Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
Dreptul in Tarile Romane in secolele XIV-XVII


Dreptul in Tarile Romane in secolele XIV-XVII




Dreptul in Tarile Romane in secolele XIV-XVII.

1. Izvoarele dreptului medieval:

In cursul evului mediu, notiunea de izvor de drept a avut doua sensuri: unul material si unul formal. In sens material, izvoarele dreptului se constituie din conditiile vietii materiale care influenteaza sensul vointei clasei dominante. Pe cale de consecinta, ele determina apoi aparitia si continutul nomelor de drept. In sens formal, prin izvoare de drept se inteleg formele speciale pe care le imbraca normele juridice, respectiv cutuma si legea.

In cursul secolelor XIV-XVII cutuma, numita in continuare Legea tarii, a inregistrat un proces de evolutie, in cadrul caruia unele dintre vechile obiceiuri juridice au fost pastrate, in vreme ce altele au fost adaptate la noile realitati politice, economice, sociale si culturale. In paralel cu vechile norme adaptate si-au facut aparitia insa si reglementari noi care au avut caracter inovator. Trebuie spus insa ca si unele si celelalte au luat nastere plecand de la vechile precepte ale dreptului consuetudinar.




Legile scrise si-au facut aparitia in Tarile Romane in a doua jumatate a secolului al XV-lea, pe fondul interesului firesc manifestat de institutia domniei pentru consolidarea propriei puteri in cadrul statului. Existenta numeroaselor cutume, foarte diversificate din punct de vedere teritorial, i-a permis domniei sa isi motiveze demersul de legiferare prin invocarea necesitatii de a uniformiza normele juridice existente. In acest fel, domnia a obtinut un instrument foarte eficient pentru actul de guvernare. Acesta din urma se lega insa de ideea de responsabilitate in fata divinitatii si presupunea existenta unui act de vointa din partea acesteia (in momentul alegerii Domnului, de pilda).

Din aceste considerente, un sprijin foarte util in cadrul demersului legiferare a venit din partea bisericii, care a pus la dispozitie domniei oameni cu un anumit nivel de educatie, dar si un sistem de drept bine articulat: propria legislatie. In acest fel, legea scrisa romaneasca a luat nastere ca o adaptare a principiilor si a normelor religioase (numite canoane) la conditiile economico-sociale interne. Inca de la inceputurile sale, biserica ortodoxa romana s-a aflat sub influenta patriarhiei ortodoxe de la Constantinopol, prin urmare legislatia sa interna, cea care a servit drept model domnilor romani, a fost de sorginte bizantina.

Ulterior insa, odata cu dezvoltarea interesului pentru actiunea de legiferare, dar si cu evolutia societatii autohtone, domnii romani au inceput sa mearga mai departe cu implementarea textelor juridice bizantine, adoptand inclusiv legislatia laica a statului bizantin (basilicale). Preluarea acestor texte nu s-a facut totusi direct din sursele originale bizantine, ci prin intermediul traducerilor facute de calugarii sarbi si bulgari in manastirile de la sudul Dunarii.

Acesta este motivul pentru care cele mai vechi texte juridice utilizate in spatiul romanesc au fost redactate in limba slavona. La aceasta situatie a contribuit insa si faptul ca in Tarile Romane limba slavona era limba oficiala a cancelariei si chiar limba de oficiere a liturghiei in biserica. Cele mai vechi texte juridice din tarile romane au fost traduceri slavone ale nomocanonului "Sintagma alfabetica", redactat de Matei Vlastares in anul 1335. Ele au purtat numele de pravile (de la termenul slav pravo, insemnand drept) si, in majoritatea cazurilor, au fost redactate in cadrul unor manastiri din porunca domnitorilor celor doua tari romane. Astfel de traduceri au fost facute in Tara Romaneasca, la Targoviste (1452), iar in Moldova, la m-rea Neamt (1474, 1557); m-rea Bisericani (1512); m-rea Putna (1581); m-rea Bistrita-Neamt (1618); Galati (inceputul secolului al XVII-lea).

Primele pravile scrise in limba romana au fost redactate in a doua jumatate a secolului al XVI-lea. Cea mai veche este Pravila Sfintilor Apostoli, tiparita la Brasov de diaconul Coresi, intre anii 1560-1562. Aceasta a servit drept prototip pentru cateva dintre pravilele mai recente, asa cum au fost Pravila lui Lucaci Scholasticul (1581) si Pravila de isprava oamenilor si de toate pacatele si gresalele (secolul al XVII-lea). Foarte asemanatoare cu pravila lui Coresi este un alt text, datand de la inceputul secolului al XVII-lea, text intitulat: Pravila sfintilor parinti 318 dupa invatatura marelui Vasile. Similitudinile existente intre aceste ultime doua pravile demonstreaza ca ele au avut un izvor comun, care trebuie sa fi fost o traducere mai veche, probabil din prima jumatate a secolului al XVI-lea. Ceva mai evoluata din punctul de vedere al continutului este Pravila de la Govora (1640), scrisa din porunca lui Matei Basarab. Spre deosebire de pravilele anterioare, care contineau exclusiv dispozitii canonice, aceasta din urma introduce pentru prima data si dispozitii de drept laic.

Cele mai importante izvoare ale dreptului scris in tarile romane au fost insa pravilele redactate din ordinele domnilor Vasile Lupu si Matei Basarab. Pravila lui Vasile Lupu a fost publicata la Iasi, in anul 1646 si a purtat titlul de Carte romaneasca de invatatura de la pravilele imparatesti si de la alte giudete. Ea reprezinta prima legiuire romaneasca laica care a fost investita cu autoritate legala. Potrivit informatiilor oferite in chiar prefata lucrarii, continutul sau reprezinta o culegere de reglementari juridice extrase din doua surse: legea agrara bizantina din secolele VIII-IX si opera romanistului italian Prosper Farinaccius, intitulata Praxis et theoriae criminalis.

Pravila lui Matei Basarab a aparut la Targoviste, in anul 1652, si a purtat titlul de Indreptarea legii sau Pravila cea mare (prin raportare la pravila de la Govora, care a mai fost numita si Pravila cea mica). Continutul acesteia era identic cu cel al Cartii romanesti de invatatura, singurele diferente fiind cele care priveau calitatea traducerilor.

Continutul pravilelor este unul foarte variat, ele punand alaturi reglementari cu caracter juridic, texte religioase, date istorice despre sinoadele bisericesti, date despre autorii pravilelor, tabele de calculare a timpului, cronici etc.

Dispozitiile cu caracter juridic se refera la problema drepturilor (tipologia, exercitiul, dobandirea si pierderea lor); reglementeaza institutii ale dreptului civil (conditia juridica a persoanelor, institutii privind familia si persoanele, reguli cu privire la patrimoniul bunurilor, obligatiuni, mosteniri), precum si dispozitii de drept penal (tipologia infractiunilor, tipologia pedepselor, circumstantele agravante, circumstantele atenuante). Ele sunt insa departe de a fi sistematizate, astfel incat in mod frecvent nomele de drept canonic sunt amestecate cu cele de drept civil, iar cele de drept civil cu cele de drept penal.

Pravilele au avut finalitate practica, ele fiind utilizate in activitatea tuturor instantelor de judecata. Afirmatia poate fi sustinuta, in ciuda faptului ca hotararile judecatoresti date pe baza pravilelor sunt putine la numar. Ponderea redusa a acestui gen de hotarari se explica prin faptul ca hotararile din domeniul dreptului penal sau al dreptului familiei se dadeau frecvent in forma orala, iar in masura in care au fost date in scris, ele nu indica textul pravilei pe care se intemeiaza. In plus, este de crezut ca partile care castigau procesele nu erau interesate sa pastreze actele de acest gen, astfel incat cele mai multe dintre ele au disparut.

Includerea in pravilele medievale romanesti a dispozitiilor din textele juridice bizantine a continuat si pe parcursul secolelor urmatoare (XVIII-XIX), intregul proces fiind cunoscut sub denumirea de receptarea dreptului romano-bizantin. El a fost favorizat de faptul ca monumentele juridice folosite de legislatorii romani in secolele XV-XIX mai avusesera odata caracter de drept pozitiv in spatiul autohton. Este vorba despre perioadele de timp in care populatia romaneasca de la Dunarea de Jos s-a aflat sub stapanire bizantina, perioade in care, in mod evident, au utilizat normele dreptului bizantin.

Procesul de receptare a dreptului romano-bizantin nu a presupus insa o preluare mecanica a normelor bizantine in legislatia autohtona, ci o armonizare a acestora prin prelucrarea si adaptarea lor la conditiile interne. Acest fapt ne este dovedit de constatarea ca, in unele cazuri, legiuirile romanesti au inclus in textele lor norme cutumiare, acordandu-le astfel putere de lege; in vreme ce in alte cazuri au evitat sa introduca reglementari straine pentru a lasa libertate de actiune cutumelor. Modul de interpretare a textelor si modul de aplicare a lor au tinut cont de asemenea de specificitatile societatii romanesti, astfel incat receptarea dreptului bizantin poate fi considerata drept o opera legislativa autohtona cu elemente clare de originalitate.

2. Organizarea judecatoreasca:

Justitia cuprindea in evul mediu, ca de altfel si in contemporaneitate, totalitatea organelor si activitatilor care urmareau impartirea dreptatii. Termenul justitie nu era insa folosit ca atare in epoca, in locul sau fiind intrebuintate conceptele de drept, dreptate si judecata.

In statele medievale romanesti justitia a fost exercitata de numeroase organe: Domnul si Divanul domnesc; unele categorii de dregatori centrali si locali; unii stapani feudali in raport cu persoanele aflate in stare de dependenta (boierii si manastirile); clerul si organele de conducere ale oraselor.

Privita in ansamblu, justitia medievala romaneasca prezinta mai multe trasaturi:

a) impartirea dreptatii era un instrument de guvernare, aflat in la dispozitia clasei dominante, cea care se bucura de numeroase privilegii;

b) atributiile judecatoresti erau exercitate impreuna cu cele executive de catre aceleasi organe ale statului; despre o separare a puterilor in stat nu se poate vorbi decat dupa momentul introducerii Regulamentelor Organice;

c) in organizarea judecatoreasca a Tarilor Romane nu a existat deosebire intre jurisdictia civila si cea penala;

d) exercitarea atributiilor judecatoresti avea caracter venal; cu alte cuvinte, impartirea dreptatii era producatoare de venituri importante pentru Domn si dregatorii sai;

e) in justitia medievala romaneasca nu a existat autoritatea lucrului judecat; o pricina solutionata putea fi reluata sub acelasi Domn si cu atat mai mult sub Domnul urmator; explicatia este aceea ca Domnia nu avea un caracter pur institutional, ci mai mult unul personal;

f) justitia medievala romaneasca era autonoma in raport cu puterea suzerana; in ciuda faptului ca Tarile Romane erau vasale in raport cu Imperiul Otoman, totusi hotararile instantelor romane nu erau supuse aprobarii suzeranului (sultanul otoman) si nici nu se pronuntau in numele acestuia, ci in numele Domnului.

Justitia domneasca. Organizarea judecatoreasca si procedura judiciara erau dominate de justitia domneasca. Avand calitatea de conducator autocrat al tarii si al poporului sau, Domnul era in mod necesar si judecatorul suprem al supusilor sai. Atunci cand judeca, obiceiul tarii il obliga insa pe Domn sa se consulte cu reprezentantii clasei dominante (boierii). Acestora din urma, acelasi obicei al tarii le recunostea un rol efectiv doar in cercetarea pricinilor, intrucat adoptarea hotararilor judecatoresti era apanajul exclusiv al Domnului.

Date fiind intinderea teritoriului, numarul locuitorilor si multimea pricinilor, Domnul nu putea judeca intotdeauna personal. Din acest considerent, el dadea drept de judecata dregatorilor sai centrali si locali. Acesti judecau insa numai in numele sau si sub controlul sau. Competentele jurisdictionale ale dregatorilor centrali variau in functie de importanta dregatoriei ocupate in ierarhia statului.

Drept de judecata aveau insa si dregatorii locali aflati la conducerea unitatilor administrativ teritoriale (sudetii si parcalabii), dregatorii domnesti din targuri si orase (vornicii si parcalabii de oras), precum si dregatorii alesi ai comunitatilor urbane (soltuzul/judetul si pargarii).

Un alt grup important de dregatori cu atributii judecatoresti era alcatuit din dregatorii subalterni ai marilor dregatori, subalterni care erau desemnati generic sub denumirea de slugi ale domniei (banii de judet, banisorii, vornicii mici, vorniceii, armaseii etc.). Foarte important de precizat este faptul ca fiecare dintre acesti agenti administrativi domnesti era in acelasi timp si judecator si executor, ceea ce deschidea larg calea catre abuzuri.

Justitia stapanului feudal era exercitata de boieri si de manastiri asupra persoanelor care locuiau pe domeniile lor. Ea se exercita in conditiile in care acest drept era recunoscut de catre Domn si era stipulat in actele de danie sau de confirmare.

Dreptul de judecata imbraca forma unei imunitati judiciare, de care se bucura domeniul respectivului stapan (de fapt, locuitorii sai), in raport cu organele administrative si judecatoresti ale statului. Rolul unei astfel de imunitati nu era neaparat acela de a ceda un drept regal in favoarea beneficiarului (boier sau manastire), ci mai ales acela de a-i oferi acestuia din urma un venit suplimentar, rezultat din incasarea taxelor judecatoresti si a amenzilor aplicate in bani sau bunuri imobiliare (vite mari, in special).

Justitia ecleziastica. Intrucat in tarile romane raporturile dintre stat si biserica au fost statuate potrivit traditiei romano-bizantine, intre activitatea autoritatilor laice si cea a organelor ecleziastice au intervenit frecvente interferente. De aceea, atat nomocanoanele bizantine, cat si pravilele romanesti din secolul al XVII-lea au consacrat separarea si, in acelasi timp, colaborarea dintre justitia bisericeasca si cea laica.

Potrivit pravilelor, judecarea calugarilor si a preotilor trebuia facuta de catre biserica pentru toate pricinile care interveneau intre ei. Cat priveste apelul la judecata organelor judecatoresti laice, acesta era permis numai in anumite conditii, foarte strict reglementate: pentru pricinile de competenta stricta a justitiei laice (litigiile care priveau bunurile funciare ale acestora, de exemplu) si atunci cand impricinatii conveneau asupra arbitrajului justitiei laice, iar superiorul ierarhic le permitea sa se adreseze instantelor laice.

Aceste dispozitii se completau cu cele prin care episcopilor le era recunoscut dreptul de a-i judeca pe preoti si pe diaconi, iar sinoadelor prezidate de mitropoliti le era recunoscut dreptul de a-i judeca pe episcopi.

Eludarea instantelor bisericesti atragea dupa sine caterisirea clericilor implicati in litigii, chiar daca ei obtinusera castig de cauza in fata instantelor laice. Judecatile facute de episcopi si de sinoade aveau ca obiect orice tip de infractiune si orice tip de litigiu ivit intre clericii inferiori. In cazurile infractiunilor, dupa judecata bisericii urma caterisirea, iar apoi judecata laica.

Un alt principiu consacrat in pravile este acela ca hotararile instantele laice puteau sa verifice hotararile date de instantele bisericesti, daca considerau ca acest lucru este necesar, singura exceptie de la aceasta regula fiind cazurile de erezie.

Justitia urbana. Organele administrative alese de catre comunitatea orasenilor au avut largi atributii judiciare, functionand ca instante autonome de judecata. In completele de judecata intrau soltuzul/judetul, ca presedinte, iar ca membri, pargarii, alaturi de care puteau sa mai figureze fosti demnitari sau cetateni in varsta, considerati ca au o anumita experienta. Cea mai consistenta parte a activitatii judiciare a instantelor orasenesti se referea la judecarea litigiilor comerciale aparute intre negustorii, respectiv mestesugarii locali si cei straini.

Din cauza abuzurilor savarsite, Domnia a primit numeroase plangeri din partea strainilor, astfel incat in cele din urma dreptul de judecata al conducerilor orasenesti a fost limitat. Astfel, domnii au introdus regula ca in aceste situatii, procesele sa fie judecate de conducerea orasului numai daca negustorii straini erau de acord cu judecata, in caz contrar instanta de judecata urmand sa fie Domnul.

O alta zona de competenta a fost legata de judecarea infractiunilor savarsite de membrii comunitatii sau de catre straini. In aceste cazuri, instantele urbane puteau folosi tortura in timpul anchetei si puteau pronunta pedeapsa cu moartea.

Incepand cu a doua jumatate a secolului al XVII-lea, atributiile judecatoresti ale instantelor urbane au fost treptat limitate, iar apoi insusite de catre reprezentantii justitiei domnesti din orase (vornicul de targ, respectiv parcalabul). Acestia din urma au preluat presedintia completelor de judecata, astfel incat soltuzul/judetul si pargarii au ajuns de cele mai multe ori auxiliari ai instantelor domnesti. Mai mult decat atat, in prima jumatate a secolului al XVIII-lea sunt atestate procese in care judecata se tine de catre dregatorii domnesti fara prezenta soltuzului sau a pargarilor. Reducerea atributiilor organelor alese este si ea vizibila. In aceasta perioada, ei nu mai judeca procese, ci redacteaza "marturiile" care priveau intelegerile dintre parti; atesta efectuarea platilor intre parti sau restituirea cheltuielilor de judecata, executa hotararile judecatoresti pronuntate de alte instante.

Un alt tip de reprezentant domnesc care si-a suprapus jurisdictia peste cea a organelor alese al orasenilor a fost conducatorul administratiei de tinut/judet: starostele sau parcalabul. Avandu-si resedinta in cel mai important oras al tinutului/judetului, acesta isi putea insusi judecarea unor procese sau erau invitati sa participe la ele, in virtutea pozitiei superioare pe care o aveau, atat in raport cu organele alese ale orasului (judetul/soltuzul si pargarii), cat si in raport cu organele numite de Domn (parcalabul de oras/vornicul de targ). In aceste situatii, starostele sau parcalabul putea judeca pricini ivite intre locuitorii orasului fara a tine seama de atributiile parcalabilor/vornicilor de targ sau de cele ale judetului/soltuzului si pargarilor. Daca una dintre parti nu accepta hotararea starostelui a parcalabului, acesta din urma era obligat sa ii fixeze un termen de judecata in fata Sfatului domnesc.

3. Procedura de judecata:

3. 1. Organizarea procesului:

In materie civila se recurgea la procedura pentru apararea unui drept incalcat sau pentru amenintarea cu vatamarea unui drept.

Pricina si impricinatii. In evul mediu romanesc, litigiile sau conflictele de interese purtau denumiri diverse: pricina, galceava, treaba. Reclamantul se numea paras, jaluitor sau prigonitor, in vreme ce paratul se numea prigonit si invinuit. In ceea ce priveste capacitatea de a sta in justitie, trebuie spus ca oamenii liberi si personale juridice puteau sta in justitie in toate tipurile de cauze. Taranii dependenti (rumanii/vecinii) si robii aveau insa capacitatea limitata la procesele care priveau propriile persoane. Femeia putea sa stea in justitie numai daca era necasatorita sau vaduva.

Reprezentarea in justitie. De regula impricinatii se prezentau in persoana in fata instantei. Se practica insa si formula reprezentarii: cetele de neam erau reprezentate de capii de familie, calugarii din manastiri de catre egumeni; locuitorii comunitatilor urbane sau rurale erau reprezentati de catre conducatorii lor alesi.

Chemarea in judecata se facea pe doua cai: oral si in scris. In cea mai mare parte a perioadei analizate forma predominanta a fost cea orala; abia incepand cu secolul al XVIII-lea s-a incetatenit obiceiul de a adresa in scris plangerile destinate Domnului.

Fixarea termenului de judecata. Cea care fixa termenul de judecata era instanta de judecata. Cele mai numeroase litigii, despre care, de altfel, exista si izvoare istorice, erau cele care priveau dreptul de proprietate. In aceste cazuri Sfatul domnesc sau Divanul era cel care fixa termenul, urmand ca termenul fixat sau la urmatoarele sa asculte partile, sa administreze probele si sa procedeze la judecarea cauzei. Existau insa si situatii in care fixarea termenului se facea de catre Domn, ca urmare a unei proceduri urgente si provizorii declansate de acesta. Domnul emitea o carte de volnicie prin care partea vatamata era imputernicita sa isi exercite in continuare dreptul amenintat sau incalcat, si totodata fixa ziua in care cele doua parti aflate in litigiu trebuiau sa se prezinte la judecata. Cartile de volnicie puteau fi incredintate unor dregatori domnesti, partii vatamate sau chiar celui care era acuzat de tulburarea dreptului de proprietate. Daca unul dintre impricinati nu se prezenta la termenul fixat, el putea fi adus cu forta la un nou termen de catre slujbasii domnesti in urma unui ordin al Domnului.

Treapadul si ciubotele. Cheltuielile slujbasilor trimisi pentru aducerea la judecata trebuiau sa fie suportate de catre cei adusi. Aceste cheltuieli se numeau: treapad in Tara Romaneasca si ciubote in Moldova.

Procesul civil si procesul penal. In vechea procedura judiciara nu exista deosebirea de astazi intre procesul civil si cel penal. Cu exceptia torturii (ca mijloc de aflare a adevarului), normele care se aplicau erau identice in ambele tipuri de procese.

3. 2. Administrarea probelor:

Atunci cand impricinatii se prezentau la ziua fixata, pricina putea fi solutionata inca de la primul termen. Daca era insa necesara administrarea unor probe cerute de instanta (juramant, proba cu martori, cercetare la fata locului), atunci pricina se amana pentru acest scop. Dupa administrarea probelor si a contraprobelor cerute de parti, procesul era dezbatut pe fond, iar apoi se pronunta hotararea. Daca solutia favorabila reclamantului presupunea si pretentii in bani, atunci paratul avea posibilitatea de a plati de bunavoie; daca insa nu o facea, atunci urma sa-i fie executata averea pana la indestularea reclamantului.

Partea care invoca un drept trebuia sa il dovedeasca. Pentru aceasta ea trebuia sa ofere judecatorului suficiente elemente pentru a-l convinge cu privire la justetea afirmatiilor sale. Pe de alta parte, cel care formula o acuzatie era si chemat sa-si dovedeasca afirmatiile. Principiul s-a aplicat in Tarile Romane cu o singura exceptie: institutia cojuratorilor.





Mijloacele de probatiune in evul mediu romanesc au fost: marturisirea impricinatului, marturiile martorilor, cojuratorii, juramantul impricinatului, blestemul sau cartea de blestem, cercetarea la fata locului, expertiza si cunostinta personala a judecatorului.

Marturisirea si juramantul. Marturisirea era recunoasterea de catre un impricinat a afirmatiilor facute de celalalt impricinat. Daca insa impricinatul nu recunostea, se apela la formula juramantului in biserica, pe Evanghelie. Prin depunerea juramantului se crea o responsabilitate dubla in caz de sperjur: fata de divinitate, care il sanctiona prin compromiterea sanselor de mantuire, si fata de autoritatea publica, care il sanctiona penal. Pretentia uneia dintre parti era definitiv dovedita prin recunoasterea venita la juramant din partea celeilalte parti sau era iremediabil compromisa prin negarea la juramant a celeilalte parti. Juramantul putea fi cerut nu numai partii care afirmase o pretentie, ci si partii impotriva careia se formulase o pretentie. Uneori se cereau juraminte chiar si din partea ambelor parti. Impricinatul caruia i se cerea sa depuna juramant putea sa il accepte, sa il refuze sau sa il transfere partii adverse.

Martorii sau juratorii. Reprezinta un mijloc de probatiune mostenit din organizarea obstilor satesti, in sanul carora faptele unei pricini nu era stabilite de indivizi, ci de grupuri de sateni care jurau in comun (cojuratori adeveritori). Ca parte a lui jus valachicum, el a fost preluat apoi in dreptul medieval romanesc. Documentele atesta procese in care numarul martorilor a variat, ajungand uneori pana la 150 de persoane. Fara a depune intotdeauna juramant, acesti martori atestau faptele, aducand un gir moral si social prin numarul lor. Ei puteau fi prezenti in cadrul oricarui tip de pricina. In cadrul proceselor penale cojuratorii adevereau dreptatea celui acuzat; in cadrul celor civile, sustinerile reclamantului. Cu timpul institutia s-a transformat; martorii au incetat sa mai fie un grup omogen, ajungand sa depuna marturii in mod individual.

In afara martorilor din procese, a mai existat si categoria martorilor prezenti la incheierea actelor juridice particulare (vanzari, zalogiri, inzestrari, testamente). In caz de proces, acestia erau chemati in instanta pentru a da marturie cu privire la cele stiute (uneori chiar sub juramant, devenind juratori tocmelnici).

Blestemul si cartea de blestem. Blestemul era un mijloc suplimentar de presiune care venea sa dubleze eficienta juramantul ca mijloc de proba. Una dintre partile implicate in proces putea cere si obtine din partea inaltilor ierarhi ai bisericii ortodoxe o carte de blestem, prin care impricinatilor li se punea in vedere faptul ca sperjurul va atrage dupa sine damnarea sufletelor. Eficienta blestemului se baza pe credinta incetatenita in evul mediu ca sufletelor celor care comiteau sperjur erau destinate iremediabil iadului si chinurilor aferente acestuia. Inscrisurile. Pentru solutionarea pricinilor, se foloseau inscrisurile emanate de autoritati sau de catre particulari. Acestea purtau denumiri diverse, in functie de specific: carti, ispisoace, hrisoave, urice, zapise, dresuri, sineturi etc.

Majoritatea acestor mijloace de probatiune era invocata pentru dovedirea dreptului de stapanire.

Cercetarea la fata locului era ancheta care se facea la fata locului de catre instanta de judecata sau de catre un delegat ala acesteia. Daca dregatorul insarcinat cu cercetarea la fata locului avea imputernicire din partea Domnului, el putea sa judece si sa dea hotararea in baza cercetarii facute. Tot el punea in aplicare hotararea, cu rezerva ca partea nemultumita se putea plange Domnului, cerandu-i judecata in fata Sfatului domnesc. Daca dregatorul insarcinat cu ancheta la fata locului nu avea imputernicire de a judeca, atunci el intocmea doar un referat adresat Domnului, in care isi prezenta concluziile la care a ajuns, urmand ca Domnul sa judece si sa dea hotararea.

Expertiza intervenea atunci cand, pentru clarificarea aspectelor de ordin tehnic, erau necesare cunostinte de specialitate. De cele mai multe ori, aceste expertize vizau stabilirea valorii bunurilor aflate in litigiu.

Cunostinta personala a judecatorului. Judecatorul isi putea intemeia hotararea nu numai pe probele administrate, ci si pe cunostintele sale proprii, adica pe ceea ce stia el in legatura cu pricina aflata in desfasurarea inaintea sa.

3. 3. Pronuntarea hotararii judecatoresti:

Cartea de judecata. Modul de desfasurare a procesului era consemnat intr-o hotarare scrisa numita carte de judecata. Aici erau inserate: numele impricinatilor daca acestia au fost prezenti in persoana la judecata sau prin reprezentanti, obiectul litigiului, afirmatiile partilor, probele administrate si analiza acestora, hotararea care a fost data si intarirea acesteia de catre Domn.

Caile de atac constau din depunerea unei plangeri in fata unui organ superior impotriva judecatii efectuate de un organ inferior.

Principiul autoritatii lucrului judecat nu a fost cunoscut in vechea organizare judiciara a Tarilor Romane. Din acest motiv, hotararile judecatoresti pronuntate de un Domn puteau fi atacate oricand in timpul domniei altui domn. Mai multe decat atat, sunt cunoscute situatii in care aceeasi pricina era rejudecata de acelasi domn, invocandu-se pentru aceasta aducerea in dezbatere a unor probe noi. Instabilitatea creata in acest fel conducea la consecinte grave, mai ales in materia dreptului de proprietate, motiv pentru care au fost cautate solutii prin care sa se blocheze redeschiderea proceselor judecate. Intre aceste solutii figurau: zavesca, prada si blestemul. Zavesca (in Moldova) si prada (in Tara Romaneasca) reprezentau o suma de bani (de obicei foarte mare) pe care trebuia sa o plateasca partea participanta intr-un litigiu judecat anterior, pentru redeschiderea procesului. Cuantumul acesteia era fixat de catre Domn prin intermediul cartii de judecata.

Executarea hotararilor. Hotararile civile se executau asupra bunurilor datornicului sau asupra persoanei acestuia. Datornicul putea fi inchis pana isi recunostea datoria, pana platea datoria sau pana aducea chezasi care garantau pentru el. Executarea silita incepea de obicei cu o somatie adresata datornicului, prin care era amenintat ca daca nu se supune de bunavoie hotararii, urma sa fie executat de catre agentii domnesti. De cele mai multe ori ordinul de executare era trimis boierului care judecase pricina sau unui inalt prelat pentru a-l pune in aplicare.

4. Infractiuni si pedepse:

Infractiunea era, in dreptul medieval romanesc, fapta considerata periculoasa de catre puterea publica si sanctionata cu o pedeapsa penala. Ea a purtat diferite denumiri: vina, vinovatie, pacat, fapta, fapta rea, greseala mare. Conceptele de vina si de pedeapsa s-au cristalizat in cadrul organizarii obstilor satesti prestatale. Dupa intemeierea statelor medievale romanesti, locul obstii satesti ca autoritate publica indreptatita sa pedepseasca faptele penale a fost luat de stat. Acesta si-a exercitat dreptul de represiune penala prin intermediul judecatorilor domnesti, cei care au fost imputerniciti sa judece si sa pedepseasca populatia tarii pentru orice tip de fapta.

Conform pravilelor, raspunderea penala era individuala. In paralel cu aceasta, au existat insa si doua forme de raspundere colectiva, reprezentand norme cutumiare mostenite din organizarea obstilor satesti prestatale. Aceste forme erau raspunderea solidara a obstii si raspunderea familiala. Raspunderea solidara a obstii actiona in virtutea obligatiei pe care o avea obstea prestatala de a-i prinde si a-i pedepsi pe infractori, obligatie care a fost mentinuta si dupa intemeiere. Ea intervenea in cazul in care membrii obstii nu reuseau sa-i prinda pe infractori pentru a-i preda autoritatii publice si se manifesta prin impunerea intregii comunitati la plata in solidar a unei amenzi penale foarte mari (dusegubina). Raspunderea familiala era o forma de raspundere pe care nu o stipula nici dreptul cutumiar, nici pravilele scrise. Ea a fost aplicata in schimb de catre domnitori atunci cand ii judecau si pedepseau pe boierii considerati tradatori.

Pedepsele se materializau prin confiscarea bunurilor apartinand familiilor acestora si chiar prin executarea rudelor.

4. 1. Infractiuni:

Abaterile de la dogmele religioase erau considerate infractiuni foarte grave. In aceasta categorie intrau: erezia, apostasia si ierosilia.

Erezia era exprimarea ca adevarata credinta a unei convingeri religioase care intra in contradictie cu dogma bisericii dominante. Erezia se pedepsea cu moartea.

Apostasia era renuntarea calugarului la viata monahala si reintrarea in viata laica. Pedeapsa era afurisenia pe linie canonica, urmata de o perioada de gratie de un an in care calugarul putea sa revina in manastire. Dupa expirarea anului de gratie, calugarul era acuzat de erezie si urma sa fie judecat si pedepsit in consecinta.

Ierosilia era profanarea obiectelor considerate a fi sfinte si se pedepsea cu moartea.

Hiclenia sau inalta tradare consta din incalcarea juramantului de credinta depus fata de Domn. Cazurile de hiclenie erau judecate de regula numai de catre Domn; ele erau pedepsite cu moartea si cu confiscarea averii.

Lezmajestatea sau sudalma era insulta adusa Domnului de catre un supus. Pedeapsa ramanea la latitudinea judecatorului, aceasta putand merge pana la executia capitala.

Calpuzania era infractiunea de falsificare a monedei. Pedeapsa era decapitarea, urmata de arderea cadavrului si de confiscarea bunurilor.

Omorul era denumit mai ales moarte de om si era considerata fapta mare. Pedepsele prevazute erau moartea, mutilarea, tortura ocna, inchisoarea, confiscarea averii, gloaba si exilarea.

Talharia sau furtul insotit de violenta se numea: jac, jacuire, jaf si talharie Pedeapsa prevazuta de pravile era moartea prin spanzuratoare.

Furtul sau furtisagul era definit ca insusirea pe nedrept si in chip ascuns a bunurilor apartinand altuia. Pedepsele erau similare cu cele aplicate in cazurile de omor.

Ranirile si lovirile simple erau pedepsite dupa cum considera necesar judecatorul. De obicei se aplicau insa amenzi: gloaba si hatalmul.

Incalcarea hotarelor reprezenta distrugerea semnelor de hotar dintre sate, mutarea acestora, nesocotirea lor sau insusirea ilicita unei bucati de pamant din hotarul unui sat. Pedepsele erau, pe linie civila, pierderea muncii, a semintei si a roadelor pentru cel care cultiva pamantul altuia; iar pe linie penala, plata unei amenzi (hatalmul) si pedepse corporale.

Incendierea caselor, a culturilor agricole, a viilor, a livezilor sau a fanetelor se pedepsea cu infierarea mainilor, bataie si plata indoita a pagubei.

Rapirea fetelor sau a femeilor era considerata o vina grava, pe care pravilele au rezervat-o exclusiv judecatii domnesti. Pedepsele puteau merge pana la cea capitala, insa de regula se apela la amenda penala (gloaba) prin care vina era rascumparata.

Sodomia era denumirea data relatiilor sexuale intretinute intre barbati. Aceasta infractiune era pedepsita atat canonic, cat si laic. Pedeapsa prevazuta de pravile era moartea.

Desfranarea sau curvia erau denumiri date legaturii sexuale dintre un barbat si o femeie in afara casatoriei. Privita ca infractiune, ea se pedepsea canonic si laic, cu amenda penala (gloaba mare). Asociata cu desfranarea era si sugubina de muieri, adica nasterea de catre o femeie a unui copil nelegitim.

Incestul se numea sange amestecat si se pedepsea in mod diferit. Pravilele prevedeau moartea, taierea nasului si bataia; canoanele prevedeau interdictia la impartasanie, in vreme ce cutuma prevedea amenda penala (gloaba mare).

Adulterul sau preacurvia era vina sotiei, mai tarziu si a sotului, de a fi intretinut relatii sexuale in afara casatoriei. Pedepsele variau in functie de tipul izvorului de drept pe care se intemeia judecata. Pravilele dadeau barbatului care isi prindea sotia in flagrant delict dreptul de a o ucide, fara a risca condamnarea sa ca ucigas si dreptul de a o pune in fiare sau in temnita. Dreptul consuetudinar practica insa rascumpararea vinei prin compozitiune, numita in documente rascumpararea capului, ceea ce inseamna ca in absenta acesteia din urma se aplica pedeapsa cu moartea.

Neascultarea reprezenta nesupunerea fata de poruncile si hotararile domnesti si nesupunerea taranilor fata de stapanii lor. Infractiunea nu a fost reglementata de pravile, motiv pentru care pedepsele erau foarte variate. Acestea mergeau de la simpla amenintare pana la pedeapsa cu moartea, aplicabila in cazurile considerate a fi mai grave. De regula insa se aplica amenda penala (gloaba) sau bataia.

Sperjurul sau juramantul mincinos era pedepsit de regula cu amenda penala (gloaba). Gloaba se aplica nu numai celor care depuneau marturie mincinoasa sub juramant, ci si martorilor care nu depuneau marturie sub juramant.

Vrajitoria, numita vraja, farmec, descantec, facatura etc., se pedepsea cu moartea pentru oamenii de rand si cu surghiunul pentru boieri.

4. 2. Pedepse:

Pedepsele puse in aplicare in evul mediu romanesc pot fi clasificate in patru mari categorii: corporale, privative de libertate, pecuniare si complementare.

Pedepsele corporale erau: pedeapsa cu moartea (prin spanzurare, prin decapitare, tragerea in teapa, arderea de viu, inecarea ingroparea de viu si sugrumarea), mutilarea (scoaterea ochilor, taierea mainilor, a picioarelor, a nasului, a limbii), infirarea (insemnarea cu fierul rosu intr-un loc vizibil) si bataia.

Pedepsele privative de libertate erau: ocna (munca silnica), temnita, varta sau grosul (inchisoarea) si surghiunul (exilul pe durata determinata sau nedeterminata).

Pedepsele pecuniare aplicate cel mai des erau: dusegubina (pedeapsa colectiva pentru pierderea unui suflet sau pentru moartea unui om); confiscarea bunurilor (in folosul domniei, al victimei sau al rudelor victimei); gloaba (amenda platita domniei de catre vinovat in numerar sau in natura); hatalmul (amenda platita pentru distrugerea sau stramutarea hotarelor); osluhul (amenda aplicata celor vinovati de neascultare); tretina (amenda egala cu o treime din valoarea bunului litigios sau furat); pripasul (amenda aplicata pentru vitele care erau gasite pascand pe locuri straine).

Pedepsele complementare sau accesorii erau tortura (care se aplica odata cu pedeapsa principala, la moarte sau la ocna) si raderea barbii (echivala cu pierderea onoarei si era insotita de anumite incapacitati: pierderea drepturilor politice pentru boieri, incapacitatea de a fi martor, incapacitatea de a contracta, de a face testament, de a sta in justitie etc.).

5. Institutii de drept:

5. 1. Proprietatea:

Proprietatea asupra pamantul a fost institutia fundamentala care a stat la baza cristalizarii tuturor celorlalte institutii politice si juridice. Ea a avut un caracter complex, caracterizandu-se prin existenta in paralel a mai multor forme de stapanire cu regimuri juridice diferite, exercitate de titulari cu pozitii diferite in ierarhia sociala. Dominium eminens reprezenta dreptul de stapanire superioara pe care Domnul il exercita asupra intregului teritoriu al tarii, drept care se suprapunea peste toate celelalte stapaniri funciare, indiferent de natura acestora (ereditare, primite ca danie de la Domn sau cumparate). In virtutea acestui drept, Domnul facea danii de sate si mosii (mile), intemeia asezari (sate si orase), confisca satele si mosiile celor care incalcau contractul de vasalitate (hiclenie), confirma sau intarea dreptul de stapanire asupra pamantului exercitat de catre orice supus al sau.

In calitate de stapan superior al pamantului tarii, Domnul controla toate transferurile de stapanire funciara din tara, nici unul dintre acestea nefiind recunoscut legal decat in momentul in care cancelaria domneasca elibera un act scris de confirmare. Tot in cadrul conceptului despre dreptul de stapanire superioara asupra pamantului tarii intra si dreptul de preluare a pamanturilor ramase fara stapani masculini (desherenta), pamanturi care, mai departe, puteau ramane in stapanirea institutiei sau puteau fi daruite de Domn unui boier sau unei manastiri. Alaturi de aceste elemente, dominium eminens mai presupunea un drept de control al Domnului asupra tuturor categoriilor de terenuri si bunuri care nu apartineau vreunei persoane juridice. In aceasta categorie intrau: padurile si terenurile care nu au fost niciodata in stapanire individuala, apele curgatoare si baltile de mari dimensiuni. O ultima categorie de terenuri aflata in stapanirea domniei erau vetrele si hotarele oraselor.

Proprietatea nobiliara (boiereasca) este proprietatea cneziala din perioada prestatala care a fost intarita, extinsa si protejata cu ajutorul privilegiilor emise de cancelaria domneasca. Asadar, una dintre caile de formare a proprietatii boieresti a fost mostenirea intarita de catre autoritatea centrala. A doua cale a fost donatia domneasca (miluirea) acordata pentru slujba credincioasa prestata Domnului, materializata n principal prin serviciu militar. In acest ultim caz este vorba despre o proprietate conditionata de realizarea sarcinilor asumate; nerealizarea acestora putea atrage dupa sine retragerea de catre Domn a dreptului de proprietate, prin intermediul institutiei numite pradalica. Domnul putea insa renunta la dreptul de retract (de a relua pe seama Domniei pamantul donat), astfel incat dreptul de proprietate se transforma dintr-unul conditionat intr-unul ereditar. In schimbul acestei confirmari, beneficiarul era dator a darui suveranului un cal (darea calului) sau o cupa, ca recunoastere a dreptului superior pe care il avea acesta din urma asupra satului sau mosiei respective.

Cea de-a treia cale de formare a proprietatii boieresti a fost infiintarea de asezari noi, fie prin colonizarea unor sate ramase pustii (selisti), fie prin colonizarea unor terenuri defrisate (poieni, curaturi, arsuri, jaristi, secaturi) cu ajutorul taranilor dependenti. Proprietatile boieresti puteau fi instrainate cu conditia respectarii dreptului de preemtiune (protimissis) al rudelor. In caz de hiclenie, proprietatea putea fi confiscata de Domn si daruita unui alt boier credincios sau unei manastiri.



Proprietatea bisericeasca s-a constituit dupa intemeierea celor doua state medievale, principala cale de formare fiind donatiile venite din partea credinciosilor (domni, boieri, prelati, oraseni). Donatiile facute bisericii au avut si ele un caracter conditionat. In schimbul proprietatilor primite, manastirile se angajau sa ii inmormanteze pe donatori in interiorul lacasurilor de cult; sa ii treaca in pomelnice; sa le faca slujbe de pomenire; sa dea de pomana pentru sufletele lor etc. Toate aceste angajamente luate de clerici aveau drept finalitate mantuirea sufletelor donatorilor.

Practica inchinarii manastirilor autohtone fata de asezamintele similare de la locurile sfinte (Muntele Athos si Ierusalim), le-a privat insa de multe dintre sursele de venit astfel obtinute. Asemenea boierilor, clerul avea si posibilitatea de a infiinta asezari noi, prin colonizarea unor localitati ramase pustii (selisti) sau prin colonizarea unor terenuri defrisate (poieni, curaturi, arsuri, jaristi, secaturi) cu ajutorul taranilor dependenti Proprietatea Domnului cuprindea bunurile sale personale, bunuri pe care le stapanea ca membru al clasei nobiliare inainte de urcarea sa pe tron. Acestei categorii de bunuri i se puteau adauga bunurile achizitionate sau create pe cheltuiala proprie in timpul domniei.

Proprietatea taraneasca in cadrul obstii aservite. Dreptul de proprietate asupra hotarului satului apartinea stapanului acestuia (domn, boier sau manastire). Taranul aservit avea in schimb dreptul de stapanire asupra casei; drepturile de folosinta si de posesie asupra delnitei mostenite de la parinti; drepturile de folosinta si de posesie asupra bunurilor funciare create prin munca personala (curaturi, iazuri, vii); dreptul de proprietate deplina asupra lotului de casa, asupra inventarului agricol si asupra septelului.

Proprietatea taraneasca in cadrul obstii libere. Dreptul de proprietate in interiorul satelor de mosneni si de razesi a avut un caracter mixt; ea combina un drept de stapanire in indiviziune, asupra islazului, padurii si apelor din hotarul satului, cu un drept de stapanire personala asupra terenurilor amenajate prin munca proprie a membrilor obstii: lotul de casa, tarlaua, curaturile, prisacile, viile, livezile, gradinile de legume, fanetele, iazurile, vadurile de moara, morile si branistile. Obstea si-a consolidat totusi dreptul de control pe care il avea inca din vechime asupra instrainarii terenurilor din hotarul satului. Instrumentul aflat la dispozitie a fost reprezentat de institutia dreptului de preemtiune sau de protimissis. Acesta prevedea faptul ca la cumpararea terenurilor au prioritate in primul rand rudele vanzatorului, apoi ceilalti membri ai obstii si abia in ultima instanta strainii. In acest fel, obstea avea posibilitatea sa-si pastreze pe de o parte unitatea, iar pe de alta parte sa impiedice intrarea in obste a unor persoane alogene care ar fi putut acapara ulterior intregul hotar al obstii prin cumparari succesive.

Proprietatea funciara urbana. In mod principial, dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care se aflau targurile si orasele apartinea domniei. Comunitatile urbane au beneficiat insa din partea domnilor de privilegii prin care le era recunoscut dreptul de stapanire asupra vetrei oraselor, precum si asupra hotarului sau tarinei fiecarui targ (zona in care targovetii practicau agricultura). Stapanirea funciara in interiorul oraselor a cunoscut forme diferite, in functie de titularii dreptului de proprietate: domnia, boierii manastirile si targovetii.

Locurile domnesti, numite "drepte domnesti", erau: terenurile nedaruite inca din vechea mosie domneasca pe care s-a intemeiat targul ori s-a extins acesta, terenurile langa care s-au constituit orasele, terenurile confiscate pentru hiclenie, terenurile ramase desherente, terenurile achizitionate de domni. Aceste terenuri puteau fi pastrate si administrate direct de catre domnie sau putea constitui un fond din care Domnul facea danii catre boieri si manastiri.

Proprietatile boierilor si manastirilor din orase se constituiau, asadar, in primul rand prin donatii. Acestei cai de constituire i se adaugau insa si altele, precum schimburile, cumpararile sau chiar inglobarea in perimetrul orasului a unor proprietati boieresti. Drepturile de stapanire ale orasenilor imbracau doua forme, asemenea dreptului de stapanire din sanul obstii taranesti libere. De o parte se afla stapanirea colectiva exercitata asupra intregului hotar si asupra locurilor lasate de domnie in folosinta exclusiva a targovetilor; de partea cealalta se afla stapanirea privata a targovetilor.

Obstea targovetilor avea drept de control si administrare asupra mosiei domnesti din hotarul orasului. Acest drept se manifesta prin aceea ca instrainarea de catre domnie a locurilor stapanite privat se facea numai cu permisiunea targovetilor. In acest fel intre domeniul eminent al Domnului si dreptul de stapanire al obstii orasenilor se stabilea un raport de conditionare reciproca. In consecinta, orice deturnare semnificativa a hotarului orasului de la destinatia sa initiala (aceea de a-i hrani pe oraseni) constituia o incalcare a contractului feudal existent intre domnie si oraseni.

In ceea ce priveste stapanirile private ale orasenilor, trebuie spus ca si aici avem de-a face tot cu doua forme de proprietate. Asupra terenurilor din vatra orasului (casa, curte, gradina, pravalii) targovetii aveau un drept de proprietate consolidat. Proprietatea asupra acestora era ereditara si beneficia de un larg drept de dispozitie (vanzare, danie, schimb, zalogire, inzestrare). Ea putea fi instrainata fara acordul domniei si nu obliga la plata unei dari cu caracter de recunoastere a domeniului eminent al domniei. Asupra terenurilor de cultura din hotarul targului, targovetii aveau in schimb un drept de stapanire precar, conditionat de recunoasterea lui de catre domnie. Terenurile respective nu apartineau indivizilor, ci obstii in totalitate, obste care facea anual repartizarea lor intre familii, in functie de necesitati si de puterea economica a acestora. Cu timpul si-a facut aparitia si tendinta de a transmite pe cale ereditara terenurile din tarina targului.

La sfarsitul secolului al XVII-lea, domnia a pus insa capat acestor tendinte; incalcand unilateral contractul feudal, ea a inceput sa doneze orase intregi manastirilor si boierilor. In ciuda proceselor deschise de catre targoveti, multe dintre hotarele oraselor au fost desfiintate (Siret, Suceava, Falciu, Baia, Barlad, Vaslui, Tagu Frumos, Scheia, Harlau, Orhei etc.), iar unele dintre au ramas proprietati particulare pana spre mijlocul secolului al XIX-lea (Vaslui, Dorohoi, Piatra Neamt).

5. 2. Persoanele: In conformitate cu normele consuetudinare si cu reglementarile scrise din Tarile Romane, notiunea de persoana juridica avea un dublu inteles. Ea desemna pe de o parte pe orice om (persoana fizica) considerat a fi subiect de drepturi si obligatii, iar pe de alta parte asociatia sau functia cu patrimoniu propriu (persoana juridica), cea care avea drepturi si obligatii distincte de cele ale membrilor sai. Ambele erau protejate de ordinea juridica pentru a-si putea exercita drepturile si obligatiile.

Calitatea de subiect de drepturi si obligatii o avea fiecare fiinta umana inca din clipa nasterii sale. Ea nu era conditionata nici de varsta, nici de sanatatea mintala, nici de vointa subiectului. Existau insa incapacitati de folosinta sau de exercitiu, admise din diverse cauze (varsta, starea mintala, casatoria, condamnarile penale). Acestea nu desfiintau calitatea de persoana a celor incapabili, ci aveau rosturi de protectie (in special in interesul familiei).

Incetarea calitatii de subiect de drepturi si obligatii avea loc prin decesul persoanei fizice sau prin dovedirea mortii sale prezumate.

Statutul juridic al persoanei se determina in functie de capacitatea juridica a acesteia. Prin aceasta din urma se intelegea capacitatea de folosinta a persoanei (aptitudinea de a avea anumite drepturi si obligatii) si capacitatea sa de exercitiu (aptitudinea de a-si exercita respectivele drepturi si de a-si asuma obligatii). In principiu, toate persoanele libere aveau capacitate de folosinta; continutul acestei capacitati se diferentia insa in functie de pozitia sociala a fiecarei persoane. Cu cat aceasta se afla mai sus in ierarhia sociala, cu atat ea se bucura de mai multe drepturi. Din acest punct de vedere, drepturile subiective se constituiau in privilegii de clasa.

Diferentierea subiectilor de drept in functie de clasele sociale existente a determinat, asadar, diferentierea situatiei juridice a persoanelor dupa pozitia ocupata in sanul societatii. Plecand de la aceste distinctii, dreptul medieval romanesc distingea intre urmatoarele categorii de subiecti de drept: boierii, inaltul cler, targovetii, taranii liberi, taranii dependenti si robii.

Boierii s-au bucurat de capacitate juridica deplina, avand atributii politice si militare similare cu cele ale nobilimii europene. Boieri erau in secolele XIV-XVI toti proprietarii de pamanturi. Incepand insa cu secolul al XVII-lea, denumirea de boier a capatat si un sens mai restrans, care facea referire numai la categoria dregatorilor. Acest sens a devenit, de altfel, sensul dominant in epoca, el fiind regasit mai ales in textele cronicilor (redactate de catre marii boieri cu dregatorii). In felul acesta, detinatorii demnitatilor de la curtile domnesti incercau sa se diferentieze de razesi si de mosneni, care, proprietari fiind si ei, intrau teoretic in aceeasi categorie a boierilor. Calitatea de boier se dobandea prin nastere, prin achizitionarea unui domeniu sau prin numirea intr-o functie publica.

Proba calitatii de boier se putea face pe baza marturiilor altor boieri, care ii atestau dreptul de proprietate asupra unei bucati de pamant, sau pe baza actelor domnesti care ii atestau acelasi drept. Boierii beneficiau de renta in produse, bani si munca din partea taranilor dependenti, iar unii dintre ei au beneficiat de imunitati pentru domeniile lor, acestea din urma asigurandu-le surse suplimentare de venit. Ca privilegii, boierii au primit scutiri si reduceri in raport cu darile de cotitate (oierit, vama porcilor, vinarici etc.). Scutirile de bir (darile de repartitie) in schimb au avut numai un caracter individual, fiind acordate exclusiv nominal. Boierilor nu li se aplicau pedepse corporale, intrucat erau considerate degradante.

In cazul condamnarii la moarte, pedeapsa se punea in aplicare prin taierea capului. Spanzurarea era interzisa, fiind considerata si ea degradanta. Calitatea de boier se pierdea in urma unor condamnari infamante, cea mai des intalnita fiind aceea cauzata de tradarea Domnului si a tarii. Decaderea din boierie nu antrena insa pierderea statutului de boier pentru urmasii celui decazut.

Inaltul cler, alcatuit din ierarhii superiori ai Bisericii si manastiri (ca persoane juridice), a constituit o parte fundamentala a clasei dominante. Ca stare sociala, inaltul cler a detinut proprietati funciare, a avut tarani dependenti, a stapanit robi, a beneficiat de privilegii si imunitati de ordin administrativ, fiscal si judiciar. In consecinta, clericii s-au bucurat de atributii de ordin public, participand la administrarea treburilor tarii in cadrul Sfatului domnesc si in Adunarile de stari; dar si de atributii de ordin judiciar, avand drept de judecata in anumite procese civile, penale si canonice (in functie de locul ocupat in ierarhia bisericeasca).

Orasenii. Statutul de oameni liberi al orasenilor a fost fixat atat prin privilegii speciale acordate de catre domnie (Campulung, Vaslui, Barlad), cat si prin reglementari de drept cutumiar. Tot potrivit acestora, strainii nu se puteau aseza in oras fara aprobarea comunitatii targovetilor sau fara acordul Domnului. Targovetii aveau dreptul de a participa la administrarea propriilor orase si targuri; de a dispune de bunurile lor; de a-si rezolva singuri diferendele judiciare (mai ales in secolele XIV-XVI). In plus, comunitatea avea dreptul de a incheia acte de comert; avea dreptul de a incasa vama (vama cea mica); avea dreptul de a face repartizarea sarcinii fiscale globale (cisla) intre familiile care intrau in alcatuirea sa.

Taranii liberi. Razesii si mosnenii aveau o capacitate juridica foarte apropiata de aceea a boierilor si a clerului, avand practic aceleasi drepturi. Diferentele apareau in special la capitolul obligatiilor fata de stat: in vreme ce boierimea mare si clerul primeau scutiri sau reduceri, razesii si mosnenii achitau toate categoriile de dari, ei constituind impreuna cu taranii dependenti principala masa impozabila. De altfel, presiunea fiscala foarte mare a domniei a condus la aparitia fenomenului social-juridic de rumanire sau vecinire a taranilor liberi. Acesta s-a manifestat prin vanzarea catre boieri sau manastiri a pamantului si a libertatii personale, fostii mosneni sau razesi transformandu-se in tarani dependenti (rumani/vecini). Motivul era acela ca nivelul darilor era atat de mare, incat gospodaria taraneasca nu mai avea capacitatea de se regenera economic, iar razesii si mosnenii riscau sa ramana fara mijloace de subzistenta. Trecerea lor in randul taranilor dependenti le asigura in schimb un nivel al impozitarii ceva mai relaxat.

Taranii dependenti (rumani si vecini) aveau libertatea ingradita de dreptul de proprietate incomplet pe care il avea stapanul pamantului asupra persoanei lor. Prin urmare, ei nu puteau participa la exercitiul drepturilor publice. In secolele XIV-XVI, proprietarii (boierii sau manastirile) puteau sa-i vanda, sa ii daruiasca sau sa-i dea drept zestre impreuna cu pamantul pe care se aflau. Incepand cu secolul al XVII-lea, ei puteau fi vanduti, daruiti sau donati chiar si fara pamantul pe care erau asezati.

Initial, taranii dependenti aveau libertatea de a se aseza pe orice mosie; incepand insa cu sfarsitul secolului al XVI-lea, aceasta libertate le-a fost restransa, pentru ca in final sa fie desfiintata. Dreptul avut de stapan asupra taranului dependent se transmitea si asupra urmasilor de sex masculin ai acestuia din urma. Asupra pamantului pe care il lucra, taranul dependent avea drept de posesiune si de folosinta, neputand fi inlaturat de pe acesta.

Incepand insa cu secolul al XVII-lea, taranii dependenti au pierdut in mod treptat dreptul de posesiune in favoarea stapanilor, ramanand in final doar cu cel de folosinta. Taranul dependent avea proprietate deplina asupra gospodariei proprii (lotul de casa), dar si asupra bunurile funciare create prin munca proprie: curaturi, gradini, vii, livezi. Drept de proprietate avea si asupra unei cote importante din produsele obtinute prin exploatarea lotului propriu (produsele agrare ramase dupa achitarea darilor catre stapan si catre domnie).

Avand aceste drepturi de proprietate, taranul dependent dispunea si de o minima capacitate juridica, pentru a putea participa la tranzactii cu produsele sale sau cu bunurile funciare create prin munca sa. Limitele acestei capacitati au fost insa extinse odata cu dezvoltarea relatiilor capitaliste si cu trecerea de la rentele in munca si produse la rentele in bani. Starea de dependenta lua sfarsit numai cu acordul stapanului. Ea intervenea in urma unui act unilateral al stapanului (motivat de considerente pioase) sau in schimbul unei rascumparari. Singura situatie in care eliberarea se facea fara acordul stapanului, era aceea in care taranul cadea in robie si reusea sa se intoarca in tara. Starea de dependenta era imprescriptibila; in consecinta, stapanul ii putea revendica nu numai pe copiii taranului dependent, ci si pe urmasii acestora.

Robii. In Tarile Romane, robi au fost tiganii adusi ca sclavi de catre tatari si prizonierii tatari (in Moldova, mai ales). Robii se imparteau in trei categorii: robii domnesti (toti tiganii care intrau in Tarile Romane intrau direct in stapanirea Domnului); robii manastiresti (proveniti din danii si din cumparari); robii boieresti (proveniti din danii si din cumparari).

Dreptul de a detine robi era conditionat de acordul domnesc si se obtinea prin intermediul unui act scris; in consecinta actele juridice referitoare la robi (confiscarea, donatia, vanzarea/cumpararea etc.) aveau acelasi regim ca si actele referitoare la proprietatile funciare. Stapanii dispuneau de robii lor ca de orice alt bun mobil sau imobil. Singura obligatie care le revenea stapanilor in raport cu robii lor era aceea de a-i hrani si de a-i imbraca. Robii puteau fi casatoriti de catre stapan sau despartiti de catre acesta, puteau fi pedepsiti cu inchisoarea si cu bataia, dar nu puteau fi ucisi de catre stapani.

Pentru daunele provocate, ei nu raspundeau material in justitie. Raspunderea le revenea stapanilor, care puteau renunta la robii vinovati in favoarea partii lezate, atunci cand considerau exagerate despagubirile pretinse. In cazul in care un rob omora un alt rob, ucigasul era condamnat la moarte, insa de regula sentintele nu erau puse in aplicare, intrucat robul ucigas era dat in schimbul celui ucis. Anularea pedepsei capitale se facea numai cu aprobarea familiei celui ucis. Procesele in care erau judecati robii erau judecate de catre Domn impreuna cu Sfatul domnesc. In raporturile lor cu domnii, manastirile si boierii, robii erau reprezentati de o conducere proprie formata din juzi, cnezi sau vatamani, organe de conducere alese din sanul comunitatilor proprii. Activitatea acestora era controlata de catre conducerea administratiei de la nivelul judetelor si tinuturilor.

5. 3. Rudenia:

Rudenia a fost definita in evul mediu romanesc ca o relatie speciala intre persoane izvorata din mai multe surse: originea comuna biologica (rudenia de sange), fictiunea juridica a infierii, legatura care se creeaza intre grupul de rude al unuia dintre soti si grupul de rude al celuilalt sot (rudenia prin alianta sau cuscria), legatura rezultata intre nasi si fini in urma botezului si a cununiei (rudenia spirituala). Rudenia naturala sau rudenia de sange se intemeia pe faptul nasterii. Ea putea fi directa, atunci cand se stabilea intre tata si fiu, sau colaterala, cand era vorba despre frati.

Gradele de rudenie reprezentau generatiile urmarite in linie ascendenta si descendenta; colateralii mergeau pana la stramosul comun, iar de aici la ruda respectiva. Rudenia de sange a impus introducerea in sistemul juridic a unor impedimente la casatoria persoanelor inrudite prin sange, cu scopul de a evita nasterea unor urmasi degenerati din punct de vedere fizic. In general, aceste impedimente vizau rudele pana la gradul sapte (in dreptul cutumiar) sau gradul opt (in dreptul scris). Biserica a intarit si ea aceste reglementari, condamnand incestul si casatoriile intre rude de grad apropiat.

Rudenia prin alianta avea la baza casatoria. Aceasta facea ca socrii sa fie asimilati cu parintii, iar, in unele zone ale tarii, ca rudele sotiei sa aiba anumite drepturi in familia barbatului. Intrucat casatoria era una dintre tainele bisericesti, rudenia prin alianta a fost asimilata, sub influenta dreptului canonic, cu cea naturala. In acest fel s-a ajuns si aici la introducerea unor interdictii in materie matrimoniala.

Rudenia spirituala sau nasia era legatura dintre nasi si fini stabilita prin taina bisericeasca a botezului. Regulile canonice o considerau chiar mai puternica decat rudenia de sange. Legatura de rudenie dintre nas si fin crea numeroase consecinte. Astfel, pe de o parte, finul ii datora nasului ascultare si daruri; pe de alta parte, nasul ii datora finului ocrotire, tot el trebuind sa il si cunune.

Calculul gradelor de rudenie se facea ca si in cazul rudeniei de sange. O alta forma de rudenie legata de taina botezului era "fratia de cristelnita", respectiv legatura dintre copiii botezati in aceeasi apa. Acestia copii erau considerati intre ei ca fiind frati buni. In aceeasi situatie erau, in unele zone ale tarii, copiii alaptati de aceeasi doica, denumirea lor populara fiind aceea de "frati de lapte".

Adoptia, si infratirea au fost forme de inrudire intemeiate pe consimtamantul celor implicati. Adoptia mai era numita infiere sau "luare de suflet". Cel mai des intervenea in cazul in care unei familii ii lipseau mostenitorii, dar sunt cunoscute si cazuri in care ea a avut la baza motive umanitare. Adoptia crea relatii de rudenie intre infiat, infietori si rudele acestora din urma. Ea se facea cu consimtamantul parintilor celui infiat, acesta din urma obtinand prin infiere numele noilor sai parinti, precum si toate drepturile rezultate din noua sa filiatie. Infratirea este o forma de inrudire care a intervenit mai ales in sanul clasei dominante. Prin intermediul ei, doua sau chiar mai multe persoane hotarau sa se infrateasca, pentru ca in acest fel sa poata stapani in comun aceeasi mosie, ocolind in acelasi timp dreptul de protimissis. Aceasta forma de rudenie mai este cunoscuta si sub denumirea de "infratire pe mosie".

5. 4. Familia:

Familia medievala romaneasca era constituita din rudele cele mai apropiate, avandu-i drept nucleu pe parinti si pe copii. Cu exceptia ultimului nascut, care ramanea in casa cu parintii pana la moarte acestora, toti ceilalti copii ramaneau in sanul familiei numai pana la casatorie. Dupa ce isi intemeiau propriile familii, acestia se mutau in gospodariile lor.

La baza familiei a stat casatoria, aceasta fiind definita in dreptul scris ca fiind "legatura dintre barbat si femeie si comunitatea intregii vieti". Casatoria era insa precedata de logodna. Aceasta era considerata ca o "promisiune" care producea efecte juridice atat in privinta situatiei tinerilor, cat si in privinta bunurilor avansate cu acest prilej.

In traditia populara, logodna avea loc cu ocazia petitului, cand cele doua parti cadeau de acord cu privire la incheierea viitoarei casatorii. Tot atunci avea loc un schimb de daruri intre tineri si parinti; se prezenta zestrea fetei; viitorul ginere isi prezenta averea cu partea de pamant care i se cuvenea de la parinti; iar in final se organiza un ospat.



Incheierea casatoriei presupunea indeplinirea unor conditii prealabile din partea viitorilor soti, eliminarea oricaror impedimente, precum si punerea in aplicare a unor formalitati. Nerespectarea conditiilor de forma si de fond putea atrage dupa sine nulitatea actului de casatorie. Conditiile incheierii casatoriei erau in principal: manifestarea libera a vointei ambilor soti si implinirea varstei minime prevazute de pravile: 14 ani la baieti, respectiv 12 ani la fete.

In ceea ce priveste impedimentele, acestea erau numeroase: sotii nu trebuiau sa fie consangvini sau afini mai aproape de al optulea grad; sotii trebuiau sa fie de aceeasi religie si chiar de aceeasi confesiune, altminteri ei nu erau cununati de catre preot; tutorele nu se putea casatori cu pupila atat timp cat ii administra averea; calugarii si cei care hotarasera sa traiasca singuri nu puteau fi obligati sa se casatoreasca; cel casatorit nu putea avea o a doua sotie decat dupa ce a divortat; cel casatorit de trei ori nu se mai putea recasatori a patra oara; parintele adoptiv nu se putea casatori cu fiica infiata; iar casatoria intre persoanele cu situatii sociale foarte diferite era interzisa.

Formalitatile incheierii casatoriei erau reprezentate de ritualurile laice si religioase care alcatuiau nunta. Rostul acesteia din urma era, in principal, acela de a face publicitatea necesara introducerii noului cuplu in comunitatea sateasca. Nerespectarea conditiilor de fond si de forma conduceau la nulitatea actului de casatorie. Cele mai importante nulitati absolute erau: casatoriile intre rude de grad apropiat ("neingaduite"); casatoriile intre tutore si pupila sa nevarstnica ("nelegiuite"); casatoriile intre persoane din randul cinului monahal ("blestemate"); oficierea cununiei de catre persoane lipsite de calitate.

Nulitatea relativa intervenea in cazul viciilor de consimtamant, la solicitarea partii lezate. Nulitati relative erau: eroarea asupra identitatii persoanei; eroarea asupra conditiei sociale a persoanei; eroarea asupra starii materiale a persoanei. Raporturile dintre soti se bazau pe principiul inegalitatii sexelor, principiu consacrat si de preceptele religioase.

Conform pravilelor, sotia avea obligatia de a-i fi fidela sotului, de a-i da ascultare si de a-l urma pe acesta; in vreme ce barbatul avea dreptul de corectiune asupra sotiei, putand sa o certe sau sa o bata.

Puterea parinteasca era absoluta, parintii avand chiar posibilitatea de a-si vinde copii, atunci cand erau nevoiti sa o faca. Ea se exercita atata timp cat traiau parintii si actiona inclusiv dupa casatoria copiilor.

Decaderea din puterea parinteasca avea loc numai atunci cand tatal isi lasa in parasire fiul bolnav sau isi indemna fiica la fapte imorale. Acestea sunt motivele pentru care, in familiile cu mai multe generatii, puterea parinteasca era exercitata de catre bunic.

Divortul era admis destul de rar. Intrucat casatoria era initiata in general de parinti, desfacerea ei insemna incalcarea vointei acestora, ceea ce conducea la tensiuni si violente intre familii. Din acest considerent motivele divortului trebuia sa fie foarte puternice: neintelegeri grave urmate de tentative nereusite de impacare; parasirea domiciliului conjugal de catre sotie fara incuviintarea sotului; dovedirea sotiei ca fiind vinovata de adulter; persistenta sotului in adulter; uneltirea impotriva vietii sotului/sotiei; uneltirea impotriva stapanirii; neputinta barbatului mai mult de trei ani; consacrarea unuia dintre soti vietii monahale; disparitia unuia dintre soti mai mult de cinci ani.

La despartire, avea loc impartirea bunurilor aduse sau dobandite in timpul casatoriei.

In privinta copiilor, pravilele atribuiau baietii tatalui, iar fetele mamei. Atunci cand casatoria era desfacuta din motive care nu puteau fi imputate sotiei, aceasta isi putea recupera zestrea; dimpotriva, atunci cand sotia era cea vinovata pentru desfacerea casatoriei, zestrea ei trecea in proprietatea sotului.

Recasatoria era permisa in dreptul cutumiar, dar in regiunile cu puternice traditii patriarhale-pastorale nu era bine vazuta. In aceste regiuni, obiceiul spunea ca, atunci cand are copii, vaduva trebuia sa ramana cu rudele barbatului; in acest fel cumnatii sai urmau sa se ingrijeasca de copii si de avere. In alte zone insa, recasatoria era considerata ca fiind ceva firesc. Potrivit pravilelor, sotia vaduva trebuia sa astepte un an pana sa se recasatoreasca, timp in care se considera ca se afla in doliu. Ea se putea logodi totusi inainte de trecerea anului de doliu, daca beneficia de o aprobare speciala. Daca insa dadea nastere unui copil, ea se putea casatori imediat. Numarul casatoriilor succesive era limitat la trei.

5. 5. Succesiunile:

Succesiunea sau mostenirea reprezenta transmiterea averii unei persoane decedate catre succesorii acesteia. Determinarea succesorilor se facea insa pe doua cai: prin vointa legii sau prin vointa defunctului. Transmiterea averii in virtutea legii poarta astazi denumirea de mostenire legala, in vreme ce transmiterea aceleiasi averi in virtutea vointei defunctului se numeste mostenire testamentara.

5. 5. 1. Mostenirea legala revenea in dreptul medieval romanesc urmatoarelor categorii de persoane: mostenitorilor legitimi (descendenti, ascendenti si colaterali); copilului din afara casatoriei in raport cu mama si cu rudele ei si reciproc; sotului supravietuitor sau vaduvei sarace; autoritatilor publice (Domnul, fiscul domnesc, cutia milelor). Descendentii erau coboratorii in linie directa din acelasi autor comun. Ei ii inlaturau de la mostenire pe ascendentii si pe colateralii defunctului.

Intre descendenti, cei mai apropiati de defunct treceau inaintea celor mai indepartati. In materia mostenirilor, in ambele tari romane sistemul egalitatii sexelor a coexistat cu privilegiul masculinitatii. Acesta din urma prevedea ca fiii si descendentii masculini ai acestora aveau dreptul de a le exclude pe fiice de la mostenirea bunurilor funciare ale parintilor. Ele isi primeau partea care le revenea din avere prin inzestrare, aceasta fiind materializata prin bani si bunuri mobiliare. Atunci cand nu existau urmasi masculini (desherenta), averea defunctului risca sa fie preluata de domnie prin institutia pradalicii.

Pentru a evita pierderea averii, boierimea romana a avut la indemana doua solutii:

a) tatal putea obtine, prin favor domnesc, anularea aplicarii institutiei pradalica asupra averii sale;

b) apeland la o fictiune juridica, tatal isi putea aseza fiica in loc de fiu, aceasta devenind mostenitoare (eventual, chiar alaturi de frati).

Existenta acestor procedee arata ca privilegiului masculinitatii a pierdut treptat teren in fata principiului egalitatii sexelor. De altfel, pravilele scrise din secolul al XVII-lea au consacrat si ele acest din urma principiu. Copiii rezultati din mai multe casatorii isi imparteau intre ei succesiunea parintelui comun. Copiii nelegitimi erau de regula inlaturati de la mostenirea tatalui si chemati doar la mostenirea mamei; exceptiile admise erau copiii nelegitimi ai marilor boieri si mai ales cei ai domnilor. In ceea ce-i privesti pe copiii infiati, acestia aveau drept la mostenirea parintilor infietori egal cu cel al copiilor legitimi.

Ascendentii erau parintii, bunicii si strabunicii defunctului. Acestia erau chemati la succesiune numai in lipsa descendentilor, situatie in care ii inlaturau pe colateralii defunctului. Colateralii erau chemati, de regula, la mostenire in absenta descendentilor si ascendentilor. Ei erau impartiti in: privilegiati (frati, surori si descendentii lor) si ordinari (restul rudelor pana la un anumit grad). Aceasta insemna ca daca o persoana murea fara descendenti, erau chemati la succesiune mai intai colateralii privilegiati, iar daca nici acestia nu existau, atunci mostenirea revenea colateralilor ordinari.

Sotul supravietuitor. In principiu, pravilele recunosteau dreptul succesoral al sotului supravietuitor, atunci cand sotul defunct nu a lasat rude mai apropiate de gradul al saselea; in aceasta situatie sotul supravietuitor mostenea jumatate din averea succesorala, in vreme ce jumatatea cealalta revenea statului. Desherenta era o succesiune neceruta si neluata de nimeni. In lipsa succesorilor, ea revenea Domnului, conform principiului potrivit caruia bunurile fara stapan apartin autoritatii publice.

5. 5. 2. Mostenirea testamentara reprezenta transmiterea averii pe baza testamentului oral sau scris. Incheierea testamentului avea caracter solemn si se incheia in fata unui numar variabil de martori. Printre acestia figurau de obicei persoane cu pozitie sociala care le faceau demne de incredere: preoti, calugari, egumeni, episcopi etc.

Unele dintre testamente (ale marilor boieri, in special) erau incheiate chiar in fata Domnului si a Sfatului domnesc. Atunci cand testamentele erau semnate de catre testatori, martorii nu mai erau insa necesari.

Dezmostenirea era modificarea de catre detinatorul averii a ordinii succesorale legale, prin indepartarea de la mostenire a unuia sau mai multor succesori. Excluderea tuturor posibililor succesori, fara a-i indica pe altii, facea ca mostenirea sa revina Domnului.

5. 6. Obligatii si contracte:

Dreptul cutumiar a consacrat ca izvoare ale obligatiunilor contractele si delictele, tendinta fiind aceea de a deplasa accentul de pe raspunderea colectiva pe cea personala. Ca forme de raspundere colectiva, evul mediu romanesc a cunoscut: cisla, dusegubina si despagubirea de la altul.

Cisla era sistemul de impozitare si de achitare a darilor banesti catre stat, sistem in care o colectivitate (satul, breasla fiscala, orasul) era impusa la plata unei sume globale. Suma era apoi repartizata intre gospodariile componente, in functie de puterea economica a fiecareia. Responsabilitatea achitarii sumei globale revenea insa intregii comunitati, in baza principiului solidaritatii intre membrii ei. De aceea, atunci cand unul dintre capii de familie nu putea plati partea care ii fusese repartizata din cisla, celelalte familii trebuiau sa acopere respectiva parte, urmand sa se despagubeasca din bunurile celui rau platnic.

Dusegubina era amenda pe care o aplica statul comunitatilor pe teritoriul carora s-au produs fapte penale, fara ca acestea sa-i fi prins pe faptuitori. Institutia se baza obligatia comunitatilor de a veghea asupra hotarelor proprii si de a-i prinde pe faptuitori, precum si pe principiul solidaritatii intre membrii obstii. Aceasta insemna ca amenda se impartea intre membrii comunitatii, in functie de puterea economica a fiecarei gospodarii.

Despagubirea de la altul era o modalitate de raspundere colectiva care actiona pe plan international si se baza pe principiul solidaritatii intre locuitorii aceleiasi tari. Conform acestei norme juridice, o persoana prejudiciata material intr-o tara straina putea sa ceara si sa obtina despagubiri de la conationalii celui care ii crease prejudiciul care se aflau pe teritoriul tarii sale. In aceasta situatie se aflau cel mai adesea negustorii, intrucat circulau cu produsele lor dintr-o tara in alta si incheiau cu negustorii locali diverse acte de comert.

Ca forme de raspundere personala, dreptul medieval romanesc a cunoscut contractele, acte juridice care creau drepturi si obligatii pentru partile contractante. In aceasta categorie intrau: contractul de vanzare-cumparare, donatia, contractul de schimb, contractul de imprumut, contractul de comodat, contractele de arenda.

Contractul de vanzare-cumparare. Consimtamantul contractantilor trebuia sa fie liber, fara vicii si irevocabil. Contractul in care consimtamantul era viciat, era considerat nul. Motivele pentru care vanzatorul fusese "constrans" sa vanda (foametea, robia, amenzile penale etc.) nu erau insa vicii de consimtamant. Pentru a se evita viciile, tranzactiile se desfasurau intotdeauna cu martori. In cazul contractelor de vanzarecumparare care aveau drept obiect pamantul, era nevoie si de consimtamantul rudelor si al vecinilor, intrucat acestia aveau drept de preemtiune la cumparare (dreptul de protimissis).

Obiectul vanzarii il constituia mai ales pamantul. In cazul mosnenilor si razesilor, acesta se prezenta sub forma unei cote parti ideale din suprafata si venitul satului, intrucat acestia stapaneau in indiviziune. In cazul marilor boieri si al manastirilor, suprafetele de pamant erau bine determinate prin semne de hotar. Se vindeau insa si bunuri mobiliare, unele de sine statatoare, alte impreuna cu pamanturile. Intre aceste, figurau frecvent robii, taranii dependenti, dar si taranii liberi care isi vindeau libertatea.

Pretul era determinat in bani; in bani si produse; respectiv in produse pretuite in bani. El se platea integral in momentul incheierii contractului sau doar partial, urmand ca restul sa fie platit la un termen fixat prin contract.

Pentru nerespectarea termenului de plata, in contracte era prevazuta de obicei sanctiunea rezilierii conventiei.

Donatia. Donatori puteau fi in special Domnul si boierii, in vreme ce beneficiari puteau fi aproape toate categoriile de persoane. Pentru a fi valabile, actele care priveau donatiile de bunuri imobiliare intre particulari trebuiau confirmate de catre Domnie, in virtutea dreptului sau eminent.

O categorie aparte de donatii erau cele facute bisericilor si manastirilor. In aceste cazuri, dania avea drept scop obtinerea din partea asezamantului bisericesc a unor servicii religioase: inscrierea in pomelnicul cel mare al bisericii respective, pentru ca donatorul sa fie pomenit la marile sarbatori; organizarea periodica de parastase si slujbe de pomenire a donatorului si a familiei sale; inmormantarea donatorului si a membrilor familiei sale in interiorul lacasului de cult etc.

Contractele de schimb puteau sa aiba ca obiect bunuri mobiliare sau bunuri imobiliare. In cazurile in care schimbul avea ca obiect proprietati funciare, tarani dependenti sau robi, el era valabil numai daca era confirmat de catre Domnie.

Contractele de imprumut cele mai des intalnite erau cele sub forma de bani. In cazul in care restituirea sumei nu era posibila, se apela la plata in natura, creditorului fiindu-i solicitate bunuri imobiliare sau mobiliare. Daca insa partile nu ajungeau la intelegere, intervenea justitia sau arbitrajul Domnului, care putea stabili noi termene sau noi garantii pentru restituirea sumei.

Contractul de comodat era contractul prin care o persoana punea la dispozitia altei persoane spre folosinta gratuita diverse bunuri (pamanturi, unelte, vite de munca), cu singura obligatia pentru aceasta din urma de a-l restitui la termen.

Contractele de arendare aveau drept obiect crasmele, livezile, viile si pasunile. Pentru arendarea acestora din urma de la boieri, taranii se obligau sa faca in schimbul dreptului de pasunat diverse munci (arat si secerat).

O categorie foarte frecventa de contracte de arendare este aceea prin care unii boieri sau negustori arendau unele drepturi regaliene: vamile,ocnele de sare, minele de cupru, incasarea darilor. Pentru dovedirea intelegerilor si a contractelor, dreptul medieval prevedea o serie de probe. Date fiind raritatea inscrisurilor si dificultatea obtinerii acestora, probele erau in cea mai mare parte de ordin testimonial. Este vorba in principal despre marturiile aldamasarilor sau ale martorilor prezenti la incheierea contractelor.

Pentru autentificarea inscrisurilor, se foloseau sigiliile personale ale partilor si ale martorilor, sau chiar pecetea oficiala a tarii, daca contractul se incheia in cancelaria domneasca.

Garantarea executarii obligatiilor civile se facea prin garantii personale si reale. Garantiile personale erau depuse de catre persoane numite chezasi; ele erau executate de catre creditor in cazul in care debitorul nu se achita de obligatiile asumate prin contract Garantia reala cea mai utilizata era gajul sau zalogul, cuprinzand atat bunuri mobiliare, cat si imobiliare. Principalul bun imobiliar oferit era pamantul, mai ales atunci cand contractele se incheiau intre reprezentanti ai clasei boieresti.

Bibliografie

*** Institutii feudale din Tarile Romane. Dictionar, coordonatori: Ovid Sachelarie si Nicolae Stoicescu, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1988.

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator: Ioan Ceterchi, vol. I, Editura Academiei RSR, Bucuresti, 1980, p. 191-458, 471-581.

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura Nitnelav, Galati, 2003, p. 75-103.

Cernea, Emil; Molcut Emil, Istoria statului si dreptului romanesc, editia a II-a, Casa de editura si presa "Sansa SRL", Bucuresti, 1992, p. 96-125.

Ciurea, D., Organizarea administrativa a statului feudal Moldova (sec. XIV-XVIII), in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Iasi, tom II, 1965, p. 143-235.

Costachel, Valeria; Panaitescu, P. P.; Cazacu, A., Viata feudala in Tara Romaneasca si Moldova (sec. XIV-XVII), Bucuresti, 1957.

Filitti, I. C., Despre vechea organizare administrativa a Principatelor Romane, extras din Revista de drept public, an 1934-1935, 75p. Idem, Vechiul drept penal roman. Intregiri privitoare la vechea organizare judecatoreasca, Bucuresti, 1937.

Firoiu, D. V., Istoria statului si dreptului romanesc, Bucuresti, 1976, p. 57-100.

Giurescu, Constantin C., Cum se impartea dreptatea la noi. Juramantul cu brazda in cap, in vol. Din trecut, Bucuresti, 1942, p. 182-203.

Grigoras, Nicolae, Proprietatea funciara a oraselor moldovenesti, in Studii si cercetari stiintifice, Iasi, fascicula Istorie, an XII, 1961, nr. 2, p. 213-232. Idem, Principalele amenzi din Moldove in timpul oranduirii feudale (secolele al XV-lea - al XVIII-lea), in Anuarul Institutului de Istorie si Arheologie, Iasi, tom VI, 1969, p. 159-176. Idem, Institutii feudale din Moldova. Organizarea de stat pana la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucuresti, 1971.

Gutan, Manuel, Istoria administratiei publice romanesti, editia a II-a, revazuta si adaugita, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2006.

Sachelarie, O., Autoritatea hotararilor judecatoresti in vechiul drept romanesc, in Studii si materiale de istorie medie, VII, 1974, p. 217-222.




loading...





Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate