Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Referinte istorice si de drept comparat


Referinte istorice si de drept comparat




REFERINTE ISTORICE SI DE DREPT COMPARAT

Evolutia reglementarilor privind ocrotirea patrimoniului prin norme de drept penal

Din toate timpurile si in toate oranduirile sociale, legislatiile penale au incriminat si sanctionat sever infractiunile savarsite impotriva proprietatii particulare, deosebirile datorandu-se perioadei istorice si particularitatilor proprii unei societati sau alteia. Normele penale din oranduirile cu exploatare de clasa nu au incriminat insa niciodata faptele prin care minoritatea exploatatoare spoliaza fara crutare munca celor exploatati.




In perioada sclavagista erau pedepsite cu asprime furtul, talharia si jaful. Mai putin cunoscute erau alte forme de atingere a proprietatii, cum ar fi: inselaciunea, abuzul de incredere, gestiunea frauduloasa, care erau considerate delicte civile.

In perioada feudala s-a extins treptat represiunea penala. In sfera sa intrau toate faptele prin care se putea aduce atingere patrimoniului. Furturile marunte se pedepseau cu biciuirea, iar la al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea (tes furtilcus). Daca furtul era grav, aceasta pedeapsa se aplica de la primul. Aceasta asprime a pedepselor arata frecventa infractiunilor si gravitatea lor.

Sistemele de drept penal moderne desi au eliminat unele din exagerarile anterioare, au mentinut totusi un regim  destul de sever pentru anumite forme de activitate infractionala indreptate impotriva patrimoniului.

In acelasi timp au extins cadrul incriminator si la alte fapte specifice relatiilor economice din societatea moderna.

In vechiul drept romanesc existau reglementari foarte detaliate la aceste infractiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu („Cartea pentru invataturi” din 1646 ) si Matei Basarab (,,Indreptarea legii” din 1652 ), Codicele penale ale lui Alexandru Sturdza in Moldova (1862) si ale lui Barbu Stirbei (1850) in Muntenia, contineau dispozitii cu privire la infractiunile contra patrimoniului.

Codul penal roman din 1864 desi copiat in mare parte dupa Codul penal francez, cuprindea in capitolul referitor la „Crime si delicte contra proprietatii”, numeroase incriminari inspirate din Codul penal prusac (art.306-380) privitoare la apararea patrimoniului, menite sa asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.

Codul penal roman de la 1936 numit „Noul cod penal Carol II”, intrat in vigoare la data de 1 ianuarie 1937, cuprindea aceasta materie in Cartea II, Titlul XIV intitulat „Crime si delicte contra patrimoniului” (art. 524-573).

Sintetizat in cinci capitole astfel: cap. I – Furtul; cap. II – Talharia si pirateria; cap. III – Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea increderii; cap. IV – Stramutarea de hotare, desfiintarea semnelor de hotar, stricaciuni si alte tulburari aduse proprietatii; cap. V – Jocuri de noroc, loteria, specula contra economiei publice. Deci, Codul Penal din 1936 a restrans in limitele sale firesti toate infractiunile contra patrimoniului, grupandu-le in functie de obiectul lor juridic.

In art. 553 din Codul penal ,,Carol al II-lea”, inclus in Titlul XIV – „Crime si delicte contra patrimoniului”, Sectiunea VII, era incriminata inselaciunea prin cecuri ale carei forme ale actului de executare erau inspirate din art. 84 pct. 2 din Legea nr.59/1934 asupra cecului.

Atat in timpul cat a fost in vigoare Codul penal de la 1964, cat si sub imperiul Codului de la 1936, au existat anumite infractiuni contra patrimoniului care erau prevazute in legi speciale, ca de pilda, in Codul Justitiei Militare, in Codul comercial, in Codul silvic, in Codul Marinei comerciale, s.a..

In perioada anilor 1944 – 1989 s-au produs unele schimbari legislative importante, in toate domeniile dreptului, dar mai ales in cel al dreptului penal, in conformitate cu ideologia vremii si cu modul de a concepe existenta proprietatii. Astfel a fost adoptat Decretul nr.192/1950 in continutul caruia s-a definit notiunea de „obstesc” si aceea de „avut obstesc”[1]. Prin acest act normativ a fost introdus in Titlul XIV al Codului penal din 1936 un nou capitol cu denumirea „Unele infractiuni contra avutului obstesc”, caruia, ulterior, i s-a adus modificari, mai ales in privinta agravarii pedepselor. Acest decret a marcat momentul in care apare pentru prima oara o ocrotire discriminatorie a patrimoniului dupa cum acesta era considerat „particular” sau „obstesc”.

Autorii Codului penal din 1968 n-au facut si nici nu puteau sa faca altfel, decat sa consacre mai departe aceasta conceptie de ocrotire diferentiata a patrimoniului. De aceea, in Titlul III au fost prevazute infractiuni contra avutului particular, iar in Titlul IV, infractiuni contra avutului public sau obstesc.

Dupa 1989 pornind de la necesitatea punerii de acord a legii penale, atat cu principiile constitutionale, cat si cu realitatile de astazi ale societatii romanesti, s-au adus numeroase modificari Codului penal. Cea mai importanta fiind realizata prin adoptarea Legii nr.140/1996 de modificare si completare a Codului penal, prin care pe langa alte modificari substantiale, se prevede o reglementare noua in materia infractiunilor contra patrimoniului, s-a modificat si completat art. 215 Cod penal cu alin. 4 si 5. Astfel, s-a modificat denumirea Titlului III din „Infractiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV, „Infractiuni contra avutului obstesc” a fost abrogat in intregime.





Influenta reglementarilor instituite prin Constitutia din 1991 si Legea 140/1996 privind modificarea Codului Penal si implicatiile lor asupra normelor de drept penal in materia infractiunilor contra patrimoniului

Constitutia Romaniei din 1991 a adus modificari importante asupra reglementarilor penale in materia infractiunilor contra patrimoniului. Prin normele sale cu caracter de principii constitutionale referitoare la proprietate, Constitutia, prin art.135 alin. 2, imparte proprietatea in doua categorii: publica si privata. In principiu, orice bun mobil sau imobil poate forma obiect al dreptului de proprietate publica. In acelasi articol, alin. 4, sunt enumerate bunurile care nu pot exista decat in proprietatea publica: bogatiile de orice natura ale solului, caile de comunicatii, spatiul aerian, apele cu potential energetic, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental.

Proprietatea publica sau privata poate fi incalcata prin aceleasi fapte de pericol social considerate ca fiind infractiuni.

Prin adoptarea noii constitutii, s-a considerat ca Titlul IV din Codul penal este implicit abrogat, fiind neconstitutionala protectia juridica speciala pentru avutul public.

Sesizata cu judecarea exceptiei de neconstitutionalitate, formulata intr-un numar de opt dosare, Curtea Constitutionala a adus in toate aceste dosare, exceptia invocata, constatand ca art. 232, 234 si 239 Cod penal au fost abrogate partial, astfel incat prevederile ce reglementeaza infractiunile din aceste texte se vor aplica numai cu privire la bunurile prevazute de art. 135, alin. 4, din Constitutie, ce formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice[2]. Impotriva acestei decizii, Procurorul General al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie a declarat recurs, sustinand ca, in esenta, prevederile din Codul penal referitoare la avutul obstesc nu sunt neconstitutionale si nici nu au fost abrogate de Constitutie, deoarece notiunea de avut din Codul penal are un continut si o sfera mai larga decat notiunea de proprietate, fiind asimilata cu cea de patrimoniu din dreptul civil. De asemenea, ca infractiunile din Codul penal nu sunt denumite infractiuni contra patrimoniului, ci infractiuni contra avutului, asemanator Codului din 1936 care se refera la infractiuni contra patrimoniului. S-a mai sustinut ca actualul Cod penal nu contravine Constitutiei deoarece nu neaga existenta celor doua tipuri de proprietate (publica si privata) si nici nu prevede alte forme de proprietate decat cele mentionate in Constitutie. Judecand recursul declarat impotriva mentionatelor decizii, Curtea Constitutionala in complet de cinci magistrati, a considerat ca dispozitiile codului penal referitoare la avutul obstesc, ce au fost atacate in fata Curtii, sunt neconstitutionale si ca acestea au fost abrogate in intregime, situatie care reclama interventia legiuitorului pentru a da o noua reglementare infractiunilor in discutie. Decizia a fost adoptata cu majoritatea de voturi .

Solutiile diferite pronuntate de completul de judecata format din trei judecatori si de completul de judecata format din cinci judecatori, au determinat convocarea Plenului Curtii Constitutionale pentru a da o interpretare unitara in problema constitutionalitatii dispozitiilor din Codul penal privitoare la infractiunile impotriva avutului obstesc.

Prin Dec. nr.1/1993[4], Curtea Constitutionala, in plenul sau, a statuat ca dispozitiile din Codul penal referitoare la infractiunile contra avutului public, sunt abrogate partial, si in consecinta urmeaza a se aplica numai cu privire la bunurile prevazute la art. 315 alin. 4 din Constitutie.

Pornind de la aceste prevederi si de la necesitatea punerii de acord a Legii penale atat cu principiile constitutionale cat si cu relatiile de astazi ale societatii romanesti. Parlamentul Romaniei a adoptat Legea nr.140/1996 de modificare si completare a Codului penal din care, pe langa alte substantiale modificari, se prevede o reglementare noua in materia infractiunilor contra patrimoniului. Astfel s-a modificat Titlul III din „Infractiuni contra avutului personal sau particular” in „Infractiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV „Infractiuni contra avutului obstesc”, in forma care a avut-o la adoptarea Codului penal de la 1969, s-a abrogat in intregime principiul constitutional.

Prin Legea 140/1996 a fost modificat si completat si cuprinsul art. 215 Cod penal. Astfel au fost majorate pedepse prevazute in aliniatele 1 si 2 si s-au introdus doua noi aliniate, respectiv 4 si 5.

Pozitia instantei noastre supreme, pana la data adoptarii Legii nr. 140/1996 a fost aceea ca fapta de „completare a unui cec cu limita de suma, mentionandu-se o suma disponibila nereala, mai mare decat cea aflata in cont, constituie infractiunea prevazuta in art. 282”, iar nu aceea de fals prevazuta de art. 289 din Codul penal.

Practica judiciara a Curtii Supreme de Justitie este constanta in sensul ca fapta unei persoane de a insera intr-un cec date necorespunzatoare adevarului constituie „infractiunea de falsificare de moneda sau alte valori prevazute de art. 282 Cod penal si nu infractiunea de fals material in inscrisuri oficiale”.



In activitatea organelor de urmarire penala s-a ridicat problema daca, dupa modificarea si completarea art. 215 Cod penal se mai poate vorbi de savarsirea in concurs real a infractiunii de falsificare de moneda si alte valori si a celei de inselaciune in cazul savarsirii faptelor prevazute de art.215 al.4 Cod penal.

Prin completarea art. 215 Cod penal cu alin. 4 s-a ajuns la crearea unei infractiuni complexe, oarecum similara cu „delictul de inselaciune prin cecuri, reglementat in art. 553”  din Cod penal din 1936.

In art. 41 alin.1 din actualul Cod penal in cazul infractiunii complexe nu exista pluralitate de infractiuni, iar conform alin. 3 al acestui articol „infractiunea este complexa cand in continutul sau intra, ca element sau circumstanta agravanta, o actiune sau o inactiune care constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala”.

Examinand art. 215 alin. 4 Cod penal constatam ca in continutul acestui text de lege intra ca element, actiunea de falsificare a unui cec, care „constituie prin ea insasi o fapta prevazuta de legea penala si anume, infractiunea de falsificare de moneda sau alte valori prevazuta de art. 282  alin.1 Cod penal”.

Ca atare, infractiunea de inselaciune prevazuta de art. 215 alin. 4 Cod penal, este o infractiune complexa si, in consecinta este exclusa ideea pluralitatii de infractiuni. Deci, in cazul savarsirii infractiunii de inselaciune in conditiile art. 215 alin. 4 Cod penal nu se poate retine si infractiunea de falsificare de cecuri prevazute la art. 282 alin.1 Cod penal.

Daca insa un cec a fost falsificat in alte conditii decat cele prevazute expres in art. 215 alin. 4 Cod penal, atunci nu s-ar mai putea vorbi de infractiunea complexa prevazuta in acest articol, ci de infractiunea prevazuta in art. 282 alin. 1. Aceasta din urma s-ar putea savarsi in concurs cu una din modalitatile infractiunii de inselaciune prevazuta in art. 215 Cod penal, cu exceptia alin. 4, daca sunt intrunite conditiile legale.

Astfel, falsificarea unui cec circular, de catre beneficiar prin modificarea sumei de bani inscrisa in cec, constituie infractiunea prevazuta de art. 282 alin. 1 Cod penal si nu cea prevazuta in art. 215 alin. 4 Cod penal. Prevederile art. 215 al 4 Cod penal se aplica faptelor penale savarsite incepand cu data de 14 nov. 1996, cand Legea 140/1996 a fost publicata in Monitorul Oficial.

Deoarece prin Legea 140/1996 au fost majorate substantial pedepsele din art. 282 si 215 Cod penal, doar teoretic, s-ar putea pune problema aplicarii noilor prevederi legale si faptelor penale savarsite anterior datei de 14 nov. 1996, potrivit principiului aplicarii legii penale mai favorabile, daca sunt indeplinite conditiile art.13 alin. 1 Cod penal.

Elemente de drept comparat

Toate legile moderne cuprind reglementari ample care aduc atingere proprietatii, consecinta fireasca a importantei pe care o au relatiile de proprietate pentru dezvoltarea societatii si pentru stimularea interesului individual la progresul societatii.

Cea mai recenta reglementare este aceea a Codului penal francez intrat in vigoare la 01 Sept. 1994. Cartea a III-a a acestui cod este consacrata „Crimelor si delictelor asupra bunurilor”. In capitolul III al acestei carti este incriminata escrocheria si alte infractiuni apropiate acesteia. Astfel, art. 313-1 prevede ca escrocheria „este fapta savarsita fie prin folosirea unui nume fals sau a unei false calitati, fie abuzand de o calitate adevarata, fie prin intermediul unor manevre frauduloase, cu scopul de a insela o persoana fizica sau morala si de a determina in detrimentul sau sau a unui tert, sa incredinteze fonduri banesti, valori sau anumite bunuri, sa presteze un serviciu sau sa consimta unul care presupune obligatii sau eliberari de obligatii, pedeapsa fiind de cinci ani de inchisoare si 2.500.000 franci amenda”.

Pedeapsa este mai aspra (7 ani inchisoare si 5 milioane franci amenda) atunci cand este savarsita de o persoana care are exercitiul autoritatii publice, de o persoana care apeleaza la public in vederea emiterii de titluri sau colectari de fonduri in scopul intrajutorarii umane si sociale, in prejudiciul unei persoane a carei vulnerabilitate deosebita, boala, varsta, infirmitate, deficienta fizica sau psihica, sau stare de graviditate, e aparenta sau cunoscuta de autorul ei, sau e savarsita in banda organizata.

Codul penal german, adoptat la 15 mai 1971, cu modificarile aduse pana la 01 oct. 1989, reglementeaza, in capitole diferite, atacurile contra proprietatii.

Astfel, in cap. XXII sunt incriminate inselaciunea simpla, inselaciunea prin computer, inselaciunea prin acordarea subventiilor, inselaciunea in acordarea creditului, incalcarea increderii si altele.

Codul penal spaniol, in vigoare din 1973, cu modificarile aduse pana in anul 1992, reglementeaza in Titlul XIII delicte contra proprietatii. Printre incriminarile cuprinse in acest titlu figureaza furtul sub toate formele lui (art. 500-506), inselaciunea (art.528), infractiuni contra dreptului de autor si de proprietate industriala.



Codul penal italian, intrat in vigoare in 1930, reglementeaza in Titlul XIII infractiunile contra patrimoniului. Sunt incriminate fapte contra patrimoniului comise prin violenta asupra bunurilor si persoanei (furt simplu si agravat, rapire, sechestrare de persoane in scopul obtinerii de avantaje materiale) si fapte contra patrimoniului comise prin frauda (inselaciunea, tainuirea, insusirea bunului gasit, camata si altele).

Codul penal portughez intrat in vigoare la 23 sept. 1982 cu modificarile aduse pana la 03 iulie 1992, reglementeaza infractiunile contra patrimoniului in Titlul IV sub denumirea de „Crime contra proprietatii” – sunt incriminate fapte de furt simplu si calificat, abuz de incredere, inselaciunea, santaj, etc.

Actualul Cod penal elvetian prevede in art.146 alin.1 referitor la escrocherie ca ,,cel care, cu intentia de a-si procura sau de a procura unei terte persoane o imbogatire ilegala, va induce in eroare o persoana prin afirmatii inselatoare sau prin disimularea adevaratelor fapte, sau il va incuraja in greseala sa si va provoca astfel victima la acte ce vor prejudicia interesele sale pecuniare, sau ale unei terte persoane,este pedepsit cu privare de libertate pentru maximum 5 ani. Aliniatul 2 prevede o pedeapsa mai grava daca autorul isi face o meserie din escrocherie, iar in al III-lea aliniat se stipuleaza ca escrocheria comisa in dauna rudelor sau persoanelor apropiate va fi urmarita doar la plangerea  prealabila.

De asemenea, Codul penal elvetian sanctioneaza inselaciunea cu cartele bancare si carti de credit, escrocheria de la hotel-restaurant pedepsita la plangere prealabila din partea celui pagubit, precum si infractiunea de camata.

Codul penal model american (in Editia din 1985) elaborat de Institutul american de drept in vederea orientarii legislatiei penale a statelor americane, reglementeaza infractiunile contra proprietatii in art. 220 si urmatoarele, sunt incriminate faptele de distrugere a proprietatii prin incendiere (foc sau explozie); patrunderea abuziva intr-o locuinta in scopuri criminale; fapte de furt cu violenta, faptele de furt simplu, furtul de servicii, folosirea neautorizata a unui vehicul, inselaciunea si contrafacerea, folosirea de cecuri fara acoperire si altele.



Gh. Nistoreanu, V. Dobrinoiu si colectivul – Drept penal, partea speciala, Edit. Europa Nova, Bucuresti 1997, pag. 190.

Dec. nr.9/ 03.03.1993 a Curtii Constitutionale

Dec.nr.38/07.07.1993

Publicat in Monitorul oficial al Romaniei, partea I, nr.289 din 14.nov.1996




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate