Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place.ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism




Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Diverse


Index » hobby » Diverse
» Teoria transcendentala a elementelor: Dialectica transcendentala


Teoria transcendentala a elementelor: Dialectica transcendentala




Teoria transcendentala a elementelor: Dialectica transcendentala

1. Analitica transcendentala si dialectica transcendentala. Logica generala, asa cum am vazut mai sus, se imparte in logica pura si logica aplicata. Nu este singura diviziune pe care aceasta logica o accepta. O alta diviziune a logicii generale (datand de la Aristotel) ne prezinta aceasta stiinta ca analitica si dialectica. Ambele isi au echivalentul lor transcendental. Dupa parcurgerea analiticii transcendentale, Critica ratiunii pure ajunge la dialectica transcendentala.

Pentru Kant, dialectica transcendentala este mai degraba o logica a aparentei (Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, ed. cit. p. 98). Aparenta despre care se trateaza in dialectica transcendentala nu este datorata doar unei folosiri neglijente a intelectului, nu este o simpla greseala, ci se datoreaza insasi ratiunii: „in ratiunea noastra (considerata subiectiv ca o facultate omeneasca de cunoastere) se gasesc reguli fundamentale si maxime ale folosirii ei, care au cu totul aspectul de principii obiective si prin care se face ca necesitatea subiectiva a unei anumite legaturi a conceptelor noastre, in favoarea intelectului, este considerata ca o necesitate obiectiva a determinarii lucrurilor in sine” (Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, ed. cit., p. 282). A atribui unei facultati de cunoastere omenesti o incapacitate fundamentala in exercitiul sau de obtinere a adevarului nu este o noutate absoluta. Traditional, sensibilitatii i se reprosase adesea expunerea fata de eroare, posibilitatea de a sesiza necorespunzator, riscul pe care-l presupune orice cunoastere sprijinita doar pe ea. A descoperi in ratiune, cea mai inalta dintre facultatile de cunoastere, o limita fata de cunoastere, este insa o mare noutate. La Kant, ratiunea este definita intr-un mod special, prin raportare la intelect, despre care a tratat analitica transcendentala: spre deosebire de intelect, definit ca facultate a regulilor, ratiunea este facultatea principiilor. Am intalnit principii si atunci cand a fost vorba despre intelect. Aici este vorba despre altceva: folosirea pura a ratiunii.




2. Ratiunea pura, rationamentele si conceptele ei. Folosirea ratiunii in general este evidentiata de rationamentele deductive (silogisme). Aici avem de-a face cu judecati si cu raporturi intre ele, nu cu simple concepte, precum in cazul intelctului. In cazul ratiunii pure nici un fel de intuitie nu este supusa regulilor, cum se intampla la folosirea intelectului. „Daca deci ratiunea pura se raporteaza si la obiecte, totusi ea n-are nici un raport nemijlocit cu acestea si cu intuitia lor, ci numai cu intelectul si judecatile lui” (Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, ed. cit., p. 288). Chiar si principiile capata, cand este vorba despre ratiune, un alt sens decat cel care privea intelectul: ele sunt transcendente (nu transcendentale).

Conceptele ratiunii pure nu mai sunt categorii, ci idei. Ideea, sau conceptul rational transcendental este un concept al totalitatii conditiilor unui anumit conditionat. Astfel definit, conceptul rational transcendental este, de fapt, neconditionat, caci totalitatea conditiilor este neconditionata.

3. Sistemul ideilor transcendentale. Ideile transcendentale se impart in trei clase: cea a unitatii neconditionate a subiectului ganditor, cea a unitatii neconditionate a conditiilor fenomenului si cea a unitatii neconditionate a conditiei tuturor obiectelor gandirii. Fiecare clasa corespunde unei discipline metafizice: psihologia rationala, cosmologia rationala si teologia rationala. In cadrul fiecareia dintre aceste discipline se construiesc rationamente pornind de la fiecare tip de unitate neconditionata.

Pentru unitatea neconditionata a subiectului ganditor (psihologia rationala) avem paralogismul transcendental.



Pentru cea a conditiilor fenomenului (cosmologia rationala) – antinomia ratiunii pure.

Pentru unitatea absoluta a conditiei tuturor obiectelor gandirii (teologia rationala) vom avea idealul ratiunii pure.

Toate aceste rationamente sunt dialectice, adica produc, in chip dogmatic, aparenta unei extinderi sau inmultiri a cunostintelor noastre.

4. Folosirea regulativa a ideilor ratiunii pure. Folosirea regulativa a ratiunii se distinge de folosirea constitutiva prin aceea ca regulile, principiile ratiunii sunt considerate doar cu titlu de ipoteza, „servind pentru a introduce, pe cat posibil, unitate in cunostintele particulare si pentru a apropia astfel regula de universalitate” (Immanuel Kant, Critica ratiunii pure, ed. cit., p. 508). Din idei nu decurg cunostinte; ideile insa ii furnizeaza intelectului (facultatea gandirii care poate oferi cunostinte) domeniul sau de activitate, punandu-i la dispozitie principiile omogenitatii, specificarii si continuitatii formelor. Ratiunea da astfel cunoasterii noastre unitate sistematica.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate