeplinita de orice procuror0 fie pentru ca din context rezulta clar nivelul organului.

A se vedea I. Cetrechi, I. Craiovan, Introducere in teoria generala a dreptului. Bucuresti, Ed. All, 1993, p. 117

A se vedea G. Stefani, op. cit. p. 127, 131

A se vedea, pe larg, Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. II, Cluj, 1947, p. 296-297

G. STEFANI, G. LEVASSEUR, op. Cit., p. 87

M. FRANCHIMONT s.a. op. Cit., p. 44

G. STEFANI, G. LEVASSEUR, op. cit., p. 89

In opozitie cu aceasta, Titlul V din Cartea I, cod de proocedura penala din 1936 consacrat ’’Partilor’’ inscrie Ministerul Public in art. 66 pe primul loc in aceasta categorie.

Vezi TRAIAN POP, op. cit. vol. II, p. 57-58;V.DONGOROZ op.cit.

Vezi E.FLORIAN, op. cit.; A. VITU op. cit, etc.

Vezi G. STEFAN, G.LEVASSEUR, op. cit.

Vezi P. BOUZAT, J. PINATEL; V. MANZINI; R. GARRAUD, etc.

G.STEFAN. G. LEVASSEUR, op. cit p. 19 (’’Un plaideur ne recuse pas son adversaire’’).

Publicata in m. O, P. I nr. 305/9. 05. 2002

a se vedea Gr. Theodoru, T. Plaesu, op. cit. p. 86

In legatura cu aceasta persoana vezi monografia lui Gh. ELIAN, Persoana vatamatain procesul penal, ed Stiintifica, buc,1961

Trib. Suprem, in complet de 7 judecatori, dec. Nr. 26/1982, CD, 1982, p. 292

Inculpatul nu poate cere ca partea vatamata sau partea civila sa intervina in procesc.I. TANOVICEANU, op. cit, IV, p. 172

I. NEAGU, op. cit. p. 132

Trib. Mun. Buc., sectII. Dec. Nr. 1463/1976, RRD nr. 4/1977, p. 63

Trib. Jud. Brasov,dec. pen. nr. 1347/1972, RRD, nr. 8/1973, p. 173

Trib. Jud. Suceava., dec. pen. nr. 161/1978, RRD, nr. 5/1979, p. 60

Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr 2398/1983, CD. 1983, p. 299

Trib.Suprem, sect. pen. nr. 2918.1971, RRD, nr. 4/1972, p 168

Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 2382/1976, CD, 1976, p. 403

Trib.jud. Dolj, dec. pen. nr. 1056/1978, repert, pract. II, p. 311

Trib. Munip. Buc, sect. II pen. dec. nr. 1463/1976, R.R.D., nr. 4/1997

A se vedea, Gr. Theodoru, po. Cit., p. 134

Contra persoanelor juridice nu se poate exercita o actiune penala, impotriva lor neputandu-se pronunta o pedeapsa (R. SCREVENS, Sanctiones applicables aux personnes morales, R.D.P., 1980, p. 163)

A se vedea, C.S.J.,sect. pen. dec. nr. 2194/1993

A se vedea, C.S.J., sect. pen., dec. nr. 394/1993

In cauzele penale in care plangerea prealabila se adreseaza instantei, in conditiile art. 282 c. pr. pen, actiunea penala se pune in miscare in fata instantei de judecata. Actiunea penala se pune in miscare in faza de judecata si in cazul extinderii procesului penal in fapte sau persoane noi (art. 336 si 337 c. pr. pen.)

M.S. Strogovici, op. cit., p. 290-291

I. Gorganeanu, op. cit. p. 135

N. Volonciu, op. cit. p. 106

V. Dongoroz. II,, p.96

V. Dongoroz, II, p. 96

Extinderea procesului penal este analizata pe larg in cadrul judecarii cauzelor in prima instanta

Pentru analiza drepturilor si obligatiilor inculpatului a se vedea capitolul III, sectiunea III, paragraful 3 din cadrul acestei lucrari

Vezi, explicatii date supra la pct 300 si 301

Dongoroz, IV, p. 83

In art. 345 alin. 2 c. pr. pen. se arata ca solutia condamnarii se pronunta daca instanta constata ca fapta exista, constituie infractiune si a fost savarsita de catre inculpat




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate