Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Aspecte generale privind cauzele care inlatura caracterul penal al faptei


Aspecte generale privind cauzele care inlatura caracterul penal al faptei




Aspecte generale privind cauzele care inlatura caracterul penal al faptei

1.1. Notiunea de caracter penal al faptei. Sistemul cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei.

Caracterul penal este o insusire sintetica caracterizata de prezenta trasaturilor esentiale fara de care nu poate exista o infractiune:

Ø      fapta sa fie prevazuta de legea penala;




Ø      fapta sa prezinte un grad de pericol social;

Ø      fapta sa fie savarsita cu vinovatie.

Lipsa oricarei dintre aceste trasaturi exclude existenta caracterului penal al faptei, exclude existenta infractiunii si deci raspunderea penala a faptuitorului. Caracterul penal al faptei este normativ fiind dat de dispozitiile legii penale, fiind expresia calificarii acesteia prin lege ca fapta ilicita.

Cauzele care au, potrivit legii penale, efectul de a inlatura caracterul penal al unei fapte consta in anumite stari, situatii, cazuri, imprejurari a caror existenta in timpul savarsirii faptei fac sa devina imposibila realizarea uneia dintre trasaturi . Toate aceste stari si situatii sunt prevazute de lege in Codul Penal sau in alte acte normative speciale. Sub aspect juridic, cauzele care inlatura caracterul penal al faptei functioneaza ca o conditie negativa de indeplinirea careia depinde existenta caracterului penal al faptei si deci existenta infractiunii si a raspunderii penale. Fapta nu va avea caracter penal daca aceasta conditie negativa este prezenta. Existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei poate fi invocata in orice stadiu al procesului penal, fiind una dintre cauzele care impiedica punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale (art.10, alin. 1, lit. e, C. proc. pen.) . Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu cauzele de inlaturare a raspunderii penale sau consecintele condamnarii (art. 119-139, Cod Penal). Aceste cauze exclud existenta infractiunii si a raspunderii penale, pe cand cauzele ce inlatura raspunderea penala opereaza numai asupra incidentei constrangerii penale si nu produc nici un efect asupra existentei infractiunii. Infractiunea exista, raspunderea penala exista, insa, aceasta raspundere pentru anumite ratiuni este inlaturata, nu mai produce efecte, sau cand efectele s-au produs le face sa inceteze.

De asemenea, aceste cauze nu trebuie confundate cu cauzele de nepedepsire, care nu au nici un efect asupra existentei infractiunii si a raspunderii penale. Fapta constituie infractiune, ea atrage raspunderea penala dar din consideratii de politica penala legea il scuteste pe faptuitor de sanctiunea penala (desistare la tentativa, retragere a marturiei mincinoase ). In final nu trebuie sa fie confundate aceste cauze nici cu inlocuirea raspunderii penale. Cand nu exista caracterul penal al faptei nu exista nici infractiune, nici raspundere penala, ori in acest caz exista si infractiune si raspundere penala, dar aceasta este inlocuita cu o raspundere nepenala, fiindca se apreciaza de instanta ca scopul constrangerii juridice ar putea fi realizat si prin atribuirea unei raspunderi nepenale.

1. 2. Cauzele ce inlatura caracterul penal al faptei

Aceste cauze sunt susceptibile de clasificare in raport cu mai multe criterii si anume:

a)      In raport cu trasaturile esentiale ale infractiunii, cauzele care inlatura caracterul penal al faptei sunt de trei feluri:

Ø      Cauzele care inlatura pericolul social: Exista cazuri cand prin recunoasterea legala a unor activitati se ingaduie implicit efectuarea unor acte care sunt inerente exercitarii acelor activitati, dar care prin natura lor prezinta pericol social si sunt prevazute de legea penala. De exemplu, atingerile aduse integritatii corporale prin operatii chirurgicale sau lovirile si ranirile provenite din intrecerile sportive desfasurate regulamentar. In aceasta categorie exista si cazurile in care desi in mod abstract o fapta prezinta gradul de pericol social al infractiunii, fiind incriminata ca atare, totusi, in concret ea este lipsita de pericolul social propriu infractiunii. Problema faptei prevazute de legea penala care nu prezinta in concret pericolul social al unei infractiuni este solutionata, in dreptul nostru penal, in cadrul unei institutii speciale prevazute in art. 181 C. pen., cu denumirea de "fapta care nu prezinta pericolul social al unei infractiuni" Tot in aceasta categorie intra unele cazuri in care anumite actiuni - care altfel ar fi cazut sub incidenta legii penale - sunt considerate expres, prin lege ca fiind socialmente utile si ingaduite (exemplu: perchezitia domiciliara - art. 101, Cod Procedura Penala, retinerea si arestarea preventiva -art. 143 - 148, Cod Procedura Penala).

Ø      Cauzele care inlatura vinovatia: Este vorba de stari, situatii sau imprejurari - prevazute expres de lege - care, facand sa dispara constiinta, vointa sau libertatea de actiune a persoanei care comite o fapta incriminata, exclud vinovatia si, implicit caracterul penal al faptei

In aceasta categorie intra in primul rand cauzele reglementate, prin art. 44-51 Cod Penal : legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica si cea morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia fortuita completa, minoritatea faptuitorului si eroarea de fapt. Tot din aceasta categorie fac parte si unele situatii particulare, reglementate prin dispozitii exprese cuprinse in partea speciala a Codului Penal (exemplu: efectuarea probei veritatii in caz de calomnie sau insulta- art. 207 Cod Penal; ingaduirea adulterului de catre sot art. 304 Cod Penal).

Ø      Cauzele care inlatura prevedera faptei de catre legea penala

In aceasta categorie sunt cuprinse acele situatii in care lipseste o prevedere legala in baza careia fapta savarsita sa poata fi considerata infractiune (exemplu: lipsa dublei incriminari in cazul faptelor savarsite in strainatate -art. 6 lit. a Cod Penal). Tot in aceasta categorie trebuie cuprinsa si situatia cand faptei concrete ii lipseste un element constitutiv cerut de textul care descrie continutul infractiunii, fiindca o fapta ce nu are elemente cerute de lege este o fapta pe care legea nu o prevede (exemplu: o amenintare care nu e de natura sa alarmeze -art. 193 Cod Penal). Acest punct de vedere al literaturii juridice pare a fi infirmat de art. 10, Cod Procedura Penala, care enumerand cauzele in care punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale e impiedicata, se refera distinct la situatiile in care "exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei"(lit. e).

Trebuie subliniat ca impartirea cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei dupa trasaturile esentiale asupra carora se rasfrang are un caracter relativ si este fara semnificatie sub raportul consecintelor juridice, deoarece toate aceste cauze numai in mod preponderent se rasfrang asupra unei trasaturi sau a alteia, caci, in realitate, prin intermediul acesteia, ele influienteaza indirect si existenta celorlalte. Cand o cauza de inlaturare a caracterului penal se intemeiaza pe o dispozitie de lege care, intr-o anumita situatie, considera ca fapta nu mai prezinta pericol social necesar pentru existenta unei infractiuni, implica direct ca in aceasta situatie fapta respectiva nu mai este incriminata si deci nu este prevazuta de lege, iar savarsirea ei nu mai poate fi socotita ca fiind efectuata cu vinovatie.

Tot astfel, prezenta unei cauze care, in principal, exclude vinovatia, face sa lipseasca si pericolul social, deoarece o fapta savarsita fara vinovatie poate fi vatamatoare sub aspectul material, dar, intrucat nu exprima o pozitie negativa constienta fata de valorile sociale protejate de lege, nu este si socialmente periculoasa.

De asemenea, existenta unei cauze care, face ca fapta sa nu fie prevazuta de legea penala impune concluzia ca acea fapta nu prezinta pericolul social specific unei infractiuni si nici nu este savarsita cu vinovatie, caci intentia si culpa -in acceptiunea dreptului penal- nu pot fi raportate decat la fapte care potrivit legii, constituie infractiuni .

Dupa criteriul sferei de aplicare cauzele se impart in :

-cauze generale, care sunt cele reglementate prin normele partii generale ale Codului Penal. Sunt de aplicatie generala, in sensul ca incidenta lor nu este limitata prin lege, la anumite infractiuni (exemplu: legitima aparare, constrangerea fizica sau morala).

-cauze speciale : care sunt prevazute, de regula, prin norme speciale si au sfera de aplicare restransa (exemplu: proba veritatii la insulta sau calomnie-art. 207 Cod Penal, indemnul sau incurajarea celuilalt sot in caz de adulter -art 304 Cod Penal).

Dupa criteriul naturii lor

-cauze reale: sunt de natura obiectiva si cuprind starile, situatiile sau imprejurarile care, in principal, exclud pericolul social al faptei, ori fac ca aceasta sa nu fie privita de legea penala. Sunt cauze reale de inlaturare a caracterului penal al faptei, cauzele care privesc pericolul social si cele referitoare la prevederile faptei in legea penala, operand "erga omnes" (fata de toti).

-cauze personale: sunt de natura subiectiva, iar efectele lor se rasfrang, in principiu, asupra vinovatiei. Sunt cauze personale de inlaturare a caracterului penal al faptei, cele care privesc vinovatia si opereaza numai fata de acei faptuitori la care se constata ca datorita uneia dintre aceste cauze au savarsit fapta fara vinovatie.





1.3. Constatarea cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei

Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei isi produc virtual efectul lor chiar in momentul in care s-au ivit. Acest efect opereaza insa concret, dupa ce cauza de inlaturare este judiciar constata si retinuta. Existenta cauzei ce inlatura caracterul penal poate fi invocata in orice faza a procesului penal, iar organele judiciare sunt obligate sa o constate si sa-i recunoasca efectul, din oficiu, ori de cate ori existenta acestuia rezulta din datele cauzei.

Sistemul cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei

Cauzele care vizeaza vinovatia: sunt stari, situatii sau imprejurari - prevazute expres de lege - care, facand sa dispara constiinta, vointa sau libertatea de actiune a persoanei care comite o fapta incriminata, exclud vinovatia, si, implicit, caracterul penal al acestei fapte. In aceasta categorie intra si cauzele prevazute in art .44-51 Cod Penal, dupa cum urmeaza:

v         Legitima aparare: Potrivit art.44 Cod Penal, o fapta se considera comisa in legitima aparare atunci cand savarsirea ei a fost necesara pentru inlaturarea unui atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva faptuitorului, a unei persoane sau impotriva unui interes obstesc, care pune in pericol persoana sau dreptul celui atacat ori interesul obstesc.

v         Starea de necesitate: prevazuta de art. 45 Cod Penal, este acea stare in care se afla o persoana care este nevoita sa savarseasca o fapta prevazuta de legea penala pentru a salva de la un pericol iminent, datorat intimplarii si care nu poate fi inlaturat in alt mod, viata, integritatea corporala sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes obstesc.

v         Constrangerea fizica si constrangerea morala. Este prevazuta de art.46 Cod Penal conform caruia: "nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, prevazuta de legea penala, savarsita din cauza unei constrangeri fizice careia nu i-a putut rezista.

De asemenea, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita din cauza unei constrangeri morale, exercitata prin amenintare cu un pericol grav pentru persoana faptuitorului ori a altuia si care nu poate fi inlaturata in alt mod".

Constrangerea fizica este, asadar, presiunea pe care o forta, careia nu i se poate rezista, o exercita asupra energiei fizice a unei persoane, in asa fel incat aceasta energie, fiind scoasa de sub puterea persoanei constranse, devine, sub aspect material, cauza unei fapte ilicite.

Constrangerea morala consta in presiunea pe care o persoana o exercita prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, determinand-o prin teama grava pe care i-o insufla si prin aducerea sa in situatia de a nu-si mai putea determina in mod liber vointa, sa comita o fapta prevazuta de legea penala.

Argumentul pentru care se inlatura caracterul penal al faptei savarsite sub actiunea unei constrangeri fizice sau morale este tocmai lipsa acestei trasaturi esentiale a infactiunii: vinovatia corelata cu lipsa libertatii de vointa a faptuitorului, "conditie indispensabila subiectului oricarei infractiuni" .

v         Cazul fortuit. Potrivit dispozitiilor art.48 Cod Penal, "nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala a carui rezultat este consecinta unei imprejurari care nu poate fi prevazuta". Exista, deci, caz fortuit atunci cand actiunea sau inactiunea unei persoane a produs un rezultat vatamator pe care acesta nu l-a prevazut si nu l-a dorit, ca urmare a unei forte (sau energii ) ce n-a putut fi, in mod obiectiv, prevazuta.

v         Iresponsabilitatea. Potrivit dispozitiilor art. 48 Cod Penal "nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu putea sa-si dea seama de actiunile sau inactiunile sale, ori nu putea fi stapan pe el". Prin iresponsabilitate se intelege, asadar, starea de incapacitate psihica a unei persoane care nu-si poate da seama de sensul sau urmarile actiunilor sau inactiunilor pe care le comite, iar volitiv, nu-si poate determina si dirija in mod normal vointa in raport cu propriile sale fapte.

v         Betia. In conformitate cu prevederile art. 49 alin. 1 Cod Penal "nu constitue infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii acesteia se gasea, datorita unor imprejurari independente de vointa sa, in stare de betie completa produsa de alcool sau alte substante". Potrivit art. 49 alin. 2 Cod Penal "starea de betie voluntara completa produsa de alcool sau alte substante nu inlatura caracterul penal al faptei. Ea poate constitui dupa caz o circumstanta agravanta sau atenuanta".

Betia este o stare psiho-fizica anormala, in care se gaseste o persoana datorita efectelor pe care le au asupra organismului sau si asupra facultatilor sale mintale, anumite substante existente, sau narcotice consumate de acea persoana ori introduse in corpul sau.

v         Minoritatea faptuitorului. In art. 50 Cod Penal se prevede ca "nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita de un minor care, la data comiterii acesteia nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal". In completarea acestei dispozitii legale, in art. 99 alin. 1 si 2 Cod Penal se prevede ca "minorul care nu a inplinit varsta de 14 ani nu raspunde penal", iar, minorul care are varsta cuprinsa intre 14 si 16 ani raspunde penal numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant".

Din aceste prevederi rezulta ca minorii care la savarsirea faptei nu indeplinise o anumita varsta sunt prezumati ca nu au aptitudine psihica de a distinge intre bine si rau, intre ceea ce este permis si ceea ce este oprit si nici de a actiona in deplina cunostinta de cauza.

v         Eroarea de fapt. Potrivit art. 51 Cod Penal "nu constitue infractiune fapta prevazuta de legea penala, cand faptuitorul in momentul savarsirii acesteia, nu cunoaste existenta unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei".

Rezulta ca atunci cand o persoana nu a conceput deloc sau a conceput gresit finalizarea fireasca a actiunilor sale voite, sau nu a cunoscut ori a cunoscut gresit unele date ale realitatii, esentiale pentru corecta caracterizare juridica a faptei savarsite, inseamna ca factorul intelectiv este profund afectat pentru ca realitatea era alta decat cea avuta in vedere de acea persoana cand a conceput si savirsit actiunea sau inactiunea respectiva. In acest caz este limpede ca a avut loc o deformare si a factorului volitiv pentru ca vointa s-a conformat constiintei si pentru ca, daca n-ar fi fost afectat de eroare, este posibil ca si manifestarea de vointa ar fi luat alt sens.

In afara de cauzele generale care inlatura caracterul penal al faptei prin excluderea vinovatiei, enumerate in art. 44-51 C. pen., exista si unele cauze speciale care inlatura caracterul penal al faptei si care sunt descrise in partea speciala a Codului penal. Asemenea cauze speciale sunt reglementate in art. 207 C. pen. (proba veritatii), in art. 255 alin. 2 (constrangerea la darea de mita), in art. 304 C. pen. (adulterul ingaduit de sot) si in art. 336 C. pen. (necesitatea militara in caz de lovire a inferiorului in timp de razboi) .

2. Referinte istorice privind legitima aparare si aspecte de drept comparat

Inca din cele mai indepartate timpuri si pana in epoca moderna, apararea vietii in conditiile unei agresiuni injuste, chiar prin mijloace care duc la suprimarea vietii agresorului, nu a fost pedepsita, impunitate ce apare ca o constanta in dreptul sanctionator.

In India, legile lui Manu prevedeau ca "acela care ucide pentru propria sa siguranta sau pentru a apara o femeie sau un brahman nu este vinovat de omor", iar in Iudeea, Talmudul edicta: "daca cineva vrea sa te omoare, ia-i-o inainte si suprima-l". Si in dreptul atenian legitima aparare era admisa: Demostene justificand folosirea violentei pentru apararea avutului in termeni care au ramas celebri: " Pe toti zeii, nu e oare ceva cumplit si nedrept si potrivnic nu numai legilor scrise, dar si acelor legi indeobste respectate de toti oamenii, sa nu mi se ingaduie sa ma folosesc de violenta impotriva celui care, cu vrasmasie imi rapeste avutul ? "




Datorita caracterului de clasa al dreptului sclavagist, beneficiul legitimei aparari nu era admis decat cetatenilor liberi, intrucat "daca un sclav omoara o persoana libera aparandu-se contra ei, va fi pedepsita ca un ucigas" .

In dreptul roman, principiul de a opune violentei violenta capata o consacrare mai precisa: " vim vi defendre omnis jura, omnis leges permittum". romanii spuneau ca este ingaduit a respinge forta prin forta, si acest drept il are omul de la natura.

Cicero invoca in favoarea lui Milone beneficiul scuzei legitimei aparari in sustinerea apararii acestuia, invinuit de asasinarea lui Clodius, aratand ca daca "exista circumstante si exista numeroase- in care omorul este legitim, desigur este just, devine chiar necesar cand se respinge violenta prin violenta. Este intradevar o lege nescrisa dar innascuta. Aceasta lege spune ca orice mijloc este onest pentru a ne salva viata, cand suntem expusi atacului briganzilor".

Legea celor XII Table cuprinde dispozitii care precizeaza limitele legitimei aparari. Din cuprinsul acestora rezulta ca simplul caracter nocturn al furtului este de ajuns pentru scuzarea uciderii hotului, considerand pe autor ca fiind in legitima aparare, fara sa se tina seama de motivul care l-a determinat sa ucida. In Iudeea, in caz de efractie in timpul noptii uciderea hotului era justificata pe considerentul ca "era posibil ca autorul furtuliu sa treaca la asasinat".

Aprecierea obiectiva a faptelor care scuza omorul incepe sa fie inlaturata abia in timpul lui Justinian, fiind inlocuita cu o apreciere subiectiva in sensul ca justificarea omorului in cazul furtului nocturn nu se mai putea face decat daca flagrantul delict era constat de strigatele celui care l-a surprins pe hot sau daca fapta era savarsita datorita temerei de moarte a victimei furtului.

Apararea contra unui agresor periculos, in dreptul roman, are ca fundament "un drept natural", universal recunoscut, fiind o lege a naturii si nu una civila. Fundamentul imunitatii faptei savarsite in legitima aparare rezida in absenta dolului, nefiind ilicia ("non iujuria facit"); se admitea in partea tertei persoane si chiar pentru onoare. Ca o consecinta, aceasta exclude si orice raspundere civila.

Dreptul germanic recunoaste in chipul cel mai larg liberul exercitiu al reactiei private violente pentru apararea vietii, proprietatii, onoarei.

Spre deosebire de greci si romani, care considerau legitima aparare ca un drept natural, in dreptul germanic acesta are un caracter special, derivand de pe o parte, dintr-un "drept la razbunare imediata si anticipata a victimei", iar pe de alta parte, prin punerea in afara legii a agresorului, sau a celui care violeaza domiciliul. Se oferea deci posibilitatea de a-l ucide printr-un fel de executare anticipata care prevede condamnarea.

Fara a exista o notiune precisa a legitimei aparari, functia ei in dreptul germanic o indeplinea pe aceasta "privare a pacii" agresorului, dictata de lege, in virtutea careia vendeta era permisa .

In feudalism, sub influenta religiei crestine, dreptul canonic reglementeaza legitima aparare, admitand-o atat pentru salvarea vietii, cat si a patrimoniului, chiar si in favoarea tertilor intervenienti. In principiu, a fost recunoscuta prin "Decretum Gratiani" (mai limitat) si apoi prin "Codul Carolina ("cine ucide in justa aparare nu este responsabil").

Fundamentata pe "dreptul natural", legitima aparare trebuie sa fie in corelatie cu agresivitatea si proportionala cu ea, iar folosirea fortei sa fie justificata de o "causa defensoris "(dorinta de aparare) si de o "causa ultionis (dorinta de razbunare).

In legatura cu omuciderea in stare de legitima aparare, plecandu-se de la notiunea de "homicidum necessitas", se aplica criteriul de apreciere intre necesitatea "inevitabilis" si "evitabilis". In asemenea conditii, in cazul in care cel atacat ar fi ucis pe agresor, in imprejurari in care s-ar fi putut apara si altfel ("alias evadere posse"), ramanea culpabil si ca atare pedepsibil.

Inspirat de dreptul roman, dreptul feudal a operat o conciliere cu morala crestina sub influienta careia legitima aparare pierde caracterul de "drept" pentru a deveni o "necesitate" care este o scuza, supusa penitentelor canonice si in care apararea altuia este mai mult o datorie.

Legitima aparare apare ca o actiune nepedepsibila si nu ca una neculpabila. Aceasta conceptie a fost dominanta si in vechiul drept francez, cu atat mai mult cu cat sistemul oferea unele beneficii fiscale. Autorul unui omor in stare de legitima aparare, era supus aceleeasi represiuni ca si in cazul in care actiunea lui ar fi fost libera, intrucat nu-i este permis sa-si faca dreptate singur.

Avand in vedere insa circumstantele in care s-a savarsit fapta, dupa pronuntarea condamnarii, culpabilul in genunchi putea cere gratierea prin asa numitele "lettres de rémissions", asteptand in inchisoare verdictul regelui.

Autorul faptei nu se bucura de o absolvire "ope legis", ci trebuia sa obtina gratierea regelui (nu a judecatorului), dupa ce satisfacea pretentiile banesti ale partii civile.

Doctrinarii scolii "dreptului natural" considerau ca impunitatea faptei comise din necesitate este o exceptie subinteleasa a legii sau daca ar rezulta din "contractul social".

Plecandu-se de la ideea ca legea pozitiva se suprapune peste dreptul natural fara a-l distruge, s-a aratat ca legea naturala il autorizeaza pe individ sa se protejeze in caz de pericol, chiar sacrificand dreptul altuia, astfel incat actiunea comisa de el se plaseaza in afara ordinii juridice.

Dintre adeptii dreptului natural, Pufendorf fundamenteaza impunitatea actului necesar pentru irezistibilitatea instinctului de conservare. El are meritul de a fi facut in mod clar distinctia intre starea de necesitate si legitima aparare, considerand legitima aparare ca un "drept" al omului, iar starea de necesitate ca un imperativ al instinctului de conservare.

In epoca moderna, institutia legitimei aparari, in reglementari precise, cu mici variatii de amanunt, este prezenta in toate codurile penale. Daca asupra nepedepsirii actelor comise in legitima aparare si, in general, asupra conditiilor referitoare la atac si aparare, reglementarile actuale sunt asemanatoare, fundamentarea teoretica, justificarea acestei cauze de excludere a caracterului penal al faptei, a dat nastere la controverse, la elaborarea de teorii de pe pozitii deosebite .

Legitima aparare in vechiul drept romanesc

Este cert ca legitima aparare a fost cunoscuta si de rinduielile existente in dreptul obisnuielnic pe meleagurile tarii noastre .

Printre primele inscrisuri despre impunitatea actiunii de aparare se citeaza un fragment din tratatul incheiat de Sigismund I in anul 1519 cu Stefan cel Tanar, in care, printre dispozitiile referitoare la pedepsirea violului, se gaseste si mentiunea ca "daca un astfel de violator va fi ucis in indeplinirea faptei, pentru moartea sa nu va urma nici o para" .

In legiuirile lui Matei Basarab si Vasile Lupu legitima aparare cunoaste o reglementare precisa.

Astfel Cartea Romaneasca de invatatura (1646) are un capitol intitulat "Cauze care apara de pedeapsa", in care legitima aparare figureaza in urmatorii termeni: "cel care ucide pe omul ce vine spre el sa-l ucida nu se va certa nicicum; iara de va merge nestine sa-l ucida pre cineva si cel il va tampina si-l va ucide pre dans, atunce sa nu se cheme ca l-au ucis nestine, ci sa se zica ca s-au ucis singur" (glava 11).

In Transilvania, Tripartitum -Werböczi aplica legitima aparare atat la ocrotirea trupului si a persoanei cat si pentru pastrarea lucrurilor nemiscatoare sau a mostenirilor.

Se face o clara demarcatie intre apararea necesara si razbunare, aratandu-se ca "toate legile si toate drepturile ingaduiesc ca violenta sa fie indreptata prin violenta, daca aceasta s-a facut pentru aparare, nu pentru razbunare".

Potrivit acestor reglementari, nobilii jefuiti sau orice om cu mosie, izgoniti de catre jefuitori sau cotropitori, aveau dreptul ca intr-un an de la deposedare sa se apere cum vor putea chiar cu pagubirea rea a cotropitorului. Apararea in aceste conditii, pe care ar incerca sa o faca faptuitorul pentru retinerea bunurilor, nu va fi socotita legitima aparare . Recurgerea la asemenea cai de fapt caracterizeaza natura de clasa a dreptului feudal existent in Ardeal la acea vreme.

Revenind la Tarile Romane, Legiuirea lui Caragea, ca si Codul Calimah (1817), contin prevederi privind legitima aparare. Interesant de remarcat este ca acest cod prevede si excesul scuzabil al legitimei aparari cand statueaza ca "este supus raspunderii . si cel ce va pati pe hotarul neprihaniei sale aparari, fara numai cand se afla in mare stramtoare si in primejdia vietii".



Asimilarea excesului scuzabil cu legitima aparare perfecta s-a mentinut si in Codul Penal din 1864, in care legitima aparare era prevazuta atat in partea generala (art. 58) cat si in partea speciala (art. 256 si 257). Atat Codul Penal din Ardeal (1878) cat si cel din Bucovina (1852), abrogate prin punerea in aplicare a Codului Penal din 1937, reglementau institutia legitimei aparari ca pe o cauza de excludere a raspunderii penale. Codul Penal din 1937 a dat continutului legitimei aparari delimitari precise care, in mare masura au fost preluate si in Codul Penal in vigoare de la 1969 .

Spre deosebire de Codul Penal anterior, cauzele corespunzatoare celor din art. 44 - 51 din Codul Penal actual aveau drept consecinta apararea faptuitorului de raspunderea penala, ceea ce inseanna ca el era socotit infractor, desi faptei ii lipsea o trasatura esentiala a infractiunii. Aceasta terminologie era insa necorespunzatoare, fiindca este inutil sa se spuna ca o persoana este aparata de raspunderea penala, atat timp cat nu a savarsit nici o infractiune.

Codul Penal anterior, reglementa aceste cauze sub titulatura "cauze care apara de raspunderea penala" spre deosebire de acesta, Codul Penal in vigoare, folosind denumirea de "cauze care inlatura caracterul penal al faptei", intrebuinteaza, evident, o exprimare mai corecta, stiintifica, fiindca are in vedere consecinta imediata a lipsei unei trasaturi esentiale a infractiunii si nu consecinta subsecventa, adica excluderea raspunderii penale.

Codul Penal actual sistematizeaza in mod superior cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, in sensul ca toate aceste cauze sunt concentrate intr-un singur capitol, in timp ce in Codul Penal anterior erau prevazute in Titlul VII si Titlul I (art. 132, alin. 3).

Este de asemenea important de semnalat faptul ca - spre deosebire de Codul Penal anterior, ce prevedea printre cauzele care apara de raspundere penala ordinul legii si comanda autoritatii supreme precum si surdomutismul - Codul Penal in vigoare nu mai prevede aceste imprejurari printre cauzele care inlatura caracterul penal al faptei . Acest lucru este firesc, deoarece in cazul ordinului legii, problema se solutioneaza in sensul ca fapta ordonata de lege nu poate constitui niciodata infractiune, iar daca ordinul este dat prin incalcarea legii, sunt aplicabile dispozitiile care reglementeaza abuzul in serviciu pentru executant si cele privind instigarea pentru persoana care a dat ordinul ilegal. Cu privire la surdomutism, problema daca aceasta caracteristica speciala a faptuitorului este de natura sa inlature caracterul penal al faptei urmeaza sa fie rezolvata in functie de problema iresponsabilitatii prevazuta de art. 48 Cod Penal, astfel incat nu mai era necesara o reglementare speciala. Daca surdomutii au lucrat cu discernamant, infirmitatea acestora va constitui o imprejurare care va servi numai la individualizarea pedepsei.

Codul Penal in vigoare, in comparatie cu Codul Penal anterior, reglementeaza mai complet cauzele care inlatura caracterul penal al faptei, trasatura de superioritate care va fi scoasa in evidenta cu ocazia discutarii fiecarei cauze in parte.

Comentand dispozitiile art. 44 Cod Penal, care reglementeaza legitima aparare, trebuie sa subliniem inca de la inceput cateva deosebiri importante fata de textul corespunzator din reglementarea anterioara (art. 132, Cod Penal anterior). Astfel, textul actual nu mai prevede limitativ valorile sociale a caror aparare este legitima, asa cum prevedea Codul Penal anterior, ci foloseste o formula mai generala, aratandu-se ca atacul trebuie sa fie indreptat impotriva sa sau a altuia sau impotriva unui interes obstesc, notiuni in continutul carora intra toate valorile sociale prevazute in art. 132 din vechea reglementare.

Observam ca necesitatea apararii intereselor obstesti a determinat includerea acestora printre valorile sociale a caror aparare este considerata legitima. O asemenea dispozitie nu figura in Codul Penal anterior.

Deasemenea, dispozitiile din art. 44, alin. 3 Cod Penal, potrivit carora se afla in legitima aparare si faptuitorul care aflandu-se sub imperiul fricii sau temerii, a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a comis atacul, nu figura in Codul Penal anterior. Prin aceasta dispozitie se precizeaza, totodata, limitele apararii prevazuta de art. 44, alin. 2, Cod Penal.

Reglementarea actuala a legitimei aparari

In capitolul V al Codului Penal Roman - publicat in Buletinul Oficial nr. 79- 79 bis din 29 iunie 1968, republicat in Buletinul Oficial nr. 55- 56 din 23 aprilie 1973 ( republicat in temeiul art. 3 din Legea 6/1973, publicata in Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973), sunt tratate cauzele care inlatura caracterul penal al faptei .

Capitolul incepe cu art. 44 in care este reglementata legitima aparare. Astfel, se prevede in art. 44 alin. 1: "Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de legitima aparare". In alin. 2 urmeaza definirea exacta a legitimei aparari: "Este in stare de legitima aparare acela care savarseste faptele pentru a inlatura un pericol material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc si care pune in pericol persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc". Prin Legea nr. 169/2002 la art. 44 a fost introdus alin. 21 conform caruia: "se prezuma ca este in legitima aparare si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie, sau prin alte asemenea mijloace, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea." In alin. 3 urmeaza si o completare a art. 2 ce contine si alte situatii in care ne aflam in prezenta legitimei aparari: "Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul."



G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, "Dictionar juridic penal", Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti,1976, p.54.

Al. Boroi, "Drept penal. Partea generala", Editura All Beck, Bucuresti, 2000, p.182.

Al. Boroi, op. cit., p. 182-183.

Constantin Bulai -'Drept penal roman. Partea generala', vol. I, Casa de editura si presa Sansa S.R.L., p.237

V. Dobrinoiu, A . Boroi , Gh. Nistoreanu, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazar -" Drept penal partea generala", Ed. Atlas Lex, Bucuresti, 1996, p.214.

Constantin Bulai , op . cit. p. 238.

T. Vasiliu, G. Antoniu, "Codul penal comentat si adnotat. Partea generala", Editura stiintifica, Bucuresti, 1972, p.349.

V. Dongoroz si colab., "Expicatii teoretice ale Codului penal roman. Partea generala", vol. I, Editura Academiei Romane, Bucuresti, 1969, p.335.

"Cuvantarea impotriva lui Aristocrates ", dupa H . Grotius - "Despre dreptul razboiului si pacii" , Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1968, pag 228.

Platon - "De legibus", dupa I. Tanoviceanu , "Tratat de drept si procedura penala", vol . I, ed. a II-a, 1994, pag 887.

Victor A. Ionescu, "Legitima aparare si starea de necesitate", Editura stiintifica, Bucuresti, 1972, p. 32-33.

V. Ionescu, op. cit., p.33-35.

St. Pascu, Vl. Hanga, "Crestomantie pentru studiul statului si dreptului R.P.R.", vol. II, Editura stiintifica, Bucuresti, 1958, 694.

St. Pascu, Vl. Hanga, op. cit., p.712.

V. Ionescu, op. cit., p.36-37.

Vasiliu Papadopol, Mihai Popovici - Repertoriu de practica judiciara in materia penala pe anii 1976 -1980', Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982, p. 323.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate