Personalitatea infractorului in cazul savarsirii infractiunilor din culpa

Personalitatea infractorului in cazul savarsirii infractiunilor din culpa

Studiind rolul factorilor individuali in geneza infractiunii, criminologia opereaza cu conceptul de personalitate a infractorului ca varianta a personalitatii umane inteleasa in acceptiunea larga de unitate bio-psiho-sociala. Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care inglobeaza notiunea psiho-sociala de personalitate si notiunea juridico-penala de infractor.

Personalitatea este un concept operational de ordin descriptiv care infatiseaza rezultatul unui proces de adaptare a fiintei umane la lume, cu scop de conservare si dezvoltare. Ea este consecinta procesului interactionist prin care infrastructura biologica a fost grefata cu principalii vectori sociali, un rezultat al interactiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizarii interne a individului (factorii endogeni) si ansamblul factorilor mediului social (factorii exogeni). Fara indoiala, structura psihologica a individului nu poate fi inteleasa fara infrastructura biologica pe care ea se cladeste si in afara suprastructurii sociale in care ea se integreaza. Adaptarea la lume si societate a fiintei umane, cu scop de conservare si dezvoltare, in conditii de eficienta maxima, depinde intr-o mare masura de componenta biologica a individului si este operata de sistemul nervos central.

Aptitudinile reprezinta sisteme operationale stabilizate, superior dezvoltate si de mare eficienta. Aptitudinile de baza sunt mostenite, iar cele superioare sunt dobandite, in procesul invatarii si perfectionarii individuale.

Temperamentul exprima gradele de activare a energiei bio-psihice, determinate atat de secretiile endocrine, de cele ale tiroidei si ale paratiroidei, precum si de sistemul de activare reticulara din diencefal. Componenta temperamentala poate fi integrata ca element explicativ in etiologia crimei dar numai pe baza datelor furnizate de stiinta contemporana care arata ca nu exista tipuri pure de temperament si ca aceste tipuri contin atat trasaturi pozitive cat si negative. Modul de manifestare concreta a temperamentului depinde de masura in care el este reglat si stapanit de caracter.

Caracterul reprezinta un ansamblu de insusiri care se manifesta constant si durabil in faptele de conduita ale individului.

Comportamentul (conduita) exprima raportul dintre activitatea sistemului nervos central care regleaza procesele de relatie cu societatea si sistemul neurovegetativ care conduce procesele interne de metabolism. El este rezultatul interactiunii componentelor personalitatii, inscris intr-o matrice cu inalt grad de stabilitate.

In realitate, personalitatea umana nu este doar consecinta ereditatii, interactiune dintre individ si mediu, rasfrangandu-se asupra componentelor personalitatii. In cadrul procesului de socializare, de maturizare biologica si sociala, omul isi modeleaza personalitatea prin invatarea si interiorizarea complexului socio-cultural pe care il promoveaza societatea. Procesul de socializare, in ansamblul sau, modeleaza un tip de personalitate definit prin unicitate si originalitate si care exprima, intr-un mod constant, durabil si predictibil, un amplu repertoriu de aptitudini, opinii si actiuni compatibile cu modelul cultural si normativ al societatii respective. El nu se identifica, insa, cu un simplu proces de adaptare individuala si conformista la mediu, reprezentand produsul unor interactiuni biunivoce, complexe intre individ si mediul sau social, care genereaza transformari si schimbari in ambele sensuri. De aceea, personalitatea este un concept care presupune ideea de evolutie a fiintei umane un raport cu modificarile intervenite in mediul social, in sfera relatiilor sociale.

Perspectiva explicativa a conduitei antisociale implica, in mod obligatoriu examinarea conditiilor social-istorice in care se desfasoara procesul de socializare a individului, pentru a se identifica factorii care determina sau favorizeaza orientarea antisociala a personalitatii.

Desi relatiile sociale influenteaza decisiv formarea personalitatii individuale, la randul lor, ele sunt determinate de activitatea oamenilor ca factori sociali creatori. In consecinta, personalitatea umana este produsul epocii in care traieste omul si pe care o reflecta la nivelul constiintei, actionand totodata, constructiv sau distructiv, asupra sa. Procesele integrarii sociale sunt procese interactioniste care determina sintezele majore ale conduitei umane.

Conceptul de personalitate a infractorului impune si unele clarificari cu privire la acceptiunea criminologica a termenului de "infractor". In definirea acestei notiuni, trebuie pornit de la legatura organica ce exista intre fapta comisa si faptuitorul acesteia. Pentru a identifica elementele definitorii ale notiunii de infractor, este necesar sa ne raportam la trasaturile esentiale ale infractiunii.

Codul penal roman, defineste infractiunea ca fiind "fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala. Infractiunea este singurul temei al raspunderii penale"[1], iar codul penal al Republicii Moldova, defineste infractiunea ca fiind "fapta (actiune sau inactiune) prejudiciabila, prevazuta de legea penala, savirsita cu vinovatie si pasibila de pedeapsa penala. Nu constituie infractiune actiunea sau inactiunea care, desi, formal, contine semnele unei fapte prevazute de prezentul cod, dar, fiind lipsita de importanta, nu prezinta gradul prejudiciabil al unei infractiuni" . Drept consecinta, infractorul este persoana care a savarsit cu vinovatie sau din culpa, o fapta care prezinta pericol social si este prevazuta de legea penala. Notiunea de "infractor" nu poate fi o simpla eticheta aplicata unor persoane de catre grupul social dominant, ci desemneaza o persoana care comite o fapta antisociala generatoare de efecte juridice penale.

In criminologie, personalitatea infractorului este o notiune mai cuprinzatoare decat cea juridico-penala, cuprinzand ansamblul trasaturilor, insusirilor, calitatilor persoanei care a comis o infractiune, exprimand totodata interrelatia dintre individualitatea persoanei si esenta sociala a acesteia. In aceasta viziune sistemica, personalitatea infractorului este definita ca o sinteza a trasaturilor bio-psiho-sociale cu un inalt grad de stabilitate definitorii pentru individul care a comis o infractiune.

Cercetarile moderne consacrate psihologiei actului infractional, sunt in mod constant pluridisciplinare si nu bidisciplinare, asa cum s-ar putea crede din enunturile unor lucrari cu aceasta tematica, care utilizeaza termenul de psihosociologie a comportamentului deviant. In realitate exista mai degraba o tendinta de cercetare de "tip sinergic" a infractiunii, atunci cand se pune in discutie geneza ei sau, altfel spus, cand se determina "criminogeneza". O analiza strict psihologica a actului infractional, fundamentata exclusiv pe cerintele determinarii continutului juridic al infractiunii, consta in analiza modului in care in pregatirea, savarsirea si atitudinea post-infractionala se manifesta psihicul autorului, elementele sale: inteligenta, afectivitatea si vointa.

Daca o asemenea analiza este indispensabila pentru stabilirea responsabilitatii (cu cele doua elemente ale sale: discernamantul si libertatea) si a culpabilitatii in formele sale curente de manifestare (intentia in variantele sale sau culpa, de asemenea, in variantele sale), ea nu mai este suficienta pentru criminogeneza si functiile sale principale: cunoasterea cauzelor criminalitatii in general si in mod individual pentru fiecare infractiune; organizarea sociala a prevenirii infractiunilor; individualizarea pedepsei; tratamentul in penitenciar si tratamentul post-executional.

Acestea sunt principalele motive pentru care si in psihologia judiciara ca si in criminologie, se opereaza cu conceptul de personalitate, concept care obliga la abordari de tip sinergic, transdisciplinar. Premisele cercetarii comportamentului deviant sunt psihologice atat la nivel substantial, pentru ca se cerceteaza personalitatea infractorului, cat si la nivel metodologic, pentru ca se utilizeaza testele psihologice[3].

Personalitatea infractorului este studiata din perspectiva sinergica implicand:

a) cercetarea clinica pentru reconstituirea antecedentelor personale si patologice ale subiectului (aici intra si excluderea simularii prin testul de biodetectie);

b) examinarile paraclinice avand ca rol principal probarea si obiectivarea diagnosticului clinic, precum si de aprofundare a etiopatogeniei unor tulburari (aici intra ample investigatii de laborator, radiologice, electroencefalografice etc.);

c) investigarile biogenetice avand ca premisa rolul factorilor ereditari in structurarea personalitatii, iar ca scop identificarea concreta a factorilor de ereditate;

d) interpretarea neurofiziopatologica pentru explorarea cauzalitatii manifestarilor agresive de comportament cu rasunet antisocial, legate de conditiile biopsihologice care le exacerbeaza sau declanseaza;

e) cercetarea sociologica avand doua obiective: in primul rand, reconstituirea structurii personalitatii delicventului si a modului in care au fost solutionate si, in al doilea rand, pentru orientarea asupra posibilitatilor de reechilibrare si reinsertie sociala;

f) rezolvarea medico-legala, adica furnizarea datelor medicale obiective pe baza carora se concluzioneaza asupra starii de imputabilitate (constiinta, discernamant).

O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite: o apreciere corecta asupra starii psihice a personalitatii deviante, prin precizarea diagnosticului si excluderea simularii sub toate formele in care aceasta se poate manifesta (biodetectia este, prin urmare, esentiala); determinarea trasaturilor esentiale ale personalitatii analizate din perspectiva sinergetica; natura si evolutia tulburarilor care au insotit sau precedat savarsirea actului deviant si daca acesta prezinta riscul de cronicizare sau agravare; aprecieri asupra periculozitatii trasaturilor de personalitate si a tulburarilor de comportament care au precedat sau insotit comportamentul deviant.

Exactitatea acestor concluzii va permite evitarea unor erori judiciare care s-ar putea plasa in sfera ireparabilului, cum ar fi, de pilda, aplicarea unor masuri punitive in locul unor masuri medicale sau invers. De aceea, conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza pe adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza ideea de recuperare sociala a delincventului.

Din perspectiva consideratiilor de mai sus, cred ca vor putea fi intelese mai bine definitiile pe care diferiti cercetatori (psihologi, medici, criminologi, sociologi), angajati nemijlocit in practica pluridisciplinara a analizei comportamentelor deviante, le dau conceptului de personalitate in legatura cu criminogeneza si psihodiagnosticul comportamentelor deviante, pentru demonstrarea obiectiva a cauzelor si conditiilor determinante, precum si a circumstantelor bio-psiho-patologice, in situatii concrete de ordin social, care motiveaza declansarea conduitelor deviante.

Din punct de vedere juridic, actul infractional este rezultatul comportarii negative a fiintei umane responsabile, in raport cu cerintele normelor penale pozitive. In orice definitie data infractiunii - definitie legala sau doctrinara - vom surprinde aceste conditii minime ce se cer unui act antisocial pentru a fi considerat infractiune.

O ampla teorie asupra personalitatii criminale a creat Jean Pinatel, care considera ca, in comportamentul criminal, "trecerea la act" constituie elementul decisiv. Conditiile trecerii la act sunt comandate, la delincventii care comit acte grave, de un nucleu al personalitatii ale carui componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva. Nucleul personalitatii criminale este o structura dinamica, este reunirea si asocierea componentelor amintite, dintre care nici una in sine nu este anormala. Jean Pinatel pune un accent deosebit asupra faptului ca nucleul personalitatii criminale nu este un dat, ci o rezultanta. Ceea ce numeste el "personalitate criminala" nu este vreun tip antropologic, ci "este un model de care analiza criminologica se serveste in cercetarile sale; este un instrument clinic, o unealta de lucru, un concept operational; este un sistem de referinta, o constructie abstracta care se substituie unei realitati subiective"[4].

Ideile avansate de J. Pinatel duc in mod firesc la concluzia ca "in circumstante exceptionale, orice om poate deveni delincvent". Daca asa stau lucrurile, se pune intrebarea unde vede Pinatel diferenta intre delicvent si cinstit? Raspunsul il da singur. Diferenta dintre persoanele cinstite si delicventi trebuie cautata in "pragul delincvential", in sensul ca unele dintre persoanele cinstite au nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reactie delincventiala, altii trec la act dintr-o incitatie exterioara foarte usoara. Spre deosebire de acestia, delicventul format - in opozitie cu persoana cinstita - nu asteapta ivirea unei ocazii propice, unei incitatii exterioare, ci provoaca el insusi ocaziile in care apoi opereaza.

Subliniind apoi ca personalitatea este inseparabila nu numai de organism, dar si de mediu, Pinatel constata ca in criminologie este esential sa se studieze personalitatea in situatie. Exista situatii specifice sau periculoase in care ocazia nu trebuie sa fie cautata. Actul criminal care rezulta dintr-o situatie specifica constituie raspunsul (reactia) unei personalitati la aceasta situatie. Dar exista situatii nespecifice sau amorfe in care ocazia trebuie sa fie cautata. In asemenea cazuri, personalitatea este aceea care domina situatia, iar actul criminal ce rezulta de aici este o consecinta directa a activitatii personalitatii respective.

Din aceasta scurta analiza rezulta ca factorii de mediu influenteaza atat formarea personalitatilor, cat si a situatiilor. Aceasta inseamna - conchide Pinatel - "ca mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, in egala masura, si prin faptul ca usureaza structurarea personalitatilor criminale".

Demonstratiile logice pe care le foloseste Pinatel - bazate pe o experienta clinica de mai multe decenii - constituie cele mai bune argumente moderne cu ajutorul carora se poate combate nativismul in criminogeneza. Analizand in continuare comportamentul infractional, Pinatel arata ca infractorul nu este retinut in savarsirea actului sau de oprobriul social, deoarece este labil, incapabil sa se organizeze pe termen lung, tot asa cum este in stare sa depaseasca obstacolele care apar in calea actiunii lui criminale, intrucat el este dinamic si eminamente agresiv. In acelasi timp, el reuseste sa depaseasca si aversiunea fata de acte odioase, caci indiferent afectiv nu-i pasa de nimeni, nu nutreste sentimente de simpatie fata de nimeni si, in consecinta, poate comite orice crima.

Diagnosticarea cat mai corecta a profilului psihocomportamental al infractorilor[5], evidentierea cat mai exacta a cauzelor care au determinat comportamentul lor antisocial constituie cerinte esentiale pentru conturarea programelor terapeutic-recuperative din cadrul institutiilor corectionale. Cercetarea complexa a fenomenului infractional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective explicatiei stiintifice a mecanismelor si factorilor cu rol favorizant, permitand o fundamentare realista a masurilor generale si speciale orientate catre prevenirea si combaterea manifestarilor antisociale.

Personalitatea infractorului[6] este fondul pe care trebuie sa se incruciseze, in cadrul duelului judiciar, functiile acuzarii si apararii, pentru ca, in ultima instanta, pedeapsa este impusa infractorului, iar efectele sale sunt conditionate de aceasta personalitate. Conceptul de personalitate este esential pentru o justitie ce se fundamenteaza pe adevar, stiinta si dreptate, in care primeaza ideea de recuperare sociala a infractorului. De aceea justitia isi racordeaza activitatea la serviciile psihologiei judiciare. Infractorul se prezinta ca o personalitate deformata, ceea ce ii permite comiterea unor actiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial.

Infractorul apare ca un individ cu o insuficienta maturizare sociala, cu deficiente de integrare sociala, care intra in conflict cu cerintele sistemului valorico-normativ si cultural al societatii in care traieste. Pe aceasta baza se incearca sa fie puse in evidenta atat personalitatea infractorului, cat si mecanismele interne (mobiluri, motivatii, scopuri) care declanseaza trecerea la actul infractional ca atare.

Ca o concluzie, se poate spune ca temperamentul persoanei care a savarsit o infractiune din culpa nu poate fi apreciat "in sine" ca fiind bun sau rau, acceptabil sau neacceptabil, izolat de continutul persoanei a carei dinamica o exprima. Fiecare prezinta calitati, dar si riscul unor insusiri negative. In viata, tipurile temperamentale pure apar foarte rar. Cel mai frecvent intalnim temperamentele combinate in care domina trasaturile unui anumit tip. In determinarea temperamentului acestei persoane, rolul fundamental il are situatia concreta pe care o traieste persoana (situatie care poate fi obisnuita, inedita, critica sau limitata). Indiferent de situatia in care se afla persoana l-a un moment dat, exista mecanisme de compensare invatate in cursul vietii care pot completa sau chiar masca un anumit tip de temperament.