Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place.ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism




Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Sport


Index » hobby » Sport
» EVIDENTA, ANALIZA SI EVALUAREA PROCESULUI DE ANTRENAMENT SPORTIV


EVIDENTA, ANALIZA SI EVALUAREA PROCESULUI DE ANTRENAMENT SPORTIV




EVIDENTA, ANALIZA SI EVALUAREA PROCESULUI DE ANTRENAMENT SPORTIV

Evidenta antrenamentului

Fara o evidenta zilnica a intregii activitati de pregatire competitionale nu se poate face o analiza complexa si nici o evaluare a nivelului de pregatire si cu atat mai putin planificarea pe termen lung sau scurt a antrenamentului.

Evidenta reprezinta inregistrarea activitatilor si rezultatelor obtinute in cadrul procesului de pregatire a sportivului. Evidenta trebuie sa cuprinda urmatoarele aspecte: activitatea de pregatire; activitatea competitionala; rezultatele obtinute la probele de control, comportarea sportivilor in efort, date personale, etc.

Pentru inregistrarea activitatii si a rezultatelor (Garleanu 1996) recomanda pentru antrenori:




fisa datelor personale

fisa participarii la lectii si concursuri

fisa activitatii de pregatire

fisa activitatii competitionale

fisa rezultatelor obtinute la probele de control.

Fisa datelor personale trebuie sa cuprinda aspectele personale: nume

si prenume, locul si data nasterii, prenumele parintilor, inaltime, talie, greutate, numarul de la picior, locul de munca si ocupatia, adresa precum si aspecte generale ale starii de sanatate si antecedente colaterale, precum si aspecte ale mediului familial si social in care isi desfasoara diversele activitati.

Fisa participarii la lectii si concurs, poate avea aspectul tabelului de mai jos.

Nr.

Crt.

Anul

nasterii

Nume si

prenume

Zilele etapei

L M M J V S D L M M J V S D L . . . . . .

Total

prezente

C. A

. . . . C -A . . . . - - .

A. H

A . . . . C - . . . . . A C .

A. M

. . . . . - . . A . . C -

D. V

A . . . . A - . . . . . C -

C - reprezinta concursurile

A - absentele si punctele

Fisa activitatii de pregatire trebuie sa cuprinda aspectele cantitative si intensitatea efortului efectuat pe parcursul pregatirii: pentru fiecare lectie de antrenament, pentru fiecare ciclu saptamanal, pentru fiecare etapa si pe intregul an. Aspectul principal pentru intocmirea acestei fise il reprezinta stabilirea mijloacelor, a exercitiilor si grupelor de exercitii adecvat varstei si nivelului de pregatire fiecarui sportiv in parte.

Spre exemplificare prezentam mai jos fisa activitatii de pregatire a unui aruncator de sulita.

Saptamana 12-19 nov. 2001

INDICATORI

ZILELE SAPTAMANII

L M M J V S D

TOTAL

Nr. antrenamente

1 1 1 1 1 1

Ar. Elan complet

Ar. Elan scurt

30 30 30

Ar. Inc. + analitic

60 30 60 30

Ar. Bilute 0,2 - 1 kg


Ar. Greutati tm. Med.


Forta + complement

5 t 5 t 5 t

15 t

Abdomen + spate

50 50 150 50 50

Sarituri

Al.Viteza -A.arc


1,5 km

Streching

20' 20' 30' 30' 15'

100 min

30 m

x

L. f. cl

Tr. F. cl

Panta

10 ps

5 broaste

Genu

x

smuls

x

Fisa activitatii de pregatire pe etapa 4.02 -4.03 2001

INDICATORI

VOLUM

Nr. antrenamente

Ar. El complet

Ar. El scurt + 90 %

Ar. Inc. + analitic

Ar. Bilute 0,2 - 1 kg

Ar. Greut. + mg. Med

Forta baza + compl

35 T

Abdomen spate

Sarituri

Al. Viteza - A. arc 10 - 80

Streching

PROBE DE CONTROL

30 m

50 m

10 p.s.

panta

smuls

genu

Ar. G.r.i.

Ar. Gr. Inapoi

Ar. Sulita loc

Ar. S.2 p

60 kg

120 kg

15 m

16 m

40 m

45 m

LUNA

FEBRUARIE

SAPTAMANA


LOC. DESF.

BUCURESTI

PERIODIZARE ETAPA

PREG. SPECIALA

Fisa activitatii competitionale

DATA

Denumirea

Concursului

CARACTERUL CONCURSULUI

REALIZAT

PLANIFICAT REALIZAT

LOC

Campionat nat. ar. Lungi

Cupa Medias

Cupa Dinamo

Grand Prix

Camp. Hat. Sc.

Camp Hat. S + j

Concurs

Camp. Europene

Jocuri Balcanice

De loc

Verificare

Verificare

De rezultat

Loc

Loc

Verificare

Loc

loc

52 m

52 m

53 m

53 m

56 (I - III)

56 ( I)

450 m

47.25 m

I

I

IV

II

I

I

VIII

I

Fisa rezultatelor obtinute la probele de control (anul 2001)

OCT

NOV

DEC

IAN

FEB

MAR

APR

MAI

IUN

IUL

30 m

50 m

l. f. El

Tr. f. El

Panta

10 p. s.

20 p. s

5 broaste



Genuflexiuni

2x100

2x100

2x100

3x100

2x100

3x100

Smuls

3x50

2x55

2x55

2x55

2x55

Tras la piept

Ar. gr. Ia

Ar. Gr. I 0

Ar.Sul.2 poc

Ar.Sul.4 poc

Ar.Sul.elan

1.1 Caietul antrenorului

In evidenta activitatii antrenorului, caietul antrenorului constituie un document important pentru analiza, orientarea si dirijarea pregatirii sportivului.

Potrivit lui Garleanu - (1996), antrenor emerit metodist si conferentiar la Facultatea de Educatie Fizica si Sport in continutul caietului antrenorului pot fi incluse urmatoarele aspecte:

A - Partea generala:

- Documente statistice cumulative:

- fisa celor mai bune rezultate de loc, de categorii de

clasificare sportiva, recorduri nationale, de sportivi de lot

etc, obtinute in decursul anilor;

- fisa celor mai bune rezultate de loc recorduri, categorii de

clasificare sportiva obtinute in anul in curs;

- fisa cu cele mai bune rezultate pe ani;

- Documente generale ale anului in curs:

- orarul de antrenament;

- probele si normele de selectie;

- probele si normele de control;

- fisa cu cele mai bune rezultate ale anului precedent si

obiectivele anului in curs;

- fisa probelor de control;

- fisa celor mai bune performante realizate in curs;

- fisa datelor personale ale sportivilor;

- fisa distribuirii echipamentului

B - Partea specifica

- Documente specifice etapei de formare a sportivului:

- de orientare a pregatirii;

- calendarul sportiv intern si international;

- de evidenta a datelor personale: talie, greutate, inaltime,

- frecventa la lectii si concursuri, a controlului medical a

rezultatelor obtinute la concursuri si verificari;

- de planificare celei corespunzatoare de formare a sportivului.

- de analiza.

1.2 Caietul sportivului

Caietul sportivului la fel ca cel al antrenorului constituie un document in care este notata activitatea de pregatire cit si cea competitionala desfasurata de catre sportiv. Continutul acestui caiet ar trebui sa cuprinda urmatoarele aspecte:

- fisa datelor personale;

- fisa datelor, autopometrice, morfo-functionale si motrice;

- modelul campionului, (mondial, olimpic),

- elemente cheie ale tehnicii probei chinograme, fotografii,

- regulamentul de concurs al probei,

- calendarul intern si international,

- fisa evolutiei datelor la probele de control

- fisa evolutiei performantelor si graficul lor (planificat si

realizat)

- evolutia lucrului efectuat (zilnic, saptamanal pe etapa,

anual)

- observatii dupa fiecare antrenament,

- concluzii in urma analizei etapei, a concursului).

Mai jos, spre exemplificare prezentam continutul centralizat a principalelor mijloace, si a probelor de control, pe etape si anual din aruncarea sulitei femei.

P. C P. C P. C P. C

Nr.antrenamente





6 5




Ar. Elan complet

Ar. Elan scurt +90 %

Ar.Inc+Analitic

30 m 464

50 m 645

LL 240

TR.L 716

50 m 651

50 m 662

50 m 667

Ar.Bilute 0,2-1 kg

Ar.Greutatii+M.Medicinale

Pta 1207

10 Ps 2470

10Ps 2480m

10Ps 2530

10Ps2545

Forta baza + Complem.

224T

20Ps 5246

64 T

59.6 T

52.4T

20Ps5140

Abdomen+Spate

Sarituri desprinderi

Al. Viteza.-A Arc 10-80 m

Stretching Suplete

2.1Km

5 br.1275

G 6x10 6x80

P

1.8km

5br.1290m

G2X100 kg

P

P

1.7Km

5 br.1290

G 2X100

Sm 3x50

A 3j1260

1.6km

5 br.1322

G 2X100

PROBE

Norme de Control

P

As1+1

40m

Asl 37

As2+1 44 m

As lp3770

P

L U N A

OCTOMBRIE

NOIEMBRIE

DECEMBRIE

IANUARIE

SAPTAMANA





Loc Desfasurare

SIBIU

SIBIU

SIBIU

SIBIU

PERIODIZARE

E T A P E

RECUPERARE

ANGRENARE

P R E G A T I T O R E D E

B A Z A

P. C

Nr. Antrenamente

8 10

10 7

Ar. Elan Complet

Ar. Elan aScurt+90%

Ar.Inc +Analitic


30m 403

50m 647

Ar.Bilute 02 -1 kg

Ar.Greut + M.Medicinale

10Ps 2550

Forta baza + complem.

34.6 T

Abdomen + Spate

Sarituri - desprinderi

Al.Viteza -A.Arc 10-80 m

Stretching-Suplete

2.7 km

5Tr 1365

CT 120

Sm 575

P 3ia 1515

A 3ip 1647

PROBE

Norme de control

As j1+1

A Elan

47 m

42 m

L U N A

FEBRUARIE

SAPTAMANA




Loc Desfasurare

BUCURESTI

PERIODIZARE

E T A P E

PREG. SPECIFICA +

COMPETITII

P. C P. C

Nr.Antrenamente

4 5




Nr. Elan complet


30 m 400

-

30 m 406

Nr. Elan Scurt +90%


50 m 642


50 m 653

Nr. Inc +Analitic



Lloc 247

TR.L 714

Ar. Bilute 0,2 - 1 kg



Pta 1230

Ar.Greut +M.Medicinale


10 Ps 2530


10 Ps 2530

Forta baza + complem.

59.2 T

54 T

Abonamente + Spate

Sarituri - Desprinderi

Al viteza - A.Arc 10-80 m

Stretching -Suplete

1800


3,5 Km

4201

5by 1345

G 3x100

Sm 2ax55

A3ia 1505

A3ip 1635



2,5 km


G 120

Sm 2x55

P

A3ip 1620

Probe

Norme de control

Ad gl+1

A2+1 pi

P

Al 3640

A2+2pi 4520

Ajsl +Api 4810

Alpi 44 m

A2+1 44 m

L U N A

MARTIE

APRILIE

SAPTAMANA



Loc Desfasurare

SIBIU

SIBIU

PERIODIZARE

E T A P E

PREGATITOARE BAZA +

SPECIFICA

P. C P. C P. C P.C

Nr.Antrenamente









3

Ar. elan complet


30m 405

120

30m 399


30m394

83


Ar elan scurt+90 %

205

50m 656

Lloc 247

138

50m 648

LL 257


50m 634

Lloc 246

50m 653

Lloc 247


Ar inc.+Analitic

125

Trloc 720

110

Tr 747

Pta 1288


TR.L740

Pta 1305

TR.L730

Pta 1258

Ar Bilute 0,2-1kg

Ar.Greut.+Medicin.

345

387

180


IcPs 2578

Sir 1313



Pta 1303

Forta baza+complm

57T

Sirt 1304

35.2T

G 2X100

33 T

G 3x100

49.5T

G 3X100

16T

Abdomen + spate

Sarituri - Desprind.

AlViteza AArc10-80

Stretching Suplete

1700

1050

29 km

5701

Sirt 1304

A loc 38m

1600

775 2.3km

530

Sm 2x 55

A3ip 1624

Al 3750

Alpi 4575

770

2.6km

Sm 2x55

A3ip1636

950

3.4 km

Sm 3x55

Al 3830

Alp4600

Probe

Norme de control

A 1+1 45

Aj 1+1 5050

Aelan 50.00

A 2+1 4680

P

A2+1 4900

Ajp 1+1 52

Ael 5152

A2+2 5050

P

A2x14990

Aelan 5620

P

A2+1 4990

Aelan 5650

A2+2 5200

P

A2+1 4570

Ael 5475

L U N A

MAI

IUNIE

IULIE

AUGUST

SEPT.

SAPTAMANA






Loc Desfasurare

SNAGOV

SIBIU

SNAG

SB.

SNAGOV

SIBIU

SIBIU

PERIODIZARE

E T A P E

COMPETITIONALA

PREG. SPECIFICA +

COMPETITIONALA

2. Evaluarea nivelului de pregatire.

Aceasta problematica larga implica o preluare complexa cu caracter multidisciplinar si interpretare a datelor masuratorilor de pe pozitii interdisciplinare-sistematice.

Antrenamentul sportiv (ca orice sistem care trebuie sa functioneze bine) poseda o anumita forma de evaluare, cu precizarea ca aceasta este deosebit de complexa. In cadrul ei se folosesc procedee evaluative care ofera jaloanele de control pentru intregul proces de antrenament, dar si separat pentru componentele sale de natura motrico-biologica, psiho-sociala etc. Rolul acestor procedee este de a asigura eficienta maxima acestui tip de sistem dinamic, complex, atat din cadrul dirijarii operative cat si (mai ales) in perspectiva. De altfel una din caracteristicile fundamentale ale evaluarii este de a directiona proiectarea procesului de antrenament, pe baza datelor de analiza, a activitatii desfasurate anterior.

Elementele de continut ale evaluarii complexe se prezinta ca un sistem de tipuri de evaluare structurate dupa o logica interna specifica antrenamentului sportiv. (A. Dragnea-1996).

Prin modul de concepere (caracteristici) si desfasurare antrenamentul sportiv imbraca trasaturile unei actiuni de cercetare stiintifica. Obiectivele reprezinta telurile de atins, iar ipotezele se regasesc sub forma programelor de pregatire si algoritmii aplicarii ei.

In centrul aparatului conceptual se situeaza programul de pregatire, care consemneaza capitolele de natura metodica, biologica, psihologica, sociala, informationala etc., precum si strategia dupa care se va desfasura pregatirea.

2.1 Observatii privind volumul de efort prestat in antrenament

Volumul efortului este considerat de A. Gagea (1982) o notiune fundamentala a antrenamentului sportiv si reprezinta produsul a trei factori:

- durata efortului

- amplitudinea (dinamica ei) sau intensitatea

- densitatea efortului

V = A X d X t

Volumul efortului este cu atat mai mare, cu cat amplitudinea medie (A) a tuturor mijloacelor prestate este mai mare, cu cat durata antrenamentului ( t ) este mai mare, si cu cat densitatea mijloacelor ( d ) este mai mare (in raport cu pauzele dintre mijloace). Volumul de efort astfel definit este proportional cu durata antrenamentului, dar nu se confunda cu aceasta. Numai in cazul in care amplitudinea si durata sunt constante, ca de exemplu in alergari, durata alergarii poate substitui volumul, iar tempoul poate fi denumit intensitate.

Dificultatea efortului, potrivit aceluiasi autor, reprezinta raportul dintre volumul efortului si capacitatea de efort.

dief = V/ C

Pe masura ce volumul de efort creste si dificultatea de efort, iar pe masura ce capacitatea de efort este mai mica, pe atat dificultatea este mai mare. Alti teoreticieni (A.Dragnea -1996; Nicu A. -1999), considera volumul ca fiind cantitatea totala de repetare apreciata prin:

distanta parcursa in alergare, inot, canotaj etc.;

executa partiale sau integrale;

executa ale structurilor tehnico-tactici;

actiuni complexe;

greutati ridicate;

timp de lucru (efectiv si pauze);

numar de reprize, sarituri, concursuri etc.

Durata stimulului reprezinta timpul cat acesta actioneaza singular sau in serii in cadrul in antrenamentul de rezistenta Karlson si Hollmann citati de (A. Dragnea -1996), evidentiaza ca se inregistreaza cresteri ale performantei numai daca durata "excitatiei" si intensitatea necesara acesteia se mentin minimum de 30 minute. Pentru dezvoltarea fortei in regim de rezistenta nu este indicata intreruperea efortului in momentul aparitiei oboselii, ci acesta trebuie continuat pe baza efortului de vointa, care realizeaza in acelasi timp si dezvoltarea acestui proces psihic.

Amplitudinea sau variabilitatea stimulilor este reprezentata de ansamblul valorilor numerice relative ale duratei si numarului de stimuli in cursul unei structuri de antrenament. De exemplu: 50 x 6 x 2 (doua reprize a sase serii a 50 de repetari.)



Densitatea stimulilor exprima raportul dintre timpul de aplicare a stimulului si timpul de repaus pe structura de antrenament. Este un indicator care completeaza imaginea volumului. De exemplu, diminuarea timpului de refacere intre mai multi stimuli cu aceeasi intensitate si aceeasi durata antreneaza fenomene de aparitie a oboselii care modifica specificitatea stimulului. Aceasta permite varierea efortului de antrenament fara a modifica durata sau intensitatea stimulului. (A. Dragnea -1996).

Densitatile mici asigura refacerea completa a organismului astfel incit caracteristicile efortului si capacitatea functionala a acestuia raman neschimbate la fiecare repetare. Densitatile mari nu permit refacerea completa si de aceea se creaza anumite discrepante intre caracteristicile efortului care raman neschimbate si posibilitatile in continua scadere ale organismului, pentru prestarea aceluiasi efort fiind deci necesare solicitari functionale mai mari.

Relatiile dintre nivelul solicitarii si intensitatea efortului sunt evidentiate prin valorile functionale si cel mai adesea prin frecventa cardiaca. Pentru intensitatile situate in domeniul solicitarilor submaxime (fata de capacitatea de efort a fiecarui individ) exista o crestere liniara a frecventei cardiace si a valorilor intensitatii efortului, aceasta liniaritate lipseste insa in cazul eforturilor cu intensitati foarte mari sau prea mici.

Subliniem ca trebuie facuta o diferentiere clara intre intensitatea efortului care reprezinta caracteristica travaliului prestat de subiecti, independenta de posibilitatile acestora si intensitatea solicitarii data de pretul functional platit de organism pentru a efectua efortul respectiv.

Pentru masurarea intensitatii efortului se folosesc valorile consumului maxim de oxigen si se calculeaza echivalentul mecanic al acestuia.

Complexitatea efortului este data de numarul actiunilor motrice efectuate simultan in timpul unei activitati si de " originalitatea configuratiei topologice a elementelor" (Neumann si Mohs).

Controlul si masurarea antreanamentului

In antrenament nu se poate masura totul, iar un control eficient necesita o clasificare a caracteristicilor incarcaturii.

Identificarea nivelului unui sportiv este posibila apreciind cantitatea incarcaturii generale (sau nespecifice) si a incarcaturii specifice, stiind ca incarcatura specifica creste in cazul sportivului de inalt nivel si este minima in pregatirea copiilor. Exista insa un lucru extrem de simplu de masurat: este vorba de cantitatea de lucru care, impreuna cu durata si intensitatea dau volumul incarcaturii.Cantitatea de lucru data poate fi evaluata in diferite moduri, dintre care cel mai simplu este masurarea duratei antrenamentului, a distantei parcurse (metri, kilometri), a numarului de repetari ale unui anumit traseu sau distante.

Masurarea intensitatii este mai complexa decat cea a cantitatii, deoarece ea trebuie sa se refere permanent la posibilitatatile maxime ale subiectului, care nu sunt intotdeauna masurabile.

De aici si necesitatea de a recurge frecvent la doua forme diferite de masurare a intensitatii, care decurg din doua concepte importante:

-incarcatura interna

-incarcatura externa.

Incarcatura externa este cea masurabila, independent de efectele produse. Invers, incarcatura interna este cea pe care o suporta organismul, prin intermediul modificarilor al caror obiect este in planul biologiei, psihologiei si oboselii, modificari care depind de efortul la care este supus.

Masurarea incarcaturii interne este legata, evident, de cea externa, dar numai la acelasi individ si intr-un raport care nu este neaparat constant. Astfel, de exemplu, atunci cand un subiect este supus unei incarcaturi externe obisnuite pentru el, dar intervenind dupa cinci zile de lucru intens, el resimpte o oboseala mult mai mare, deoarece insumarea celor doua mareste incarcatura interna globala. Ceea ce nu s-ar fi produs daca aceeasi incarcatura ar fi situata la inceputul saptamanii consecutive unui microciclu de "descarcare".

Intensitatea este masura nivelului de efort sau de angajare a unui subiect in raport cu capacitatile sale maxime de performanta. Astfel, atunci cand un sportiv capabil sa ridice 100 kg, ridica numai 80 kg, efortul pe care acesta il efectueaza corespunde unei intensitati de 80 % . In acest domeniu, calculele - care au o valoare cu totul conventionala - se fac caz cu caz. Daca de exemplu, se considera ca rezistenta aerului variaza in functie de patratul vitezei si ca in ciclism viteza atinsa da pondere acestui factor, este evident ca toate aceste calcule ar trebui facute in consecinta, pentru ca datele obiective sa concorde cu situatiile subiective. Este cat se poate de evident ca un sportiv care parcurge o distanta de 30 km /h produce un efort mai mic decat daca ar parcurge-o cu 40 km/h : la o cantitate egala de lucru, o intensitate inferioara provoaca, asadar, o oboseala mai mica.

La aceasta este logic sa se adauge ca daca intensitatea executiei creste, creste si oboseala, chiar daca respectiva cantitate de lucru nu se modifica, si ca un efort mai redus permite o cantitate de lucru mai mare. Cantitatea si intensitatea reprezinta doi parametri care dau masura incarcaturii, iar cresterea unuia trebuie sa fie insotita in mod necesar de diminuarea celuilat.

Incarcatura generala si incarcatura specifica.

Intr-un stadiu mai putin evoluat, pregatirea pentru diferitele sporturi se facea aproape in exclusivitate prin participarea disciplinei respective. De multa vreme s-a demonstrat insa, indeseobi in sporturile de rezistenta, ca se pot obtine excelente rezultate si cu forme de lucru asemanatoare sau chiar net diferite, cu conditia sa fie antrenate sistemele organice implicate in performanta sportiva specifica.

Acest tip de pregatire este foarte important in perioada indepartata de competitii, pentru a prelungi starea de forma, pentru a acoperi carentele si chiar pentru a consolida anumite componente ale performantei, pe care participarea specifica a disciplinei nu le antreneaza intotdeauna in mod optim. In fiecare disciplina exista numeroase tipuri de lucru, desigur specifice, care sunt partial asemanatoare competitiei, fara insa a reproduce in intregime.

Exercitiile care sunt foarte diferite de practica specifica sau nu i se aseamana semnificativ se incadreaza in ceea ce s-a stabilit sa se numeasca incarcatura generala. Invers, tot ceea ce se aseamana in parte sau strans cu competitia, chiar daca este vorba de un lucru pregatitor, constituie incarcatura specifica, (circuitele sau chiar sprinturile efectuate cu titlu de antrenament).

Incarcatura specifica intervine indeseobi in adoua parte a pregatirii, in care adaptarile au un caracter mai specific, in timp ce partea initiala este consacrata in special adaptarilor cu caracter general. ( R. Manno -1996).

2.2 Probe si norme de control

Scopul principal al evaluarii consta in evidentierea modificarilor functionale prezente sub forma starilor de adaptare, determinate de influentele antrenamentului de durata lunga, medie sau scurta. In functie de aceste durate ale antrenamentului se constituie ca tipuri necesare de evaluare urmatoarele: evaluarea de etapa; evaluarea curenta si evaluarea operativa.(A.Dragnea-1996)

Evaluarea de etapa se realizeaza de regula in finalul unor intervale de timp mai lungi cum sunt, macrociclurile anuale si etapele in cadrul diferitelor perioade. Sarcina principala a acestei evaluari este de a evidentia gradul de adaptare la efort al sportivului sub influienta antrenamentului de lunga durata. Ca a doua sarcina, care se sprijina pe prima, este elaborarea srategiei de pregatire pentru macrociclul sau etapa urmatoare.

In cadrul evaluarii de etapa se apreciaza multilateral efectul pregatirii, la toti factorii antrenamentului, capacitatea de efort fizic si psihic s.a. Este necesar a se evidentia aspectele negative, eventualele ramaneri in urma, precum si rezervele insuficient valorificate care vor permite o evolutie corespunzatoare in viitor. Concluziile extrase vor sta la baza elaborarii unor planuri individualizate de corectare a intregului proces de pregatire sau numai a unor factori, mergandu-se pana la reformularea obiectivelor de instruire, in sensul completarii si al diminuarii acestora.

Se considera ca evaluarea de etapa este eficienta cand se aplica de 2-3 ori intr-un macrociclu si anume: la sfatsitul primei si a doua etapa din perioada pregatitoare si in perioada competitionala, in care evaluarea se realizeaza direct prin rezultatele de concurs.

O atentie deosebita trebuie acordata conditiilor de efectuare a evaluarii, in sensul ca sunt necesare masuri de evitare a efectelor de antrenament ale mezociclului care se incheie sau ale microciclului, printr-o perioada de odihna stabilita conform raportului dintre efort si odihna. Deci ultimul microciclu va fi de o intensitate mai mica, ceea ce va permite manifestarea la adevarata valoare a nivelului de adaptare la efort.

Ca regula generala pentru evaluare, mentionam necesitatea mentinerii constante (standard) a conditiilor de examinare, a acelorasi instrumente si aparate etc.

Evaluarea curenta sau de mezociclu ori microciclu, este subordonata ca organizare si continut evaluarii de etapa.Se considera necesar ca in finalul fiecarui mezociclu sa se aplice probe de control specifice sau nespecifice, in functie de orientarea mezociclului respectiv. Aceasta aplicare de probe este valabila numai pentru perioada pregatitoare, deoarece in competitionala verificarea se realizeaza prin concurs.

Se apreciaza ca acest tip de evaluare sa verifice daca s-a indeplinit orientarea mezociclului sau microciclului respectiv, gradul de oboseala, evolutia proceselor de restabilire si altele.

Evaluarea operativa se aplica cu precadere in lectiile de antrenament avand ca scop fundamental alegerea celor mai bune exercitii si combinatii de exercitii (structuri rationalizate si standarlizate).In acest scop se vor folosi cele mai diferite teste si de preferinta acordandu-le exercitiile fundamentale precis standarlizate.

Datele obtinute din tipurile de evaluare prezentate constituie baza obiectiva pentru dirijarea procesului de antrenament si in special pentru planificarea pregatirii in macrostructura urmatoare sau corectarea celui in curs de desfasurare, a mezociclurilor si microciclurilor.

Evaluarea disponibilitatilor de viteza. Viteza poate fi apreciata cel mai bine dupa viteza maxima pe care o poate dezvolta sportivul, pe un interval de timp in care sa nu scada capacitatea de efort datorita oboselii. Din practica si din literatura de specialitate se cunoaste ca viteza maxima poate fi mentinuta timp de 15-20 sec. Ca atare, viteza maxima dezvoltata de un sportiv intr-un asemenea interval este considerata ca viteza absoluta si serveste ca indicator fundamental in aprecierea vitezei. In practica antrenamentului sportiv pentru aprecierea vitezei se foloseste cu start sau lansata (in functie de ramura de sport) a unor portiuni sau segmente scurte din distantele de concurs intr-un timp cit mai scurt. Ca unitate de masura se foloseste numarul de metri pe secunda sau timpul de parcurgere.

Evaluarea disponibilitatilor de forta. Activitatea musculara caracterizata de forta se prezinta sub o gama variata de manifestari cum este: forta maxima, forta exploziva (detenta), forta in regim de rezistenta sau rezistenta de forta, forta statica, dinamica si altele.

Obiectivarea fortei depinde deci in mare masura de regimul de lucru al segmentelor corpului, de exercitiile folosite pentru aceasta.

Forta maxima se determina atat in regim static cat si dinamic.In ramurile de sport cu caracter ciclic regimul de lucru static este putin edificator si de aceea se va cauta utilizarea unor probe cu caracter dinamic.

Un neajuns important se manifesta si in cazul testarii fortei dinamice cu o greutate constanta, deoarece forta variaza in functie de particularitatile biomecanice, evoluand dupa o curba ascendenta si descendenta, in functie de valorile unghiulare ale segmentelor.

Cea mai mare rezistenta musculara se manifesta in punctul extrem al miscarii sau in momentul cand amplitudinea acesteia este maxima (forta are o valoare de 50-60 % din maximum). Pentru inlaturarea acestor neajunsuri s-au imaginat aparate si dispozitive de evaluare a fortei in regim izochinetic, asa numitele trenajoare care si-au dovedit o larga aplicativitate si utilitate in practica de investigatie din antrenamentul sportiv. Pe parcursul miscarii aparatului se solicita aceeasi forta (care poate fi si maxima - depinde cum se regleaza) iar vitezele de lucru pot fi diferite.

Forta exploziva reprezinta o combinatie intre forta si viteza, mai bine zis raportul dintre forta maxima (F max) si timpul manifestarii ei (Tmax).

Odata cu cresterea nivelului de pregatire al sportivului F max se manifesta intr-un timp mai scurt. Forta exploziva se masoara prin efectuarea unor miscari riguros standardizate intr-un timp cat mai scurt sau prin efectuarea unor sarituri si aruncari diferite. In laborator se folosesc aparate si dispozitive complexe si tehnici exacte cum sunt platformele dinamometrice, dinamografele si trenajoarele.

Masurarea rezistentei specifice. Rezistenta specifica se manifesta complet in cadrul activitatii competitionale prin performanta sportiva. Aceasta din urma insa nu ofera informatii exacte asupra nivelului rezistentei specifice, deoarece intervine in mare masura viteza care conditioneaza performanta.

2.3 Aprecierea indicatorilor biologici.

Se realizeaza utilizandu-se mijloace si metode cu caracter integrator cum sunt: consumul maxim de oxigen (VO2 max.), deficitul de O2, cantitatea maxima de lactat in sange, minut-volumul, ventilatia pulmonara s.a. Deci probe cu caracter functional care reflecta in masuri diferite capacitatea sistemelor de asigurare energetica, fapt care impune pentru evaluarea de "sistem" luarea in considerare si a altor laturi ale activitatii lor cum sunt:

- capacitatea de mobilizare rapida a resurselor functionale in indeplinirea unei activitati motrice;

- stabilitatea sau capacitatea de a mentine timp indelungat un inalt nivel de reactivitate energetica si functionala;

- economicitatea miscarilor sau capacitatea de a executa o anumita activitate cu pierderi metabolice si functionale minime (eficienta activitatii);

- aprecierea gradului de eficienta energetica in functie de o serie de indicatori ca in tabelul urmator.

Factori ai eficientei

energetice

Indicatori

1

1. Capacitatea (forta sistemelor energetice

1.VO2 max. (m.I./kg. / min.)

2.Ventilatia pulmonara (I / min.)

3.Minut-volumul (I)

4.Datoria (deficitul) de O2 (I)

5.Capacitatea maxima de lactat din sange (mmol/I)

2. Capacitatea de mobilizare rapida a resurselor energofunctionale

Timpul realizarii indicatorilor maximi pentru activitatea data (nivelul activitatii maxime intr-un timp dat - standard) (VO2 / sec.)

7.Timpul realizarii indicatorilor maximi V Ef (sec.)

3. Stabilitatea sau capacitatea de amentine timp indelungat efort sustinut

1. Durata mentinerii la nivel maxim a VO2 (min)

4. Economicitatea miscarilor sau desfasurarea eficienta a acestora

Valoarea frecventei cardiace, tensiunii arteriale, VO2 max.,nivelul lactatului in timpul unei probe standard.

Valoarea frecventei cardiace, tensiunii arteriale si lactatului imediat dupa efort.

Durata revenirii la normal a indicatorilor respectivi.

5. Capacitatea de mobilizare a rezervelor functionale

1. Raportul dintre VO2 realizat in competitie si

VO2 max.

2. Raportul dintre ventilatia max. in concurs si

ventilatia maxima la o proba standarlizata.

(A. Dragnea - 1996)

Aprecierea integrala a indicatorilor biologici implica inregistrarea unui mare numar de parametri cu o aparatura complexa, ceea ce reduce destul de mult numarul sportivilor care pot beneficia de aceasta. Se aplica o astfel de investigatie numai sportivilor de inalta performanta.

2.3.1 Frecventa cardiaca

Baza de la care se porneste in acest tip de analiza este aceea a existentei unui raport liniar intre totalul consumului energetic si frecventa cardiaca. Aceasta relatie exista insa concret numai pana la pragul anaerob. De aceea, sfera principala in care este utilizata frecventa cardiaca in controlul incarcaturii de anrenament este reprezentata de exercitiile pentru dezvoltarea rezistentei aerobe.

Se considera ca intensitatea minima a unui exercitiu care sa stimuleze ameliorarea rezistentei aerobe corespunde unei frecvente cardiace de 130_batai/minut.

Aceasta ipoteza se bazeaza pe faptul ca la un nivel al frecventei cardiace egal cu 120 - 140 batai / minut, debitul sistolic atinge valoarea maxima. Cresteri ulterioare ale intensitatii exercitiului nu modifica valoarea debitului sistolic pana cand se ajunge la punctul asa numitei frecventei cardiace critice, care poate cauza reducerea acestuia. S-a sugerat ca, pentru stimularea capacitatii functionale cardiace, trebuie sa se lucreze cu un debit sistolic maxim, cat mai mult timp posibil. (A. Viru - 1984).

O limita in utilizarea frecventei cardiace ca parametru de control al antrenamentului se datoreaza faptul ca frecventa cardiaca in conditii de effort depinde, de asemenea, de situatiile de tulburare emotionala si de factorii ambientali (presiune barometrica, temperatura). Cea mai buna situatie pentru utilizarea frecventei cardiace ramane aceea in care este folosita metoda antrenamentului intermitent sau alcatuit din diferite exercitii, ce pot aparea complicatii.

In aceste cazuri, o abordare poate fi aceea de a lua in consideratie timpul total de antrenament pe durata caruia frecventa cardiaca este cuprinsa antre 130-170 batai / minut. In acest caz, perioada de timp, exprimata in minute, pentru care frecventa cardiaca depaseste 130 batai / minut indica timpul pentru care a fost stimulata dezvoltarea capacitatii aerobe. Timpul de antrenament cu frecventa cardiaca depasind 170 batai / minut, exprimat tot in minute, indica durata actiunii asupra capacitatii anaerobe (A. Viru -1984).

M. Buono (1983) recomanda fondistilor si semifondistilor 30-60 minute de alergare cu o frecventa cardiaca variabila, intre 130-160 batai / minut, ajuta la ameliorarea puterii aerobe. Evaluarea intensitatii exercitiului prin intermediul valorilor absolute ale frecventei cardiace se poate dovedi incorecta daca sunt confruntati sportivi diferiti, intrucat frecventele lor cardiace in repaus sunt diferite (Hopkins 1991). Pentru a evita eventuala sursa de eroare, intensitatea exercitiului poate fi exprimata ca procentaj al rezervei frecventei cardiace, reprezentata de frecventa maxima minus cea din repaus (Karvonen, Vorimaa 1988).

Frecventa cardiaca recomandata ca fiind necesara pentru obtinerea unei modificari a pragului anaerob este de 85/90 % din cea maxima.(Powers, Stben 1983).

2.3.2 Sinteza proteica de adaptare

Modificarile incluse de exercitiu fizic se bazeaza pe sinteza proteica de adaptare (Viru- 1984). Conform acestei ipoteze, acumularea de metaboliti, cauzata de exercitiul fizic, stimuleaza sinteza proteica necesara refacerii si hipertrofiei structurilor celulare mai active, precum si cresterii numarului moleculelor enzimelor care catabolizeaza caile metabolice cele mai solicitate de exercitiul fizic respectiv. Hormonii, secretati masiv in timpul si dupa antrenament, amplifica efectul metabolitilor asupra aparatului genetic celular.

De aceea, metabolitii, produsi specific de exercitiul executat, determina care proteine vor fi sintetizate in timpul perioadei de refacere. La randul lor, hormonii, a caror secretie depinde de sarcina globala a lectiei de antrenament, determina dimensiunea procesului, facand posibil efectul antrenant. De obicei, studiile privind metabolitii si modificarile hormonale trebuie sa furnizeze criterii suficient de precise pentru studierea efectului antrenant si a specificitatii sale.

Modificarile metabolice care controleaza procesele de transcriere au loc la nivel intracelular. Chiar si cu ajutorul unor metode bioptice, nu este usoara sarcina de a diferentia, in cadrul proceselor metabolice, modificarile intracelulare si cele de la nivelul global al tesuturilor. De asemenea, biopsia nu poate fi, cu siguranta, un instrument de uz cotidian. De aceea, cele mai utilizate sisteme raman cele de individualizare a modificarilor metabolice prin intermediul analizei sangelui si urinei. In acest caz, este posibila o evaluare generala a alterarilor metabolice si a acumularilor de metaboliti care cauzeaza iesirea din compartimentul intracelular.

2.3.3 Masurarea nivelului lactatului

Masurarea nivelului lactatului reprezinta metoda cea mai folosita pentru determinarea procentului de utilizare a capacitatii anerobe in cadrul metabolismului energetic. Exista insa o serie de limite in ceea ce priveste evaluarea cantitativa exacta a totalului glicogenolizei anaerobe utilizate in acumularea de lactat hematic. Limitarea cea mai evidenta se datoreaza eliminarii lactatului din sange in tesuturile in care este oxidat in timpul exercitiului fizic. O alta problema este datorata faptului ca o parte a piruvatului, care se acumuleaza ca rezultat al glicolizei anaerobe, este utilizata pentru formarea de alanina.

De asemenea, daca un anumit exercitiu a fost executat de muschi goliti de glicogen, ca urmare a unui effort anterior prelungit sau a unei diete sarace in carbohidrati, in conditii egale de effort submaximal, concentratiile de lactat sunt mai mici, in timp ce performanta maxima ai productia de lactat se vor diminua. In controlul antrenamentului, acest lucru ne poate conduce la o evaluare gresita, prin exces, a capacitatii de rezistenta aeroba, daca aceasta este calculata pe baza pragului anaerob la valori fixe ale lactatului (4 mmol.l) sau la o evaluare gresita, datorita insuficientei intensitati a efortului (Urhausen, Kindermann 1989).

Aceasta situatie poate fi evitata, calculandu-se pragul anaerob individual, masurat pe baza cineticii lactatului in timpul efortului cu incarcatura progresiva si al refacerii, care sa nu fie influientata de depletia glicogenului. Dupa numerosi autori, esantionul de lactat hematic nu garanteaza intotdeauna o evaluare valida a intensitatii lectiei de antrenament sau a capacitatii reale de performanta. (Busse si colab. 1989; Bueno 1990).

De asemenea evaluarea intensitatii lectiei de antrenament prin intermediul lactatului depinde :

-a) de durata refacerii intre seriile (set) de exercitii intensive;

-b) de intervalul de timp scurs intre ultimul exercitiu intensiv si prelevarea esantionului de sange care serveste la determinarea lactatului hematic;

-c) in exercitiile scurte de sprint, desi intensitatea este mai mare, prezenta lactatului rezulta mai redusa datorita utilizarii descompunerii fosfocreatinei pentru resinteza ATP.

In orice caz, in exercitiile anaerobe foarte solicitate, cresterea lactatului hematic este atat de ridicata, incat nu exista vreun motiv sa ne indoim de valoarea de apreciere "semnificativa" a procentajului capacitatii anaerobe utilizate, executata prin intermediul lactatului. Cu toate acestea, nu stim cat de ridicat trebuie sa fie nivelul lactatului si cat timp trebuie mentinut acest nivel crescut al lactatului pentru a obtine un stimul eficient in vederea ameliorarii capacitatii anaerobe.

La sportivii de mare performanta se considera ca este necesar ca nivelul lactatului sa urce ajungand pana la valoarea de 19/22 mmol.l.-1 Cu toate acestea, nu au fost stabilite inca legaturile dintre modificarile ureei din sange cauzate de exercitiu, si stimularea sintezelor proteice de adptare.(A Viru - 1984).

In experimentele biochimice, ca indice al catabolismului proteic este utilizata productia de tirozina libera. Exista totusi dificultati legate de metodele de analiza care reduc posibilitatea utilizarii nivelului de tiroxina libera din sange sau urina pentru controlul efectelor lectiei de antrenament.

Un indice specific al catabolismului proteinelor contractile ale muschiului il reprezinta excretia de 3 - metilistidina. Deoarece 3 - metilistidina este continuta in carne, excretia efectiva a acestui metabolit trebuie compensata sustragand din valorile reale cantitatea ingerata prin hrana. Modificarile cauzate de efort in timpul sau dupa o lectie de antrenament pentru dezvoltarea fortei, dupa ce au fost compensate datele excretiei de 3 - metilistidina, au rezultat egale cu cele obtinute la terminarea unei lectii identice de antrenament, dupa trei zile de regim lipsit de carne (Viru, Seli 1992).

De aceea, excretia compensata de 3 - metilistidina ofera posibilitatea de a evita influenta exercitata asupra acesteia de consumul de alimente, a caror digestie elibereaza aceasta substanta. Datele obtinute atat in experimentele efectuate pe oameni, cat si pe cobai, arata ca excretia de 3 - metilistidina creste progresiv dupa efort. Atat sportivi, cat si la subiectii neantrenati, concentratia mai ridicata a acestui metabolit a fost observata an urina recoltata intre 12 si 24 ore dupa efort. De aceea, daca lectia de antrenament se desfasoara inainte de pranz, urina recoltata in timpul noptii urmatoare va prezenta cea mai inalta concentratie a acestui metabolit.

Excretia nocturna compensata de 3 - metilistidina, dupa o lectie de antrenament, a fost corelata semnificativ atat cu nivelul maxim de excretie, cat si cu totalul excretiei compensate, masurata la 48 de ore dupa lectia de antrenament. Din care cauza excretia nocturna de 3 - metilistidina poate fi utilizata, in mod garantat, pentru studierea efectelor unei serii de antrenamente.

Cresterea 3 - metilistidinei in perioada de antrenament este confirmata de rezultatele obtinute de Hickson si colab.1989). Exista cel putin doua cai pentru a explica acesta relatie. Prima se presupune ca o crestere a excretiei in timpul refacerii post-antrenament este manifestarea unei cresteri a turnover proteinelor contractile, care reprezinta o conditie indispensabila pentru dezvoltarea musculaturii. De aceea, o crestere a excretiei acestui metabolit exprima o conditie globala a anabolismului proteic muscular care conduce la hipertrofie. Pe de alta parte, o productie marita de 3 - metilistidina poate insemna o situatie in care se acumuleaza metaboliti care provoaca sinteza proteinelor miofibrilare. In ambele cazuri, un procentaj ridicat al excretiei de 3 - metilistidina poate fi utilizat ca indice de eficacitate a antrenamentului vizand stimularea hipertrofiei musculare.

Dat fiind ca 3 - metilistidina este derivata din proteinele contractile, aprecierea sa poate avea o semnificatie in evaluarea efectului antrenant, indeosebi in antrenamentul de forta si putere, actionand asupra dimensiunii miofibrilelor. (A Viru -1984)

2.3.4. Modificarile catecolaminelor

Intensitatea sedintei de antranament este exprimata de modificarile in nivelurile catecolaminelor. Cresterea mai ridicata a catecolaminelor a fost observata dupa o cursa foarte intensa de tip anaerob (Urhausen, Kindermann 1992).

Referitor la hormonii care induc sinteza proteica de adaptare, o atentie particulara trebuie rezervata modificarilor testosteronului si hormonilor tiroidieni. Testosteronul este in relatie cu sinteza proteinelor miofibrilare, iar hormonul tiroidian, cu sinteza proteinelor mitocondriale.

Dinamica testosteronului, succesiva exercitiului, poate exprima eficacitatea antrenamentului de forta iar cea a hormonilor tiroidieni, pe cea a antrenamentului de rezistenta. Valoarea informativa a fiecarui hormon creste, in general, daca raspunsul hormonal este evidentiat in contrast cu modificarile din alti hormoni. S-a gasit o relatie statistic semnificativa intre concentratia de testosteron, sau raportul testosteron / cortizol, si modificarile fortei si puterii in timpul unui ciclu annual de antrenament (Häkinen si colab. 1987; Bussosi colab. 1990). Totusi, o evaluare precisa a acestor modificari hormonale necesita prelevarea unui esantion de sange venos si utilizarea unei analize radioimunologice. De aceea, un astfel de sistem este greu de aplicat pe scara larga.

Cortizolul, comparativ, rezulta mai simpla determinarea 17 - hidroxicorticosteronului (adica a cortizolului si a metabolitilor sai) in urina. Raspunsul cortizolului la efort este necesar pentru a obtine o ameliorare a capacitatii de lucru. De asemenea, raspunsul sau indica activarea mecanismului de adaptare generala a organismului, necesara obsinerii trecerii de la o adaptare acuta (imediata) la una cu caracter stabil si continuu.

Potentiale cerebrale : potentiale evocate (PE) si

potentiale corelate cu evenimentele (PCE).

Spre deosebire de EEG care este reprezentarea grafica a unor oscilatii spontane si continue a activitatii electrice a creierului, potentialele PE sunt evocate prin reprezentarea stimulilor in sistemul nervos central. In ceea ce priveste PCE este vorba de potentiale care se afla in corelare cu succesele unor evenimente cognitive ca: orientarea atentiei, prelucrarea informatiei, reordonarea memoriei pe termen scurt pe baza rezultatelor prelucrarii, decizia pentru o eventuala executie a unei actiuni de miscare, de pregatitre a unei actiuni etc.(Hillyard / Hansen 1986, Donchin si altii 198 Zani 1987).

Figura de mai jos este o modificare de C.Pesce Anzeneder si B.Rossi 1994 dupa Zani 198

De regula, ca parametri se folosesc amplitudinea si latenta fiecarei componente. Amplitudinea reprezinta marimea componentelor (in microvolti.) Se considera ca in comparatie cu marimea ce urmeaza a fi prelucrata amplitudinea se afla pe treapta corespunzatoare. Latenta (in milisecunde) reprezinta perioada de timp intre aparitia stimulului si cea a componentelor examinate. Se considera ca cu cat aceasta perioada este mai scurta cu atat mai repede va apare treapta de prelucrare care se reflecta in componenta respectiva.

PCE se caracterizeaza prin totalitatea componentelor exogene, mezogene si, mai ales, endogene care, mai curand, corespund unor trepte ulterioare de prelucrare si proceselor perceptiv-cognitive.

Componentele care se ivesc dupa o stimulare cu o latenta intre 60 si 250 ms dupa aparitia stimulului pot fi de origine atat exogena cat si endogena. In conditiile unei latente de cca 100 ms se suprapun, de exemplu, o componenta negativa (N1), prima componenta cu polaritate negativa)care reprezinta expresia codificarii fizice a informatiei senzoriale si o componenta endogena (Nd) care este numita si N1 mezogen. Componenta P2 (a doua componenta a polaritatii pozitive) poate fi considerata ca o expresie a introducerii informatiei in memorie pe termen scurt si ca o prima analiza a propriilor aptitudini de stimulare. Importanta componentei N2 depinde de zona de deducere.

Pe zonele partiale aceasta se observa in raport cu prelucrarea perceptiva a informatiei, iar pe zonele centrale ea este mai curand o expresie a deciziilor dependente de rezultatele discriminarii senzoriale pentru executia unui raspuns motoriu.

Componentele urmatoare sunt de natura exclusiv endogena. Aceasta inseamna ca amplitidinea si latenta lor nu sunt influientate de factori fizici ca modalitatea senzoriala, intensitatea sau frecventa stimularii, ci de factori psihologici, ca relevanta subiectiva a actiunii informatiei si a asteptarilor ce urmeaza sa fie receptionate. Componenta P3 ( latenta medie :300 ms) este considerata ca rezultat al comparatiei stimulului intervenit cu imaginea introdusa in memoria de scurta durata. Din aceasta cauza amplitudinea lui P3 este mai mare in cazul unui Mismatchs intre informatia asteptata (imaginea inclusa in memorie) si informatia obtinuta (stimulul real). In sfarsit, exista si o unda pozitiva lenta (Slow Wave) care se afla in interdependenta cu treptele de prelucrare ulterioare si cu introducerea in memoria de lunga durata.

Componentele enuntate mai sus "post-stimul", adica ele se ivesc dupa aparitia stimulului. Exista insa si potentiale de natura exclusiv endogena la care apare un "prestimul": variatia negativa contingenta si potentialul starii de pregatire. Prima reprezinta o negativizare a semnalului electrofiziologic care se dezvolta intre doi stimuli succesivi si anume, atunci cand inaintea " semnalului de start" apare un semnal de pregatire (pre-semnal).

Aceasta componenta reprezinta expresia pregatirii pentru o decizie perceptiva care nu trebuie neaparat sa aiba drept consecinta executia unei reactii motorii. Dimpotriva, potentialul starii de pregatire este o componenta care se dezvolta inainte de executia unei miscari arbitrare. In cadrul psihologiei sportive s-au facut cercetari care au fost efectuate cu ajutorul procedeelor de cercetare psihofiziologice si constau, in cea mai mare parte, in cercetarea unor notiuni fiziologice corelate cu procese psihice care sunt provocate de activitatea sistemuluio neuro-vegetativ si a celui (Hatfield / Landers 1987,Israel 1990).

Studiile care pornind de la notiuni corelative psihofiziologice simple vizeaza masurarea directa a activitatii creierului sportivului au fost efectuate cel mai frecvent prin metoda directa a activitatii creierului sportivului au fost efectuate cel mai frecvent prin metoda electroencefalografiei (SOLOGUB 1976, Hatfield si altii 1984). In felul acesta pot fi pbtinute date interesante despre procesele cognitive ale sportivilor ca, de exemplu, despre importanta benzilor delta si theta, ca indicatori ai alocarii de resurse cognitive si ai concentrarii cu ocazia unor probleme cognitive si tactice in laborator si pe teren (de exemplu, Bösel si altii, Fontani si altii 1991, Sologub / Bedrina 1991), precum si a relatiilor intre fazele miscarilor ritmice automatizate fata de ritmul alfa (Barthsi altii 1976).

Metoda PCE permite totusi un nou progres si anume cercetarea prelucrarii informatiei milisecunda dupa milisecunda (Zani / Rossi 1991).

2.3.6 Masurarea excitabilitatii neuro-musculare

Studii facute in cadrul Centrului de Cercetari pentru Probleme de Sport de catre Dr. C.Dumitrescu , biolog N.Toma ,ing.G.Dumitrescu pentru determinarea pragului minim de excitabilitate neuro-musculara la stimularea electrica dupa metoda Al . Partheniu au demonstrat obiectivarea excitabilitatii neuro-musculare in aprecierea pregatirii sportivilor de inalta performanta .

Metoda consta in aplicarea unui impuls electric de intensitate variabila de la un stimul la altul. Durata impulsului este prestabilita. Prin tatonari se detecteaza punctul neuromotor si i se stabileste pragul contractiei liminale. Valorile stimului electric se prelucreaza comparativ.

Pe de o parte, intre cele trei tipuri de fibre nervoase, iar pe de alta intre muschii respectivi.

Metoda se poate aplica in doua variante :

- prin stimularea punctului neuromotor si inregistrarea secusei muscul

- stimularea punctului neuromotor urmata de inregistrarea atat a undei « M » de depolarizare a placii neuromotorii, cat si de inregistrare a secusei musculare.

In primul caz se obiectiveaza perioada de latenta mecanica, fenomenul contractiei si perioada de relaxare musculara .La al doilea se adauga si perioada de latenta pana la aparitia depolarizarii neuromotorii .

Participarea diferitelor tipuri de fibre musculare este pusa in evidenta prin fenomenul recrutarii fibrelor nervoase in momentul cresterii gradate a intensitatii stimulului .Pe masura ce amplitudinea stimulului creste sunt depolarizate fibre nervoase din ce in ce mai izolate si cu viteza de conducere proportional din ce in ce mai mare. Pe de o parte rezulta o gradare a amplitudinii contractiilor musculare care devine din ce in ce mai mare de la o contractie la alta, iar pe de alta parte are loc o scurtare progresiva a perioadei de latenta. Dupa atingerea valorii maxime a intensitatii stimulului scaderea are loc cu trecerea prin aceleasi valori in acest caz fenomenele petrecindu-se invers.

In cazul unui sportiv aflat intr-o faza buna de pregatire fizica, traseul amplitudinii contractiei musculare difera de cel obtinut in cazul unui sportiv insuficient antrenat.

In cazul investigarii unui muschi simetric , In graficele de mai sus se observa o asimetrie pronuntata care duce la dificultati in executia corecta a miscarilor simetrice.

Aplicarea acestei metode poate caracteriza starea de antrenament prin comparatie stanga-dreapta la grupuri musculare omoloage aratand eventualele asimetrii. Se poate face o comparatie intre diferitii sportivi, din punct de vedere al calitatilor lor si pregatirii lor fizice.

Aplicabilitatea metodei consta in:

- testarea mentinerii calitatilor in functie de solicitare;

- aprecierea calitatii antrenamentelor;

- efectele acestora in cazul strict individualizat;

- aprecierea oportunitatii introducerii unui tip de antrenament;

- obiectivarea unor dificultati de recuperare dupa accidente.

3 Aspecte teoretice ale planificarii

3.1 Ciclul saptamanal de pregatire (microciclul)

Structura antrenamentului consta in integrarea diferitelor sale componente intr-un proces coerent care ii asigura unitatea.

Sunt precizate, intr-o ordine rationala, interactiunile diferitelor continuturi legate de practica sa, precum si fazele dezvoltarii sale structurate in perioade si cicluri.

Complexitatea adaptarilor si necesitatea alternarii fazelor de lucru intens cu faze de refacere obliga la organizarea antrnamentului in unitati inlantuite si in grupe de unitati (mai multe sedinte), care sa respecte etapele cele mai importante ale adaptarii. Se ajunge astfel sa se deosebeasca trei perioade de pregatire cu durata diferita in programarea si periodizarea antrenamentului:

-microciclu / mezociclu / macrociclu

Reprezinta una din unitatile fundamentale ale antrenamentului.

Durata sa, in general de o saptamana, din motive biologice si sociale, poate fi scurtata in perioadele in care frecventa competitiilor este insemnata. Intervine si natura sportului, precum si complexitatea sa: la decatlon, de exemplu, se preconizeaza microcicluri de 14 zile. (Berger 1985).

Numarul unitatilor de antrenament ale unui microciclu in cazul performantei de mare nivel tinde sa creasca, putand ajunge pana la18-20 de lectii, dupa Matveev. In acest caz, este foarte important sa se respecte alternanta incarcatura-refacere, in masura in care frecventa marita nu corespunde in mod necesar unui timp de lucru mai lung.

Deseori, indeosebi in sporturile cu intensitate ridicata, ca sporturile aciclice, orice crestere a duratei lectiilor trebuie compensata printr-o crestere corespunzatoare a timpului de repaus. In felul acesta, dupa trei ore de lucru continuu, oboseala acumulata la capatul a doua ore ingreuneaza invatarea si perfectionarea tehnica in timpul celei de-a treia ore, iar antrenamentul vitezei mai putin eficient, daca nu chiar periculos. Daca in schimb, cele trei ore de lucru sunt repartizate in trei lectii, ultima va fi executata cu un nivel de prospetime net mai ridicat decat in cazul precedent.

Microstructura antrenamentului raspunde necesitatii de a sustine pentru o anumita perioada functiile organice printr-o stimulare adecvata si o frecventa suficienta pentru a le impiedica sa regreseze.

Dupa Neumann (1984), se deosebesc trei faze succesive in ceea ce priveste refacerea:

- reechilibrarea homeostatica a functiilor solicitate;

- dezvoltarea unui supracompensari fiziologice;

- dezvoltarea unui nivel de antrenament.

Microciclul este articularea antrenamentului in care cea mai mare parte a principiilor generale se regasesc in distribuirea incarcaturii. In general, el serveste drept cadru lucrului de o saptamana, trebuind sa reflecte clar orientarile perioadei: astfel, observatorul trebuie sa poata recunoaste la prima vedere daca este vorba de faza pregatitoare sau de cea competitionala, cu dominanta specifica.

Prin aceasta, microciclul constituie structura fundamentala a unui antrenament programat. O metoda izolata, indiferent cat de valabila ar fi, nu are nici un efect daca nu se insereaza intr-un program organizat. Natura substantiala a microciclului depinde de inlantuirea sa cu celelalte microcicluri, adica cu cele care il preceda si cu cele care ii urmeaza.

Totusi, continua sa fie foarte dificil sa se imprime o orientare stiintifica organizarii unui microciclu, datorita extremei varietati a sarcinilor de antrenament, ea insasi rezultand din specificitatea si multitudinea sporturilor si a disciplinelor sportive, dar si datorita faptului ca in acest domeniu cunostintele stiintifice sunt foarte reduse, ca urmare a numarului foarte ridicat de variabile.

Structura propriu-zisa a microciclului este data de ordinea diferitelor unitati de antrenament, care sunt organizate in functie de obiectivele si sarcinile mezociclului.

Pot fi deosebite diferite tipuri de microcicluri, neexistand insa nici un sistem general satisfacator de clasificare a exigentelor si a finalitatilor.

Dupa Berger-Minow (1985), clasarea microciclurilor se poate face tinand cont de urmatorii factori:

- raportul dintre exercitiile principale si exercitiul de competitie;

- situarea microciclurilor in dinamica incarcaturii alese;

- numarul principalelor obiective care trebuie atinse;

- raportul dintre volumul si intensitatea incarcaturii.

Propunere de clasificare unitara a microciclurilor (1985).

Clasificarile dupa R.Manno (1986) pot fi:

De tip fundamental la inceputul perioadei de pregatire si in etapele ulterioare.

De tip principal in pregatirea imediata probei competitionale

De tip principal in etapele ulterioare

Cresterea progresiva a incarcaturii de antrenament

Volum ridicat

Intensitate submaxima

Volum crescator al incarcaturii

Intensitate ridicata (concentrare inalta a exercitiilor in unitatea de timp)

Include zilele de competitie si pregatire de o zi inaintea inceperii probelor

Asigurarea nivelului optim in momentul competitiei (indeseobi la finale)

Asigurarea refacerii in cursul fazelor care despart doua probe consecutive

Organizarea pregatirii urmand imediat competitiei in conformitate cu regulile

Simularea elementelor regimului si programului viitoarei probe

Controlul starii precompetitionale

Dupa probe foarte obositoare

La sfarsitul unei serii de microcicluri de baza

Incarcatura de antrenament diminuata

Diversificarea compozitiei exercitiilor si a conditiilor externe ale

antrenamentului

Pregatirea repausului activ.

In figura de mai sus este prezentata o clasificare de acest tip, propusa de Matveev, in Berger-Minow.

Pe scurt, pot fi deosebite patru tipuri de microcicluri:

- microciclul de pregatire

- microciclul pre-competitional

- microciclul competitional

- microciclul de compensare

a)     Microciclul de pregatire - are ca finalitate principala atingerea cantitatii maxime de incarcatura, cu o intensitate de lucru in general moderata. El se caracterizeaza printr-o crestere foarte lenta a incarcaturii globale, iar continuturile sale au o orientare indeseobi generala.

b) Microciclul precompetitional -este caracteristic perioadei de competitie a etapei specifice a fazei pregatitoare. Specificitatea tinde sa se reduca, apoi sa creasca, iar intensitatea atinge faza sa maxima. De asemenea, el poate include competitii de tip pregatitor.

c)     Microciclul competitional - cantitatea de lucru este redusa brusc, iar in unele cazuri se pot prevedea incarcaturi de lucru generale. Pentru a aduce sportivul intr-o stare optima in momentul probei, ansamblul acestei perioade vizeza aproape in exclusivitate sa-l incarce cu cea mai mare cantitate posibila de energie biologica si psihica. De asemenea, pot fi incluse aici perioade de refacere sau scurte interventii de natura psihologica, specifice probei.

d)    Microciclul de compensare - incarcarea acumulata in fazele precedente necesita din partea organismului un mare consum energetic, indeseobi in perioadele precompetitionale si competitionale.De aceea, microciclul de compensare implica o diminuare serioasa a cantitatii si intensitatii lucrului, putand ajunge pana la 60-70 % in raport cu microciclurile de pregatire.

Frecventa acestui tip de microciclu in perioada de pregatire este de 1 la sau 4. In faza specifica si cea de competitie, ea este de 1 la 1 sau 2 microcicluri de lucru intens.

.2. Planificarea de etapa (mezociclul)

Mezociclul poate cuprinde organizarea a 2-6 saptamani de antrenament, deci a mai multor microcicluri. Orienterea lucrului este aici mai evidenta decat in microcicluri, regasindu-se principiile esentiale ale antrenamentului. Adica:

- o crestere continua si neintrerupta a incarcaturii de lucru, de la perioada de pregatire pana la cea competitionala;

- o crestere relativa a incarcaturii specifice in raport cu incarcatura generala;

- o incarcatura relativ predominant intensiva;

- o tehnica tot mai complicata si dificila (Berger, 1985).

Suma antrenamentelor prevazute intr-un mezociclu este suficienta pentru a da o idee concreta despre cantitatea si tipul de lucru efectuat.

Cauzele care conduc la propunerea acestui tip de unitate de antrenament tin de faptul ca supracompensarea anumitor functii biologice necesita o perioada minima de 3-6 saptamani. De aceea, mezociclul este alcatuit, in general, din microcicluri cu intensitate crescanda, obtinuta prin cresterea duratei de lucru. Aceasta apare exprimata in procentaj in figura urmatoare - schema I in timp ce in schema II apare descresterea duratei lucrului care situeaza cantitatea maxima de lucru in primul microciclu. Lucrul se reduce moderat, in ambele cazuri fiind prevazut un microciclu de descarcare.

Mezociclul, care este un ciclu intermediar, are fireste finalitati intermediare sau oricum pe termen mai scurt decat obiectivul global al microciclului (1985).

Prima din cele doua scheme este considerata ca optima pentru partea initiala a pregatirii si pentru sporturile de lunga durata, cum este cursa ciclista in linie pe etape sau, intr-o oarecare masura, urmarirea individuala. In schimb, a doua schema se potriveste indeosebi probelor de forta si viteza, cum ar fi 400 m plat, cursa de 1 kilometru etc.;

In general, sunt folosite urmatoarele formule de mezocicluri:

- 3:1 - Trei saptamani de lucru (intensiv, crescator sau descrescator)

- 4:1 - Patru saptamani de lucru cu intensitati maxime si una de

refacere.

- 2:1 si 1:1 - Scheme adaptate sportivilor de forta- viteza in timpul

perioadei competitionale.

- Mezociclurile de pregatire -mezocicluri care vizeaza acumularea unor mari cantitati de incarcatura de lucru cu efect generalizat, in scopul de a asigura asimilarea formelor tehnice si tactice.

- Mezocicluri de perfectionare - sunt o continuare a celor precedente, avand drept obiectiv eliminarea greselilor care s-ar fi putut constata aici.

- mezocicluri de control -se situeaza la sfarsitul pregatirii sau chiar al perioadei competitiilor principale. Sunt prevazute aici competitii secundare si trecerea unor teste;

- mezocicluri de compensare -urmeaza dupa perioade cu incarcaturi foarte mari sau la sfarsitul competitiilor. De remarcat aici o reducere foarte serioasa a lucrului si suprimarea propriu-zisa a oricarei activitati de tip specific sau competitional.

3.3. Planul anual de pregatire (macrociclul)

Macrociclurile sunt niste plurilunare ingloband mai multe mezocicluri. In toate cazurile, ele au un obiectiv final care poate fi reprezentat, fie de o perioada de pregatire in ansanmblu, fie de un ciclu complet de antrenament, in care se elaboreaza diferitele faze ale formei sportive. Durata unui macrociclu se poate intinde de la trei sau patru luni la un an.

La ora actuala, faza pregatitoare a unui ciclu de antrenament este considerata ca fiind mai putin importanta pentru performanta de mare nivel in sporturile de forta-viteza. Se prefera sa se insiste mai mult pe obiectivul de ansamblu al pregatirii. In functie de tipul de incarcatura si de efectele sale.

In cadrul pregatirii traditionale, se deosebesc trei perioade fundamentale:

- perioada pregatitoare consacrata elaborarii formei sportive;

- perioada competitionala (agonistica);

- perioada de tranzitie.

Perioada pregatitoare

Are drept obiectiv dezvoltarea capacitatilor sportivului, printre altele

pe aceea de a suporta incarcaturi mari de lucru, pentru a-i permite sa faca fata exigentelor pregatirii sportive moderne, cu cantitati si incarcaturile de lucru considerabile care o caracterizeaza.

Ea se imparte in doua mari etape :

- o etapa fundamentala pregatitoare

- o etapa specifica

Prima etapa se caracterizeaza printr-o predominanta neta a exercitiilor cu caracter general fata de cele cu caracter specific, cu o crestere progresiva a cantitatii de lucru. In general, raporturile trec de la 3 la 1 (cum este cazul cu sportivii foarte tineri) pana la 2 la 2 pentru nivelurile de performanta moderat ridicate.

Intensitatea exercitiilor nu este foarte mare, numarul exercitiilor specifice este redus, iar exercitiile competitionale ocupa aici un loc deocamdata minor. In sporturile de situatie, exercitiile tehnico-tactice isi pastreaza un rol important cu celelalte, chiar daca au forme mai degraba sintetice decat analitice. Toate aceste elemente vor fi accentuate in cursul celei de-a doua parti a perioadei pregatitoare, numita etapa specifica.

Vor fi reduse cantitatile de exercitii generale, totalul orelor de antrenament ramanand insa constant. In timpul acestei perioade, se va urmari stabilirea unei legaturi mai stranse intre calitatile fizice si cele tehnice, pentru a crea o baza stabila tehnicii sportive. In cadrul antrenamentului de mare performanta, procentajul de lucru specific incepe deja sa devina considerabil.

Daca prima etapa se bazeaza pe organizarea infrastructurii, etapa specifica este cea a dezvoltarii, in vederea unei pregatiri optime pentru performanta .

Matveev propune urmatoarea procedura pentru prelungirea perioadei pregatitoare:

- mezociclu de formare

- mezociclu de baza (pregatire generala, dezvoltare)

- mezociclu de baza (stabilizare)

- mezociclu de baza (pregatire specifica, dezvoltare)

- mezociclu de control si de pregatire

- mezociclu de baza (precompetitional)

Perioada competitionala (agonistica)

Obiectivul acestei perioade este acela de a obtine un randament maxim prin tot ceea ce s-a construit in timpul perioadei pregatitoare, urmand apoi optimizarea prin intermediul unor exercitii intense si specifice, si chiar printr-o participare studiata la unele competitii, astfel incat sa se obtina randamentul maxim in cele mai importante probe.

Tot in aceasta perioada trebuie mobilizate toate energiile psihice, pe care numai competitia, practicata in mod corespunzator, le poate dezvolta. In disciplinele de rezistenta, cantitatea de lucru trebuie sa fie mentinuta la niveluri medii, in vreme ce in disciplinele de forta-viteza si de viteza ea va putea fi redusa mai rapid.

Ceea ce conteaza in primul rand este mentinerea aceluiasi nivel de forma sportiva atata timp cat dureaza sezonul competitional. Acest lucru necesita atat un maximum de antrenament specific, cat si mentinerea nivelului general de dezvoltare dobandit. Aceasta pentru ca ea mobilizeaza ansamblul resurselor psihologice si emotionale, datorita contextului in care se desfasoara.

Participarea la probele oficiale trebuie dozata in functie de experienta si de nivelul sportivului, si chiar in functie de sportul practicat. In felul acesta este posibil sa se prevada o competitie pe saptamana pentru disciplinele de forta, in timp ce pentru disciplinele de rezistenta si sporturile de lupta este necesar un interval mai lung. La modul general, se poate considera ca starea de forma atinge punctul maxim dupa 10-12 saptamani de participare la competitii.

Periodizarea dubla si multipla

De obicei, ciclul de pregatire este impartit in trei perioade. Deseori insa, in numeroase sporturi, exigentele campionatului determina impartirea anului in doua cicluri, ceea ce permite cresterea numarului perioadelor de forma. Aceasta dezvoltare, asa cum am mai spus, se poate structura in mai multe feluri.

Dupa Matveev, o perioada de sase luni constituie minimum suficient pentru a se ajunge la o stare de forma. Niste faze mai scurte nu sunt decat rareori posibile, trebuind mai degraba sa fie considerate ca efectele mentinerii formei respective.

Cand se vorbeste de dubla periodizare, aceasta inseamna ca ceea ce s-a propus pentru un an se poate realiza in 6 luni si de doua ori in acelasi an. Acest gen de schema corespunde probelor de sarituri si aruncari, tuturor sporturilor de forta-viteza, putand fi adaptat util si jocurilor sportive.

In cadrul periodizarii traditionale, intensitatea si cantitatea urmeaza o dinamica specifica.

Cresterii intensitatii ii corespunde o dinamica a volumului, care reprezinta initial circa 40 % din valoarea maxima prevazuta pe an, atingand 100 % spre sfarsitul etapei generale a perioadei pregatitoare.

In privinta intensitatii, aceasta creste rapid in cursul etapei specifice, ramanand ridicata pe toata durata perioadei competitionale, chiar atunci cand o mobilizare in perioada centrala duce la cresterea volumului de lucru.  Tschiene si alti autori (1977,1980) au formulat o serie de critici foarte specifice privind propunerea lui Matveev. Sunt subliniate, in mod deosebit, urmatoarele puncte:

1 -lucrul muscular izolat sau prea analitic (cum este cazul in majoritatea exercitiilor generale) nu poate inlocui exercitiile specifice ale disciplinei sportive.

2 - o crestere continua a volumului de lucru duce la o reducere a timpilor de refacere.

3 - exploatarea capacitatilor specifice dobandite dupa indelungi ani de lucru pregatitor nu este posibila decat prin intermediul unor incarcaturi cu intensitate ridicata, cu rol esential in pregatire si in antrenament.

4 - intensitatea ridicata este legata de incarcatura specifica pentru toata durata anului.

5 - diferenta slaba intre volum si intensitate conduce la starea de oboseala si duce la necesitatea unor refaceri frecvente.

Nu este posibil sa se mareasca ulterior volumul incarcaturii, daca lipseste timpul necesar.

O contributie deosebita ne este adusa de Verchosanski (1980), care a studiat dinamica raportului dintre tipul de incarcatura si evolutia performantei la sportivi de mare nivel, specialisti in disciplinele de forta-viteza. Lucrarile sale precizeaza efectul diferitelor exercitii asupra pregatirii. Evolutia formei sportive in cazul utilizarii de incarcaturi specifice concentrate confirma, de asemenea, rolul determinant avut de exercitiile competitionale asupra performantei si a optimizarii formei.

O incarcatura de volum mediu, relativ regulata, si prelungita pe o perioada destul de lunga, conduce la o crestere regulata a fortei-viteza Exemplu de evolutie a unei incarcaturi regulate (v) si evolutia relativa a fortei-viteza (W). Dupa autor, aceasta dinamica este tipica sportivilor de nivel mediu si juniorilor. Un volum crescut si concentrat al incarcaturii asigura o mai buna dezvoltare a fortei-viteza, daca inca se reduce incarcatura, forta-viteza scade si ea (w).

Este vorba, in acest caz, de un fenomen tipic sportivilor confirmati.

Autorul propune niste blocuri de antrenament concentrat intr-un interval de timp limitat. In acest caz, forta-viteza, dupa o reducere de moment, creste ulterior net la fiecare diminuare a incarcaturii.

Incarcatura concentrata nu are o intensitate foarte ridicata, acest model nefiind corespunzator decat sportivilor cu o calificare superioara. Blocul de lucru concentrat ar trebui sa se realizeze in 2 luni sau 2 luni si jumatate, starea de forma aparand dupa 2 luni si jumatate -3 luni.

Structura antrenamentului consta in integrarea diferitelor sale componente intr-un proces coerent care ii asigura unitatea.

Sunt precizate, intr-o ordine rationala, interactiunile diferitelor continuturi legate de practica sa, precum si fazele dezvoltarii sale structurate in perioade si cicluri.

Complexitatea adaptarilor si necesitatea alternarii fazelor de lucru intens cu faze de refacere obliga la organizarea antrnamentului in unitati inlantuite si in grupe de unitati (mai multe sedinte), care sa respecte etapele cele mai importante ale adaptarii. Se ajunge astfel sa se deosebeasca trei perioade de pregatire cu durata diferita in programarea si periodizarea antrenamentului:

-microciclu / mezociclu / macrociclu;



Dragnea A., - Antrenamentul sportiv, Ed. Didactica si pedagogica, R.A.,Buc., 1996

Dragnea A., - Antrenamentul sportiv, Ed. Didactica si pedagogica, R.A.,Buc., 1996








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate