Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Caracterizarea generala a obligatiilor civile in dreptul roman


Caracterizarea generala a obligatiilor civile in dreptul roman




CARACTERIZAREA GENERALA A OBLIGATIILOR CIVILE IN DREPTUL ROMAN

Studierea unor institutii ale Dreptului civil roman, dupa un sistem bine stmcturat, impune ca la un anumit nivel de cunostinte acumulate in domeniu sa ne oprim in mod distinct asupra studiului OBLIGATIILOR CIVILE.

Denumita in doctrina „Teoria generala a obligatiilor civile', ea constituie, asa cum afirma unii autori din literatura de specialitate, „baza intregii constructii a stiin|ei dreptului, mai ales a dreptului privat'^^. La o analiza de ansamblu putem astfel observa ca nu exista institutie a dreptului in care sa lipseasca eel putin influenta principiilor sale generale.




Asa cum dreptul in ansamblul sau si dreptul civil in special reflecta pe planul reglementarii juridice evolutia relatiilor economico-sociale, a vietii in general, tot asa si Teoria generala a obligatiilor nu este statica, ea s-a dezvoltat odata cu evolutia societatii. De la elaborarea Codului civil roman si pana in prezent ea a fost adaptata si fundamentata permanent, in raport cu relatiile economico-sociale specifice fiecarei perioade de dezvoltare a societatii.

1. Definirea notiunii de obligatie si structura sa Definirea notiunii de obligatie

in Codul civil roman, la fel ca si in alte coduri civile moderne''^, nu gasim definita notiunea de obligatie. in literatura juridica de specialitate gasim insa formulate mai multe defmi^ii, bazate pe diferite criterii, defmitii care, de-a lungul timpului, s-au completat reciproc.

Indiferent de modul lor de formulare, aceste definitii evidentiaza caracterul de legatura juridica a obligatiei dintre creditor sau debitor.

Daca in dreptul roman, termenul de obligatie insemna „a lega' (ligare) pe cineva „din pricina' (ob, obs) neexecutarii prestatiei pe care o datora altuia, in prezent, obligatia a incetat a mai fi interpretata ca o simpla

legatura materiala vinculum corporis), devenind o legatura juridica ce da nastere unui raport juridic, in temeiul caruia creditorul poate pretinde debitorului sau sa execute prestatia ce i se datoreaza.

Acest raport juridic se prezinta din punctul de vedere al creditorului ca un drept de creanta, spre deosebire de eel al debitorului pentru care el apare ca o datorie.

Deci, dreptul de creanta este un element al activului patrimonial al creditorului, pe cand datoria este un element al pasivului patrimonial al debitorului, el fiind tinut „sa dea', „sa faca' sau „sa nu faca' in favoarea si profitul creditorului.

Fata de cele aratate in definirea notiunii de obligatie, am apelat la o definitie formulata relativ recent in literatura juridica si pe care o consideram mai cuprinzatoare si adaptata prezentului astfel:

„ Obligatia este raportul de drept civil in care o parte numitd creditor, are posibilitatea de a pretinde celeilalte parti numitd debitor, sa execute o prestatie sau mai multe prestajii, ce pot fi «a da», «a face» sau «a nu face», de reguld sub sanctiunea constrdngerii de stat'^

Structura obligatiei civile

Asa cum am vazut, orice raport juridic are mai multe elemente de structura. Obligatia civila, fiind la randul ei un raport juridic, cuprinde urmatoarele elemente de structura: subiectele, continutul, obiectul si sanctiunea. Potrivit unor autori, raportul de obliga^ii este alcatuit din trei elemente esentiale: subiectele sau par^ile, con|inutul si obiectul. Apreciem insa ca eel de-al patrulea element, sanctiunea, se impune pentru a fi sesizate astfel deosebirile esentiale dintre obligatiile civile sau perfecte si obliga|iile naturale imperfecte sau incomplete.

a) Subiectele obligatiei civile

Subiecte ale obligatiei civile pot fi persoanele (fizice sau juridice) care participa la raportul juridic respectiv.

Daca in general, persoana titulara de drepturi este creditorul iar cea careia ii revine obligatia este debitorul, in diverse raporturi de obligatii subiectele poarta o anumita denumire, determinate de natura raportului juridic la care participa. De pilda, in raportul juridic de vanzare-cumparare partile se numesc vanzator si cumparator, in raportul juridic de locatiune se numesc locator si locatar (sau chirias) s.a.

Deci, in orice obligatie civila exista eel putin un debitor si un creditor, dar pot exista in aceeasi obligatie mai multi creditori si mai mul|:i debitori, in acelasi timp. De asemenea, este posibil ca participantii la o obligatie civila sa fie, in acelasi timp si creditori si debitori in aceeasi obligatie civila. De exemplu, in raportul de vanzare-cumparare, vanzatorul este debitor pentru bunurile pe care trebuie sa le livreze si creditor pentru

' A se vedea Liviu Pop, op. cit, pag. 10 pretul pe care trebuie sa-l primeasca, iar cumparatorul este debitor pentru pret si creditor pentru bunurile contractate.

Creditorul mai este denumit si subiect activ, iar debitorul subiect pasiv al obligatiei.

In raporturile de obligatii, subiectele sunt mereu bine precizate, o persoana sau mai multe persoane precis determinate, spre deosebire de alte raporturi de drept civil in care partea obligata este nedeterminata, obligatia revenind de regula tuturor membrilor societatii. De exemplu, in raporturile de proprietate, obligatia de a se abtine de la savarsirea de actiuni, care 1-ar impiedica pe proprietar sa exercite atributele dreptului de proprietate. Un astfel de raport juridic nu este o obligatie civila, partea obligata fiind nedefinita. Dar raportul juridic dintre cumparator si vanzator sau raportul juridic dintre persoana care a suferit o paguba si persoana care a provocat paguba da nastere la raporturi de obligatii, deoarece ambele parti ale raportului juridic sunt bine precizate. Continutul obligatiei civile

Totalitatea drepturilor si obligatiilor corespunzatoare ce le au participantii la un raport juridic, unii fata de ceilalti, constituie continutul obligatiei civile.

Drepturile dintr-un raport obligational sunt mereu drepturi relative, adica drepturi opozabile numai unci anumite persoane sau, dupa caz, anumitor persoane.

De asemenea, aceste drepturi sunt intotdeauna drepturi de creanta, constand in facultatea creditorului de a pretinde debitorului executarea unci anumite prestatii. Aceste drepturi nu pot fi insa satisfacute ca drepturi reale, fara participarea unci alte persoane decat a debitorului.

Dreptul creditorului si obligatia debitorului nu pot exista in mod independent, ci exista intotdeauna impreuna, concomitent, subliniind caracterul obligatiei de legatura personala dintre creditor si debitor.

Una din trasaturile specifice raportului de obligatii consta in aceea ca, de regula, continutul lor este stabilit prin voin|:a partilor. Avem in vedere aici cazurile cand izvorul lor concret este contractul civil. Sunt insa situatii cand continutul este determinat de lege, avand ca geneza fapte ilicite ce produc prejudicii^^.

Obiectul obligatiei civile

Obiectul obligatiei civile il reprezinta insasi actiunea sau inactiunea cu privire la care s-a nascut dreptul creditorului si obligatia debitorului.

Acesta mai poate fi definit ca prestatia pe care creditorul are dreptul sa o pretinda si pe care debitorul este tinut sa o indeplineasca, prestatie ce poate consta in „a face', „a nu face' ceva sau „a da' ceva.

Obiectul obligatiei poate fi concretizat intr-o prestatie pozitiva - „a da', „a face' ceva - sau intr-o abtinere sau inactiune „a nu face' ceva ce ar fi fost indreptatit sa faca in lipsa obligatiei asumate.

Prin „a da' se intelege a constitui sau transmite un drept real asupra unui lucru. De exemplu, obligatia de a transmite dreptul de proprietate asupra unui bun imobil in favoarea creditorului ca urmare a contractului de vanzare-cumparare incheiat intre acesta si debitor.

Dreptul de proprietate asupra unui bun se transmite de regula in favoarea cumparatorului chiar in momentul incheierii contractului de vanzare-cumparare. Atunci insa cand bunul vandut este un imobil - cladire - dreptul de proprietate se considera transmis in favoarea cumparatorului numai dupa indeplinirea formelor de publicitate imobiliara.

Prin „a face' se in|elege savarsirea unor acfiuni, executarea unor lucrari sau prestarea unor servicii. De exemplu, obligatia unui antreprenor de a construi o fabrica sau obligatia carausului de a efectua un transport sunt obligatii de „a face'.

Prin „a nu face' se intelege abtinerea unei persoane de la savarsirea unci acfiuni, pe care in mod obisnuit, legea nu o interzice, debitorul limitandu-si astfel propriile sale drepturi. De exemplu, oferta de vanzare cu termen, facuta unei anumite persoane, il obliga pe ofertant sa nu vanda imobilul unei alte persoane pana la indeplinirea termenului stabilit, desi -daca nu si-ar fi asumat o astfel de obligatie - legea nu 1-ar impiedica sa vanda oricui ar dori. Nu intra in aceasta categoric abtinerile impuse prin norma de drept prohibitiva corespunzatoare unor drepturi absolute. De pilda, asa cum am mentionat, obligatia de a nu impiedica pe proprietarul unui bun de a exercita atributele dreptului la proprietate.

Prestatia de a da are mereu natura patrimoniala. Prestatiile de „a face' si de „a nu face' pot avea, dupa caz, natura patrimoniala sau nepatrimoniala.

Sanctiunea obligatiei

Unui din elementele importante ale structurii raportului de obligatie in reprezinta sanctiunea acesteia.

Sanctiunea obligatiei consta in posibilitatea creata creditorului de a-1 constrange pe debitor sa-si execute obligatia, in cazul cand nu si-o executa de buna voie. In acest scop, creditorul are la dispozitie actiunea in justitie, urmata de executarea silita asupra patrimoniului debitorului, mijloc prin care isi satisface pretentiile, chiar impotriva vointei debitorului.

Sanctiunea este un element constitutiv al obligatiei civile, in sensul ca o obligatie neinsotita de posibilitatea de constrangere a debitorului, nu este o obligatie civila, ci o obligatie naturala. Exemple de obligatii naturale sunt: obligafia de a plati o suma de bani rezultata din prinsoare, joe de noroc etc. De asemenea - in raporturile dintre cetateni - daca creditorul nu-si exercita dreptul la ac^iune in justifie, in termenul de prescriptie prevazut de lege, el pierde acest drept, iar obligatia civila se transforma in obligatie naturala, lipsita de sanctiune.

Totusi, legea protejeaza, in anumite limite si obligatiile naturale, in sensul ca, daca debitorul unei astfel de obligatii plateste de buna voie ceea ce datoreaza, plata este considerata legala, iar debitorul nu va putea cere restituirea ei pe motivul ca nu a stiut ca nu poate fi constrans sa plateasca.

Pornind de la cele aratate, consideram ca sanctiunea obligatiei consta in mijloacele juridice ofensive pe care, de regula, creditorul le poate exercita prin intermediul fortei de constrangere a statului, pentru a obtine executarea prestatiei ce i se datoreaza, iar uneori doar in posibilitatea legala de a refuza restituirea prestatiei executata voluntar de catre debitor.

Din cele prezentate pana acum, putem conchide ca raporturile juridice obligationale au o entitate proprie, cu trasaturi caracteristice specifice ce le deosebesc de alte raporturi juridice civile.

Astfel, subiecte ale raporturilor juridice de obligatii pot fi oricare persoana fizica sau juridica, fara o calitate specials, persoane ce se numesc creditor si respectiv debitor.

Ele izvorasc din acte si fapte juridice, iar continutul lor este alcatuit de crean|e si obliga|ii corelative acestora. Sunt opozabile intotdeauna debitorului, persoana determinata si succesorilor lui.''^

2. Clasificarea obligatiilor civile

Clasificarea obligatiilor civile este necesara tocmai pentru a pune in evidenta deosebirile de regim juridic ale acestora, deosebiri determinate de uncle particularitati de reglementare. Aceste particularitati sunt generate de natura obiectului obligatiei, de structura lor diferita, dupa cum sunt sau nu afectate de modalitati, in func^ie de izvorul lor concret s.a.

in literatura juridica clasificarea obligatilor civile se face dupa diverse si numeroase criterii. In funcfie de structura si obiectivele lucrarii noastre ne oprim in cele ce urmeaza la urmatoarele criterii de clasificare:

2.1. Dupa obiectul obligatiei civile, adica in functie de natura prestatiei datorata de debitor acestea se impart in obliga|ii „de a da', „a face' si/sau 'a nu face' ceva.

Codul nostru civil, desi nu reglementeaza expres o clasificare dupa asemenea criteriu, ea rezulta totusi, implicit din prevederile art. 1074 Cod civil (obligatia de a da) si ale art. 1075-1079 Cod civil (obligatiile de a face sau a nu face ceva).

Aceasta clasificare este importanta, ea reflectand modul in care creditorul il poate sili pe debitor sa-si execute obligatiile asumate astfel:

in cazul obligatiei „a face' creditorul are posibilitatea de a obtine executarea directs a obligatiei, chiar impotriva vointei debitorului, pe calea executarii silite. in ipoteza in care debitorul datoreaza o suma de bani pe care refuza sa o plateasca, creditorul isi va satisface pretentiile prin vanzarea la licitatie publica a bunurilor mobile sau imobile ale debitorului. Daca obligatia de „a face' se refera la un bun cert, creditorul va putea -prin actiune in justitie - sa intre in posesia bunului, a carui predare este refuzata de debitor. Bineinteles ca in cazul in care executarea directs devine imposibila din cauza pieirii bunului din vina debitorului au cand obligatia se refers la bunuri generice, creditorul poate obtine contravaloarea bunurilor datorate de debitor, precum si daune interese pentru prejudiciul produs prin neexecutarea obligatiei de cStre debitor.

a)    Obligatia de „a face' constand in sSvarsirea unor actiuni personale de eStre debitor se caracterizeaza prin faptul cS, creditorul nu poate obtine pe calea executSrii silite sSvarsirea unor actiuni, el trebuind sS se multumeascS - dacS debitorul refuzS executarea de buna voie a obligatiei -cu despSgubirile pe care le poate obtine pe calea justitiei. DacS obligatia de „a face' se referS la acfiuni pe care le pot sSvarsi si alte persoane, deci nu e vorba de obligatii „intuitu personae', creditorul poate s5 aducS la indeplinire executarea obligatiei pe cheltuiala debitorului.

b)   Cand obligatia consta in „a nu face', creditorul are posibilitatea de a obtine despagubiri pentru prejudiciile suferite prin nerespectarea obligatiei de cStre debitor si are dreptul s5 distrugS, pe cheltuiala debitorului, lucrarile pe care debitorul le-a facut calcandu-si obligatia de „a nu face'.

Prin urmare, in situatia cand debitorul nu-si executa de bunS voie datoria pe care o are fatS de creditor se procedeazS la executarea silita, deosebirile care exists intre obligafii, dupS natura obiectului lor, prezentand dupS cum am vSzut o mare importanta.

Tot dupa acest criteriu, obligatiile se mai pot clasifica in obligatii pecuniare si obligatii de altS naturS.

a)    Obligatiile pecuniare sunt acele obligatii care au ca obiect prestatia in „a da' o sumS de bani. Acele obligatii care privesc alte prestatii decat sumS de bani se numesc obligatii de alta natura.

b)    Importanta acestei clasificSri este deosebitS, dacS avem in vedere urmatoarele:

- in cazul obligatiilor pecuniare, intinderea daunelor interese moratorii este stabilitS de lege, dacS nu exists o clauzS penalS si sunt egale cu dobanda legala. DimpotrivS, in cazul obligatiilor de altS naturS, in situatia intarzierii debitorului in executarea prestatiei, pentru angajarea rSspunderii sale civile, creditorul este obligat sS dovedeascS existenta si valoarea prejudiciului, intinderea daunelor moratorii stabilindu-se de catre instanta de judecata;

obligatiile pecuniare pot fi intotdeauna executate silit in natura lor. Neexecutarea obligatiei, in acest caz, nu poate duce la obligarea debitorului sa plateasca daune - interese compensatorii, care ar consta tot intr-o suma de bani. Obligatiile de alta natura, in frecvente cazuri, nu pot fi executate silit in natura lor specifica, decat numai prin echivalentul banesc, care poarta denumirea de daune - interese compensatorii sau despagubiri;

obligatiile pecuniare cu executare succesiva sau afectate de un termen suspensiv mai indelungat, in perioade de instabilitate economica si financiara sunt supuse fluctuatiilor monetare; obligatiile de alta natura nu sunt afectate de asemenea fenomene.^'

2.2. in functie de obiectul obligatiilor si a scopului urmarit de parti in literatura juridica de specialitate s-a mai conturat o clasificare ce are o larga aplicabilitate si in practica judiciara.

a) Obligatiile de rezultat sau determinante se caracterizeaza prin
faptul ca debitorul se obliga prin actiune sau inactiune sa obtina un rezultat
bine stabilit in favoarea creditorului sau. Aceasta obligatie s-a realizat
numai in situatia in care debitorul obtine rezultatul stabilit al prestatiei sale.

De pilda, obligatia antreprenorului de a preda la durata stabilita lucrarea contractata; in cazul contractului de transport obligatia carausului de a transporta si preda marfa destinatarului. Tot in aceasta categoric de obligatii pot fi incluse si unele obligatii de „non facere' (clauza de fidelitate - abtinerea salariatului de a savarsi orice act de concurenta fata de angajatoml sau pe parcursul existentei contractului de munca; obligatia unei uniuni de creatie de a nu publica opera unui autor, membru al acesteia, decat dupa decesul sau).

Din cele prezentate rezulta ca toate obligatiile de „a da' si de „a nu face' intra in categoria obligatiilor de rezultat.

b) Obligatiile de mijloace sau diligenta in care debitorul se obliga
sa depuna toata diligenta sa pentru ca rezultatul dorit sa se realizeze. Este
important de retinut ca debitorul nu se obliga insa si nu garanteaza
obtinerea rezultatului respectiv, apreciindu-se executarea prestatiei in
situatia in care acesta a facut tot ceea ce era necesar si posibil pentru
atingerea scopului urmarit.

in aceasta categoric pot fi incluse unele obligatii de „a face' cum sunt: obligatia medicului de a depune toate diligentele in tratament pentru insanatosirea pacientului; obligatia unei persoane de a pregati un tanar in vederea promovarii unui concurs; obligatia partilor contractului colectiv de munca de a negocia, fara insa a fi obligatorie incheierea sa la nivelul unitatilor sau grupurilor de unitati.

Distinctia dintre obligatiile de culpa si cele de rezultat prezinta importan|a din punctul de vedere al prezumfiei de culpa dovedita sau nu.

Astfel, in cazul obligatiilor de mijloace, neatingerea rezultatului nu este prin el insasi o dovada a culpei debitorului, revenindu-i creditorului sarcina de a proba ca debitorul nu si-a indeplinit obligatia de mijloace si din aceasta cauza nu s-a realizat rezultatul dorit.

Clasificarea obligatiilor in functie de sanctiune

Problema se pune in cazul in care debitorul nu executa de buna voie obligatia, iar creditorul in unele raporturi obligationale nu beneficiaza in totalitate de sanctiunea necesara satisfacerii creantei sale. De regula, apeleaza la forta de constrangere a statului, obtinand prestatia la care s-a obligat debitorul pe calea executarii silite.

in acest sens, distingem: obligatiile civile care se bucura de forta de constrangere a statului daca debitorul nu executa de buna voie, deci exista sanctiunea juridica, obligatiile morale si cele de convenienta, lipsite de sanctiunea juridica, in sensul ca pentru executarea lor nu se poate folosi si forta de constrangere a statului si obligatiile civile imperfecte care au o sanctiune juridica incompleta, in sensul ca nu se pot aduce la indeplinire cu forta de constrangere a statului, dar daca s-au executat de buna voie, restituirea prestatiei nu mai este posibila (in aceasta constand de fapt si importanta lor). Obligatiile naturale sau imperfecte se impart in:

a)    obligatii civile degenerate - sunt obligatii initial perfecte, care si-au pierdut dreptul la actiune in sens material, efect al neexecutarii lui in termenul de prescriptie extinctiva.

b)   obligatii civile avortate - acele obligatii care s-au nascut fara a fi insotite de dreptul la actiune in justitie: obligatiile nascute dintr-un

no

testament nevalabil.

Clasificarea obligatiilor dupa opozabilitatea lor

Acest criteriu are in vedere sfera persoanelor obligate fata de dreptul subiectiv al creditorului. Se disting:

a)    obligatiile obisnuite, in sensul ca li se aplica toate regulile ce reglementeaza drepturile

b)    obligatiile reale care apar ca un accesoriu al unui drept real sau revin de|inatorului unui bun in legatura cu acel bun. De pilda, obligatia titularului de imobile - terenuri sau constructii - de ale pastra in buna stare si de ale conserva executand toate lucrarile necesare pentru aceasta;

c) obligatiile opozabile^'*, strans legate de posesia sau folosinta lucrului, intrucat creditorul nu poate obtine realizarea dreptului sau decat de la posesorul actual al bunului, cum este obligatia locatorului de a asigura locatarului folosinta lucrului inchiriat, instrainat inainte de expirarea termenului contractului, si care trebuie sa fie respectata si de cumparatorul lucrului, deci ii este opozabila desi este tert fata de contractul de inchiriere.

2.5. Clasificarea obligatiilor in functie de structura

In doctrina juridica^^ dupa acest criteriu de clasificare distingem:

a) obligatii pure si simple, care au cea mai simpla forma structurala,
un creditor, un debitor, un singur obiect obligational si nu sunt afectate de
modalitati;

b)     obligatii complexe, care au in componenta lor fie mai multe subiecte, deci cu pluralitate de subiecte, fie mai multe obiecte, deci cu o pluralitate de obiecte;

c)      obligatiile care datorita unei imprejurari sunt afectate de modalitati - termen si conditie.

in marea majoritate a cazurilor, raporturile juridice de obligatie sunt pure si simple, ele luand nastere intre o persoana (fizica sau juridica) in calitate de subiect activ si o alta persoana (fizica sau juridica) ca subiect pasiv. Aceasta categoric de raporturi juridice obligationale sunt cele mai frecvente constituind regula in raport cu cele complexe. Raportul obligational complex dobandeste acest caracter prin adaugarea asupra efectelor sale speciale ^

Obligatiile complexe - pluralitate de subiecte Ne aflam in fa^a unui raport obligational complex la pluralitate de subiecte in urmatoarele situatii:

raportul juridic civil a intervenit intre mai multe subiecte active si un subiect pasiv;

raportul juridic civil a luat nastere intre mai multe subiecte active si mai multe subiecte pasive.

Pluralitatea de subiecte poate sa existe chiar din momentul nasterii raportului obligational sau poate interveni ulterior acestui moment, cand de pilda o persoana decedeaza si are mai multi mostenitori ^

la obligatia de pluralitate de subiecte divizibilitatea dreptului si obligatiilor partilor constituie regula.

in principal, obligatiile complexe in doctrina juridica sunt grupate in trei categorii:

obligatii conjuncte;

obligatii solidare;

obligatii indivizibile.

Obligatiile conjuncte sau divizibile sunt acele obligatii cu pluralitate de subiecte in care atat creanta (in cazul mai multor creditori), cat si datoria (in cazul mai multor debitori) sunt impartite, in cote precise, pe fiecare participant la raportul obligational, fiecare avand dreptul sa pretinda sau sa execute obligatia numai partea ce-i revine.

Creditorul - intr-o obligatie cu mai mul^i debitori cu raspundere conjuncta - nu poate pretinde de la fiecare debitor decat partea de datorie ce-i revine fiecaruia, iar in cazul cand unui dintre debitori devine insolvabil, pierderea o suporta creditorul, el neputand pretinde celorlalti debitori partea debitorului insolvabil.

Debitorul - in cazul mai multor creditori - nu se elibereaza de datorie decat platind fiecarui creditor partea ce i se cuvine. Plata intregii datorii in mana unui singur creditor nu stinge obligatia sa fata de ceilal|i creditori ai sai.

Obligatiile cu o pluralitate de subiecte sunt de regula conjuncte si numai in cazul cand o dispozitie legala sau voin^a partilor stabilesc in mod expres altfel, obliga|iile isi pierd acest caracter.

Obligatiile solidare sunt acele obligatii cu o pluralitate de subiecte in care creanta - in cazul mai multor creditori - sau datoria - in cazul mai multor debitori - nu se divid intre persoanele participante, fiecare creditor avand dreptul sa pretinda si fiecare debitor fiind obligat sa plateasca intreaga datorie.

Solidaritatea poate fi de doua feluri:

solidaritate activa - intre creditori;

solidaritate pasiva - intre debitori.

Solidaritatea activa (art. 1034-1038 Cod civil) se intalneste in obligatiile cu mai mul^i creditori, in care s-a stabilit in mod expres, prin acordul partilor, ca creanta nu se divide intre creditori, fiecare din ei avand dreptul sa ceara si sa primeasca plata intregii datorii a debitorului comun.

Solidaritatea activa este rar intalnita si ea poate lua nastere numai prin acordul partilor sau prin testament si niciodata in virtutea unui text de lege.

De mentionat ca plata facuta in mainile oricaruia dintre creditorii solidari libereaza pe debitor fata de toti creditorii.

Solidaritatea pasiva, (art.1039-1056 Cod civil) se intalneste in obligatiile in care exista mai multi debitori, dar fiecare debitor poate fi constrans sa plateasca intreaga datorie - datoria nefiind divizata intre ei -iar plata facuta de oricare din debitori ii elibereaza si pe ceilalfi debitori solidari (exista unitate de obiect si pluralitate de obliga|ii).

Solidaritatea pasiva este mai des intalnita decat solidaritatea activa si poate lua nastere fie pe cale conventionala (solidaritate conventionala) sau testament, fie in virtutea unei dispozitii speciale a legii (solidaritate legala). Exemplu de solidaritate legala este raspunderea solidara a mai multor persoane pentru paguba pricinuita prin fapte savarsite in comun. Asa cum am vazut, legea prevede si alte cazuri de raspundere solidara.

Intrucat caracterul conjunct al obligatiilor cu pluralitate de subiecte constituie regula in materia obligatiilor civile, solidaritatea trebuie sa fie in mod expres formulata in actul de vointa care i-a dat nastere sau in textul legii.

Solidaritatea nu se prezuma, ea trebuind fi intotdeauna dovedita de eel care o invoca.

Principalul efect pe care il produce solidaritatea pasiva consta in faptul ca fiecare debitor poate fi obligat sa plateasca o intreaga datorie, creditorul avand dreptul sa-l urmareasca pe oricare, dupa propria sa alegere. Daca unui din debitori devine insolvabil, riscul il suporta ceilalti codebitori.

Solidaritatea pasiva are caracterul unei garantii personale, asemanatoare in unele privinte cu fidejusiunea, punandu-1 la adapost pe creditor de consecintele insolvabilitatii unuia din debitori. Este o garantie mai avantajoasa decat fidejusiunea, deoarece in cadrul solidaritatii pasive, fiecare debitor este debitor principal, ordinea urmaririi lor depinzand de vointa creditorului, pe cand fidejusorul, fiind un debitor subsidiar, nu poate fi urmarit decat dupa ce creditorul a incercat in prealabil sa se indestuleze din patrimoniul debitorului principal, garantat de fidejusor.

Plata datorici facuta de unui dintre debitori libereaza pe toti debitorii solidari. In acest caz debitorul solvens (eel care a platit) are dreptul sa pretinda fiecarui codebitor plata partii care-i revine din datoria comuna. Raspunderea celorlalti debitori solvens nu mai este insa solidara, fiecare din ei putand fi urmarit numai pentru cota din datoria stabilita in sarcina sa, iar daca nu au fost stabilite in prealabil astfel de cote, fiecare codebitor este obligat sa plateasca o parte egala din datorie.

Solidaritatea pasiva inceteaza, de regula, prin renuntarea creditorului la solidaritate si pe cale de succesiune fiecare mostenitor fiind ^inut sa plateasca numai partea de datorie care ii revenea din datoria defunctului. De asemenea, poate inceta prin plata intregii datorii facuta creditorului sau prin moartea unuia dintre codebitorii solidari.

Obligatiile indivizibile (art. 1057-1065 Cod civil) sunt acele obligatii civile al caror obiect nu poate fi executat in mod fractionat, fiind necesara executarea in intregime si dintr-o data a intregii obligatii.

Caracterul indivizibil al unei obligatii poate rezulta fie din natura obiectului (indivizibilitatea naturala), fie din conventia partilor (indivizibilitate conventionala).

Indivizibilitatea naturala se intalneste la obligatiile al caror obiect prin natura sa este indivizibil, nefiind susceptibil de executare fracfionata. De exemplu, obligatia de a preda un tablou nu poate fi executata decat dintr-o data, printr-o singura actiune.

Indivizibilitatea conventionala rezulta din intelegerea partilor care pot conveni ca o obligatie, desi este divizibila prin natura obiectului sau, sa fie considerata indivizibila si, deci, sa fie executata ca atare.

Caracterul indivizibil al unei obligatii prezinta interes numai in obligatiile cu pluralitate de subiecte, fiindca obligafiile in care exista un singur creditor si un singur debitor, oricum vor trebui sa fie executate pe baza principiului indivizibilitatii platii, indiferent daca obiectul obligatiei este sau nu divizibil.

Cand insa, dintr-o obligatie sunt mai multi creditor! sau mai multi debitori, exista deosebiri intre modul de executare al unei obligatii indivizibile si eel al unei obligatii divizibile.

in general, indivizibilitatea obligatiilor cu pluralitate de subiecte produce efecte asemanatoare cu solidaritatea atat in ce priveste pe creditori, cat si in ce prive^te pe debitori.

Obligatiile cu pluralitate de obiecte sunt determinate de faptul ca debitorul datoreaza mai multe prestatii. in aceasta situatie ne putem afla in unul din urmatoarele cazuri concrete:

cand din intentia partilor rezulta ca debitorul datoreaza prestatiile cumulativ, toate prestatiile la care s-a obligat (obiectul) nu mai suntem in prezen^a unei obligatii cu pluralitate de subiecte, deoarece in acest caz obligafia produce efecte ca si cand ar fi pura si simpla, ar avea deci un singur obiect;

cand rezulta din intentia debitorului ca acesta datoreaza separat prestafiile la care s-a obligat, situatie in care executarea se va putea face pentru fiecare prestatie in parte fiind astfel in prezenta unei obligatii cu pluralitate de obiecte.

Deci, in aceasta ultima situatie obligatiile la pluralitate de obiecte pot

fi

Alternative, daca obiectul obligatiei consta in doua sau mai multe presta^ii, dintre care la alegerea uneia dintre parti, executarea duce la stingerea obligatiei. in acest caz, alegerea prestatiei revine, de regula, debitorului.

Alegerea in conformitate cu prevederile art. 1027 Cod civil, („Alegerea o are debitorul daca nu s-a acordat expres creditorii') apartine creditorului numai daca s-a stipulat expres in acest sens.

De retinut insa ca debitorul nu poate pretinde creditorului sa primeasca fracturi din fiecare prestatie, s-ar incalca astfel (asa cum vedeam) principiul indivizibilitatii platii.





Efecte - trebuie sa avem in vedere doua ipoteze:

Cand alegerea se face de cdtre debitor:

daca la scadenta debitorul nu opteaza pentru una din prestatii, creditorul poate cere executarea silita pentru oricare la alegerea sa;

cand unul dintre obiecte este ilicit, imoral sau impavibil, obligatia va fi simpla si va fi executata ca atare ^^;

obligatia devine simpla daca unul din lucrurile promise nu mai poate fi predat, din culpa debitorului, sau nu mai poate fi predat din culpa debitorului, urmand a se preda celalalt obiect daca exista (potrivit prevederilor art. 1032 Cod civil, obligatia va fi stinsa daca amandoua lucrurile au pierit din greseala debitorului).

Cand alegerea apartine creditorului:

creditorul are dreptul sa opteze intre bunul ramas sau pretul lucrului primit din culpa debitorului;

creditorul poate sa pretinda pretul unuia dintre lucruri, cand amandoua lucrurile au pierit din culpa debitorului;

creditorul va putea primi lucrul ramas atunci cand celalalt lucru a pierit din culpa debitorului.

Facultative:

Debitorul, in aceasta situatie a debitorului de obliga la o singura prestatie „cu facultatea pentru el de a se libera executand o alta prestatie determinata' (art. 1027 Cod civil).

Creditorul nu poate cere decat executarea prestatiei care constituie obiectul obligatiei, deoarece cealalta ramane o facultate de plata pentru debitor.

Obligatiile afectate de modalitati

Obligatiile afectate de modalitati permit producerea efectelor juridice sub aspectul executarii nu numai a stingerii si chiar a nasterii obligatiilor.

Dupa cum am vazut atunci cand am analizat actul juridic civil in general, in literatura juridica sunt puse in evidenta doua categorii de modalitati: termenul - care intereseaza executarea unei obligatii si conditia - care priveste insasi existenta acesteia.

Obligatiile de solidum^°

Am inclus intentionat in final aceasta categoric de obligatii, care, desi este controversata in literatura juridica de specialitate (apreciindu-se de catre unii autori a fi artificiala sau inutila), ne afiliem parerii conform careia obligatiile in solidum constituie o categoric distincta de obligatii cu pluralitate de debitori, exceptie de la regula divizibilitatii datoriilor '

Particularitatea cea mai importanta si definitorie a obligatiilor in solidum rezida in acea ca datoria se imparte intre eel obligat in solidum si debitorul care a cauzat paguba prin propria fapta. Debitorul tinut in solidum are drept de regres impotriva celuilalt debitor pentru intreaga plata efectuata creditorului. De pilda, asa cum vom vedea, dreptul de regres al comitentului impotriva prepusului se intinde pana la concuren^a intregii reparatii platita victimei ^

3. Izvoarele obligatiilor civile

Norma juridica se refera la raporturi juridice „tip' adica abstracte si potenfiale. Pentru ca raportul juridic abstract sa se transforme intr-un raport juridic concret, prin care actioneaza efectiv norma de drept, este necesara producerea unor acte sau fapte generatoare de efecte juridice.

Deci, putem spune ca, prin izvor de obligatii se intelege actul sau faptul juridic din care ia nastere o obligatie civila. Se poate spune ca faptele juridice sunt, in sensul larg al cuvantului, acele imprejurari - evenimente si actiuni omenesti - de producerea carora legea leaga efecte juridice, si anume nasterea, modificarea, transmiterea si stingerea de raporturi juridice.

in doctrina juridica sunt, in general prezentate dupa izvorul din care iau nastere, doua categorii de obligatii civile:

A) Cele care izvorasc dintr-un act juridic si al caror temei necesar de
nastere consta in existenfa unei manifestari de vointa. Aceasta manifestare
de vointa poate fi bilaterala sau unilaterala.

in primul caz, obligatia ia nastere din acordul de vointa al celor doua persoane care figureaza ca subiecte ale raportului juridic, adica al debitorului si creditorului. De exemplu, din contractu! de vanzare-cumparare, act juridic bilateral, izvoraste In sarcina vanzatorului, care este debitor al lucrului vandut, obligatia de a preda acest lucru cumparatorului.

in eel de-al doilea caz, obligatia ia nastere dintr-o singura manifestare de vointa, facuta de persoana care se obliga. Astfel, de exemplu, din oferta de contract, care este act juridic unilateral, izvoraste in sarcina ofertantului obligatia de a o mentine.

B) Cele care izvorasc dintr-un fapt producator de efecte juridice in
sarcina debitorului din raportul obliga|ional independent de orice
manifestare de vointa din partea sa.

Din aceasta categoric face parte, de exemplu, obligatia de reparare a pagubei cauzata, obligatie ce izvoraste in sarcina debitorului din fapt ilicit si prejudiciabil pe care 1-a savarsit prin culpa sa.

in concluzie, obligatiile care izvorasc dintr-un act juridic presupun existenta unei manifestari - bilaterale au unilaterale - de vointa, pe cand cele izvorate dintr-un fapt juridic implica savarsirea de catre debitor a unui fapt ilicit sau licit generator de obligatii civile in sarcina sa.

Putem, deci, clasifica izvoarele obligatiilor in dreptul nostru civil, in urmatorul mod:

a) Actele juridice civile sunt manifestari de voinfa ale persoanelor
fizice si juridice in scopul de a da nastere la efecte juridice, adica a crea
modifica si stinge raporturi juridice.

contractul este acordul de voin|a intre doua sau mai multe persoane spre a constitui, modifica sau stinge un raport juridic - art. 942 Cod civil;

in principiu, normcle privitoare la contract - bineinteles in afara de cele referitoare la acordul de vointa necesar incheierii acestuia - se aplica si actului juridic unilateral ca izvor de obligatii. Elementele esentiale necesare pentru existen|a obligatiei unilaterale sunt, deci, urmatoarele:

voin|a partii care se obliga;

un obiect determinat;

o cauza ilicita.

Din cerinta existentei unei cauze rezulta ca actele juridice unilaterale, ca izvor de obligatie, nu pot fi decat concrete.

in categoria actelor juridice unilaterale generatoare de obligatii enumeram:

oferta de contract;

promisiunea publica de rasplata;

publicarea de concurs cu premii;

titlurile de valoare;

confirmarea unui act juridic, lovit de nulitate relativa.

b) Faptele juridice, in intelesul restrans al cuvantului, sunt actiuni
omenesti
licite sau ilicite savarsite fara intentia de a produce efecte
juridice, efecte care totusi se produc in puterea legii, independent de vointa
autorului lor. Asadar, faptele juridice sunt de doua feluri: licite si ilicite.

Fac parte din categoria faptelor juridice licite, asa cum rezulta din prevederile art. 986-997 Cod civil: gestiunea de afaceri, plata nedatorata si imbogatirea fara just temei. Codul civil le reglementeaza pe primele doua sub denumirea de cvasicontracte.

Faptele juridice ilicite sunt actiuni omenesti contrare legii. Fac parte din aceasta categoric: delictele si cvasidelictele, definite in art. 998 Cod civil.

Delictul este o fapta ilicita savarsita cu intentie, prin care se cauzeaza un prejudiciu altei persoane si care obliga pe autorul sau la reparable (art. 998 Cod civil).

Cvasidelictul este o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, savarsita fara intentie, adica prin imprudenta sau neglijenta (art. 999 Cod civil). Autorul prejudiciului are obligatia legala de a-1 repara.

c) Alte izvoare special prevazute de lege

In aceasta grupa cuprindem anumite izvoare generatoare de obligatii, pe care legea le prevede special. Obligatiile astfel generate sunt independente de existenta oricarui act (bi ori unilateral) sau fapt juridic dintre cele examinate pana acum.

Astfel, de exemplu, prin calitatea de so^i, izvoraste in sarcina acestora atat obligatii patrimoniale (art. 29-36 din Codul familiei), cat si o obligatie reciproca de intretinere (art. 86 din Codul familiei) ori o obligatie de intretinere fata de copiii rezultati din casatorie (art. 86, alin. 1 si 3 din Codul familiei).

De asemenea, din adoptie izvoraste i sarcina adoptatorului o obligatie de intretinere in favoarea adoptatului.

Codul nostru civil prevede si alte obligatii, printre care si acelea ce izvorasc din situatia de vecinatate a doua fonduri, aflate in proprietatea personals a doi cetateni diferiti. De exemplu, servitutea legala de trecere reglementata prin art. 616-618 Cod civil (asa cum am vazut in partea I a cursului).

CONTRACTUL, IZVOR PRINCIPAL DE OBLIGATII

l.Consideratii generale

Codul nostru civil, In art.942, defineste contractul ca fiind: „acordul intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau a atinge intre dansii un raport juridic'.

Deoarece definitia data contractului de catre legiuitorul nostru roman este incompleta, din punct de vedere a efectelor pe care le produce, in literatura juridica au fost formulate defmitii ale sale.

Ne vom opri la una dintre aceste defmitii dupa care : „Contractul este acordul de vointa intervenit Intre doua sau mai multe persoane in scopul de a crea, a modifica, a transmite sau a stinge un raport juridic'.^'*

O problems care se pune: daca notiunea de conventie este sinonima cu aceea de contract?

La ceasta intrebare o parte a practicii cat si a doctrinei juridice mai vechi nu au raspuns afirmativ.

Constatam insa ca, aceasta distinctie nu are un suport legal. Codul civil roman trateaza ambele notiuni ca sinonime. Titlul III din Cod, destinat acestei materii fiind intitulat „Despre contracte sau conventii'. Este motivul pentru care In prezent cele doua notiuni sunt in genere considerate sinonime.

De unde concluzia ca obligatiile nascute din acorduri de vointa pot fi calificate, deopotriva, obligatii contractuale sau obligatii conventionale.

2.Principiul libertatii contractuale

Orice act juridic este creatia vointei umane, o parte se afld obligatd prin contract ca urmare a manifestdrilor voinfei sale in acest sens si numai in mdsura in care a voit acest lucru.

Acordul de vointa al par|ilor va duce, deci, la formarea contractului.

Manifestarea vointei de a Incheia contracte partile o fac insa cu intentia de a naste, modifica sau stinge raporturi juridice.

in mod firesc, acest scop nu poate fi realizat fara existenta normelor juridice, a legii In general. Normcle juridice sunt adoptate sau sanctionate de catre puterea de stat, prin organele competente. Societatea, prin intermediul statului, stabileste ca raporturi sociale urmeaza a fi reglementate de lege, scopul, cuprinsul si caracterul, imperativ sau supletiv, ale normelor juridice, precum si consecintele nerespectarii lor. De regula, initiativa crearii, modificarii si stingerii de raporturi juridice concrete

A se vedea prof.coord. DINU sTEFANESCU, op.cit, pag.141 apartine partilor, in care scop acestea incheie contracte. Tot partilor le apartine, in limitele admise de lege, si posibilitatea de a stabili con^inutul raporturilor juridice, adica drepturile si obligatiile lor.

Putem spune, deci, ca libertatea contractuala nu este o consecinta a asa-numitei autonomii a vointei individuale ^

O astfel de autonomic absoluta, fara limite, nu poate exista. Individul nu este izolat si nici deasupra societatii. El este inauntrul ei.'^^ Asa cum s-a spus: „Ca element component al societatii, individul trebuie sa se incadreze in ordinea statornicita de societatea din care face parte. Libertatea de a face acte juridice ii este recunoscuta, intr-un anumit cadru legal, dar ea nu este decat regula de tehnica juridica a carei fundament se afla in utilitatea ei economics si sociala.''^

Libertatea de a contracta face parte din continutul capacitatii,civile a persoanelor fizice si a persoanelor juridice. Dreptul de a incheia acte juridice, desemnat prin colocutiunea de „libertate contractuala' este consacrat si recunoscut prin textul art.5 Cod civil, unde se dispune:

„Nu se poate deroga prin conventii sau dispozi^ii particulare la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri'. Prin urmare, se consacra implicit principiul libertatii de a contracta, cu conditia de a nu aduce atingerea ordinii publice si bunele moravuri. Principiul libertatii contractuale se completeaza cu principiul fortei obligatorii a contractului prevazut de art. 969 Cod civil: „Conventiile legal facute au putere de lege intre partile contractante. Astfel, puterea contractului, in raporturile dintre parti, este asimilata fortei legii'.

Din interpretarea contractuala a celor doua texte de lege rezulta ca libertatea contractuala este recunoscuta tuturor subiectelor de drept civil, cu respectarea urmatoarelor limite generale: ordine publica si bunele moravuri.

2.1. Ordinea publica. Ordinea publica, din punct de vedere al dreptului civil, este o notiune destul de dificil a fi precizata si definita. Fara indoiala ca prin ordine publica se intelege, in primul rand, totalitatea reglementarilor care alcatuiesc dreptul public: Constitutia, legile administrative, legile flscale, legile penale etc.

Domeniul de aplicatie a ordinii publice este, extrem de variabil. El se schimba in functie de conceptele politice, sociale si economice ale legiuitorului. Astfel, in regimul de dictatura prin ordinea publica se intelegeau principiile si normcle care statorniceau caracterul comunist al oranduirii sociale si ordinea de drept a statului totalitar.

21.A se vedea Liviu Pop, op.cit, pag 34 Ase vedea A.Ionescu - „Drept civil:, Ed. Didactica ji Pedagogica, Bucuresti, 1963, pag.53 Ase vedea A.Ionescu - „Drept civil', Ed. Didactica ji Pedagogica, Bucurejti, 1963, pag.53.

In prezent, pe masura democratizarii tarii si consolidarii economiei de piata, ordinea publica trebuie sa fie un concept diversificat si variabil, pentru a constitui un instrument al reformei politice, economice si sociale. De aceea, ne afiliem parerii dupa care ordinea publica cuprinde toate dispozitiile imperative ale dreptului public si ale dreptului prin care se apara institu^iile si valorile de baza ale societatii, se asigura dezvoltarea economiei de piata si ocrotirea sociala a tuturor persoanelor ^ Astfel, in conditiile Decretului-lege nr.61 / 1990 privind vanzarea de locuinte constituie din fondurile statului catre populatie, locuintele ocupate de chiriasi se pot vinde numai acestora.

Daca contractul de vanzare-cumparare s-a incheiat cu o persoana care nu mai avea aceasta calitate, actul este lovit de nulitate, intrucat au fost incalcate dispozitiile

imperative ale legii (Tr. Bucuresti, dec. Nr. 1105/ 1993,Culegere .1993-1997, p.48).

2.2. Bunele moravuri. Bunele moravuri desemneaza totalitatea regulilor de conduita care s-au conturat in constiinta societatii si a caror respectare s-a impus cu necesitate, printr-o experienta si practica indelungata. Continutul acestei notiuni, asa cum s-a observat, este variabil in timp si spatiu. Prin urmare, instantele de judecata sunt chemate sa le determine si sa le aplice de la caz la caz.'^ Astfel, in practica judiciara au fost considerate contrare bunelor moravuri contracted prin care a fost nesocotit respectul datorat persoanelor umane, cele prin care o parte sau ambele parti contractante au urmarit realizarca unui castig imoral sau acelea contrare moralei sexuale.

In practica judiciara s-a constatat ca, intrucat din actele dosarului rezulta ca, in 1977, reclamantul cu parata (care intretineau relatii de concubinaj din 1974, avand si un copil rezultat din aceasta legatura) au cumparat un apartament impreuna (fiecaruia revenindu-i o cota-parte indiviza de cate o jumatate), iar la 31 octombrie 1983 reclamantul - prin act autentic si-a vandut cota sa parte paratci si din probele administrate rezulta ca reclamantul a incheiat actul, la pensiunea paratei, pentru mentinerea concubinajului, el este de lovit de nulitate absoluta (art.966 si 968 Cod civil), avand o cauza imorala(Tj, Hunedoara, dec. nr.l93/1998;RRD, nr.10/1998, p.68).

Toate contractele sau clauzele contractuale prin care s-ar incalca aceste limite generale ale libertatii de a contracta sunt sanctionate cu nulitate absoluta.

A se vedea Ion Albu - „Drept civil. Introducere Tn studiul dreptului civil',Ed.Dacia, Cluj- Napoca, 1984, 160.

Ase vedea Ion Albu - „ Drept civil. Introducere Tn studiul dreptului civil', Ed.Dacia, Cluj-Napoca, 1984, pag.

3.Rolul contractului

Contractul reprezinta principalul mijloc de stabilire a unor relatii pe multiple planuri intre persoanele fizice si juridice, in toate domeniile, de la cele mai elementare si firesti activitati umane, ca de exemplu, vanzarea-cumpararea celor necesare traiului, transport in comun s.a. pana la coordonarea diferitelor sectoare ale economiei nationale si stabilirea relatiilor intemationale. Putem spune, deci ca insasi derularea vietii civile si comerciale a societatii umane este eventualmente legata de incheierea si executarea succinta a contractelor.

Astfel, oamenii participa la viata contractuala uneori chiar fara sa-si dea seama, indeosebi in cazurile in care prestatiile ce constituie obiectul contractelor sunt executate de buna voie. Tot astfel, activitatea agentilor economiei este de neconceput fara instrumentele juridice care sunt contractele. In conditiile actuale, insasi activitatea de cercetare stiintifica a recurs la incheierea unor contracte in scopul unei mai judicioase utilizari a capacitatilor, al folosirii cat mai grabnice a cuceririlor de ordin stiintific si tehnic, al evitarii unor cercetari paralele pe aceeasi tema etc.

Fiind „legea partilor contractante' si obligand ca atare partile la respectarea angajamentelor asumate, contractul are un puternic rol educativ in viata societatii noastre. El introduce in relatiile dintre oameni simtul raspunderii pentru indatoririle ce si le asuma si promoveaza relatii de colaborare, educa oamenii in sensul disciplinei contractuale si creeaza deprinderi si obisnuinte in acest sens.

4.Clasificarea contractelor

Din analiza contractelor rezulta caracterul complex si deosebit de variat al acestora.

Asa cum am vazut si la actele juridice civile, vom analiza clasificarea contractelor dupa diverse criterii pentru a deprinde din aceasta varietate cele mai importante categorii necesare pentru studiul ce il intreprindem.

Unele criterii de clasificare sunt prevazute insusi de catre Codul nostru civil (art.943-947). Doctrina juridica de specialitate in evolutia sa, a deprins insa noi criterii de clasificare specifice unor noi categorii de contracte.

In dreptul nostru civil, un criteriu de clasificare a contractelor este acela al calitatii subiectelor care participa la ele si al functiilor pe care sunt chemate sa le indeplineasca. Potrivit acestui criteriu deosebim

' A se vedea T.R.Popescu, „Drept civil 1', Ed.„Oscar Print', Bucurestil994,pag.65.

doua mari categorii de contracte: contractele de drept comun si contractele comerciale.

a) Contractele de drept comun sunt contractele care se incheie intre
persoanele fizice ori intre acestea si persoanele juridice potrivit Codului
civil si legislatiei civile, in general.

b) Contractele comerciale sunt contractele care se incheie intre
comerciantii sau intre un comerciant si un necomerciant cu privire la
vanzarea de marfuri, executarea de lucrari si prestarea de servicii.
Contractele comerciale sunt reglementate in primul rand de Codul
comercial din 1887, astfel cum a fost modificat, ca si prin normcle din alte
legi speciale, al caror ansamblu constituie ceea ce denumeste Icgislafia
comerciala. Normcle de drept civil se aplica acestor contracte numai in
mod subsidiar, numai in masura in care sunt compatibile cu natura
raporturilor dintre comerciant sau dintre acestia si subiectele de drept civil.

Contractele care se incheie intre comercianti, fara a avea drept cauza juridica un fapt de comert sunt contracte de drept comun supuse, ca atare normelor din legislatia civila.

Principalele deosebiri intre contractele de drept comun si contractele comerciale sunt urmatoarele:

Contractele comerciale se incheie intotdeauna cu titlul oneros. Ca o aplicatiune a acestui principiu, in timp ce in dreptul civil si contractul de depozit este gratuit prin natura lui, in materia comertului acel contract este prezumat a fi fost facut pe baza de remuneratie.

In dreptul comun, solidaritatea pasiva trebuie sa fie stipulata printr-o clauza expresa. Dimpotriva, in contractele comerciale solidaritatea pasiva este intotdeauna prezumata.

Obligatiile de comert exterior avand ca obiect creante lichide si exigibile de sume de bani, produc dobanzi legale de plin drept.

Pentru executarea obligatiilor decurgand din contracte de comert bilaterale nu se pot acorda termen de gratie.

Obligatiile comerciale care trebuie indeplinite la un termen fix (termen esential) nu mai pot fi executate dupa acest termen. Rezolu^iunea contractului din care izvorasc asemenea obligatii are loc de plin drept in favoarea celeilalte parti, afara de cazul cand acesta prefera executarea.

In timp ce plata unei obligatii civile este, in absenta unei clauze contrare, cherabila, facandu-se la domiciliul debitorului, plata unei obliga|ii de comert este portabila, urmand a fi executata daca parfile n-au stipulat contrariul, insa este cherabila. Daca s-a convenit ca plata sa se faca odata cu predarea marfii ea se va face la locul indicat pentru predare.

in caz de neexecutare a obligatiilor decurgand din contractele de comert se acorda partilor un drept de optiune; daca una din partile contractante a cerut rezolutionarea contractului bilateral ea nu va putea ulterior sa ceara executarea . Partea contractanta care a facut cererea de executare poate insa sa revina ulterior, optand pentru rezolutiunea contractului. Daca partea contractanta care si-a indeplinit prestatia a cerut rezolutionarea contractului bilateral ea nu va putea ulterior sa ceara executarea. Partea contractanta care a facut cererea de executare poate insa sa revina ulterior, optand pentru rezolutiunea contractului. Daca partea contractanta care si-a indeplinit prestatia a cerut rezolutiunea contractului, cealalta parte contractanta nu mai poate oferi executarea prestatiei sale, prestatiile ce s-ar face dupa introducerea cererii de rezolutiune a contractului nefiind valabile.

4.2. Dupa continutul contractelor, acestea pot fi urmarite in :

a) Contracte sinalagmatice. „Contractul este sinalagmatic cand
partile se obliga reciproc una catre alta', prevede art.943 Cod civil.

Din definitia data de legiuitor ca specificul contractului sinalagmatic este caracterul reciproc si independent al obligatiilor partilor. Deci, in contractele sinalagmatice fiecare parte are concomitent, atat calitatea de creditor; cat si calitatea de debitor, fata de cealalta parte. Obligatia ce revine uneia dintre parti isi are cauza juridica in obligatia reciproca a celeilalte parti, ele nu pot exista una fara cealalta, fiind independente''

De pilda, in contractul de vanzare-cumparare vanzatorul se obliga sa transfere dreptul de proprietate si sa predea bunul vandut, iar cumparatorul se obliga reciproc sa plateasca pretul. Tot astfel, in cazul contractului de inchiriere, locatorul se obliga sa procure locatarului folosinta temporara si pasnica a unui bun, iar locatarul se obliga sa-1 foloseasca la fel cu diligenta unui gospodar, sa plateasca chiria stabilita. Toate contractele oneroase fac parte din categoria celor sinalagmatice.

b) Contractele unilaterale. Codul civil prin art.944 prevede:
„Contractul este unilateral cand una sau mai multe persoane se obliga catre
una sau mai multe persoane, fara ca acestea din urma sa se oblige'.
Contractele unilaterale sunt, deci, acele contracte care dau nastere la
obligatii numai uneia dintre pMi.
O parte este numai creditor iar cealalta
numai debitor. Fac parte din aceasta categoric: donatia, mandatul, depozitul
s.a. Asa, de exemplu, in contractul de donatie, donatorul este numai debitor
si donatorul este numai creditor.

Sunt situatii in care unele contracte unilaterale pot dupa incheierea lor sa le dea nastere ocazional ia obligatii in sarcina creditorului, obligatii pe care insa nu si le-a asumat la incheierea contractului.

Astfel, in cazul contractului de depozit, daca depozitarul a facut cheltuieli la conservarea bunului aflat in depozit, deponentul va fi obligat sa achite contravaloarea acestora.

Atat in acest caz, precum si in alte situatii similare, rezulta ca s-au creat obligatii, in sarcina ambelor parti contractante.

De remarcat ca, in aceasta situatie obligatiile celor doua parti, desi reciproce nu sunt interdependente ca si in cazul contractelor sinalagmatice, asa-zis „perfecte'.

Pomind de la aceste considerente, in doctrina juridica asemenea contracte sunt denumite contracte sinalagmatice „imperfecte' .Distinctia dintre cele doua categorii de contracte: „Sinalagmatice si unilaterale, prezinta importanta sub doua aspecte:

a) in primul rand, inscrisurile sub semnatura privata destinate
probafiunii unui astfel de contract sunt reglementate diferit de legiuitor,
tinandu-se cont de una dintre cele doua categorii din care fac parte:

-in conformitate cu prevederile art. 1179 Cod civil cand se pune problema unui contract sinalagmatic, trebuie respectata conditia dublului sau multiplului exemplar. Cu alte cuvinte, inscrisul este necesar sa fie redactat in atatea exemplare originale cate parti cu interese distincte participa la incheierea contractului.

in cazul contractelor unilaterale, inscrisul sub semnatura privata este suficient a fi redactat intr-un singur exemplar si remis creditorului.

b) in al doilea rand contractele sinalagmatice se deosebesc de cele
unilaterale prin anumite reguli speciale. Caracterul reciproc si independent
al obligatiilor celor doua parti determina urmatoarele efecte specifice ale
contractelor sinalagmatice:

-exceptia de neexecutare a contractului care consta in dreptul oricarei parti de a suspenda executarea prestatiei datorate, atata timp cat cealalta parte nu executa prestatia la care ea insasi s-a obligat;

-rezolutiunea contractului pe care este indreptatita sa o ceara in justitie o parte contractanta in cazul neexecutarii culpabile a obligatiilor contractuale de catre cealalta parte;

-riscurile neexecutarii contractului datorita fortei majore sau cazului fortuit se suporta intotdeauna de acea parte care este debitorul obligatiilor imposibil de executat.

Stingerea obligatiilor uneia dintre parti ca urmare a imposibilitatilor fortuite de executare are ca efect, implicit, si stingerea obligatiilor celeilalte parti, precum si incetarea contractului.

4.3. Dupa modul lor de formare se pot distinge contracte consensuale, solemne si reale

a)Contractele consensuale. Sunt consensuale contractele pentru a caror formare este suficient doar acordul de vointa a partilor, fara a mai fi necesara vreo alta formalitate sau o forma speciala de manifestare a vointei lor. in dreptul nostru civil, contractele consensuale reprezinta regula si in mod exceptional unele contracte sunt solemne sau reale.

Exceptiile de la principiul consensualist al contractelor sunt impuse atat de forma ale contractului este numita astfel, sa atraga pe de o parte atentia partilor asupra importantei actului pe care-1 incheie, iar pe de alta parte forma scrisa a unui contract duce la crearea climatului de siguranta si precizie in stabilirea efectelor sale si a raspunderilor ce decurg din acesta. In acelasi timp tertele persoane, care intentioneaza sa contracteze cu una din parti trebuie sa aiba certitudinea raportului juridic existent.

Totodata condi|iile de forma sunt impuse contractelor „ad probationem' de cerinta, de a se preconstitui ca un mijloc de proba pentru actul juridic respectiv.

b) Contractele solemne. Se numeste contract solemn contractul a
carui validitate, pe langa acordul de vointa, mai este necesara indeplinirea
unor formalitati impuse de lege. Sunt contracte solemne: contractul dc
ipoteca, actele de instrainare a unor imobile s.a. Pentru asemenea contracte
formalitatile impuse de lege constituie in acelasi timp o conditie a
validitatii lor. Forma solemna a contractului este un element constitutiv al
acestuia, in lipsa careia contractul este lovit de nulitate absoluta.

Anumite condifii de forma sunt cerute insa nu pentru formarea insasi a contractului, ci numai pentru proba lui (ad probationem). Lipsa formei cerute nu ridica actului validitatea, ci numai posibilitatea de a fi dovedit in ah mod decat prin recunoasterea (marturisirea) celui obligat.

c) Contractele reale. Se numeste real contractul pentru a carui
formare se considera ca pe langa acordul de voin^e, mai este necesara si
remiterea unui lucru (rei) de catre una dintre parti catre cealalta. Sunt
calificate contracte reale: imprumutul, depozitul si gajul s.a.

in aceasta situa|ie oricare dintre contractele reale nu poate lua nasterea cat timp nu s-a remis lucrul respectiv; pana la remiterea lucrului, acordul de vointa constituie doar o promisiune de a contracta si numai in momentul realizarii acesteia, prin remiterea lucrului, promisiunea de contract (antecontract) s.a. transforms in contractul de imprumut, de depozit sau de gaj s.a.



4.4. Din punct de vedere al modului de reglementare

contractele pot fi imparfite in: contracte numite si nenumite .

a)Contractele numite sunt contractele reglementate prin dispozitii exprese ale Codului civil si ale altor legi civile si calificate prin denumiri speciale, in acord cu operatiile juridice pe care le genereaza. Astfel sunt: vanzarea-cumpararea, locatiunea, mandatul, imprumutul, depozitul, contractul de societate, contractul de asigurare, contractul dc ipoteca, contractul de gaj etc.

b)Contractele nenumite sunt contractele nereglementate expres de lege si lipsite de o denumire legala. Existenta lor se explica prin principiul libertatii contractuale. Astfel, partile pot incheia orice fel de contracte cu respectarea conditiilor de validitate prevazute de Codul civil. Fac parte din aceasta categoric: contractul de intretinere, contractul de asistenta juridica, contractul de hotelarie, contractele de prestari servicii.

Aceasta clasificare prezinta importanta in determinarea regimului juridic al contractului respectiv, care, daca nu este numit i se aplica reglementarile generale referitoare la toate contractele, precum si reglementarile speciale prevazute de lege pentru fiecare in parte. In cazul contractelor nenumite se aplica numai prevederile generale referitoare la toate contractele, partile contractante avand posibilitatea ca prin acordul lor de vointa sa stabileasca orice alte reglementari in limitele prevederilor normelor permise.

4.5. In functie de scopul urmarit de parti se pot distinge contractele cu titlul oneros si contractele cu titlu gratuit.

a)    Contractele cu titlu oneros sunt contractele in care fiecare parte urmareste un folos, o contraprestatie in schimbul executarii propriei obligatii asumate (vanzare, locatie, schimbul)

b)   Contractul cu titlu gratuit sunt contractele prin care una din parti se obliga sa procure celeilake un folos, fara a primi nimic in schimb de la cocontractant. Din aceasta categoric fac parte liberalitatile, donatia si contractele de binefacere sau dezinteresate.

Aceasta clasificare prezinta importanta deoarece legea impune contractelor cu titlu gratuit conditii speciale privind capacitatea de a dispune sau privind forma contractelor, acestea fiind si contracte Jntuitu personae'

Astfel in scopul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerci|iu, legea civila interzice reprezentantilor lor legali si fara donatii in numele celor ce-i reprezinta iar minorii cu capacitate de exercitiu restransa (14-18 ani nu pot face donatii, chiar daca au incuviintarea reprezentantilor lor legali.

De asemenea, in cazul contractelor cu titlu oneros, de regula, atat obligatiilor partilor cat si raspunderea partilor contractuale este reglementata cu mai multa severitate, decat in cazul contractelor cu titlu gratuit.

Contractele cu titlu oneros pot fi, la randul lor, contracte comutative si contracte aleatorii:

-contractele comutative sunt contractele in care intinderea obligatiilor partilor este ceruta din chiar momentul incheierii, prestatiile datorate fortand asupra unor lucruri de certa existenta;

- contractele aleatorii sunt contractele in care eel pu^in pentru una dintre parti intinderea sau chiar existenta prestatiei este incerta in momentul incheierii contractului (ex.: contractele de asigurare, contractele de loterie, etc).

Dupa modul de executare al prestatiilor la care sunt
obligate partile contractante,
contractele dintr-o data si
contracte cu executare succesiva.

a)   Contractele cu executare dintr-o data sau imediata sunt cele ce se executa indata dupa incheierea lor.

b)   Contractele cu executare succesiva sunt cele a caror executare se realizeaza in timp, fie printr-o prestatie continua precum la contractul de locatie, fie printr-o succesiune de prestatii ca la contractul de fumizare de materii prime.

Distinctia prezinta interes deoarece rezolutiunea pentru neexecutare a contractului, adica la desfiintarea contractului cu efect retroactiv se aplica in cazul contractelor cu executare imediata, in timp ce la contractele cu executare succesiva, sanc^iunea neexecutarii obligatiei de catre una din parti va fi rezilierea, adica desfacerea contractului numai pentru viitor. De asemenea, suspendarea executarii obligatiilor poate opera numai la contractele cu executare succesiva.

Este important de subliniat ca, in timp ce contractele cu executare succesiva pot fi revocate, in cazurile prevazute de lege, pe cale unilaterala (ex. contractul de locatiune).

In ce priveste suportarea riscurilor contractuale, si acestea se rezolva diferit, dupa cum contractul respectiv este, cu executare instantanee sau cu executare succesiva.

Dupa modul in care partile au posibilitatea sau sunt
in imposibilitate
de a stabili con|inutul contractelor prin negocieri, adica
prin acordul de vointa, distingem
contractele negociate, contracte de
adeziune si contracte fortate.''^

a) Contractele negociate. Sunt acele contracte in care toate
condi|iile si clauzele lor, natura, intinderea si calitatea prestatiilor la care se
obliga partile contractante sunt rezultatul negocierilor libere. Contractul
negociat este tipul traditional de contract. Contractul se formeaza, de multe
ori, dupa discutii si tratative, fund rezultatul unor serii de propuneri si
contra propuneri.

b) Contractele de adeziune. Sunt acele contracte al caror continut
ale caror clauze sunt prestabilite, in intregime, de catre una din parti.
Cealalta parte nu are posibilitatea sa le discute; ea este libera sa le accepte
sau sa nu le accepte, atunci adera pur si simplu la contractul prestabilit.

Contractul de adeziune constituie categoria de contracte foarte frecvent intalnite in epoca moderna. Asa sunt: contractul C.F.R., abonamentul la radio si televiziune, abonamentul telefonic, contractul de asigurare, contractul de fumizare a apei, gazului, electricitatii etc. Toate aceste contracte sunt opera uneia dintre parti. Este vorba de partea contractanta care, adesea are dreptul de monopol (radio-televiziune, gaz, apa, electricitate, salubritate etc) sau un monopol de fapt (asigurari, transport maritim si fluvial si bunuri noi de folosinta indelungata).'''^

c) Contractele fortate Prin contracte formate intelegem acele contracte pe care suntem obligati sa le incheiem. In acest fel de situatii in principiu, continutul sau cuprinsul lor este stabilit tot prin lege. Astfel, este cazul contractului de asigurare pentru proprietarii de autoturisme noi (Legea nr. 136/1995 art.48 alin.l).

Intre contractele de adeziune si contractele fortate exista unele deosebiri. Pe cand continutul contractelor fortate este stabilit nemijlocit prin lege, continutul si

condi|iile de incheiere ale contractului de adeziune sunt stabilite prin vointa exclusiva a uneia dintre parti.

Contractele civile sunt susceptibile si de alte clasificari, din care amintim: contracte principale si accesorii, simple si complexe etc.'*''*

5. Mecanismul incheierii contractelor 5.1. Precizari introductive

Incheierea contractelor pare o operatiune simpla, ea fiind des utilizata in mod firesc in activitatea practica, reducandu-se la initiativa unei persoane care isi exprima vointa de a contracta, facand propuneri altei persoane, pe care aceasta din urma le accepts si astfel ia nastere contractul. Totusi, mecanismul acestui proces este mult mai complex.

Intr-o formulare exprimata in literatura de specialitate prin incheierea contractului se intelege realizarea acordului de vointa al partilor asupra clauzelor contractuale, acord ce se realizeaza prin intalnirea deplin concordanta, sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte'°^ Ne vom margini in cele ce urmeaza la analiza mecanismului incheierii contractului, adica la aspectele privitoare la intalnirea, pe deplin concordanta a unei oferte de a contracta cu receptarea de catre destinatar a acelei oferte.

Propunerea de a contracta in anumite conditii adresate unei persoane se numeste, deci, oferta. Oferta poate fi facuta nu numai unei persoane, ci si publicului in general, cum ar fi expunerea marfurilor spre vanzare in vitrina unui magazin cu conditia afisarii pre^rilor sau

Ase vedea T.R. Popescu, P. Anca - ,Teoria generala a obligatiilor', Ed. $tiintifica, Bucurejti, 1968, pag.39-41

Ase vedea C.Statescu, C.BTrsan, „Drept civil, Teoria generala a obligatiilor', Ed.ALL, Bucurejti, 1994,pag.40.

Ase vedea C.Statescu , C. Birsan, op.cit..37-39 trimiterea unor cataloage, in care sunt descrise marfiirile si indicate preturile.

Oferta se poate exprima sub diferite forme, expresa ori directa, prin viu grai ori printr-un inscris (proiect de contract). Ea poate fi insa si tacita (ec. prezenta intr-un pare de divertisment a unui anumit utilaj oferit pentru distractii, cu pretul tarifar pentru utilizare).

Oferta, ca de altfel, si acceptarea sunt manifestari de vointa. In acest sens, acestea trebuie sa indeplineasca toate conditiile generale cerute unei manifestari de vointa, efectuata cu scopul de a produce efecte juridice.

Oferta trebuie, deci, sa fie o manifestare de vointa reala, serioasa, neechivoca, completa si ferma. Ea trebuie facuta cu intentia de a angaja juridiceste.

Acceptarea ofertei duce la formarea contractului. Acceptarea poate fi expresa sau implicita, putand rezulta din orice fapt al destinatarului care intentia lui ferma de a primi oferta ce i s-a facut.

Acceptarea trebuie sa indeplineasca anumite conditii: sa fie pura si simpla, sa nu fie tardiva si sa fie neindoielnica (cand se manifests tacit).

Retragerea unilaterala a ofertei atrage raspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile produse prin acest fapt. Temeiul acestei raspunderi in dreptul nostru este art.998 Cod civil combinat cu art.3 din Decretul nr.31/1954. Raspunderea pentru pagubele aduse prin retragerea inainte de termen a ofertei este o raspundere civila delictuala, caracterul ilicit al acestui fapt constand in exercitiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.

Marea majoritate a contractelor fiind consensuale, momentul incheierii acestora coincide, de regula, cu momentul intalnirii concordante a vointei celor doua parti. Fac exceptie de la acest principiu contractele solemne, la care momentul incheierii contractului coincide cu momentul indeplinirii formalitatilor prevazute de lege pentru solidaritatea lor (data autentificarii inscrisului respectiv).

Determinarea momentului incheierii contractului, adica a formarii acordului de vointa se face diferit, in functie de doua ipoteze:

A)Cand partile contractante se afla in acelasi loc, fata in fata (Contracte incheiate intre persoanele prezente).

B) Cand partile contractante nu se afla in acelasi loc, contractul se incheie prin corespondents (persoane ne prezente la incheierea contractului inter absentes').

Daca ofertantul si acceptantul sunt de fatS, stabilirea momentului incheierii contractului in acest caz este lipsitS de dificultSti. in aceasta situatie momentul coincide cu acela al declarSrii ofertei integral si farS rezerve, care trebuie sS intervinS imediat astfel incat ofertantul s5 o cunoasca chiar in momentul acceptSrii ei. Sunt asimilate contractelor incheiate intre persoanele prezente si situatiile in care pSrtile nu sunt de fa^S, iar acestea se incheie prin telefon.

5.2. incheierea contractului prin corespondenta (jjnter absentes')

Atunci cand partile nu sunt de fata, insa comunica in timp real (prin telefon, de exemplu), contractul astfel incheiat este asimilat celor incheiate intre prezenti. Cu alte cuvinte, de esenta contractelor inter absentes nu este distanta fizica intre parti, ci distanta in timp a ofertei si a acceptarii.

in cazul contractelor la distanfa se ridica o problema speciala - si anume momentul incheierii acestora. Pentru solutionarea acestei probleme, in literatura juridica^°^ au fost discutate patru sisteme: sistemul emisiunii, sistemul expedierii, sistemul receptiei si sistemul informarii.

a)     In sistemul emisiunii (sau al declaratiunii), se considera ca acordul de vointa al partilor s-a format de indata ce destinatarul ofertei si-a manifestat acordul cu oferta primita, chiar daca nu a comunicat acceptarea sa ofertantului. in sprijinul acestui sistem este invocat alin. 2 art. 1533 Cod Civil, care, in materie de mandat, prevede ca acceptarea ofertei de mandat poate fi si tacita, rezultand din simplul fapt al executarii de catre mandatar a insarcinarii primite. Sistemul emisiunii este criticabil din eel putin doua puncte de vedere: mai intai, pe baza lui, nu se poate stabili cu siguranta momentul incheierii contractului; in al doilea rand, nu ofera nici o certitudine, intrucat, inainte de a fi expediat acceptarea catre ofertant, acceptantul poate oricand reveni asupra ei.

b)    In sistemul expedierii acceptarii, contractul se considera incheiat in momentul in care acceptantul a expediat raspunsul sau afirmativ, chiar daca acesta nu a ajuns la cunostinta ofertantului. Nici acest sistem nu ofera suficiente garantii cat priveste certitudinea incheierii contractului, deoarece este posibil ca, pana la ajungerea la destinatie a corespondentei, expeditorul sa o retraga. Sistemul prezinta, de asemenea, dezavantajul ca ofertantul nu ia cunostinta de incheierea contractului decat mai tarziu, cand a primit corespondenta privind acceptarea ofertei.

c)     In sistemul receptiei, contractul este socotit incheiat in momentul in care acceptarea destinatarului a ajuns la ofertant, independent de faptul ca ofertantul a luat sau nu la cunostinta de cuprinsul lui. Singura obiectie ce se poate aduce acestui sistem este aceea ca se considera contractul incheiat, desi ofertantul nu cunoaste ca a avut loc acceptarea.

d)    In sistemul informarii, contractul este tratat ca incheiat in momentul in care ofertantul a luat efectiv cunostinta de acceptare. in sistemul nostru de drept, teoria informarii este sus^inuta de art 35 Cod comercial, in conformitate cu care contractul se considera incheiat „daca

Constantin Statescu, Comeliu Barsan, Drept civil. Teoria generala a obligafiilor, Ed. ALL BECK, Bucurejti, 1999,p. 50-5L acceptarea a ajuns la cuno^tin^a propuitorului in termenul hotarat de dansul sau in termenul necesar schimbului propunerii si al acceptarii dupa natura contractului'.

S-a considerat ca aceasta teorie este cea mai aproape de stabilirea momentului incheierii contractului pentru ca este firesc ca ofertantul sa ia cunostinta despre continutul acceptarii, caci, daca aceasta cuprinde unele obiectii, ea reprezinta in realitate o contraoferta cu care ofertantul trebuie sa fie de acordSingura incertitudine ramane cu privire la data cand efectiv ofertantul a luat cunostinta despre acceptare.

Daca solutia propusa de teoria emisiunii sau a declaratiunii acceptarii lasa incheierea contractului la discre^ia destinatarului ofertei, solutia propusa de teoria informarii prezinta inconvenientul ca incheierea contractului se afla la discretia ofertantului. Este posibil ca ofertantul, care, la primirea acceptarii poate avea alte interese decat cele din momentul lansarii ofertei, sa sustina ca, desi a primit corespondenta, nu a luat cunostinta de con|inutul ei, refuzand sa o deschida. Pentru inlaturarea acestor neajunsuri, practica judecatorcasca si doctrina au statutat ca, din momentul in care ofertantul a primit acceptarea, opereaza o prezumtie simpla ca a luat cunostinta de continutul acceptarii.

Dincolo de toate aceste argumente si teorii, problema contractelor „inter absentes' a fost solutionata prin adoptarea O.G. nr. 130/2000 privind protectia consumatorilor la incheierea si executarea contractelor la distanta'''^, aprobata si modificata prin Legea nr. 51/2003'''^ si a Legii nr. 365/2002 privind comertul electronicActele normative mentionate, in contextul eforturilor |:arii noastre de aliniere a cadrului juridic intern la aquis-ul comunitar, preiau cu fidelitate dispozitiile continute in Directiva 97/7/EC cu privire la protectia consumatorilor la incheierea contractelor la distanta'' si in Directiva 2000/31/EC privind serviciilc societatii informationale, in particular comertul electronic'^.

Initial, O.G. 130/2000, in art. 5, consacra teoria receptiei: „Daca partile nu au convenit altfel, momentul incheierii contractului la distanta il constituie momentul primirii comenzii de catre comercianf. Ordonanta este substantial modificata prin Legea de aprobare nr. 51/2003; noua

''^ Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Monica Gabriela Lastun, Drept comercial, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 2000, p. 304.

O.G. nr. 130/2000 privind protectia consumatorilor la incheierea $i executarea contractelor la distanta, Monitorul Oficial nr. 431 din 2 septembrie 2000.

Legea nr. 51/2003 de aprobare a O.G. nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanta, Monitorul Oficial nr. 57 din 31 ianuarie 2003.

Legea nr. 365/2002 privind comertul electronic, Monitorul Oficial nr. 483 din 5 iulie 2002. '' Directive 97/7/EC of the European Parliament and the Council of 20 May 1997 on the protection of consumers in respect of distance contracts. Official Journal L 144, 04/06/1997, P. 0019-0027.

Directive 2000/31/EC of the European Parliament and the Council of 8 June 2000 on certain legal aspects of information society services, in particular electronic commerce, in the Internal Market/„Directive on electronic commerce', Official Journal L 178, 17/07/2000, P. 0001-0016.

formulare a articolului 5 stabileste un alt moment al incheierii contractului la distanta (in lipsa unei conventii contrare) si anume momentul primirii mesajului de confirmare de catre consumator referitor la comanda sa.

Contractele electronice sunt specie a contractelor la distanta (genul) si, de aceea, in conformitate cu regulile generale de interpretare si aplicare a normelor juridice, lor li se vor aplica, cu precadere, normcle speciale si abia in completare cele generale. Articolul 9 al Legii nr. 365/2002 reglementeaza, asa cum arata si nota sa marginala, momentul incheierii contractului electronic. La o prima vedere, legea adopta teoria informarii: „Daca partile nu au convenit altfel, contractul se considera incheiat in momentul in care acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunostinta ofertantului' (art. 9, alin. 1). Alineatul 4 al aceluiasi articol consacra, insa, teoria receptiei, instituind o prezumtie legala conform careia oferta sau acceptarea ofertei se considera primite atunci cand partile carora le sunt adresate pot sa le acceseze.

Contractul, care, prin natura sa ori la cererea beneficiarului, impune executare imediata a prestatiei caracteristice, se considera incheiat in momentul in care debitorul acesteia a inceput executarea, in afara de cazul in care ofertantul a cerut ca, in prealabil, sa i se comunice acceptarea, in acest ultim caz aplicandu-se prevederile alin. 1 (art. 9, alin. 2).

in ce priveste locul incheierii contractului trebuie sa facem distinctie tot intre doua situatii, atunci cand ofertantul si acceptantul se afla in acelasi loc unul in fata celuilalt si atunci cand ofertantul si acceptantul nu se afla in acelasi loc, fiind vorba de contracte ce se incheie prin corespondenta.

De retinut, insa, ca in cea de-a doua situafie, pentru stabilirea locului incheierii contractului trebuie sa facem distinctie intre contractele sinalagmatice si cele unilaterale.

Stabilirea momentului incheierii contractului prezinta interes din mai multe puncte de vedere. Ne vom referi la cele mai importante:

in primul rand, constituie criteriul de determinare a locului incheieri contractului, de care depinde, in anumite cazuri, determinarea legii competenta sa carmuiasca un contract comercial international;

in al doilea rand, capacitatea partilor de a contracta se apreciaza in functie de momentul incheierii contractului iar in caz de conflict de legi in timp, momentul incheierii contractului constituie criteriul dupa care se va stabili legea civila aplicativa;

in al treilea rand, momentul incheierii contractului constituie momentul in care incep sa curga anumite termene legale si conventionale, cum sunt: termenul de prescriptie extinctiva si termenul suspensiv sau extinctiv de executare a contractului;

in al patrulea rand, in contractele translative de proprietate, dreptul si riscurile se iau in considerare la acel moment de catre dobanditor, daca se refera la un bun individual determinat.

6. Promisiunea de contract

in unele cazuri, incheierea unui contract este precedata de diverse motive, de intelegerea dintre parti, prin care se obliga sa incheie in viitor contractul respectiv.

Astfel, printr-un acord prealabil, care are ca obiect numai incheierea ulterioara a contractului da nastere unui drept de creanta.

in temeiul acestei creante, beneficiarul promisiunii de incheiere in viitor a contractului are dreptul, inauntrul unui termen realizarea acestuia, iar promitentul este tinut la o obligatie de „a face', adica de a incheia contractul, la cererea celeilalte parti.

In momentul incheierii ei, promisiunea de contract pentru a fi valabila, trebuie sa indeplineasca conditiile de valabilitate a unui contract si sa cuprinda toate elementele sale, astfel:

atat promitentul cat si beneficiarul promisiunii trebuie sa aiba capacitatea necesara de a se obliga in momentul promisiunii, deoarece ei se obUga;

un caracter si o clauza licita apreciate, de asemenea, la momentul realizarii promisiunii.

Din punct de vedere a efectelor, promisiunea de contract da nastere numai la un drept de creanta, a carui obiect vizeaza perfectarea unui drept real, deci, nu se poate realiza decat in momentul perfectarii contractului propriu-zis, pana atunci neexistand decat un drept de creanta.

Promisiunea de contract in mod practic, isi gaseste utilitatea in cazul in care partile au interes de a nu incheia imediat contractul, ci de a-si rezerva aceasta posibilitate mai tarziu, cand acestea dispun de conditiile necesare perfectarii sale (ex: obtinerea in perspectiva a unui credit sau a autorizatiei necesare).

In unele cazuri, promisiunea de contract se prezinta sub forma unui drept de preferinta in virtutea caruia emitentul se obliga ca, in cazul in care se va vinde lucrul respectiv sa prefcre la un pret egal, pe beneficiarul promisiunii. in mod concret, ne aflam in aceasta situatie in fata unui drept de preemtiune.

Oferta de a contracta se deoscbeste de promisiunea de contract.

Pe cand oferta care este un act juridic unilateral si pastreaza acest caracter pana la acceptarea ei de catre destinatar, promisiunea de a contracta este chiar cand constituie un acord de vointa, un act juridic sau un adevarat contract la baza caruia se afla o oferta si o acceptare. Din aceasta cauza, oferta poate fi revocata, cat timp nu a fost acceptata, adica atata timp cat se prezinta oferta, in timp ce promisiunea de contract se stinge numai prin expirarea termenului stipulat sau prin pieirea lucrului, obiect al contractului promis, devenind caduca.'^

7. Efectele generale ale contractului si interpretarea sa

Contractele civile sunt incheiate cu scopul de a produce efecte juridice, adica de a da nastere, de a modifica, transmite sau a stinge raporturi juridice obligationale.

A) Efectele imediate ale oricarui contract sunt acelea de a da
nastere unor drepturi si obligatii.

Desigur nu se pune problema identitatii dintre contract si lege. In timp ce contractul este unul din izvoarele raportului juridic concret, legea este unul din izvoarele de drept.

Puterea obligatorie a contractului se fundamenteaza deopotriva pe exigentele etice ale respectarii cuvantului dat, ale bunei credinte, pe respectarea principiului libertatii contractuale si pe necesitatea economico-sociala a securitatii raporturilor juridico-economice

Avand forta obligatorie intre partile contractante, contractul incheiat prin consimtamantul partilor poate fi modificat, desfacut sau desfiintat tot prin acordul lor.

B) Pentru stabilirea continutului si efectelor contrariului, Codul
civil consacra unele reguli de interpretare.''' Principiul calauzitoral
interpretarii contractelor in dreptul nostru este stabilirea vointei reale a
partilor contractante. Interpretarea contractelor se face dupa intentia
comuna a partilor contractante, iar nu dupa sensul literal a termenilor.

in interpretarea lui, un contract trebuie luat in consideratie intregul sau continut. Clauzele nu se pot interpreta izolat, ci unele prin altele, dandu-se fiecaruia intelesul ce rezulta din contract, in ansamblul lui. Clauzele obisnuite intr-un contract se subinteleg, chiar daca nu au fost expres prevazute in el. Clauzele indoielnice, care nu exprima destul de limpede vointa partilor contractante, se interpreteaza dupa obiceiul locului unde s-a incheiat contractul.

Stabilirea contractului este supusa principiului executarii cu buna credinta a obligatiilor contractuale. Din acest punct de vedere trebuie sa subliniem ca un contract nu produce numai efecte expres prevazute dar si toate consecintele pe care legea, echitatea sau obiceiul le deduc dupa natura obligatiunii.

Tinand seama de particularitatile contractului izvor de obligatii, in cele ce urmeaza ne vom opri printr-o analiza succinta asupra unor reguli practice de interpretare a contractelor.

A se vedea T.R. Popescu, op.cit., pag.95. ''* A se vedea prof, coord. Dinu ^elanescu, op.cit., pag.

Interpretarea contractului poate fi definita ca fiind operatiunea logico-juridica, prin care se determina intelesul exact al clauzelor contractului.

Codul civil in art.977-985 prevede unele reguli de interpretare, acestea in principal sunt:

a)        in vedere desprinderii vointei reale a partilor se iau in considerare atat elementele intrinseci ale contractului cat si elementele extrinscci adica orice imprejurare care ar putea folosi interpretarii. Rezulta, deci, ca vointa declarata in contract este prezumata ca reflectand vointa reala a partilor pana la dovada ce ar putea fi stabilita prin administrarea oricaror mijloace de proba.

b)        Obligatia de a actiona cu buna-credinta este subinteleasa in orice contract, adica se prezuma.

c)        Obligatia de a garanta prestatia promisa se afla subinteleasa in orice contract ca un aspect al bunei credinte.

d)       Referitor la clauzele prevazute expres in contracte se pot desprinde urmatoarele reguli:

daca partile au folosit termeni improprii, fie pentru a califica insasi contractul, fie pentru determinarea unor clauze ale acestuia, instanta poate inlatura titlul dat contractului de catre parti, atribuindu-i calificarea si efectele pe care le indica vointa reala a partilor; desprinsa ca atare din interpretare, de exemplu, partile au numit contractul lor „vanzare' desi, in realitate, este vorba de „donatie'.

daca o clauza este susceptibila de doua sau mai multe intelesuri, ea se interpreteaza mai degraba in sensul in care poate sa produca un efect juridic, decat in acela in care nu ar produce nici unul, deoarece nu se poate concepe ca partile au stipulat o clauza fara sa fi urmarit ca ea sa produca efecte.

Astfel, daca printr-o clauza contractuala se promite fapta unui tert, aceasta poate fi interpretata in doua feluri: in primul rand sensul ca partea a promis fapta tertului, fara ca ea sa-si ia vreo obligatie in aceasta privinta, in care caz aceasta clauza este menita sa nu produca nici un efect, cat priveste raporturile dintre par|;ile contractante , deoarece promitentul - debitorul nu s-a obligat in realitate cu nimic; in al doilea rand in sensul ca partea care a promis fapta tertului si-a luat ea insasi obligatia de a depune toate diligentele pentru a-1 determina pe tert sa indeplineasca fapta promisa si in acest sens, clauza este chemata deci sa produca unele efecte. De aceea, ea trebuie interpretata in eel de-al doilea sens.

cand clauza poate primi doua intelesuri, ambele susceptibile a produce efecte; ea se interpreteaza in intelesul ce se potriveste mai mult cu natura contractului (art.979 Cod civil).

o clauza indoielnica se interpreteaza, de asemenea, in favoarea celui ce se obliga.

Aceasta indicatie este de altfel o consecinta fireasca a regulilor privitoare la probe; creditorul trebuind sa dovedeasca orice stipulatie pe care o invoca in interesul sau.

e)        in ceea ce priveste prestatia la care se obliga debitorul, legea prevede ca, ori de cate ori intr-un contract s-a recurs la mentionarea unui caz, pentru a se explica obligatia, nu se poate face o interpretare restrictive, deoarece se considera ca un atare caz a fost mentionat in contract, numai cu titlu de exemplu.

f)       in legatura cu clauzele formulate incompleta legea prevede unele procedee supletive de interpretare:

- in cazul in care vointa partilor nu poate fi desprinsa numai prin interpretarea clauzelor contractului, legea prevede regulile prin care aplicarea carora urmeaza sa se prezume ceea ce partile au voit, dar n-au stipulat intr-o formulare completa. Astfel, art.970 alin.2 Cod civil dispune ca orice contract obliga nu numai la ceea ce este prevazut in mod expres, ci totodata si „la toate urmarile, ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa'. Daca partile nu au prevazut expres ahe clauze, se presupune ca au acceptat normcle supletive.

8. Obligativitatea contractului

Analiza continutului art.969 Cod civil, citat pune in evidenta, in realitate ca fiecare parte contractanta este tinuta sa-si execute obligatiile asumate prin acordul de vointa sau partea contractanta, care are calitatea de titular de drepturi dobandite prin contract, este indreptatita a pretinde celeilalte parti - partii obligate - satisfacerea acestor drepturi.'^

in literatura noastra juridica, consecinta si, totodata, garantia principiului obligativitatii o confera irevocabilitatea contractului intr-adevar, in conditiile in care partile sunt tinute sa respecte obligatiei nascute prin acordul lor de vointa, nu se poate concepe, in principiu, ca acest acord sa fie desfacut altfel decat prin consimtamantul exprimat de ambele parti contractante. Ideea se regaseste in art.969 alin.2 Cod civil, potrivit caruia conventiile „se pot revoca prin consimtamantul mutual sau din cauze autorizate dc lege', in sfera cauzelor autorizate de lege se inscrie tocmai posibilitatea recunoscuta cu titlu de exceptie, a denumirii unilaterale a contractului in doua situatii:

in primul rand, este vorba despre cazul in care legea prevede expres denuntarea unilaterala drept cauza de incetare a unui anumit contract, precum contractul de locatiune fara termen (art. 1436 alin.2 Cod civil);

in al doilea rand, este posibil ca insasi partile sa stipuleze in contract problema denuntarii unilaterale a acestuia. O asemenea clauza este valida daca nu suntem in prezenta contractului de donatie - contractul de

' A se vedea C. Statescu, C. Birsan - „Teoria generala a obligatiilor', Ed. ALL, 1994 donatie fiind esentialmente un contract irevocabil - si daca aceasta clauza nu reprezinta o conditie pur potestativa din partea debitorului.

in alte cazuri, legea prevede desfiintarea contractului independent de vointa partilor - si anume, cand inceteaza sa mai existe un element esential al contractului. Astfel, contractele incheiate intuitu personae sunt desfacute, de plin drept, prin moartea persoanei in considerarea careia au fost incheiate; de pilda, contractul incheiat cu un pictor celebru pentru executarea unui tablou inceteaza prin moartea pictorului cat si prin decesul celui care a initiat acest contract.

in contractele cu executare succesiva se poate intampla ca unele imprejurari sa duca la suspendarea puterii obligatorii a contractului, pe care acesta si-o redobandeste dupa incetarea lor, asa cum se intampla, de regula, cand o cauza de forta majora impiedica, temporar, executarea contractului. Dupa incetarea cazului de forta majora, obligatiile care nu au putut fi executate pe timpul cat a durat forta majora, vor putea fi executate in natura. Numai daca dupa aceasta data executarea in natura a obligatiilor restante a devenit obiectiv imposibila, furnizorul este exonerat de raspundere.



De mentionat ca desfacerea contractului prin acordul partilor este denumita revocare, atunci cand este vorba de un contract a carei executare insa nu a inceput. Daca executarea contractului a inceput, desfacerea lui se numeste reziliere. Dar si revocarea, intocmai ca si rezilierea, nu are efect retroactiv, ci produce efecte numai pentru viitor.

9. Intinderea puterii obligatorii; principiul relativitatii contractului

in conformitate cu prevederile art. 973 Cod civil: Conventiile n-au efect decat intre partile contractante. in virtutea acestui principiu, contractele produc efecte numai intre partile contractate. Ter|ele persoane, adica cele straine de contract nu pot sa devina titularul unui drept izvorat din contractul incheiat si nici sa fie tinuta la executarea obligatiilor decurgand din acest contract. De la aceasta regula in dreptul nostra civil nu cunoaste nici o exceptie, nefiind de conceput ca prin acordul de vointa al partilor contractante sa se nasca o obligatie in sarcina unei persoane din afara contractului.

De altfel, acest principiu formulat indeosebi pentru obligatiile contractuale se aplica tuturor obligatiilor, chiar si celor extracontractuale. Orice raport de obligatie nu leaga deci decat pe creditor de debitor, determinate prin contract ori de catre lege si nu are nici un efect asupra tertilor.

in concluzie, nu putem spune ca relativitatea efectelor contractului nu contrazice, ci chiar presupune opozabilitatea contractului fata de terti. Astfel, tertii sunt protejati de abuzul pe care 1-ar putea savarsi partile, in special, prin inserarea unor obligatii in sarcina tertilor dar acestia din urma nu pot sa ignore existenta drepturilor si obligatiilor nascute prin contract, in patrimoniul partilor contractante.

Daca tertii nu pot ignora contractul ca fapt social, cu toate consecintele juridice de rigoare, partile putand, pe acest temei, sa le opuna contractual, aceasta nu exclude ca tertii, atunci cand au interes, sa-1 invoce chiar impotriva parfilor insele.

Distinctia dintre relativitate si opozabilitate este in ultima instanta expresia deosebirii referitoare la faptul ca, in timp ce pentru parti contractul are natura unui act juridic, contractul este, din punct de vedere al tertilor un fapt-

Deosebirea mentionata este importanta sub doua aspecte. In primul rand, incalcarea drepturilor ori impiedicarea executarii izvorate din contract atrage raspunderea contractuala sau, dupa caz, raspunderea delictuala, in functie de autorul unei asemenea fapte ilicite care poate fi o parte contractanta, respectiv o terta persoana.

in al doilea rand, din perspectiva regulilor privind proba contractului se vor supune exigentelor constituite in art. 1191 si urmare Cod civil, pe cand tertii vor putea dovedi existenta contractului prin orice mijloc de proba.

De mentionat ca, in dreptul nostru civil sunt totusi exceptii de la principiul relativitatii efectelor contractului, in sensul ca sunt situatii in care o persoana straina de un anumit contract poate deveni titulara unor drepturi si obligatii din acest contract, sau numai a unor obligatii.

in continuare vom analiza succint aceste exceptii: promisiunea faptei altuia, stipulatia pentru altul si simulatia.

A. Promisiunea faptei altuia (conventia de porte-fort)

Promisiunea faptei altuia este un contract prin care o persoana -debitorul - se obliga fata de creditor sa determine o terta persoana sa-si asume un anume angajament juridic in folosul creditorului din contract.

De exemplu, se poate obliga fata de creditor pentru a-1 determina pe ter| sa ratifice un contract la care nu a participat una dintre partile contractante fiind creditorul insusi, sau sa vanda acestuia cota parte din dreptul de proprietate asupra unui bun dupa ce, in prealabil, debitorul insusi a vandut aceleiasi persoane propria sa cota din acest drept.

Acela care promite, deci se obliga, este o parte contractanta chiar daca indeplinirea promisiunii va atarna de conduita tertului, o conduita liber determinata si consimtita. Despre o obligatie in sarcina tertului se va putea vorbi numai dupa ce acesta insusi isi va asuma, in mod liber.

A se vedea F. Deak, C. Birsan, Gh. Beleiu - „Drept civil roman - curs selectiv', Ed. Press Mihaela SRL, Bucurejti, 1998, pag.222-223 ''Idem., pag.57

angajamentul mentionat in conventia respectiva. Deoarece debitorul nu se obliga la a presta diligentele necesare pentra ca tertul sa-si asume angajamentul fata de creditor, inseamna ca executarea promisiunii se consuma in momentul incheierii actului juridic respectiv de catre ter| in beneficiul creditorului. Deci, aceasta obligatie de rezultat priveste numai asumarea de catre ter| a angajamentului urmarit de creditor, nu si executarea sa efectiva. Daca tertul nu-si executa obligatia ce si-a asumat-o personal fata de creditor, va fi angajata, in mod exclusiv asa cum vom vedea, raspunderea civila. Se pot distinge doua forme de porte-fort:

principals - cand intre doua persoane se incheie un contract al carui obiect unic consta in prestatia debitorului de a-1 determina pe un tert sa-si dea consimtamantul la incheierea unui contract cu creditorul;

accesorie - cand consta intr-o clauza ce se integreaza intr-un contract si prin care debitorul se obliga, printre altele, sa obtina acordul sau consimtamantul unui tert.

Conventia de porte-fort poate avea numeroase aplicatii practice:

in materia contractului de mandat (art. 1546, alin. 2 C.civ.),

in cazul instrainarii unui bun indiviz de catre unui dintre coproprietari,

in ipoteza actelor juridice ce se incheie pe seama persoanelor absente si incapabililor etc.

in ceea ce priveste efectele conventiei de porte-fort, se invedereaza faptul ca, in sarcina debitorului, se naste o obligatie de a face si, in acelasi timp, de rezultat. Debitorul se obliga sa determine o terta persoana sa incheie sau sa ratifice un act juridic. Daca actul respectiv va fi incheiat sau ratificat, se considera ca debitorul si-a indeplinit obligatia contractuala.

in realitate, debitorul promite fapta sa proprie de a determina pe o ter^a persoana sa ratifice sau sa incheie un act juridic. Tertul nu este obligat prin vointa promitentului. El va fi obligat numai daca isi va manifesta vointa in acest sens ^^

B. Stipulatia pentru altul

Defini|ia stipulatiei pentru altul nu este cuprinsa intr-un text de lege, ea fiind formulata in literatura juridica de specialitate. Stipulatia pentru altul sau contractul in folosul unei terte persoane este acel contract prin care o persoana, denumita promitent, se obliga fa^a de o alta persoana, denumita stipulant, „sa dea', „sa faca' sau „sa nu faca' ceva anume ce, in lipsa acestei obligatii, ar fi putut sa faca in folosul unei persoane straine de aceasta conventie, denumita Jert beneficiar.

Rezulta ca stipulatia pentru altul implica trei persoane: stipulantul, promitentul, acestia fiind partile contractante si tertul beneficiar.

Liviu Pop, op. cit., pag. 109-110.

Pentru a produce efecte juridice pe langa intrunirea cumulativa obligatorie a tuturor conditiilor cerute pentru validitatea unui contract in general (art.948 Cod civil) si alte doua conditii speciale:

exprimarea neechivoca a vointei de a stipula (animus stipulandi);

persoana tertului beneficiar trebuie sa fie determinata la momentul incheierii contractului, ori determinabila in raport cu data executarii acestuia.

Raporturile juridice dintre stipulant si promitent izvorate de contractor in folosul unei ter|:e persoane au in continutul lor dreptul de a pretinde celui de-al doilea sa execute, in natura sau echivalent, obligatii asumate in folosul tertului beneficiar.

Dreptul creat prin contractul perfectat intre stipulant si promitent, drept corelativ obligatiei asumate de catre acesta din urma se naste direct, nemijlocit in patrimoniul tertului beneficiar chiar din momentul incheierii stipulatiei in lipsa unei clauze contrarii. Ca atare, unui dintre efectele juridice ale contractului, si anume dreptul creat in favoarea tertului, se repercuteaza asupra unei persoane straine de contract, partile stipulafiei pentru altul fiind dupa cum am aratat stipulantul si promitentul.

Din acest punct de vedere, acceptarea dreptului de catre tertul beneficiar nu are efect constitutiv ci efect declarativ prin aceea ca se consolideaza, cu efect retroactiv, un drept nascut in patrimoniul sau inca din momentul incheierii stipulatiei pentru altul.

Tertul beneficiar dobandeste, o data cu tertul subiectiv izvorat din stipulatie, si dreptul la actiune care se exercita, bineinteles, asupra debitorului, adica a promitentului. In mod concret, tertul beneficiar va putea sa il actioneze in justitie pe promitent, obligandu-1 la executarea in natura sau in echivalent (daune-interese) a obligatiei corelative dreptului respectiv. Desi in dreptul nostru lipseste o reglementare expresa cu valoare de principiu referitoare la admisibilitatea stipulatiei pentru altul, legislatia civila si cea comerciala prevad cateva cazuri de aplicatie a acestui procedeu juridic in diferite materii speciale:

in materia contractului de renta viagera (art. 1642, alin. 1 C.civ.) se prevede ca renta viagera, la plata careia se obliga debirentierul, poate fi stipulata in favoarea unei terte persoane.

in materia contractului de asigurare, conform art. 477 C.com. si art. 56 din Decretul nr. 471 din 1971, asiguratul (stipulantul) poate stipula ca societatea de asigurare sau asiguratorul (promitentul) s plateasca indemnizatia de asigurare unei terte persoane.

in materia contractului de transport, art. 432-434 si 438 C.com., sugereaza ca acest contract poate fx incheiat in favoarea unei terte persoane.

in materia contractului de donatie, din interpretarea art. 829 si 832 C.civ., rezulta ca suntem in prezenta unui caz de aplicatie practica a stipula|iei pentru altul in situatia donatiei cu sarcina, atunci cand donatorul (stipulantul) si donatarul (promitentul) au prevazut expres in contract ca acesta din urma va fi obligat sa execute o prestatie in favoarea unei terte persoane.

Referitor la natura juridica sau mecanismul stipulatiei pentru altul, originalitatea acesteia consta in faptul ca din contractul incheiat intre stipulant si promitent se naste un drept in beneficiul unei terte persoane, straine de contract.

C. Simulatia, exceptie de la principiul opozabilitatii fata de terti

Simulatia, ca exceptie de la opozabilitatea contractului este defmita ca fiind acea situatie juridica in care tertii pot ignora cu desavarsire existenta acestuia. In doctrina juridica o asemenea situatie este identificata cu simulatia.

Definitia legala in sistemul de drept national roman se poate deduce din dispozitiile art. 1175 C.civ., potrivit cu care actul secret prin care se modifica un act public are putere numai pentru parfi si succesorii lor universali, nu si fata de alte persoane.'^^

In mod practic, simulatia este o operatiune juridica in cadrul careia doua persoane incheie un contract public, aparent, dar „mincinos' intrucat nu reflects vointa lor reala, aceasta fiind exprimata prin contract secret, ocult „un contrainscris' incheiat anterior conflictului public.

De mentionat ca in situatia in care contractul public reflects vointa reals, sincera a pSrtilor si in care, in genere, nu exists un acord simulatoriu, suntem in prezenta unei simple modificSri aduse prin acordul pSrtilor, primul contract incheiat intre acestea. In functie de modul in care a fost conceput contractul aparent si de elementul in privinta caruia opereazS simulatia, aceasta poate imbraca mai multe forme: contractul fictiv, contractul deghizat si contractul prin care se realizeazS o interpunere de persoanS.

a) Simulatia prin incheierea unui contract public fictiv presupune o
disimulare totals a realitatii. Partile convin astfel prin contractor secret
incheiat in prealabil cS nu exists, in realitate, contractor public ce urmeazS
sS se perfecteze intre ele.

O asemenea simulatie poate conduce, de exemplu, la inducerea in eroare a creditorului chirografar al aparentului vanzStor, care de coniventa cu falsul cumparator, urm5reste sS scoata un anumit bun de sub incidenta unei iminente urmSriri silite.

b) Simulatia prin deghizarea contractului public implicS faptul cS
intre pSrtile contractului public s-a incheiat intr-adevSr, un contract.

Ion Dogaru, Drept civil. Idei producatoare de efecte juridice, Ed. ALL BEACK, Buc, 2002, pag. 168. A se vedea Liviu Pop, op. cit., pag. 115.

Asadar, nu mai este vorba despre un contract public fictiv, ci despre faptul ca acest contract are natura juridica diferita adica o deghizare totala. De pilda, contractul public este un contract de donatie, iar contractul secret este un contract de vanzare-cumparare sau, eel putin, anumite clauze diferite fata de cele existente in contractul real, adica deghizare partiala. De exemplu, contractul public de vanzare-cumparare are prevazut o scadenta mai indepartata decat scadenta reala, convenit prin contractul secret de

'y

vanzare-cumparare. De asemenea, partile pot conveni asupra deghizarii pretului, ca valoare, in acest sens fiind concludenta practica judiciara.

Din moment ce in actul de vanzare-cumparare al unei contractii s-a prevazut pretul de 64,874 lei, mentionandu-se, totodata, ca acest pre^ indicat mai sus este simulat - pretul real fiind de 300.000 lei - paratii-cumparatorii trebuie sa faca dovada platii diferentei (dintre pretul real si pretul simulat), iar nu reclamanta sa faca dovada ca aceasta diferenta nu i-a fost achitata.

Cum din probele administrate in cauza se retine ca paratii nu au fost in masura sa efectueze o atare dovada, in mod legal instanta de recurs i-a obligat pe paratii-cumparatori sa plateasca diferenta in litigiu reclamantei-vanzatoare (T.S., dec. nr.9/1986, cu note de: LA. Chira (I); V. Stoica, MarietaRonea (II), Dr. nr.2-3/1991, pag.41-52).

c) Simulatia prin interpunere de persoane are loc in conditiile in care contractul public urmeaza sa produca efecte juridice intre persoanele mentionate in contractul secret.

Ceea ce este caracteristic acestei forme de simulatie este aspectul ca ambele parti din contractul aparent urmaresc, in mod constient, ca efectele contractului sa se produca fata de o terta persoana, care participa la incheierea contractului secret si care, in consecinta, consimte sa i se asigure anonimatul prin interpunerea unei persoane.

Simulatia este o operatiune juridica cu caracter complex, a carei existenta presupune prezenta unor conditii specifice:

A. Contrainscrisul sa fie un act secret. Aceasta inseamna ca actul
real sau contrainscrisul trebuie sa fie incheiat astfel incat existenta si
cuprinsul sau sa fie necunoscute partilor. Aprecierea caracterului secret este
o chestiune de fapt. Contrainscrisul este lipsit de caracter secret in toate
cazurile cand a fost supus unei publicitati.

B. Contrainscrisul trebuie sa fie un act contemporan cu actul
aparent.
Nu poate fi vorba de simulatie cand actul aparent este incheiat
anterior actului secret. Lipsa actului secret la incheierea actului aparent face
ca simulatia sa nu existe.

C. Intentia corauoa a partilor de a Simula. Ea nu se reduce doar la
intenfia de a-i determina pe terti sa creada intr-o aparenta juridica.

A se vedea F. Deak, C. Birsan, Gh. Beleiu, op. cit., pag.244. '^^ A se vedea F. Deak, C. Birsan, Gh. Beleiu, op. cit., pag. 74.

imprejurare care s-ar putea realiza si printr-o simpla modificare secreta a contractului. Asadar, intentia de a simula se deosebeste de discordanta ce poate aparea intre vointa declarata si vointa reala, care se va rezolva prin interpretarea contractului.'^'^

10. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

In general, problema fortei obligatorii a contractului, astfel cum a fost acesta tratat, are in vedere toate contractele.

Reciprocitatea si interdependenta obligatiilor izvorate din contractele sinalagmatice determina insa unele efecte specifice pentru aceste contracte atunci cand, in faza executarii, survin unele imprejurari, imputabile sau nu uneia dintre partile contractului, de natura sa creeze un dezechilibru intre partile contractante.

Insusi faptul incontestabil al „puterii de lege' a contractului, in sensul art. 969, alin. 1 Cod civil, adaptat la specificul contractului bilateral explica de ce in astfel de imprejurari se ingaduie uneia dintre parti fie sa suspende executarea contractului, fie sa tinda chiar la desfiintarea sa prin initiativa unilaterala.

Vom examina succint in cele ce urmeaza aspectele cele mai importante legate de cele trei efecte specifice contractelor sinalagmatice:

10.1. Exceptia de neexecutare a contractului (exceptio non adimpleti contractus)

in literatura juridica exceptia de neexecutare a contractului este definita ca fiind un mijloc de aparare aflat la dispozitia uneia dintre partile contractului sinalagmatic in cazul in care i se pretinde executarea obligatiei ce-i incumba, fara ca partea care pretinde aceasta executare sa-si execute propriile obligatii.

Prin invocarea acestei exceptii, partea care o obtine, fara interventia instantei judecatoresti o suspendare a executarii propriilor obligatii, pana la momentul in care cealalta parte isi va indeplini obligatiile ce-i revin. In momentul in care aceste obligatii vor fi indeplinite efectul suspensiv al exceptiei de neexecutare a contractului inceteaza.

Reciprocitatea si interdependenta, obligatiilor, imprejurari care fac ca fiecare dintre obligatiile reciproce sa fie cauza juridica a celeilalte implica simultaneitatea de executare a acestor obligatii. Se naste astfel, posibilitatea de invocare a exceptiei de neexecutare in cazul in care simultaneitatea nu este respectata.

Liviu Pop, op. cit., pag. 121-123.

A se vedea T.R. Popescu, op. cit., pag.

Aceasta exceptie este o sanctiune specifica a faptului ca partea care pretinde executarea obligatiei nu intelege sa-si indeplineasca indatoririle contractuale pe care si le-au asumat.

Temeiul juridic al exceptiei de neexecutare a contractului consta in principiul reciprocitafii si interdependentei obligatiilor partilor in contractele sinalagmatice.

Codul civil reglementeaza expres cateva aplicatii practice ale exceptiei in cazul contractelor de vanzare-cumparare, schimb si depozit oneros.

Pentru a putea invoca exceptia de neexecutare a contractului, trebuie sa fie indeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

obligatile reciproce ale partilor sa aiba temeiul in acelasi contract,

sa existe o neexecutare a obligatiilor, chiar partiala, dar suficient de importanta din partea celuilalt contractant,

neexecutarea sa nu se datoreze faptei celui care invoca exceptia de neexecutare, fapta care 1-a impiedicat pe celalalt sa-si execute obligatia,

raportul contractual, prin natura sa, trebuie sa presupuna regula executarii simultane a obligatiilor celor doua parti.

10.2 Rezolutiunea si rezilierea contractului

Rezolutiunea este desfiintarea unui contract bilateral, cu executare dintr-o data, in cazul in care una dintre parti nu-si executa obligatia sa. Are efect retroactiv inlaturand efectele contractului nu numai pe viitor, dar si in trecut si repunand lucrurile in situatia existenta inainte de a fi incheiat, atat intre partile contractante, cat si fata de tertele persoane. Partile isi restituie reciproc prestatiunile executate, iar drepturile constituite in favoarea ter^elor persoane asupra obiectului supus restituirii, sunt desfiintate. Rezolutiunea este consecinta neexecutarii culpabile a obligatiei uneia dintre parti. Ca urmare a obligatiei celeilalte, rezolutiunea opereaza prin efectul vointei prezumate a lor; fiecare dintre parti este presupusa a fi contractat in vederea obtinerii indeplinirii prestatiunilor celeilalte. De aceea, partea care si-a executat obligatia sa ori este gata sa o execute, poate sa ceara rezolutiunea pentru neexecutarea obligatiei de catre cealalta parte; neexecutarea trebuie sa fie imputabila debitorului.

Din analiza cuprinsului art. 1020-1021 C.civ. rezulta ca, de regula, rezolutiunea contractului este judiciara, adica trebuie sa fie pronuntata de instanta de judecata.

Rezolutiunea judiciara se aplica numai categoriei contractelor sinalagmatice, aceasta deoarece interdependenta obligatiilor contractuale, explicata pe ideea bivalenta de cauza, este specifica doar acestor contracte.

Rezolutiunea se aplica tuturor contractelor sinalagmatice si comutative. In schimb, ea nu este aplicabila unora dintre contractele sinalagmatice aleatorii, ca de exemplu: contractul de renta viagera (art. 1647 C.civ.), contractul de asigurare si de joc sau prinsoare.

Contractele pot cuprinde clauze exprese prin care partile stipuleaza rezolutiunea lor de plin drept, in cazul neexecutarii obligatiilor de catre una din ele. Aceste clauze poarta denumirea de pacte comisorii exprese si urmaresc astfel, limitarea sau chiar inlaturarea rolului instantei de judecata in pronuntarea rezolutiunii.

Vointa comuna a parfilor de a stipula o astfel de clauza trebuie sa fie declarata fara echivoc in cuprinsul contractului.

Rezilierea intervine, spre deosebire de rezolutiune, in cazul neexecutarii culpabile a unei obligatii izvorate dintr-un contract sinalagmatic cu executare succesiva.

Aceasta deosebire, remarcata asupra domeniului de aplicare determina, in mod logic, o diferentiere partiala in privinta efectelor. Deoarece prestatiile succesive deja executate nu se mai pot restitui, rezulta ca desfiintarea contractului, in cazul rezilierii, va produce efecte numai pentru viitor, partile ne mai fiind repuse in situatia de fapt anterioara incheierii contractului.

In afara acestor deosebiri, rezilierea este, ca si rezolutiunea, o sanctiune de drept civil a decis ca, in principiu, debitorul aflat in culpa poate impiedica rezolutiunea contractului, executandu-si obligatia chiar in cursul procesului. Dar, in cauza de fa|a, rezolutiunea contractului se justifica - desi ulterior chemarii lor in judecata, paratii au consemnat ratcle restante si cele scadente la zi - data fiind starea conflictuala dintre parti, determinata exclusiv de catre parati, care, timp de trei luni, nu au achitat ratele de pret convenite (ca urmare a cumpararii de catre ei a imobilului) la termenele stabilite, incercand apoi, in instanta, sa justifice aceasta neplata prin diferite aparari, ce s-au dovedit a fi nereale.

Ori, este de neconceput ca reclamanta - femeie in varsta de 70 de ani, grav bolnava - pentru a-si incasa ratele de pret ale imobilului vandut, sa fie nevoita sa-i actioneze periodic pe parati in judecata, motiv pentru care instanta apreciaza ca plata facuta ei ulterior punerii lor in intarziere -prin rezolutiunea contractului de vanzare-cumparare cu privire la imobilul in litigiu si restabilirea situatiei anterioare in cartea funciara (Tirgu-Jiu, nr. 525/1985 in RRD nr. 10/1985).

10.3. Riscurile contractului

Aceasta problema este in stransa legatura cu una din cauzele de stingere a obligatiilor: imposibilitatea fortuita de executare. Astfel, atunci cand o obligatie contractuala nu mai poate fi executata datorita unui eveniment de forta majora, in principiu, se stinge. Debitorul se afla liberat de obligatie pentru imposibilitate de executare.

Situatia este complicata daca obligatia a carei executare a devenit imposibila pentru forta majora s-a nascut dintr-un contract sinalagmatic.

Cine suporta riscurile sau consecintele daunatoare ale imposibilitatii fortuite de executare a obligatiilor uneia din parti?

Generalizand dispozifiile fragmentare ale Codului civil, jurisprudent admite fara discutie regula: res peril debitori. Asadar, riscul neexecutarii este suportat de catre partea a carei obligatie, datorita fortei majore, nu mai poate fi executata. Ea va trebui sa suporte toate cheltuielile pe care le-a facut in vederea executarii obligatiilor si, in general, toate daunele pe care le antreneaza imposibilitatea fortuita de neexecutare.

Fundamentul regulii res perit debitori consta in caracterul reciproc si interdependent al obligatiilor ce revin partilor contractante. In contractele sinalagmatice, obligatia fiecarui contractant este cauza executarii obligatiilor de catre celalalt contractant.

Codul civil prevede cateva cazuri de aplicatie practica a regulii potrivit careia riscul contractului il suporta debitorul obligatiei imposibil de executat in materie de locatiune (art. 1423 C.civ.), in materia contractului de antrepriza (art. 1481 C.civ.), in materia contractului de societate (art. 1515 C.civ.).

In ceea ce priveste suportarea riscurilor in contractele sinalagmatice translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a lucrurilor este suportat, de regula, de catre acea parte contractanta care are calitatea de proprietar al acestuia in momentul cand a pierit, aplicandu-se principiul res perit domino.

a. Ipoteza contractelor consensuale pure si simple prin care se
transmite dreptul de proprietate asupra unui bun cert

Aceste contracte permit transmiterea proprietatii de la instrainator la dobanditor in momentul incheierii contractului.

De la regula res perit domino, legea prevede o singura exceptie: conform art. 1074, alin. 2 C.civ. si art. 1156, alin. 2 C.civ., riscul pieirii fortuite a lucrului va fi suportat totusi de instrainator atunci cand, inainte de acest eveniment, el a fost pus in intarziere de catre dobanditor pentru motivul ca nu si-a executat, in termen, obligatia de predare.

b. Ipoteza contractelor in care transmiterea proprietatii are loc
ulterior momentului incheierii contractului

Este cazul contractelor prin care se instraineaza lucruri de gen si bunuri imobile in sistem de carte funciara. De asemenea, intra in aceasta categoric si contractul de instrainare a bunurilor certe, atunci cand partile se inteleg ca transmiterea dreptului de proprietate va avea loc la un moment ulterior incheierii contractului.

in toate aceste situatii, riscul pieirii fortuite a lucrului intre momentul incheierii contractului si acela al transmiterii proprietatii, il va suporta instrainatorul, conform principiului res perit domino.

Riscul neexecutarii contractului va fi suportat de debitorul ale carui obligatii au devenit imposibil de executat conform celuilalt principiu res perit debitori. Debitorul obligatiei imposibil de executat este instrainatorul.

c. Ipoteza contractelor in care transferul proprietatii este afectat de o condi^ie

In situatia cand transmiterea proprietafii este afectata de o conditie suspensiva, riscul pieirii fortuite a bunului se suporta de catre instrainator, el fiind proprietarul sau. Riscul neexecutarii contractului nu se pune, deoarece contractul a carui fiinta a fost suspendata nu se mai poate perfecta.

In situatia cand transmiterea dreptului de proprietate este afectata de o conditie rezolutorie, daca lucrul piere fortuit inainte de realizarea conditiei, riscurile contractului se vor suporta de catre dobanditor care este proprietarul sau.

11. Conditiile de validitate a contractului

in cadrul primei parti a lucrului ne-am referit pe larg asupra conditiilor de validitate a actelor juridice civile in general, cu referire la contract.

De aceea vom prezenta succint doar cateva particularitati ale conditiilor de validitate a contractului.

Asa cum am vazut, conditiile cerute de legea civila pentru formare a contractelor sunt: capacitatea de-a contracta, consimtamantul, obiectul si cauza.

11.1. Capacitatea de a contracta

Orice persoana fizica are capacitatea de a contracta, daca nu este declarata de lege ca incapabila. Referitor la persoanele juridice trebuie sa aratam ca insasi capacitatea de folosinfa a acestora este restransa prin regula specialitatii. In virtutea careia o persoana juridica nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei. Ca urmare, persoana juridica poate savarsi orice fel de acte si deci poate incheia contracte dar numai in limitele determinate de scopul ei, prevazut ca atare in lege, in actul de infiintare sau in statut.

Asadar, atat in privinta persoanelor fizice, cat si in privinta persoanelor juridice, regula este capacitatea de contracta, iar incapacitatea, exceptia. Aceasta inseamna ca incapacitatile nu pot rezulta decat din lege; ele nu se prezuma.

De mentionat ca actele normative referitoare la incapacitatea de exercitiu sunt de stricta interpretare.

Consimtamantul

Asa cum am vazut, consimtamantul inseamna acordul de vointa a parfilor unui contract, acord de vointa care constituie insusi contractul si da nastere astfel drepturilor si obligatiilor respective.

In sens restrans, prin consimtamant intelegem vointa uneia dintre par|i, prin care se accepta oferta de contractare a celeilalte parti. Codul nostru civil arata in acest sens printre conditiile esentiale pentru validitatea unui contract, consim|amantul valabil a celui ce se obliga (art. 948 C.civ.).

Tot in sens restrans este considerat consimtamantul cand legea se refera la viciile uneia dintre partile contractante.

Regula este ca, in lipsa unci dispozitii legate care sa dispuna altfel, consimtamantul se poate exprima in orice forma. Aceasta libertate insa este limitata uneori de cerinta, preconstituirii unui mijloc de proba ^

Retroactivitatea fiind un efect juridic caracteristic nulitatii, cunoaste in situatii delimitate unele exceptii, pe care le vom analiza la timpul potrivit.




loading...





Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate