Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Continutul raportului juridic civil


Continutul raportului juridic civil




Continutul raportului juridic civil

Bibliografie selectiva I.C. Catuneanu, Curs elementar de drept roman, Cluj, 1921, p. 225-418; I. Albu, Drept civil. Introducere in studiul obligatiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 73-134; D. Stefanescu, Contributii la elaborarea unei noi definitii a dreptului subiectiv, Dreptul nr. 7-8/1991, p. 77-82; P. Roubier, Droits subjectifs et situations juridiques, Dalloz, 2005; L. Baudonin, Le droit civil de la Province de Quebec, Wilson et Lafleur éditeurs, Montreal, 1953, p. 485-495; J. Carbonnier, Droit civil. Introduction, PUF, Paris, 1997, p. 287.




Notiunea de drept subiectiv civil. Dupa cum adesea s-a observat, nu este simplu de a surprinde esenta dreptului subiectiv. De aceea in acest domeniu „cearta stiintifica” a fost mare si pare ca nici astazi nu este incheiata.

Dreptul obiectiv recunoaste indivizilor largi prerogative de actiune, sub forma unor drepturi individuale, adica drepturi subiective. Drepturile subiective nu sunt atribuite decat subiectelor de drept. Modul in care dreptul intelege raporturile sociale se manifesta prin intermediul notiunii de subiect de drept si cea de drept subiectiv.

Nota bene. Nu exista drept subiectiv decat in cadrul permis de dreptul obiectiv. Dar dreptul obiectiv este totodata, pentru dreptul subiectiv, o limita. In adevar, dreptul subiectiv este supus din momentul crearii si pe parcursul realizarii sale unor reguli care atenueaza excesul de individualism pe care acest drept l-ar putea avea.

Exemplu Codul civil reglementeaza contractul de vanzare-cumparare. Aceasta reglementare insa contine reguli generale, abstracte. Atunci cand o persoana – respectand aceste reguli – vinde un bun altei persoane, intre cele doua persoane se creeaza o situatie subiectiva; se trece de la general la individual. Conform acestei situatii subiective vanzatorul este obligat sa predea bunul vandut cumparatorului, acesta din urma avand, sub acest aspect, un drept subiectiv impotriva vanzatorului. De alta parte, vanzatorul are un drept subiectiv impotriva cumparatorului care este obligat a-i preda suma de bani convenita (pretul).

De aici rezulta ca daca dreptul obiectiv este general, dreptul subiectiv este individual. Dreptul subiectiv ar fi, dupa cum s-a aratat, capacitatea (puterea, forta, putinta) care intemeiaza, de fapt, dreptul de a fi in viata. Se pare ca la temelia lui sta „nevoia”, nevoie care s-a sublimat in drepturi (s-a spus: nu ajunge ca nevoia creeaza un drept, mai trebuie ca ea sa-l creeze impotriva cuiva); aceste drepturi pot fi calificate, intr-un fel, ca drepturi naturale. Dreptul subiectiv are un fundament unanim acceptat care salasluieste in noi aproape visceral. El este inradacinat in fiinta omului de la varsta cea mai frageda. Instinctul posesiv se afla la radacina dreptului subiectiv (aceasta este jucaria mea, aceasta este casa mea, aceasta este periuta mea de dinti etc., adica ce este al meu este al meu).

Deoarece personalitatea juridica nu este altceva decat aptitudinea de a dobandi drepturi si de a te obliga fata de altul, atributul sau esential este de a intra in raporturi juridice cu altul. Or, subiectul de drept nu exista in raport cu ceilalti decat prin intermediul unui numar de prerogative care-i sunt recunoscute. Aceste prerogative sunt drepturile subiective. Dupa cum s-a aratat, dreptul subiectiv este manifestarea cea mai vizibila a personalitatii juridice (Ch. Larroumet, op. cit., p. 260). Este o putere a subiectului de drept care pune in lumina existenta raporturilor sociale intre indivizi. Dar scopul dreptului este de a stabili un echilibru intre aceste puteri (drepturi). Drepturile insa nu sunt prerogative absolute, ci prerogative relative si limitate. Nu numai dreptul fiecaruia este limitat de drepturile altuia, ci mai mult, un drept nu trebuie exercitat in mod egoist si fara justificarea unui interes legitim al titularului sau.

Nu orice prerogative individuale inseamna, in sens tehnic, drept subiectiv. Trebuie, asadar, sa distingem intre dreptul subiectiv si prerogativele invecinate. Astfel:

libertatea nu este decat o virtualitate de drept, o posibilitate garantata de dreptul obiectiv, fara a avea un obiect precis; altfel spus, ea este posibilitatea recunoscuta persoanei de a actiona dupa propria vointa (de pilda, libertatea contractuala care este o libertate civila si care permite persoanei incheierea oricarui contract sau refuzarea lui sau libertatea de opinie care este o libertate publica). Daca libertatea este acordata tuturor si este egalitara, dreptul subiectiv este acordat titularului sau, este inegalitar si este intemeiat pe un interes individual (Ph. Malaurie, op. cit., p. 41). Dar, de retinut, drepturile personalitatii sunt acordate tuturor;

puterea care permite unei persoane de a actiona asupra patrimoniului alteia sau chiar asupra altei persoane (de exemplu, puterea mandatarului sau a tutorelui). Puterea este legata de functie, care inseamna conferirea unei asemenea puteri unei persoane determinate (de exemplu, gerantul unei societati);

facultatea care reprezinta posibilitatea legala de a alege intre a face si a nu face; ele sunt optiuni limitate (de exemplu, facultatea de a rezilia sau rezolutiona un contract). Intr-un fel, facultatea este mai buna decat un drept, deoarece ea nu poate intemeia o prescriptie;

optiunea care inseamna o alegere prin contract intre doua obiecte sau doua moduri de exercitare a unui drept; este, dupa cum s-a spus, un drept subiectiv cu doua ramuri, de pilda, art. 1025 C.civ. (J. Carbonnier, op. cit., p. 287-288). Exista deci – si acest lucru trebuie subliniat – si alte prerogative ale persoanei decat cele rezultate din drepturile subiective. Desi numai acestea din urma confera titularului drepturi propriu-zise si celelalte prerogative dau posibilitatea individului de a lua parte la viata juridica.

Inca o precizare necesara: notiunea de drept subiectiv implica in mod obligatoriu sarcini. In adevar, puterii de a cere, a impune sau a interzice, ii corespunde o obligatie pentru o persoana de a executa sau confirma ceea ce titularului ii este admis sa-i ceara.

Asa cum am mai aratat, persoana fizica sau juridica care are un drept subiectiv se numeste subiect de drept sau titular.

De la notiunea de titular se ajunge la cea de titlu. Aceasta este primitoare de doua sensuri:

– un sens formal (instrumentum) prin care titlul este un inscris ce face o dovada (de exemplu, inscrisul constatator prin care s-a transmis proprietatea);

– un sens material, prin titlu intelegandu-se sursa sau actul juridic (ca negotium, adica ca operatie juridica) prin care s-a obtinut dreptul subiectiv. De pilda, titlul translativ de proprietate (contractul de vanzare-cumparare, de donatie etc.).

Teorii privind drepturile subiective. In literatura juridica s-au dezvoltat mai multe teorii cu privire la existenta si continutul dreptului subiectiv. Disputele s-au purtat in jurul conceptiei potrivit careia dreptul subiectiv este expresia juridica si fundamentala a unei filozofii individuale si liberale: pentru ca este liber, individul are drepturi; pentru ca el are drepturi, este liber (Ph. Malaurie, Introduction, p. 41).

Referitor la existenta dreptului subiectiv s-a afirmat:

teoria dreptului natural (H. Grotius, B. Spinoza, Th. Hobbes, J. Loke, J.J. Rousseau etc.) care sustine ca dreptul subiectiv este imanent omului; el este rational prin esenta si corespunzator ideii de dreptate si echitate. Conceptia iusnaturalista acrediteaza ideea ca dreptul subiectiv este autonom fata de dreptul obiectiv, acesta din urma neputand si netrebuind sa-l influenteze ori sa-l desfiinteze; ea a revigorat dreptul subiectiv;

teoriile negativiste (L. Duguit, H. Kelsen etc.) fie in varianta scolilor obiectiviste, fie in cea normativista au sustinut inexistenta dreptului subiectiv, calificandu-l o structura inutila, lipsita de orice semnificatie juridica. Despre proprietate Duguit spunea: ea este pentru orice detinator al unei averi indatorirea de ordin obiectiv de a folosi avutia pe care o are pentru a mentine si spori interdependenta sociala: L. Duguit a redus dreptul subiectiv la o functie sociala, mai mult, el a substituit notiunea de drept subiectiv cu aceea de situatie juridica (E. Poenaru, op. cit., p. 41). El sustinea ca situatiile juridice sunt supuse dreptului obiectiv, situatii juridice in care subiectul de drept se gaseste fie printr-o norma juridica, fie printr-un act de vointa (de pilda, situatia contractantului, situatia proprietarului, situatia delincventului etc.). Negarea dreptului subiectiv a luat o noua amploare in marxism.

In ce priveste continutul dreptului subiectiv doctrina a formulat urmatoarele conceptii:

teoria vointei (Fr. Savigny, B. Windscheid, O. Gierke), potrivit careia dreptul subiectiv se poate infatisa fie ca o putere de vointa (Willensmacht), fie ca o suveranitate de vointa (Willensherschaft). Daca prima ii permite persoanei sa pretinda alteia o conduita determinata, secunda ii da titularului posibilitatea de a crea, modifica sau stinge drepturile pe care le are; ambele (adica dreptul subiectiv) sunt acordate persoanei de normele juridice ce constituie dreptul obiectiv. Dreptul subiectiv ar fi in acest caz voluntarist;

teoria interesului (R. von Ihering) care afirma ca dreptul subiectiv este interesul juridiceste ocrotit. Dupa cum vedem, adeptii acestei conceptii sustin primatul interesului (Interessendogma), spre deosebire de partizanii teoriei vointei (Willenstheorie) care postuleaza ca substanta dreptului subiectiv nu este altceva decat vointa persoanei. De retinut ca Ihering este autorul celebrei expresii de „interes juridiceste ocrotit”. El sustinea ca esenta dreptului subiectiv rezida intr-un interes material sau moral al titularului sau, ca in societate nu pot exista institutii juridice fara un interes. Ihering este acela care uneste prerogativa de a opta pentru ceva (Bestimmungsbefugnis) cu scopul si apararea intereselor. Doctrina actuala germana este influentata puternic de aceasta conceptie;

teoriile eclectice (Jellinek, Michoud etc.) care afirma ca dreptul subiectiv este alcatuit atat din interesul, cat si din vointa titularului sau; aceste teorii incearca sa concilieze doctrina interesului cu cea a vointei.

Teoriile expuse nu sunt, totusi, la adapostul oricaror critici. Astfel, teoria vointei este vulnerabila, deoarece exista cazuri in care drepturile se nasc fara a fi necesara vointa titularului (de pilda, situatia copilului conceput, ipoteza celor lipsiti de discernamant, cazul mostenitorului etc.). De alta parte, teoria interesului are dezavantajul ca s-ar ajunge la concluzia ca orice motiv determinant al unei persoane poate deveni fara nicio cenzura drept subiectiv; in cadrul ei nu se explica de ce sunt recunoscute anumite interese. In fine, teoriile combinate, imbinand doua notiuni criticabile, nu pot nici ele sa explice plauzibil raportul dintre individ si societate, dintre dreptul subiectiv si dreptul obiectiv (Gh. Iliescu, Drept civil. Partea generala, Institutul de Invatamant Superior Sibiu, 1977, p. 85-86; pentru un tablou detaliat al acestor teorii, a se vedea E. Poenaru, op. cit., p. 40-42).

In concluzie, conteaza mai putin daca dreptul subiectiv este fundamentat pe vointa sau pe interes. De regula, dreptul subiectiv este fundamentat pe una sau pe cealalta, daca nu pe amandoua in acelasi timp. Obiectul dreptului civil este de a organiza aceste puteri, de a le determina si a le limita. Codul civil nu este, dupa cum s-a spus, decat o lunga lista a acestor puteri ale subiectului de drept. Ceea ce evolueaza este ceea ce se face cu aceste prerogative. Se poate observa ca s-a trecut de la absolutismul inceputului de secol XIX la notiunea de drept functie.

Izvoarele drepturilor subiective. Fara indoiala, asa cum am aratat, se poate considera ca dreptul obiectiv constituie izvorul drepturilor subiective, fie ca acestea sunt patrimoniale sau extrapatrimoniale. In adevar, nu pot exista drepturi subiective decat in masura in care dreptul obiectiv, adica ansamblul regulilor de drept, le consacra existenta. Cu toate acestea se naste intrebarea: prin ce procedee sunt create drepturile subiective? Trebuie raspuns ca ele nu exista decat in cadrul unei situatii juridice, adica a unei situatii admise de regula de drept obiectiv si care va produce anumite efecte in avantajul sau impotriva celor care se afla in aceasta situatie (de exemplu, situatia sotilor, situatia copilului legitim, situatia mostenitorului, situatia creditorului sau a debitorului etc.). Or, tocmai drepturile subiective sunt cele care dau sensul unei situatii juridice; drepturile subiective nu sunt decat posibilitati de a actiona sau chiar puteri conferite subiectelor de drept in una sau alta din situatii, in raporturile lor cu altii. Pe cale de consecinta, inseamna ca izvoarele drepturilor subiective sunt acelea care creeaza situatiile juridice, adica actul juridic si faptul juridic.

Situatiile juridice. Actualmente, exista tendinta de a substitui conceptului de drept subiectiv, notiunea de situatie juridica, pentru a sublinia si mai pregnant intrepatrunderea drepturilor cu obligatiile (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 373). Situatiile juridice vor fi calificate subiective, atunci cand ele tind sa creeze in principal drepturi, si vor fi obiective, cand ele creeaza preponderent indatoriri.

Strict tehnic, indatorirea s-ar distinge de obligatie prin eventualitatea opusa actualitatii; cel ce are o indatorire nu este obligat la nimic pentru moment. Daca insa, in urma unor imprejurari, se pune in discutie indatorirea in cauza, atunci ea se transforma in obligatie. Indatorirea juridica nu face parte din pasivul patrimonial, in timp ce obligatia figureaza intotdeauna in acest pasiv (ibidem). Indatorirea, spre deosebire de obligatie, se aplica tuturor si ramane relativ nedeterminata (de exemplu, indatorirea de fidelitate a sotilor, indatorirea de a avea o conduita normala, pentru a nu-l prejudicia pe altul, indatorirea de a respecta onoarea, integritatea fizica, proprietatea altuia etc.).

In Noul proiect de Cod civil se stabileste ca prin situatii juridice se inteleg orice raporturi juridice civile, impreuna cu actele sau faptele juridice generatoare, modificatoare sau extinctive, precum si starea persoanelor, capacitatea lor civila, regimul bunurilor si altele asemenea (art. 9). Se poate spune deci ca situatia juridica exprima un ansamblu de drepturi si obligatii. De aceea se vorbeste despre situatia juridica a copiilor minori, situatia juridica a sotilor, regimul juridic al bunurilor comune, statutul juridic al persoanei fizice etc. (a se vedea I. Deleanu, Partile si Tertii. Relativitatea si opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2002, p. 213 si urm.).

Notiunea de continut al raportului juridic civil. Continutul raportului juridic civil este alcatuit din drepturile si obligatiile partilor (subiectilor), adica din drepturile subiectului activ si din obligatiile subiectului pasiv intre care se stabileste raportul juridic; nota bene, elementele continutului raportului juridic civil sunt: dreptul subiectiv si obligatia civila.

Intre drepturi si obligatii exista o stransa legatura de interdependenta, in sensul ca fiecarui drept subiectiv ii corespunde o obligatie corelativa si, invers, fiecarei obligatii ii corespunde un drept corelativ al celeilalte parti.

Exemplu: intr-un contract de vanzare-cumparare, vanzatorul are dreptul de a pretinde si a primi pretul bunului vandut, drept caruia ii corespunde obligatia corelativa a cumparatorului de a plati acel pret; pe de alta parte, vanzatorul are obligatia de a transmite cumparatorului proprietatea bunului vandut si obligatia de a garanta pe cumparator impotriva evictiunii si impotriva viciilor ascunse ale lucrului, iar cumparatorul are dreptul corelativ de a dobandi proprietatea lucrului si de a fi garantat.

Prin evictiune intelegem pierderea in intregime sau in parte de catre cumparator a dreptului de proprietate asupra bunului cumparat.

De asemenea, in cazul proprietatii, titularul dreptului (proprietarul) are dreptul subiectiv de a poseda, folosi si dispune de lucrul sau, drept caruia ii corespunde obligatia corelativa a tuturor celorlalti subiecti de drept (subiect pasiv universal) de a respecta dreptul proprietarului si de a nu face nimic de natura a stanjeni exercitiul acestui drept.

Nu trebuie sa se creada ca proprietarul nu este tinut de unele indatoriri. Astfel, el este obligat de a achita impozitele aferente, este tinut de obligatii rezultate din raporturile de vecinatate, de servitutile prediale (praedium – domeniu), trebuie sa raspunda sarcinilor administrative (recensaminte, renovari) etc.

Prin urmare, continutul raportului juridic civil poate fi privit din unghiul de vedere al celor doi subiecti: pentru subiectul activ continutul raportului juridic apare ca fiind alcatuit din drepturi, iar pentru subiectul pasiv acelasi continut apare ca fiind alcatuit din obligatii. In raporturile juridice obligationale, de cele mai multe ori, fiecare dintre subiecti are atat drepturi, cat si obligatii, fiind atat subiect activ, cat si subiect pasiv. In raporturile juridice reale, in principiu, subiectul activ are drepturi, iar subiectul pasiv universal are obligatia de a nu incalca aceste drepturi.

In toate cazurile insa, oricarui drept subiectiv ii corespunde o obligatie corelativa; nu exista drept fara obligatie corelativa.

Definitia si caracterele juridice ale dreptului subiectiv. Prin drept (civil) subiectiv intelegem posibilitatea titularului (subiect activ) de a desfasura o anumita conduita, garantata de lege prin putinta de a pretinde subiectului pasiv o anumita comportare corespunzatoare, care poate fi impusa la nevoie prin forta de constrangere a statului.

Ex definitiones rezulta doua aspecte principale ale dreptului subiectiv, si anume:

– acesta constituie o prerogativa (posibilitate) individuala; el ii confera titularului o anumita sfera de activitate;

– aceasta prerogativa individuala se afla sub „tutela” dreptului obiectiv. Dreptul obiectiv asigura respectul dreptului subiectiv; dar protectia asigurata de dreptul obiectiv nu este nelimitata, absoluta. Dreptul obiectiv este totodata o limita si un control pentru dreptul subiectiv. Tot asa de bine se poate spune ca dreptul subiectiv constituie investitura individului, prin regula de drept obiectiv, cu o putere de actiune determinata (J.L. Aubert, Introduction, p. 186).

In doctrina germana actuala dreptul subiectiv a fost definit ca „indreptatirea” (prerogativa) unei persoane, in raport cu alte persoane, de a opta pentru ceva (Bestimmungsbefügnis), cu ajutorul careia poate urmari si realiza anumite interese (D. Schwab, op. cit., p. 78-79).

Reciproca dreptului subiectiv este obligatia, adica legatura de drept prin care debitorul se gaseste obligat fata de creditor sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva, sub constrangere statala; obligatia este aspectul negativ al raportului obligational.

Drepturile civile subiective prezinta urmatoarele caractere specifice:

a) dreptul subiectiv presupune intotdeauna existenta unei obligatii corelative in sarcina altei (altor) persoane, implicand deci, in mod necesar, existenta unui raport juridic intre doi sau mai multi subiecti de drept;

b) dreptul subiectiv confera titularului sau posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv sa-si indeplineasca obligatia corelativa si de a recurge la nevoie la concursul aparatului de constrangere al statului pentru a obtine indeplinirea acestei obligatii;

c) dreptul subiectiv confera titularului sau posibilitatea de a desfasura o anumita conduita sau de a savarsi anumite acte, conduita careia ii corespunde o anumita comportare corelativa din partea subiectului pasiv;

d) dreptul subiectiv ia fiinta ca atare din momentul nasterii raportului juridic, chiar daca titularul sau nu a inceput inca sa-l exercite (caci dreptul reprezinta doar posibilitatea juridica a unei conduite si nu insasi aceasta conduita).

In mod corespunzator, obligatia civila consta intr-o indatorire (iar nu intr-o facultate sau posibilitate) de a avea o anumita comportare corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, comportare care poate consta, dupa caz, intr-o actiune (dare sau facere) sau intr-o inactiune ori abtinere (nonfacere) si care poate fi impusa la nevoie prin forta de constrangere a statului.

Drepturile civile subiective sunt extrem de numeroase si variate. Ele pot fi clasificate dupa diferite criterii.

Clasificarea drepturilor civile subiective. Drepturi absolute si drepturi relative

Bibliografie selectiva I. Micescu, Drept civil. Curs de teoria generala a drepturilor de creanta, Ed. Themis Cart, Bucuresti, 2005; G.N. Lutescu, Teoria generala a drepturilor reale, Bucuresti, 1947; L. Pop, Dreptul de proprietate si dezmembramintele sale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997; D. Schwab, Einführung in das Zivilrecht, Einschliesslich BGB – Allgemeiner Teil, 12. Auflage, C.F. Müller Verlag, Heidelberg, 1995; Ph. Malinvaud, Introduction a l’etude du droit, Litec, Paris, 1998, p. 91-94.

Dupa sfera persoanelor obligate si dupa continutul obligatiilor corespunzatoare, drepturile civile se clasifica in doua categorii: drepturi absolute si drepturi relative.

A. Drepturile absolute sunt acelea carora le corespunde obligatia generala a tuturor persoanelor de a se abtine de a le incalca.

Drepturile absolute prezinta urmatoarele caractere specifice:

– raportul juridic care are in continutul sau un drept absolut se stabileste intre titularul dreptului (ca subiect activ) si toate celelalte persoane (ca subiect pasiv universal, nedeterminat in momentul stabilirii raportului juridic); cel putin aceasta este opinia majoritara in dreptul nostru civil;

– continutul obligatiei corelative care revine subiectilor pasivi (nedeterminati) il constituie indatorirea lor generala si negativa de a se abtine de la orice act sau fapt care ar putea aduce atingere dreptului subiectiv, adica obligatia de a nu face nimic de natura a incalca sau stanjeni exercitarea dreptului;

– drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).

Doctrina germana. Totusi, in opinia unor autori, dreptul absolut nu intemeiaza raporturi juridice, ci instaleaza doar o stare latenta (eine latente Lage des rechtlichen Könnens und Sollens) de „a putea” juridiceste (adica de a infaptui prerogativele aparate prin dreptul absolut) si de „a trebui” juridiceste (adica toate celelalte persoane trebuie sa nu stanjeneasca indeplinirea prerogativelor titularului dreptului absolut). Dupa opinia acestor autori, nu exista raport juridic intre titularul dreptului subiectiv si celelalte persoane care trebuie sa respecte dreptul absolut; nu exista o multitudine de raporturi juridice cu toti subiectii nedeterminati, ci numai cu subiectii determinati. Asadar, se va naste un raport juridic numai cand subiectul pasiv se individualizeaza prin faptul ca aduce atingere dreptului subiectiv absolut (a se vedea D. Schwab, op. cit., p. 81-83).





Sunt drepturi absolute: 1. drepturile personale extrapatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu, dreptul la demnitate, la onoare, la respectul vietii private etc.; drepturile rezultand din raporturile conjugale si din raporturile de familie; drepturile nepatrimoniale de autor, de inventator si cele conexe lor etc.) 2. drepturile reale principale si cele derivate din dreptul de proprietate privata.

B. Drepturile relative – in opozitie cu cele absolute – sunt cele carora le corespunde obligatia uneia sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii raportului juridic, de a da (adica de a constitui sau stramuta un drept real asupra unui lucru), de a face (de a savarsi anumite acte sau fapte juridice) sau de a nu face ceva (de a se abtine de la savarsirea anumitor acte sau fapte juridice).

Drepturile relative prezinta urmatoarele caractere juridice specifice:

– raportul juridic care cuprinde in continutul sau un drept relativ se stabileste intre titularul dreptului (subiect activ) si una sau mai multe persoane determinate (ca subiect pasiv);

– continutul obligatiei subiectului pasiv determinat este obligatia – de cele mai multe ori pozitiva – de a da sau de a face ceva, fie uneori obligatia negativa de a nu face ceva (de a se abtine de la anumite acte sau fapte);

– drepturile relative sunt opozabile numai fata de persoana (sau persoanele) care constituie subiectul pasiv determinat al raportului juridic respectiv (debitor); ele sunt deci, erga certam personam.

Sunt drepturi relative toate drepturile de creanta, adica cele care rezulta din acte juridice sau din fapte juridice, in temeiul carora una sau mai multe persoane determinate, in calitate de creditor, au dreptul de a pretinde si obtine de la una sau mai multe persoane determinate, in calitate de debitor, indeplinirea obligatiei corelative de a da, a face sau de a nu face ceva. Astfel sunt: dreptul vanzatorului de a primi pretul si al cumparatorului de a primi lucrul cumparat, dreptul persoanei pagubite printr-o fapta ilicita si culpabila de a primi despagubiri etc.

Critica acestei teorii. In doctrina s-a aratat ca opozabilitatea nu constituie pentru clasificarea drepturilor subiective un criteriu la adapost de orice critica, deoarece orice drept civil este, in principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept; tertii nu-l pot nesocoti. De aceea, s-a propus impartirea drepturilor subiective civile in absolute si relative, dupa cum titularul dreptului poate sa il exercite fara sau cu concursul altei persoane (G. Boroi, op. cit., p. 53-54; nuantat si alti autori). Mentionam ca si in doctrina franceza recenta s-a subliniat ca opozabilitatea este caracteristica si drepturilor de creanta (B. Starck, H. Roland, L. Boyer, op. cit., p. 446).

Pe langa aceste observatii, desigur pertinente, in opinia noastra se mai poate retine ca opozabilitatea drepturilor subiective absolute este extrem de generala si abstracta. De aceea poate sa provoace putina discutie afirmatia – sustinuta de multi autori – ca intre titularul dreptului absolut si toate celelalte persoane nedeterminate se stabileste un raport juridic prin care acestea din urma au obligatia generala negativa de a se abtine sa-i aduca titularului vreo atingere.

In adevar, pe aceasta linie de gandire, se poate oare spune cu destula indreptatire ca, de exemplu, proprietarul unei biciclete aflat in Bucuresti are in aceasta calitate un raport juridic cu persoana X din Brasov, cu persoana Y din Cluj etc., cand acestia nu au nicio intentie de a-i stanjeni proprietatea, nu se cunosc si este putin probabil sa se cunoasca intr-o viata de om? Evident, o asemenea interpretare ar lega fiecare persoana cu oricare alta persoana intr-un numar infinit de raporturi juridice. Sa recunoastem ca aceste raporturi juridice nu sunt numai inutile, dar in plus – cel putin pe plan teoretic – ele aduc atingere libertatii individuale, deoarece dreptul subiectiv absolut (in exemplul dat, proprietatea) ar crea o retea densa de obligatii la nivel planetar. Pentru aceste motive consideram ca subiectii pasivi ai dreptului absolut nu sunt tinuti de o obligatie propriu-zisa, ci doar de o indatorire generala de a respecta prerogativele titularului dreptului absolut. Diferentierea radicala dintre cele doua categorii de drepturi rezulta din faptul ca titularul dreptului absolut nu are un drept de a cere o prestatie (pozitiva sau negativa) subiectilor pasivi nedeterminati, deci nu exista in sarcina acestora o obligatie propriu-zisa; de altfel, in pasivul lor patrimonial o atare obligatie nici nu se regaseste, ceea ce demonstreaza inca o data ca nu este vorba despre o obligatie juridica. Aceste constatari ne conduc la concluzia ca intre titularul dreptului absolut si ceilalti subiecti pasivi, anterior incalcarii sau nesocotirii dreptului absolut nu se nasc raporturi juridice (nu exista un vinculum iuris), ci numai o situatie prin care titularul este indreptatit sa-si exercite dreptul sau cu excluderea celorlalti, acestia fiind indatorati sa nu aduca atingere cu nimic exercitarii dreptului de catre titular. Raportul juridic si, odata cu acesta, obligatia, se naste numai dupa incalcarea sau nesocotirea dreptului subiectiv absolut de catre un subiect pasiv determinat. In sfarsit, este de retinut ca drepturile subiective absolute fiind concepute impotriva tuturor, ele pot fi incalcate, in principiu, de orice persoana. Dimpotriva, tot de principiu, cele relative pot fi incalcate numai de persoanele participante la raportul juridic, nu si de cei din afara acestui raport.

Aceste cateva idei, in viitor, vor putea fi avute in vedere la constructia mai exacta a drepturilor subiective absolute. Desigur doar in ipoteza in care nu se va renunta la aceasta clasificare, deoarece in doctrina occidentala exista o tendinta accentuata in acest sens. Totusi, pentru ca o noua conceptie nu s-a impus si pentru acuratetea expunerii vom respecta in continuare clasificarea traditionala.

Drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale (sau extrapatrimoniale). Drepturile subiective civile sunt patrimoniale sau nepatrimoniale, dupa cum ele au sau nu au un continut economic, evaluabil in bani.

A. Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un continut economic, putand fi evaluate in bani. Marea majoritate a drepturilor civile intra in aceasta categorie (caci dreptul civil reglementeaza in principiu raporturi juridice cu continut economic). Unele drepturi patrimoniale sunt absolute si deci opozabile erga omnes (cum sunt drepturile reale), iar celelalte sunt relative si deci opozabile numai debitorului (drepturile de creanta).

B. Drepturile nepatrimoniale sau extrapatrimoniale sunt acelea care nu au un continut economic si deci nu pot fi evaluate in bani. Fac parte din aceasta categorie: drepturile strans legate de persoana omului (dreptul la nume, la onoare etc.); drepturile fara continut economic rezultate din raporturile conjugale si de familie; drepturile nepatrimoniale de autor si de inventator (a se vedea Y. Eminescu, Dreptul de autor. Legea nr. 8 din 14 martie 1996 comentata, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1997). In Decretul nr. 31/1954 si in alte acte normative aceste drepturi sunt denumite „drepturi personale nepatrimoniale”, spre a se sublinia, pe de o parte, ca ele au un caracter personal, iar pe de alta parte, ca ele nu au un continut economic (patrimonial). In literatura clasica, mai ales cea franceza, se foloseste cu precadere denumirea de „drepturi extrapatrimoniale”, pentru a sublinia ideea ca ele nu fac parte din patrimoniul unei persoane.

Spre deosebire de drepturile patrimoniale, care pot fi absolute sau relative, drepturile nepatrimoniale sunt intotdeauna absolute, deci sunt opozabile tuturor.

Uneori drepturile personale nepatrimoniale se pot impleti cu drepturi patrimoniale. De exemplu, dreptul de autor cuprinde atat prerogative cu continut personal nepatrimonial, ca cele enumerate mai sus, cat si prerogative cu continut economic, ca dreptul de a fi remunerat, in caz de editare, reprezentare sau difuzare a operei, sau dreptul de a fi despagubit, in caz de folosire fara drept a acesteia, sau pot da nastere unor consecinte de ordin patrimonial. De exemplu, din drepturile rezultate din rudenie sau casatorie decurge si obligatia de intretinere sau dreptul la mostenire.

Sub denumirea de drepturile personalitatii se desemneaza acele drepturi care sunt specifice numai calitatii de persoana umana, care apartin deci oricarui individ prin insusi faptul ca el este om.

Actualmente doctrina si jurisprudenta pun un accent deosebit pe ocrotirea drepturilor personalitatii, care se refera in principal la protectia dreptului la nume, la onoare, la imagine, la intimitatea vietii private. Asa cum se poate observa, ocrotirea acestor drepturi vine adesea in coliziune cu libertatea presei si cu dreptul de informare a opiniei publice. In Franta, in anul 1970 s-a edictat o lege speciala relativa la protectia vietii private prin care apoi s-a introdus in Codul civil (art. 9) principiul ca „fiecare are dreptul la respectarea vietii sale private”. Este inca discutabil daca dreptul la imagine este doar un aspect al dreptului la respectul vietii private sau un drept specific, de sine-statator (Ph. Malinvaud, op. cit., p. 143). Legat de protectia laturii existentiale a fiecarei persoane, ni se pare interesant de a reda ca cea mai veche exprimare legislativa in acest sens dateaza de la 1888 (Statele Unite ale Americii) si este „dreptul de a fi lasat singur” (the right to be let alone). Cu aceeasi acuitate se pune problema vietii private a personajelor publice (public figure), deosebindu-se persoanele care apartin actualitatii in mod absolut si cele care sunt in actualitate in mod relativ, ocazional (a se vedea, pentru detalii: P.M. Cosmovici, op. cit., p. 68-74; O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 39-57).

Diviziunea drepturilor subiective in drepturi patrimoniale si drepturi nepatrimoniale permite clasificarea prejudiciilor in prejudicii patrimoniale, pe de o parte, si prejudicii nepatrimoniale sau daune morale, pe de alta parte.

Prejudiciile nepatrimoniale sunt denumite, prin traditie, daune morale. Ele sugereaza lezarea adusa drepturilor extrapatrimoniale provenind din atingeri aduse acelor atribute care definesc personalitatea umana, valori pe care le-am enumerat deja. S-a observat ca denumirea de prejudicii nepatrimoniale este stiintific preferabila aceleia de daune morale, intrucat cuprinde toate prejudiciile de natura neeconomica, adica atat cele care rezulta din atingerile aduse unor valori morale, cat si cele care rezulta din atingerile unor valori sau drepturi subiective fara legatura cu morala.

Prejudiciile nepatrimoniale prezinta unele particularitati fata de cele patrimoniale. Consecintele daunatoare rezulta din atingeri aduse unor drepturi care definesc persoana umana si sunt intim legate de titularul lor. Pentru aceste motive prejudiciul nepatrimonial nu este susceptibil de evaluare baneasca, el este un prejudiciu moral, fara continut economic.

In concret, repararea daunelor morale comporta discutii doctrinare. S-a statornicit un sistem reparatoriu mixt, care imbina mijloacele nepatrimoniale (de exemplu, cele prevazute de Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice si persoanele juridice) cu acordarea unor despagubiri banesti. Cuantumul despagubirilor banesti este dificil de stabilit; instantele de judecata trebuie sa statueze in asa fel incat sumele de bani sa aiba efecte compensatorii (I. Albu, V. Ursa, Raspunderea civila pentru daunele morale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, p. 56-61; C. Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001, p. 9-35).

Clasificarea drepturilor patrimoniale in drepturi reale si drepturi de creanta. Drepturile subiective civile cu continut economic (drepturi patrimoniale) pot fi subclasificate in:

1) Drepturi reale in temeiul carora titularul isi poate exercita atributele (prerogativele) corespunzatoare in mod direct asupra unui lucru si care permite a se retine din utilitatile sale economice fara a avea nevoie de concursul altor persoane. Definitia clasica retine ca dreptul real este o putere (juridica) a omului asupra unui lucru; aceasta putere directa si imediata variaza in functie de fiecare drept. Aceste drepturi se numesc reale pentru ca ele se refera intotdeauna la un lucru (res). Cu toate acestea ele nu rezulta dintr-un raport juridic intre om si lucru, ci dintr-un raport social, intre oameni, mai exact intre titularul dreptului real si toti ceilalti subiecti de drept obligati sa-i respecte si sa nu-i incalce sau stanjeneasca exercitiul dreptului.

Exemplu: dreptul de proprietate care este un drept subiectiv. Sa spunem ca X este proprietarul unei case. Proprietarul are puterea de a stapani casa. Aceasta inseamna ca el poate sa o foloseasca, dar o poate si inchiria; mai mult decat atat, el poate dispune de ea prin vanzare, donatie etc; dar X o poate transforma si chiar demola. Apoi, daca prin uzurpare casa i-a fost luata, X poate cere printr-o actiune in revendicare adresata justitiei redobandirea casei. Acest drept subiectiv care poarta asupra unui bun (in speta casa) este un drept real (ius in re).

Drepturile reale prezinta urmatoarele caractere specifice:

– rezulta din raporturi juridice stabilite intre titular (ca subiect activ) si toate celelalte persoane (subiect pasiv universal, nedeterminat);

– confera titularului puterea de a-si exercita prerogativele (atributele) dreptului direct asupra lucrului la care se refera, fara a avea nevoie de concursul unei alte persoane;

– implica obligatia generala negativa a subiectilor pasivi nedeterminati de a nu face nimic de natura a stanjeni exercitiul dreptului; persoana care incalca un drept real se individualizeaza astfel ca subiect pasiv determinat al unui raport juridic, ca debitor al obligatiei de restabilire a dreptului incalcat ori de reparare a prejudiciului cauzat prin incalcarea dreptului;

– drepturile reale sunt absolute si deci opozabile tuturor (erga omnes);

– drepturile reale confera titularilor – pe langa celelalte atribute specifice – atat un drept de urmarire, cat si un drept de preferinta. In temeiul dreptului de urmarire, titularul dreptului real poate urmari bunul si poate cere restituirea lui din mainile oricui s-ar afla in mod nelegitim; in temeiul dreptului de preferinta, titularul unui drept real accesoriu (de gaj sau de ipoteca ori privilegiu) are dreptul de a-si satisface cu prioritate creanta garantata cu acel drept real inlaturand concurenta altor creditori care nu dispun de o garantie reala.

Exemplu: daca o creanta de 800 milioane de lei este garantata prin constituirea in favoarea creditorului a unui drept de ipoteca asupra apartamentului debitorului, in cazul in care debitorul nu-si achita datoria la scadenta, creditorul poate proceda la executarea silita asupra bunului (apartamentului), obtinand vanzarea lui la licitatie; din pretul obtinut se va achita mai intai creanta creditorului ipotecar si abia apoi – daca pretul obtinut a fost mai mare – se vor achita integral sau proportional alte datorii ale debitorului fata de alti creditori care nu au avut diligenta sa-si garanteze creanta cu un drept real de ipoteca.

Drepturile reale sunt limitate ca numar (numerus clausus) la cele expres reglementate de lege, partile neputand crea prin conventia lor alte drepturi reale, ci numai drepturi de creanta.

Drepturile reale se impart in drepturi reale principale si drepturi reale accesorii.

Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate; de asemenea, drepturile reale care se formeaza in temeiul dreptului de proprietate privata: dreptul de uzufruct, uz, abitatie, servitute si dreptul de superficie (a se vedea G.N. Lutescu, op. cit., p. 237-386; L. Pop, op. cit., p. 26-45; a se vedea, de asemenea, pentru aplicatii practice, spete si teste grila, I.R. Urs, Drepturile reale, Ed. Universitara, Bucuresti, 2006).

Dreptul de proprietate este prototipul drepturilor reale; el este dreptul real cel mai deplin, deoarece confera proprietarului suma celor trei atribute: posesia, folosinta si dispozitia. Sunt unele situatii in care unele dintre aceste atribute sunt desprinse, gradulat, din dreptul proprietarului pentru a se bucura de ele alte persoane. Prin aceasta desprindere sunt constituite in favoarea altor persoane alte drepturi reale; acestea sunt dezmembramintele dreptului de proprietate (dreptul de uzufruct, uz, abitatie, servitute si superficie).

Dreptul de proprietate este o supranotiune, o suprainstitutie. Aceasta pentru ca daca se poate concepe un drept care sa cuprinda in el toate prerogativele recunoscute de dreptul obiectiv asupra unui bun, acela este dreptul de proprietate. Mai mult, in sens larg, el poate subsuma si alte drepturi; bunaoara, in acest sens, putem vorbi de „proprietatea asupra dreptului de creanta” si in orice caz nu trebuie uitat ca drepturile intelectuale s-au dezvoltat sub notiunea de „proprietate intelectuala”. Restrangerea notiunii de proprietate numai la „bunuri” isi are explicatia in traditia dreptului civil. Desi dreptul de proprietate are un caracter absolut, el nu este nemarginit. Legea, de la epoca la epoca, limiteaza sau largeste prerogativele dreptului de proprietate si din acest motiv el se poate schimba in continuu. Proprietatea este un drept fundamental, elementar care se afla in stransa legatura cu garantarea libertatii individuale. Ei ii revine sarcina – in manunchiul de drepturi fundamentale – de a asigura titularului libertatea in domeniul raporturilor patrimoniale (pentru detalii privind caracterele si atributele dreptului de proprietate, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a III-a, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2005, p. 86-94). Nu exista libertate fara proprietate.

Dreptul de proprietate se prezinta, asa cum am mai aratat, sub doua forme: dreptul de proprietate publica si dreptul de proprietate privata (a se vedea Legea nr. 213 din 24 noiembrie 1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia).

Dreptul de proprietate privata se imparte in: a) dreptul de proprietate privata, care apartine persoanelor fizice si persoanelor juridice de tip privat; b) dreptul de proprietate privata al statului, unitatilor administrativ-teritoriale (judetul, municipiul, orasul si comuna), precum si altor persoane juridice infiintate de stat, cum sunt regiile autonome.

Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate sunt de doua feluri si anume: a) drepturi reale principale derivate din dreptul de proprietate publica (dreptul de administrare, dreptul de concesiune asupra bunurilor din domeniul public, dreptul de folosinta nascut in baza unui contract de inchiriere, dreptul de folosinta asupra unor bunuri imobile constituit in favoarea unor persoane juridice fara scop lucrativ); b) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privata; ele sunt opozabile tuturor, inclusiv proprietarului. Ele se mai numesc, asa cum am mai aratat, dezmembraminte ale dreptului de proprietate. Codul civil reglementeaza urmatoarele drepturi reale principale derivate: dreptul de uzufruct, dreptul de uz si de abitatie, dreptul de servitute si dreptul de superficie.

Dreptul de uzufruct este un drept real care confera titularului sau posesia si folosinta asupra lucrurilor ce apartin altuia avand insa indatorirea de a conserva substanta lucrurilor respective. Este un drept temporar si, de regula, se constituie asupra bunurilor neconsumptibile.

Uzuarul nu poate ceda si nici inchiria dreptul sau altuia (art. 571 C.civ.) spre deosebire de uzufructuar care se poate bucura el insusi sau poate inchiria sau ceda exercitiul dreptului sau (art. 534 C.civ.

Dreptul de uz este un drept real care confera titularului prerogativele de a se folosi de lucru si de a-i culege fructele numai pentru nevoile sale si ale familiei; este de fapt o varietate a dreptului de uzufruct.

Dreptul de abitatie este un drept de folosinta (uz) avand ca obiect o casa de locuit; in principiu, acest drept nu poate fi cedat si nici inchiriat.

Dreptul de servitute este un drept real imobiliar perpetuu si indivizibil care dezmembreaza proprietatea, conferind titularului sau anumite prerogative strict limitate asupra lucrului altuia.

Dreptul de superficie este un drept real care consta in dreptul de proprietate ce are o persoana numita superficiar asupra constructiilor, plantatiilor si alte lucrari aflate pe terenul apartinand altei persoane, teren in privinta caruia superficiarul dobandeste un drept de folosinta. Constituie o exceptie de la regula majora potrivit careia proprietatea asupra terenului cuprinde si proprietatea a ceea ce se afla pe el (a se vedea, M. Costin in M. Costin, M. Muresan, V. Ursa, Dictionar de drept civil, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1980, p. 214-215).

Asa cum s-a aratat, alaturi de acestea Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar mai consacra si dreptul real de folosinta funciara, care are insa o figura juridica distincta (L. Pop, op. cit., p. 36). De mentionat ca dezmembramintele dreptului de proprietate sunt incompatibile cu dreptul de proprietate publica, deoarece bunurile din domeniul public sunt inalienabile. Mentionam ca exista si opinia potrivit careia drepturile reale ar include intre altele dreptul de concesiune si dreptul de preemptiune.

Dreptul de concesiune este dreptul prin care o persoana numita concedent transmite dreptul de exploatare al unui bun, al unei activitati sau al unui serviciu public unei alte persoane numita cesionar, pe o perioada de cel mult 49 de ani, in schimbul unei redevente (a se vedea Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor si legile speciale anterioare).

Dreptul de preemptiune este acel drept care confera titularului prerogativa de a fi preferat oricarei alte persoane la cumpararea unui anumit bun. El poate fi stabilit prin lege sau prin conventie si poate fi statuat fie in favoarea unei persoane (fizice sau juridice), fie in favoarea statului [a se vedea, de pilda, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 58/1995; pentru detalii, R.I. Motica, F. Motiu, Contractul de vanzare-cumparare. Teorie si practica judiciara, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999, p. 26-31].

Mentionam ca art. 426 din Proiectul noului Cod civil statueaza: „In afara de alte cazuri prevazute de lege, sunt drepturi reale: 1. dreptul de proprietate; 2. dreptul de superficie;   dreptul de uzufruct; 4. dreptul de uz; 5. dreptul de abitatie; 6. dreptul de servitute; 7. dreptul de administrare; 8. dreptul de concesiune; 9. dreptul de folosinta”.

Sunt drepturi reale accesorii – constituite in scopul garantarii unor drepturi de creanta – gajul (sau amanetul), ipoteca si unele privilegii; ele insotesc intotdeauna un drept de creanta. Drepturile reale accesorii nu au o existenta de sine statatoare, fiind atasate pe langa un alt drept principal. De aceea, nasterea, precum si stingerea lor depind de existenta valabila a dreptului principal de creanta.

Rolul lor este deci de a consolida un drept de creanta, conferind creditorului o situatie mai sigura. Ele au asadar un caracter mixt; sunt drepturi reale cu caracter mixt. Intr-o opinie minoritara s-a sustinut ca am fi doar in prezenta unui drept de creanta particular.

Dreptul de ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate de plata unei obligatii (art. 1746 si urm. C.civ.

Dreptul de gaj este un contract prin care datornicul remite creditorului sau un lucru mobil „spre siguranta datoriei” (art. 1685 si urm. C.civ.); anticreza (tot un gaj imobiliar a fost desfiintata prin Legea contra cametei din 1931).

Privilegiile sunt drepturi care ii dau creditorului posibilitatea ca creanta sa sa fie preferata fata de alti creditori, chiar daca acestia sunt creditori ipotecari.

In randul drepturilor reale accesorii este inclus (de doctrina si jurisprudenta) si dreptul de retentie, care da posibilitatea celui ce detine un bun al altuia sa nu-l restituie proprietarului pana nu i se plateste tot ceea ce i se datoreaza in legatura cu acel bun.




Trebuie retinut ca la temelia drepturilor reale se afla posesia.

Posesia nu constituie un drept subiectiv. Ea este o prerogativa de fapt si de aceea nu trebuie confundata cu proprietatea; proprietatea este dreptul, posesia faptul.

De pilda, taranul care prin deplasarea semnului de hotar isi alipeste o fasie din terenul vecinului, prin aceasta el nu devine proprietar, ci numai posesor; el este un posesor de rea-credinta, pentru ca stie prea bine ca nu este proprietarul fasiei anexate. Daca insa cineva cumpara o casa de la o persoana pe care o crede proprietar, dar care in realitate nu este proprietarul ei, cumparatorul nu devine proprietar, dar va fi posesor; in temeiul credintei sale eronate – ca a cumparat de la adevaratul proprietar – el va fi un posesor de buna-credinta.

Posesia produce importante consecinte juridice printre care:

– dobandirea dreptului de proprietate prin prescriptie achizitiva (uzucapiune), adica printr-o posesie prelungita in timp (dupa caz, 30 de ani, 10-20 de ani);

– posesorul are la indemana – pana la revendicarea bunului de catre proprietar – actiunile posesorii care il apara impotriva celor care l-ar tulbura in posesie etc.

Pentru existenta posesiei sunt necesare doua elemente: un element material (corpus) si un element psihologic sau intentional (animus) (pentru detalii, a se vedea: D. Gherasim, Teoria generala a posesiei in dreptul civil roman, Ed. Academiei, Bucuresti, 1986; F. Scrieciu, Actiunile posesorii, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 107-133).

2) Drepturile de creanta sunt acele drepturi patrimoniale in temeiul carora subiectul activ numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv numit debitor, ca acesta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva; adica sa indeplineasca o obligatie corelativa, prin executarea careia se realizeaza dreptul creditorului.

Drepturile de creanta mai sunt denumite adesea si drepturi personale – in opozitie cu cele reale – spre a sublinia ideea ca ele sunt opozabile numai anumitor persoane determinate (debitor). Ele sunt constituite din doua elemente: o relatie interpersonala intre creditor si debitor si un element economic care consta intr-un drept asupra patrimoniului debitorului, drept pe care il numim gaj general.

Exemplu: X ii da lui Y 100 de lei imprumut. Aceasta inseamna ca X l-a creditat pe Y cu 100 de lei. De aici rezulta ca X este creditor (credere = incredere), iar Y pentru ca are o datorie fata de X este debitor (debet = datorie). Simplu spus, creanta este un drept contra (impotriva) debitorului. Dreptul de creanta este un drept subiectiv pentru ca el confera o putere contra debitorului care datoreaza suma imprumutata. Daca Y nu restituie suma imprumutata, X il poate actiona in judecata ca pe baza hotararii obtinute sa se indestuleze din bunurile debitorului (ale lui Y). Acest drept subiectiv genereaza, asadar, un raport de la persoana la persoana, fiind un drept personal.

Alte exemple: dreptul celui ce inchiriaza o casa la plata chiriei convenite; dreptul locatarului de a cere proprietarului sa-i procure folosinta apartamentului lui; dreptul editurii de a-l impiedica pe autor sa editeze pentru un timp determinat in contract respectiva opera la o alta editura.

Raporturile juridice al caror continut il constituie drepturi de creanta se numesc raporturi de obligatii fiindca dreptului de creanta ii este corelativa o obligatie.

Drepturile de creanta prezinta urmatoarele caractere juridice specifice:

– rezulta din raporturi juridice care se stabilesc intre una sau mai multe persoane determinate, ca subiect activ si una sau mai multe persoane determinate, ca subiect pasiv;

– confera titularului lor – creditorului – posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv determinat – debitorului – ca acesta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Exemplu: vanzatorul nu poate pretinde decat cumparatorului ca acesta sa-i plateasca pretul convenit;

– implica obligatia debitorului de a da (a constitui sau transmite un drept real asupra unui lucru), de a face (de a savarsi anumite acte sau actiuni, lucrari sau servicii) sau de a nu face ceva (de a se abtine de la un act sau de la o actiune pe care altfel era indreptatit sa o savarseasca).

Exemplu: un student primit in gazda in subinchiriere, se obliga fata de gazda sa nu fumeze in locuinta respectiva;

– drepturile de creanta sunt relative si ca atare nu sunt opozabile decat debitorului, adica subiectul pasiv determinat. Asta nu inseamna ca drepturile subiective, chiar de creanta, si deci relative, nu trebuie respectate si de catre tertele persoane, ci doar ca executarea obligatiei corelative nu poate fi pretinsa de creditor decat debitorului respectiv;

– drepturile de creanta sunt nelimitate ca numar, partile raportului juridic putand conveni asupra crearii oricaror drepturi civile subiective in raporturile dintre ele.

Din cele aratate, rezulta ca intre drepturile reale si drepturile de creanta exista cateva deosebiri esentiale si anume:

a) la drepturile de creanta creditorul nu poate obtine realizarea dreptului sau decat prin indeplinirea obligatiei corelative a debitorului, pe cand la drepturile reale titularul isi poate exercita dreptul sau direct asupra lucrului la care el se refera, fara a avea nevoie de concursul altei persoane;

b) la drepturile de creanta, subiectul pasiv este determinat din capul locului, pe cand la drepturile reale, subiectul pasiv (fiind universal) nu este determinat de la inceput, ci se poate individualiza pe parcurs, atunci cand isi incalca obligatia de a nu face nimic de natura a stanjeni exercitiul dreptului;

c) la drepturile de creanta, subiectul pasiv (debitorul) are fie obligatia de a da, fie obligatia de a face, fie obligatia de a nu face ceva, pe cand la drepturile reale, subiectul pasiv universal are numai obligatia de a nu face nimic de natura sa stanjeneasca exercitiul dreptului;

d) drepturile de creanta sunt relative si deci sunt opozabile numai debitorului, pe cand drepturile reale sunt absolute si deci opozabile erga omnes si ele confera titularului lor dreptul de urmarire si dreptul de preferinta;

e) drepturile de creanta sunt nelimitate ca numar sau ca tipuri, pe cand drepturile reale sunt limitate la cele reglementate expres de lege.

Aceasta clasificare – in drepturi reale si drepturi de creanta – este fara indoiala exacta. Dar ca orice clasificare ea nu este perfecta, pentru ca raman in afara ei: drepturile intelectuale si unele drepturi mixte care isi au sorgintea deopotriva in drepturile reale si in drepturile personale.

Dupa cum s-a observat, lacuna clasificarii nu aduce cu sine mari inconveniente. Aceasta pentru ca regulile edictate de legiuitor pentru drepturile de creanta sunt considerate ca reguli de drept comun, iar regulile destinate drepturilor reale sunt socotite ca reguli de exceptie; deci, intotdeauna cand legea nu va preciza expres statutul unor drepturi se vor aplica regulile drepturilor de creanta (a se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 268).

Drepturile intelectuale (denumite si proprietati incorporale). Ele nu sunt nici drepturi reale, nici drepturi de creanta; ele nu se exercita nici asupra unui lucru, nici impotriva unei persoane. Asadar ele constituie – la fel ca si celelalte drepturi nepatrimoniale – o categorie particulara de drepturi. Obiectul lor este imaterial deoarece consta intr-o activitate intelectuala a titularului lor. Pe baza lor titularul are prerogativa de a exercita aceasta activitate intelectuala si de a profita de ea; mai concis, titularul are un drept de exploatare asupra acestei activitati.

Intr-o clasificare aceste drepturi au fost impartite in doua grupe: a) una care priveste drepturile care au ca obiect o opera intelectuala; b) cea de-a doua care priveste drepturile care poarta asupra unei clientele comerciale sau necomerciale (a se vedea H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, op. cit., p. 268-269).

Deoarece aceste drepturi au fost construite dupa modelul drepturilor reale, uzanta le-a denumit proprietati: le apropie de proprietate caracterul exclusivitatii. Astfel, vom intalni denumirea de „proprietate intelectuala”, „proprietate artistica”, „proprietate industriala” sau ca un comerciant este proprietarul clientelei sale etc. Desi stricto sensu aceste expresii sunt inexacte, drepturile respective constituie totusi veritabile proprietati incorporale. Asadar, ele si-ar gasi locul ca o a treia diviziune, alaturi de drepturile reale si drepturile de creanta.

Alte clasificari ale drepturilor civile. Drepturile civile pot fi clasificate si dupa alte criterii. Astfel, dupa corelatia dintre ele, drepturile civile pot fi:

a) drepturi principale, avand o existenta de sine statatoare, in sensul ca nasterea, existenta sau stingerea lor nu depind de existenta valabila a vreunui alt drept (asa sunt majoritatea drepturilor civile);

b) drepturi accesorii, a caror existenta valabila sau stingere depinde de soarta unui alt drept principal pe care il insotesc sau il garanteaza. De pilda, in cadrul drepturilor de creanta, la imprumutul cu dobanda, dreptul principal consta in restituirea imprumutului, iar dreptul accesoriu in dreptul la dobanda aferenta.

Dupa gradul de siguranta pe care il ofera titularului lor, drepturile civile pot fi:

a) drepturi pure si simple, care confera titularului o maxima siguranta, ele producandu-si efectele imediat (de la nastere), definitiv si irevocabil.

Exemplu: printr-un dar manual (donatia unui bun mobil corporal), donatarul dobandeste, de indata, in mod irevocabil, dreptul de proprietate al bunului cu care a fost gratificat.

b) drepturi afectate de modalitati (drepturi conditionale), a caror exercitare sau chiar existenta depinde de un eveniment viitor dar nesigur ca realizare: termenul si conditia; el este un drept actual.

c) drepturi eventuale, care ofera un grad si mai redus de siguranta, ele fiind, momentan, lipsite fie de obiect, fie de subiectul titular. El este un drept viitor care insa este protejat.

Exemplu: dreptul victimei la repararea unui prejudiciu care s-ar putea produce in viitor (drept caruia ii lipseste obiectul) sau dreptul la mostenirea unei persoane care este inca in viata, dar care nu are inca rude in grad succesibil mai apropiat; garantia constituita asupra unui bun viitor sau dreptul cumparatorului asupra unei recolte viitoare (pentru detalii, N. Titulescu, Drept civil, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. 107-108).

Mentionam ca, desi nu toti autorii sunt de acord cu existenta drepturilor eventuale, N. Titulescu a fost un sustinator al acestora, mai mult, el considera eventualitatea o modalitate a actului juridic civil (in sensul ca ele sunt simple elemente ale capacitatii civile de folosinta, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit., p. 134; G. Boroi, op. cit., p. 63, I. Dogaru, op. cit., p. 85).

d) drepturi viitoare sunt acelea care se vor naste in viitor, aceasta nastere fiind insa sigura (M. Nicolae, Prescriptia extinctiva, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2004, p. 453). Unii autori sustin ca aceste drepturi, desi ofera o certitudine minima, nu trebuie confundate cu espectativele, care reprezinta simple sperante de a dobandi in viitor un drept subiectiv si care nu pot fi considerate drepturi subiective (A. Pop si Gh. Beleiu includ si aceste drepturi in categoria celor eventuale; a se vedea in Drept civil. Teoria generala a dreptului civil, Universitatea din Bucuresti, 1974, p. 225).

e) drepturi potestative sau drepturi formatoare (Gestaltungsrechte) care confera titularului puterea de a crea, modifica sau stinge o situatie juridica printr-un act unilateral.

Exemplu: incheierea unui contract acceptand oferta; revocarea mandatului; acceptarea beneficiului unei stipulatii pentru altul etc.

Dreptul potestativ constituie o noutate in doctrina romaneasca, dar nici in cea franceza nu este cunoscut de multa vreme. Asa cum aratam cu alta ocazie (Manual de drept civil, 1999, p. 61) el este specific dreptului german (de pilda, H. Brox, Allgemeiner Teil des B.G.B., Carl Heymanns Verlag K.G., 1996, p. 270), dar a fost utilizat si in dreptul italian si elvetian. Ca realitate juridica el a existat cel putin de la elaborarea codurilor (francez si roman). Se pare ca in doctrina noastra aceste drepturi au fost numite – in perioada interbelica – ca potestative de catre ilustrul profesor de procedura civila E. Herovanu, dupa modelul italian – diritti potestativi. Mai tarziu, aceste drepturi au fost semnalate de marele civilist, profesorul M. Eliescu, in 1955 sub denumirea de drepturi secundare, prin care se desemna puterea de a da nastere, prin act unilateral de vointa, unui efect juridic ce afecteaza si interesele altei persoane (Idem, Unele probleme privitoare la prescriptia extinctiva, S.C.J. nr. 1/1995, p. 257). Ulterior (dupa anul 2000), discutiile pe aceasta tema s-au amplificat in lucrari deosebit de valoroase, unii autori numindu-le in continuare drepturi secundare, altii drepturi potestative; in ce ne priveste consideram mai potrivita denumirea de drepturi formatoare, desi cea de potestative se pare ca s-a impus. Aceasta „rebotezare” s-ar impune nu numai pentru ca asa se numesc si in doctrina elvetiana, ci mai ales pentru ca – daca acceptam filiera germana – termenul Gestaltung se traduce prin modelare, formare.

Caracterele drepturilor potestative, asa cum au fost ele surprinse in doctrina sunt: a) obiectul drepturilor este o situatie juridica; b) exercitarea lor se face printr-un act unilateral de vointa si presupune o ingerinta in sfera de interese a altei persoane; c) subiectul pasiv are indatorirea de supunere (a se vedea, pe larg, I. Reghini, Consideratii privind drepturile potestative, P.R. nr. 4/2003, p. 236-241).

Se mai poate retine ca de cele mai multe ori drepturile potestative sunt legate de optiune; de aceea unii autori de limba franceza le subclasifica in drepturi optionale. Ramane dificil, dupa parerea noastra, de a circumscrie exact obiectul acestor drepturi, precum si un regim unitar. Mentionam ca ele se epuizeaza prin exercitarea lor si desi nu sunt perpetue ele sunt imprescriptibile.

In sfarsit, in raport cu bunurile exista apoi: a) drepturi imobiliare (cand ele poarta asupra unui bun imobil) si b) drepturi mobiliare (cand ele poarta asupra unui bun mobil sau au un obiect imaterial). De alta parte, o alta diviziune intemeiata pe obiectul drepturilor distinge intre: a) drepturile corporale (atunci cand ele se refera la un obiect corporal, material) si b) drepturi incorporale (atunci cand ele se refera la un obiect imaterial). Prin aceasta prisma drepturile reale trebuie clasate in categoria drepturilor corporale, iar drepturile de creanta (personale) si drepturile intelectuale, in cea a drepturilor incorporale.

Nota bene. Deoarece diviziunea in drepturi imobiliare si drepturi mobiliare nu este decat o prelungire a clasificarii bunurilor in imobile si mobile, traditional ea este studiata la „Bunuri”.

Clasificarea obligatiilor civile corelative drepturilor subiective

Bibliografie selectiva L. Pop, Drept civil roman. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 18-25; I. Albu, Drept civil. Introducere in studiul obligatiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 72; M.N. Costin, Tratat de drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Despre obligatii in general, vol. I, Targu-Mures, 1992, p. 6-16.

Termenul de obligatie este primitor de mai multe sensuri, si anume: in sens larg, el desemneaza raportul juridic obligational, iar in sens restrans, indatorirea subiectului pasiv (a debitorului) de a da, de a face sau a nu face ceva. Apoi el este folosit si pentru a desemna inscrisul constatator al unei creante.

In dreptul roman obligatia este o legatura de drept, in virtutea careia o persoana (debitor) este constransa sa faca alteia (creditor) o prestatie ce se poate evalua in bani. In Institutiile lui, Iustinian definea obligatia astfel: „Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura”, ceea ce inseamna: legatura de drept in temeiul careia suntem constransi sa platim un lucru dupa dreptul cetatii noastre sau, intr-o traducere mai larga, legatura de drept in temeiul careia o persoana, numita debitor, trebuie, sub sanctiunea constrangerii, sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva fata de o alta persoana, numita creditor (I. Albu, op. cit., p. 24).

Aceasta definitie exprima ideea unei legaturi de drept (vinculum iuris) si pe aceea a executarii silite (adstringimur) in cazul in care debitorul nu indeplineste de bunavoie prestatia stabilita. Jurisconsultul Paul spunea ca obligatia consta in dare, facere, praestare (a se vedea I.C. Catuneanu, op. cit., p. 225).

Obligatia civila poate fi definita ca fiind indatorirea subiectului pasiv de a avea o anumita conduita, pretinsa de subiectul activ corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, conduita care consta in a da, a face sau a nu face ceva si care la nevoie poate fi impusa prin forta coercitiva a statului.

Obligatiile civile (corelative drepturilor) pot fi clasificate in functie de diferite criterii. Astfel:

A. In functie de izvoare, obligatiile se pot naste din: contracte, acte juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte – savarsite cu intentie, cvasidelicte – savarsite fara intentie), imbogatire fara justa cauza, gestiunea de afaceri, plata nedatorata.

Precizam ca in dreptul roman obligatiile luau nastere din contracte, delicte si din alte variate imprejurari (variae causarum figurae). In aceasta din urma categorie erau incluse obligatiile carora li se aplicau regulile de la contracte (quasi ex contractu) sau regulile de la delicte (quasi ex delictu), ca si cum s-au nascut din acestea. Codul nostru civil precum si cel francez consacra aceasta diviziune. Cu toate acestea, nu se face distinctie intre delict si cvasidelict deoarece consecintele unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii sunt aceleasi, indiferent daca au fost savarsite cu intentie sau fara intentie.

B. In functie de obiectul lor, obligatiile se pot imparti in:

– Obligatii de a da, a face sau a nu face ceva; obligatia de a da este indatorirea de a constitui sau a stramuta un drept real;

Exemplu: obligatia vanzatorului de a transmite cumparatorului dreptul de proprietate asupra bunului vandut.

Nota bene. Este important de retinut ca expresia „a da”, in sensul dreptului civil nu se identifica cu intelesul obisnuit, unde „a da” inseamna a preda un lucru, adica o obligatie de a face si nu de a da;

- obligatia de a face presupune indatorirea de a executa o lucrare ori a presta un serviciu sau de a preda un lucru;

Exemplu: obligatia vanzatorului de a preda lucrul vandut cumparatorului sau cea a antreprenorului de a executa o lucrare.

- obligatia de a nu face ceva, ca obligatie corelativa unui drept absolut, inseamna indatorirea generala de a nu se face nimic de natura a aduce atingere acelui drept (de pilda, dreptul de proprietate). Pe de alta parte, obligatia de a nu face, corelativa unui drept relativ, inseamna a nu face ceva ce ar fi putut face daca debitorul nu s-ar fi obligat la abtinere;

Exemplu: obligatia pe care si-o asuma autorul unei monografii juridice de a nu ceda dreptul de publicare altei edituri timp de 10 ani de la publicarea operei sale.

– Obligatii pozitive (dare si facere) si obligatii negative (non facere);

– Obligatii determinate (sau de rezultat) si obligatii de prudenta sau diligenta (ori de mijloace). Obligatia de rezultat rezida in indatorirea debitorului de a obtine un rezultat determinat;

Exemplu: obligatia vanzatorului de a preda cumparatorului lucrul vandut.

Pe de alta parte, obligatia de diligenta este acea obligatie care consista in indatorirea debitorului de a depune toata straduinta pentru obtinerea unui rezultat, fara insa a se obliga la realizarea rezultatului concret;



Exemplu: obligatia avocatului de a reprezenta si asista in justitie pe clientul sau, obligatia profesorului de a medita un elev in vederea promovarii unui examen etc.

In mod obisnuit obligatia medicului fata de pacientul sau este considerata o obligatie de mijloace (Trib. Suprem, decizia civila nr. 106/1964, C.D. 1964, p. 112). Totusi, in prezent, avand in vedere progresul realizat in tehnica medicala, aceasta obligatie este sau tinde a deveni uneori o obligatie de rezultat (de pilda, operatia de apendicita, amigdalita, incizie dentara etc.).

C. In functie de puterea sanctiunii lor, obligatiile se impart in obligatii civile (perfecte) si obligatii naturale (imperfecte). Sau, intr-o alta formulare, ele se impart in obligatii inzestrate cu actiune in justitie (obligatie perfecta) si obligatii neinzestrate cu asemenea actiune (obligatie imperfecta). Mentionam faptul ca obligatia naturala este obligatia a carei executare nu se poate obtine pe cale silita, dar odata executata de buna voie de debitor, creditorul nu poate fi obligat la restituirea ei. Ea reprezinta o categorie intermediara intre obligatia juridica si obligatia morala (acesteia din urma ii lipseste constrangerea statala).

„Obligatiile naturale sunt legaturi imperfecte recunoscute de lege, dar nesanctionate, echitatea fiind fundamentul lor” (C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, Ed. Librariei „Universala”, 1930, vol. I, art. 196, speta 19, p. 226).

Asadar, daca debitorul achita voluntar datoria, el nu mai poate reveni asupra platii pe care a facut-o, pretinzand ca a platit ceea ce nu a datorat; ceea ce el a platit ramane bun platit (art. 1092 C.civ.). De asemenea, el nu va putea sustine nici ca a facut o liberalitate, deoarece aceasta presupune absenta obligatiei preexistente si totodata spontaneitate. S-a sustinut ca daca debitorul obligatiei naturale a promis ca va achita, atunci el a transformat obligatia naturala in obligatie civila si deci – in caz de neplata – creditorul va putea cere plata in justitie (J. Carbonnier, op. cit., p. 294).

Exemplu: cheltuielile de nunta constituie o obligatie a parintilor lipsita de sanctiune, iar in cazul in care au fost efectuate de buna voie nu se poate cere restituirea lor (Trib. Suprem, decizia civila nr. 726/1960, L.P. nr. 2/1961); obligatia de intretinere intre rude, care potrivit legii nu sunt indatorate la intretinere; obligatiile izvorate din jocuri si pariuri, altele decat cele organizate de stat; obligatiile degenerate care si-au pierdut prin prescriptie extinctiva dreptul la actiune cu care initial erau inzestrate (de pilda, debitorul care a fost eliberat de datoria sa prin prescriptie extinctiva).

Reamintim ca prin efectul punerii in aplicare a Codului familiei (1954) nu mai exista obligatia naturala a parintilor privind inzestrarea fetelor.

D. In functie de opozabilitatea lor, obligatiile pot fi obisnuite (opozabile numai debitorului), opozabile si tertelor persoane (scriptae in rem) sau obligatii reale (propter rem).

Obligatiile obisnuite sunt acele obligatii care incumba debitorului fata de care s-au nascut. Marea majoritate a obligatiilor civile sunt de acest fel.

Este o obligatie opozabila si tertilor (scriptae in rem) acea obligatie care este strans legata de un bun, astfel incat creditorul nu-si poate realiza dreptul sau decat cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este si el tinut de indeplinirea unei obligatii nascute anterior;

Exemplu: obligatia cumparatorului unui bun care formeaza obiectul unui contract de locatiune; „Daca locatarul vinde lucrul inchiriat cumparatorul este dator sa respecte locatiunea facuta inainte de vanzare” – art. 1441 C.civ.

Obligatiile reale (sau propter rem) sunt indatoriri care decurg din stapanirea unui bun si obliga la indeplinirea unor sarcini in legatura cu acel bun (de aceea se numesc propter rem)

Exemplu: obligatia unui detinator al unui teren agricol de a-l cultiva; cea a detinatorului unui bun din patrimoniul national cultural de a-l conserva.

Recunoasterea si ocrotirea drepturilor civile. Posibilitatea desfasurarii unei anumite conduite devine un drept subiectiv (civil) numai in masura in care este recunoscuta printr-o norma juridica (dreptul obiectiv).

Drepturile subiective civile sunt recunoscute de lege. Dincolo de recunoasterea concreta sau generica a diferitelor drepturi sau categorii de drepturi civile (dreptul la nume, la mostenire etc.), legislatia noastra cuprinde si unele dispozitii de principiu, general valabile si aplicabile tuturor drepturilor civile. Astfel, art. 1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, prevede ca: „Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute in scopul de a se satisface interesele personale, materiale si culturale, in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire sociala” iar art. 2 din acelasi decret prevede ca: „drepturile civile pe care le au (persoanele juridice) sunt recunoscute in scopul de a se asigura cresterea neincetata a bunastarii materiale si al nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a tarii”.

Dincolo de formularea lor, aceste texte – inca in vigoare – dau expresie principiului recunoasterii de catre lege a drepturilor civile si a scopului in care ele trebuie exercitate spre a se bucura de recunoasterea si ocrotirea legii, principiu subliniat expres si de art. 3 din acelasi decret potrivit caruia „Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic si social”.

Drepturile subiective civile – ca si celelalte drepturi – sunt recunoscute si prin prevederile noii Constitutii a Romaniei adoptata la 21 noiembrie 1991 si revizuita in 200 Articolul 15 din Constitutie statueaza ca: „Cetatenii beneficiaza de drepturile si libertatile consacrate prin Constitutie si prin alte legi” iar art. 21 consacra si principiul ocrotirii eficiente a acestor drepturi, statuand ca „Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime” si ca „nicio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept”. Articolele urmatoare ale Constitutiei consacra si garanteaza expres drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor dintre care multe au caracter de drepturi civile: dreptul la viata si la integritatea fizica si psihica a persoanei (art. 22); dreptul la viata intima, familiala si privata (art. 26); dreptul la domiciliu si la inviolabilitatea domiciliului si a resedintei (art. 27); dreptul la proprietate (art. 44) si dreptul la mostenire (art. 46) etc.; (a se vedea M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tanasescu, Constitutia Romaniei revizuita – comentarii si explicatii, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004, p. 17 si urm.).

O importanta deosebita prezinta si prevederile art. 53 din Constitutie potrivit carora exercitiul drepturilor si libertatilor poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, pentru desfasurarea instructiei penale, prevenirea consecintelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav; restrangerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate stinge existenta dreptului respectiv (pentru detalii, a se vedea Gh. Beleiu, Drepturi civile ale omului reglementate de Constitutia Romaniei din 8 decembrie 1991, Dreptul nr. 10/1992, p. 3-11).

In sfarsit, trebuie retinut faptul ca drepturile subiective sunt ocrotite chiar si impotriva incalcarii lor de catre autoritatile publice ale statului, art. 52 (1) din Constitutie prevazand ca „Persoana vatamata intr-un drept al sau de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei”.

Exercitarea drepturilor civile subiective. Abuzul de drept

Bibliografie selectiva D. Gherasim, Buna-credinta in raporturile juridice civile, Ed. Academiei, Bucuresti, 1981, p. 7-19; I. Deleanu, Drepturile subiective si abuzul de drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 50-120; O. Ungureanu, Reflectii privind abuzul de drept si inconvenientele anormale de vecinatate, P.R., Culegere de studii In onorem Corneliu Birsan, Liviu Pop, Ed. Rosetti, Bucuresti, 2006, p. 160-170.

La o prima vedere, s-ar parea ca atata vreme cat titularul dreptului subiectiv ramane circumscris – in ce priveste exercitarea dreptului sau – in granitele acestui drept, nu i s-ar putea reprosa nimic; aceasta pentru ca, intr-o parere, dreptul confera neresponsabilitate (neminem laedit, qui suo iure utilitur).

Teoria abuzului de drept – dezvoltata la inceputul secolului XX de juristii francezi – promoveaza ideea ca exercitarea unui drept inceteaza de a mai fi legitima, atunci cand ea nu are alt scop decat acela de a cauza un prejudiciu altuia; altfel spus, se abuzeaza de drept atunci cand respectand litera legii se violeaza spiritul ei. Evident, o asemenea exercitare nu poate fi juridic proteguita.

Abuzul de drept in dreptul civil insemna exercitarea unui drept civil subiectiv dincolo de limitele sale firesti, adica exercitarea lui in alt scop decat acela in vederea caruia dreptul respectiv este recunoscut de lege.

Termenul „abuz” (lat. abusus, de la vb. abuti, a da o rea folosinta) are mai multe sensuri, astfel:

abuz de drept (abuzul unui drept) constituie o vinovatie care consta in a-ti exercita dreptul fara interes pentru tine insuti si numai cu scopul de a-l prejudicia pe altul sau, dupa un alt criteriu, de a-ti exercita dreptul cu nesocotirea indatoririlor tale sociale.

Abuzul de drept se poate manifesta si in domeniul fiscal, de drept international public, in dreptul muncii (bunaoara, concediere abuziva, greva abuziva etc.);

abuzul de folosinta constituie fapta unei persoane care are asupra unui bun un drept de folosinta limitat de a indeplini acte care depasesc dreptul sau (de exemplu, folosinta abuziva a dreptului dat in uzufruct).

Fara a detalia exista apoi abuz de incredere (de exemplu, fapta unui depozitar de a sustrage obiectele date in depozit); abuz de autoritate (de pilda, hartuirea sexuala savarsita de un patron); abuz de putere economica; abuz de pozitie dominanta; abuz de nevoi, de pasiuni, de slabiciuni ale unui minor (bunaoara, faptul de a profita de lipsa de experienta sau de sugestibilitatea unui minor pentru a-l face sa accepte anumite obligatii); (a se vedea, pentru detalii, G. Cornu, Association Henri Capitant, Vocabulaire juridique, 6-e édition mise a jour avec locutions latines, P.U.F., coll. Quadrige, 2004).

Exercitarea drepturilor civile nu este neingradita, ea trebuie sa se incadreze in anumite limite. Sub acest aspect doctrina distinge intre limitele externe ale dreptului, referindu-se la extremitatea pana la care poate ajunge exercitarea sa. Acestea pot fi limite materiale, atunci cand se are in vedere demarcatia in spatiu a dreptului, ori juridice, daca este vorba de marginea superioara a continutului acestuia.

Exemplu art. 607 C. civ. care statueaza ca nu este permis a sadi arbori decat „ in departare de 2 m de la linia despartitoare a celor doua proprietati pentru arbori inalti si de o jumatate de metru pentru celelalte plantatii si garduri vii” (este limita materiala a dreptului de a sadi arbori ori plantatii);

Articolul 1100 C.civ. stabileste: „Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decat acela ce i se datoreaza, chiar daca valoarea lucrului oferit ar fi egala sau mai mare” (constituie limita juridica externa a dreptului debitorului fata de creditorul sau).

Alaturi de aceste limite (externe) exista limite interne, potrivit cu care drepturile subiective trebuie exercitate in conformitate cu scopul economic si social in vederea caruia sunt recunoscute. In acest sens art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954 statueaza ca drepturile subiective pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic si social. Mentionam ca numai nerespectarea limitelor interne ale dreptului subiectiv constituie un abuz de drept.

In concreto diagnosticarea exercitarii unui drept civil ca fiind „intrebuintat” abuziv sau nu, se face tinand seama de consecintele obiective ale actului si deopotriva avand in vedere intentia subiectiva a titularului dreptului. Trebuie retinut ca abuzul de drept nu se limiteaza numai la neconformitatea exercitarii dreptului in raport cu normele juridice, ci si cu neconformitatea fata de normele morale.

Abuzul de drept a fost si este viu disputat in doctrina. In adevar, in aceasta materie, polemica este pasionata. S-au afirmat trei tendinte:

teoriile subiective, care pun accentul pe intentia de a vatama, ramanand fara relevanta consecintele exercitiului abuziv al dreptului subiectiv; abuzul ar releva, totodata, inutilitatea actului pentru cel care il comite (G. Ripert);

teoriile obiective, care aseaza in prim plan simpla deturnare a dreptului de la scopul sau social, indiferent de intentia de a vatama; titularul unui drept nu trebuie sa-l foloseasca intr-un mod care dauneaza altuia si fara un interes apreciabil pentru el insusi (L. Josserand). Jurisprudenta noastra pare a imbratisa aceasta conceptie.

teoriile eclectice care au in vedere atat factori subiectivi, cat si obiectivi; in cadrul lor teoria abuzului de drept este privita ca „un procedeu de echitate moderatoare, care prin interventia judecatorului ar tempera excesele titularilor drepturilor subiective, dar fara a exista criterii prestabilite” (J. Carbonnier).

De remarcat ca unii autori neaga existenta abuzului de drept, spunand ca acolo unde incepe abuzul, dreptul inceteaza si ca unul si acelasi act nu poate fi in acelasi timp conform si contrar dreptului (M. Planiol).

Potrivit legislatiei noastre abuzul de drept intervine in general atunci cand dreptul subiectiv civil nu este exercitat cu buna-credinta, fara respectarea legii si moralei, a limitelor sale sau impotriva scopului lui economic si social (Gh. Beleiu, op. cit., p. 88).

Adesea abuzul de drept este o sursa de raspundere civila.

Raspunderea civila reprezinta raportul de obligatie in temeiul caruia cel care a pagubit pe altul este tinut sa repare prejudiciul suferit de victima. Ea imbraca doua forme: raspunderea civila delictuala care intervine atunci cand prin fapta pagubitoare se incalca o obligatie instituita prin lege si raspunderea contractuala care rezulta din neexecutarea obligatiilor contractuale si consta in repararea de catre debitor – in natura sau prin echivalent – a prejudiciului cauzat astfel creditorului (M.N. Costin, Dictionar, p. 423-425).

Abuzul de drept si inconvenientele anormale de vecinatate. Daca in cazul abuzului de drept prejudiciul cauzat deriva dintr-o intentie de a vatama (animus nocendi) si in lipsa unui interes serios si legitim, in cazul inconvenientelor anormale de vecinatate prejudiciul rezulta din caracterul anormal al tulburarii, proprietarul neavand intentia de a-si vatama vecinul, actionand cu un interes serios si legitim.

Exemple de inconveniente anormale de vecinatate: vecinatatea unei uzine, a unei linii de cale ferata, a unei discoteci, a unui aeroport care de cele mai multe ori polueaza fonic; sau vecinatatea unui magazin de pescarie sau a unei porcarii care raspandeste mirosuri pestilentiale ori gazduirea intr-un apartament de bloc a sapte caini si trei pisici etc. Desigur, in aceste cazuri aprecierea responsabilitatii se va face de catre judecator de la caz la caz (pentru detalii, O. Ungureanu, op. si loc. cit.).

Sanctiunea abuzului de drept consta in refuzul organului jurisdictional de a protegui dreptul folosit abuziv, iar atunci cand el se concretizeaza intr-o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, va fi antrenata raspunderea civila.

Apararea drepturilor civile prin mijloace juridice. Drepturile civile sunt nu numai recunoscute si garantate de lege, dar sunt si aparate de stat impotriva celor ce le nesocotesc ori le incalca. Mijloacele juridice de aparare a drepturilor civile sunt multiple si variate. Astfel, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor sunt aparate prin mijloace de drept constitutional (Avocatul poporului), de drept administrativ (contenciosul administrativ, dreptul de petitionare etc.); dreptul de proprietate este ocrotit si prin mijloace de drept penal, prin incriminarea si pedepsirea ca infractiuni a faptelor de sustragere (gestiune frauduloasa, abuz de incredere, furt, talharie), de distrugere etc. Cele mai importante, frecvente si variate mijloace de aparare a drepturilor civile sunt cele reglementate de dreptul civil.

Principalul mijloc juridic de drept civil pentru apararea drepturilor subiective este posibilitatea acordata de lege titularilor de drepturi de a cere, prin actiune in justitie, interventia fortei de constrangere a statului, pentru a obtine respectarea sau restabilirea dreptului impotriva oricarei persoane care l-ar nesocoti sau incalca si pentru a impune prin constrangere juridica executarea silita a hotararii judecatoresti astfel pronuntate.

Pentru ocrotirea anumitor drepturi civile legea acorda si procurorului dreptul la actiune si dreptul de a participa in procesele civile, daca socoteste ca este necesar pentru apararea intereselor obstesti sau individuale (art. 45 C.proc.civ.). De asemenea, pentru ocrotirea unor drepturi decurgand din relatiile de familie, legea acorda un drept la actiune institutiilor de ocrotire, autoritatii tutelare, pentru a cere punerea sub interdictie a celor lipsiti de discernamant din cauza de alienatie mintala sau debilitate mintala (art. 143 C.fam) ori, dimpotriva, ridicarea interdictiei etc. (art. 151 C.fam.

Asadar, principalul mijloc de ocrotire a drepturilor civile il constituie actiunea in justitie care insoteste aceste drepturi si care permite titularului sa faca apel la organele statului si la forta de constrangere a acestuia pentru restabilirea drepturilor incalcate.

Actiunea civila, in sensul larg al termenului, este mijlocul prin care titularul unui drept pretins si contestat cere instantei sa i se recunoasca acest drept prin hotarare judecatoreasca, cu scopul de a fi respectat de cel care l-a incalcat sau nesocotit; de regula, orice drept este inzestrat cu o actiune. Actiunea civila este mijlocul cel mai important de proteguire prin constrangere juridica a drepturilor incalcate sau a intereselor ocrotite de lege (M. Costin, „Actiunea civila”, in M. Costin, I. Les, M.St. Minea, D. Radu, Dictionar de drept procesual civil, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1983, p. 15-17). Ea este mijlocul prin care se ridica obstacolul care se opune in exercitarea normala a unui drept; este prelungirea si protectia dreptului subiectiv. Ca o consecinta a acestei legaturi actiunea civila imprumuta din natura si caracterele dreptului subiectiv; de aceea, potrivit naturii dreptului subiectiv, ea poate fi personala sau reala, mobiliara sau imobiliara, prescriptibila sau imprescriptibila etc.

Actiunea civila nu este legata de pozitia procesuala a partilor. In adevar, luand initiativa, titularul dreptului pretins (care se numeste reclamant) actioneaza in justitie; spunem ca el exercita o actiune in justitie. Dar el actioneaza la fel daca este chemat in judecata de catre un tert care ii contesta dreptul sau; el are in proces, in aceasta situatie, pozitia de parat.

Fara a intra in detalii (deoarece acestea ar depasi cu mult marginile cursului) se admite indeobste ca pentru a asigura succesul cererii trebuie indeplinite cumulativ trei conditii: regularitatea cererii, admisibilitatea cererii si pretentia sa fie bine intemeiata.

Dar drepturile civile pot fi aparate si pe cale de exceptie, prin invocarea acestor drepturi ca mijloc de aparare impotriva pretentiilor nejustificat formulate de alte persoane impotriva titularului dreptului.

In toate cazurile hotararea judecatoreasca prin care se recunoaste un drept poate fi adusa la indeplinire cu ajutorul aparatului de constrangere al statului, prin executarea silita, daca nu este executata de bunavoie de catre persoana obligata.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate