Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place.ascensiunea īn munti, pe zapada, stānca si gheata, trasee de alpinism



Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Arta cultura


Index » hobby » Arta cultura
» ISTORIA PICTURII RELIGIOASE SI A PICTURII DE ICOANE IN ROMANIA Icoana - simbol al Ortodoxiei in arta bizantina si postbizantina


ISTORIA PICTURII RELIGIOASE SI A PICTURII DE ICOANE IN ROMANIA Icoana - simbol al Ortodoxiei in arta bizantina si postbizantina




ISTORIA PICTURII RELIGIOASE SI A PICTURII DE ICOANE IN ROMANIA Icoana - simbol al Ortodoxiei in arta bizantina si postbizantina

1. Originea si dezvoltarea ei

Legea Vechiului Testament interzicea imaginile, pentru ca ele ar fi pus in pericol puritatea Dumnezeului 'Cel nevazut'. Ca urmare, la inceputurile crestinismului (religie interzisa in Imperiul Roman), imaginea lui Iisus Hristos era exclusiv simbolica - figurata fie printr-o ancora, un peste sau sub forma umana a 'Bunului pastor'.




Limbajul simbolic permitea sa se exprime ceea ce nu putea fi exprimat in mod direct. In acest sens, pictura catacombelor marcheaza nasterea artei crestine. Simbolurile vor fi folosite in exclusivitate in arta crestina pana in vremea imparatului Constantin cel Mare, care in anul 313 acorda libertate de manifestare noii religii.

Originea icoanei bizantine (icoana in greceste inseamna chip, portret) se afla in Orientul Apropiat, in arta copta si egipteana - dovada remarcabilele portrete realiste pastrate la Fayoum si Antinoe (sec. VI-VII), dar si in arta greaca si romana, in portretele - efigii ale suveranilor. Icoana inglobeaza si o alta traditie: este vorba de 'icoana nefacuta de mana', trimisa de Iisus Hristos lui Abgar,   regele Edesei.

Cu timpul, a fost precizata atitudinea Bisericii fata de cultul icoanelor. Prima mentiune oficiala referitoare la icoana si la importanta ei este facuta in actele sinodului de la Quinisext, din 691-692, in care se cere artistilor sa nu-l reprezinte pe Iisus Hristos simbolic, ci prin aspectul sau omenesc- intruparea Sa, prin care El a eliberat lumea.

Pentru teologia ortodoxa, temeiul icoanei este realitatea Intruparii Fiului lui Dumnezeu. Intruparea vine de la Dumnezeu, din dorinta Lui de a deveni Om si de a face din umanitatea Sa o Teofanie, un lacas si o icoana vie a prezentei Sale. Deci, Dumnezeu este forma oricarei forme, icoana oricarei icoane, arhetipul atotcuprinzator.

Prin urmare, icoana lui Iisus Hristos este posibila, adevarata si reala, caci chipul Sau, potrivit cu felul omenesc, este identic cu cel nevazut, potrivit chipului divin - amandoua, deopotriva, constituind cele doua aspecte ale unicei Ipostaze - Imagini.

La Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea (Bithynia, 787) s-a fixat invatatura ortodoxa privind cinstirea icoanelor. La reprezentarea iconografica a lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a ingerilor si a sfintilor hrisofori, o contributie substantiala a avut-o patriarhul Tarasie (784-806).

Tendinta de a idealiza treptat aceste imagini a condus, in timp, la stabilirea de prototipuri.

Ulterior, in arta bizantina, ca si in arta popoarelor care au continuat traditia Constantinopolului, spiritul narativ isi face tot mai mult loc in pictura de icoane. Sunt figurate cu precadere ciclul Patimilor, al marilor sarbatori, scene din viata unor sfinti sau intregul sinaxar. Acest fenomen este comun lumii crestine ortodoxe din Rusia, Tarile Romane, Balcani si din Orientul Apropiat.

In legatura cu cultul icoanelor, Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe au stabilit o serie de canoane. Icoanele se venereaza, nu in chip idolatru, ci pe temeiul asemanarii imaginii reprezentate cu persoana al carei nume trebuie sa fie indicat pe icoana. Faptul de a 'numi' icoana : 'Acest chip este al lui Iisus Hristos si aceasta icoana este sfintita prin puterea Duhului Sfant" inseamna ca asemanarea afirmata sacramental confera icoanei harisma prezentei inerente Numelui.

Astfel, cinstirea icoanelor se adreseaza personajului zugravit si nu materiei din care sunt facute acestea. Daca figura sau numele personajului se sterg, icoana isi pierde valoarea simbolica.

Traditia ortodoxa distinge mai multe trepte de venerare a icoanelor: adorare, cuvenita lui Iisus Hristos, supravenerarea Maicii Domnului (ca Nascatoare de Dumnezeu) si cinstirea acordata sfintilor pe temeiul legaturii lor cu Hristos. De asemenea, pot fi pictate si cinstite viziunile, teofaniile si celelalte evenimente din istoria mantuirii, iconograful trebuind insa sa respecte intru totul textele Sfintei Scripturi.

In istoria Bisericii Ortodoxe, icoanele au detinut in acelasi timp si un rol important in ceea ce priveste catehizarea si instruirea religioasa.

Cultul icoanelor trece in secolele VIII-IX printr-o mare criza determinata de miscarea iconoclasta.

Ca semn al biruintei cultului icoanelor asupra miscarii iconoclaste, imparateasa Teodora a instituit la 11 martie 843 Sarbatoarea Ortodoxiei. Ea se celebreaza printr-o procesiune cu icoane, in amintirea tuturor celor care au luptat si s-au sacrificat in perioada prigoanei: sfinti, patriarhi, episcopi, imparati, calugari martiri.

Prin continutul lor, prin mesajul lor tainic, icoanele exprima cele de dincolo. 'Teologie prin imagine', icoana enunta prin culori si face prezent ceea ce Evanghelia proclama prin cuvant. Icoana este, asadar, unul din aspectele Revelatiei divine si ale comuniunii noastre cu Dumnezeu. Credinciosii ortodocsi, adunati intr-o biserica prin Liturghie, stabilesc legatura cu Biserica cereasca prin intermediul icoanelor si rugaciunilor liturgice.

Pictata de obicei in tempera, icoana este creata sa traiasca prin lumina sa proprie, pe care i-o confera fondul de aur. Lumina sa evoca unirea eshatologica a pamantescului cu cerescul. Compozitiile sunt descrise. Perspectiva este rasturnata - ea se afla in fata icoanei, nu in spate. Astfel, lumea icoanei este intoarsa spre om, personajele vin in intampinarea sa. Actiunea petrecandu-se dincolo de limitele spatiale si temporale, icoana este o veritabila deschidere, o fereastra spre transcendent.

Patria icoanei este Rasaritul, cele mai vechi icoane realizate in Orientul Apropiat fiind direct legate de sursa lor egipteana sau copta. Fara sa se mumifice in canoane imuabile ca arta egipteana, arta bizantina ramane insa conservatoare in raport cu arta occidentala. In contextul respectarii stricte a traditiilor, se poate, totusi, vorbi de o evolutie, de transformari si inovatii.





O prima etapa o constituie epoca Iustiniana (sec.VI), care, prin catedrala Sf. Sofia, tinde spre plenitudinea monumentala, spre sublim, grandiosul fiind sugerat prin imens, prin nemasurat. In timpul dinastiilor macedoneana si a Comnenilor (sec. X - XII) are loc prima Renastere bizantina; aici, intensitatea este adaptata scarii umane: masurabilul si rigurosul o marcheaza. A doua Renastere, sub dinastia Paleologilor (sec. XIV), constituie varsta de aur a icoanei, avand drept centre Constantinopolul si Thesalonicul.

Din Bizant, icoanele au patruns pe o directie in lumea Balcanica influentand creatia artistica din Serbia, Bulgaria si Tarile Romane, iar pe alta directie, in Rusia, Georgia si Armenia, contribuind astfel la formarea 'scolilor nationale', intre care se detaseaza cu pregnanta icoanele rusesti prezentand trasaturi stilistice specifice.

Dupa caderea Bizantului sub turcii otomani, artistii greci se refugiaza in insule si in Italia (Venetia). Din sinteza dintre arta bizantina si arta Renasterii italiene iau nastere icoanele veneto-cretane, care se raspandesc in Balcani, cuprinzand si spatiul romanesc.

Icoana in stilul romanesc

Evolutia stilistica si iconografica

Aflate in confluenta celor doua mari culturi europene - cea rasariteana si cea occidentala, Tarile Romane, desi se inscriu chiar de la inceput in aria de influenta bizantina, determinata de apartenenta poporului roman la biserica de rit ortodox, vor promova o arta cu caracteristici proprii, datorita asimilarii succesive a elementelor preluate din aceste culturi si adaptate specificului local.

In conjunctura politica a secolului al XlV-lea, cand statele ortodoxe din sudul Dunarii au cazut treptat sub ocupatie turceasca, tinerele state Moldova si Tara Romaneasca tineau sa se afirme si in plan artistic, impunand prin aceasta o modalitate de pastrare si promovare a idealurilor crestine. Transilvania, insa, avea o situatie deosebita, fiind cucerita la sfarsitul secolului al XII-lea de regii unguri si organizata in voievodat. In acest context, arta infloritoare din secolele XII -XIV va intra in declin, conditiile istorice specifice din aceasta zona a tarii determinand trasaturi particulare ale creatiilor artistice locale, datorate influentelor occidentale directe.

In trecutul artistic si spiritual al Tarilor Romane, icoanele au avut un rol important ca obiecte de cult si veneratie in biserici si manastiri, alcatuind ansambluri sub forma iconostaselor (cu cel putin 41 de icoane diferite), care separau absida principala (altarul) de naos. Asemenea ansambluri sunt raspandite in tara noastra incepand cu secolul XVI. Ele se pastreaza in Moldova la manastirile Humor, Voronet, Moldovita si Sucevita din acelasi secol XVI, in Tara Romaneasca, din secolul al XVII-lea la manastirile Hurezi, Surpatele Govora, la biserica Domneasca din Targoviste, biserica Sf. Gheorghe Nou de la Bucuresti, din secolele XVII - XVIII, iar in Transilvania, din secolele XVII - XVIII dateaza catapetesmele de la bisericile Sf. Nicolae din Fagaras, Avrig, Nucsoara, Lipova, Blaj, Cuhea si altele.

Icoanele pe lemn (si mai tarziu pe sticla) decorau peretii interiori ai bisericilor de lemn (cand acestea sunt lipsite de pictura), dar se aflau si in palatele domnesti si mitropolitane, in chiliile calugarilor, in casele credinciosilor, bogati ori saraci.

O data cu mesterii lor, icoanele au circulat in decursul timpurilor de la o tara la alta, de la o provincie la alta. Astfel, daruri ale domnilor si boierilor romani se afla la manastirile de la Muntele Athos, la Constantinopol, Ierusalim, Patmos, Sinai, in timp ce in manastirile din tara se pastreaza daruri ale imparatilor bizantini (manastirea Bistrita, jud. Neamt).

Plecand de la premisele artei de traditie bizantina, pictura de icoane, ca de altfel intreaga arta de pe teritoriul Tarilor Romane, va parcurge in evolutia sa mai multe etape, circumscrise unor perioade istorice ce poarta amprenta marilor domni si ctitori de arta si cultura.

Din cauza vicisitudinilor istoriei, cele mai vechi icoane pastrate dateaza de la sfarsitul secolului al XV-lea si inceputul celui urmator. Numarul lor este restrans si acestea corespund stilistic perioadei de cristalizare a unor formule plastice, marturisind o predilectie spre monumental. Istoric, aceasta etapa se circumscrie domniilor lui Alexandru cel Bun si Stefan cel Mare (in Moldova), Radu cel Mare si Neagoe Basarab (in Tara Romaneasca).

In secolul al XVI-lea, arta trece de la faza monumentala catre faza 'picturala', in vremea domniilor lui Petru Rares si Alexandru Lapusneanu in Moldova. Stralucita scoala de pictura moldoveneasca va influenta arta din Transilvania, datorita atat legaturilor domnilor moldoveni cu aceasta provincie (posesiuni, ctitorii, danii), precum si circulatiei mesterilor si a lucrarilor acestora.



Incepand cu secolul al XVII-lea, trasatura stilistica dominanta devine decorativismul, manifestat prin abundenta motivelor ornamentale vegetale ori geometrice si printr-o gama cromatica mai bogata. Aceste caracteristici sunt proprii artei promovate de domnii Vasile Lupu, in Moldova si Matei Basarab in Tara Romaneasca.

2. Scoli, curente si ateliere de pictura.

Pentru arta si cultura Tarii Romanesti, ultimele decenii ale secolului al XVII-lea si primele decenii ale secolului al XVIII-lea, constituie o perioada de cristalizare si apoi de inflorire a primului stil national denumit si stil brancovenesc (cantacuzin - brancovenesc) - dupa numele domnitorului Constantin Brancoveanu - reprezentand o sinteza intre arta de traditie bizantina si ecouri ale Renasterii tarzii si ale Barocului. Icoanele se caracterizeaza in aceasta perioada printr-o mare bogatie si pretiozitate, atestand vaditul gust pentru fast si opulenta manifestat de Constantin Brancoveanu.

Inca din secolul al XVII-lea si cel mai frecvent in secolul al XVIII-lea, autorii isi semneaza operele. Iesind din anonimat, ei demonstreaza noul statut social pe care i1 dobandisera. Dintre ei, doi mari maestri, Parvu Mutu si Constantinos vor contribui la definirea stilului brancovenesc in pictura, prin crearea unei adevarate 'scoli'.

Parvu Mutu reprezinta curentul national (autohton). Isi face ucenicia in mediul calugaresc din Campulung-Muscel (jud. Arges). Studiaza pictura in Moldova si, intors in Tara Romaneasca, devine pictorul Cantacuzinilor zugravind mai multe biserici pe valea Prahovei. Practica o pictura mai libera si se remarca, in special, prin 'galeriile' de portrete din tablourile votive, precum si printr-o serie de autoportrete. La Bucuresti intemeiaza la inceputul secolului al XVIII-lea o 'scoala', unde preda mestesugul zugravitului.

Constantinos, probabil grec de origine, reprezinta centrul athonit de pictura, adaptat, insa, cerintelor locale. Lucreaza o perioada indelungata in Tara Romaneasca, inca din vremea lui Serban Cantacuzino. El este presupusul autor al icoanelor de la biserica manastirii Cotroceni. In timpul lui Constantin Brancoveanu conduce echipa formata din zugravii Ioan, Andrei, Preda, Stan, Ioachim, Marin, Nicolae, Ianache, Efrem, Iosif, Istrate, Hranit, care lucreaza la ansamblul de pictura de la manastirea Hurezi ( 1694-1703), intemeind aici o 'scoala' de pictura. Acesti zugravi (singuri sau asociati cu altii) vor executa, in cursul secolului al XVIII-lea, pictura murala a numeroase biserici din Tara Romaneasca, Transilvania si Banat, contribuind la raspandirea stilului brancovenesc.

Incepand cu mijlocul secolului al XVIII-lea, vigurosul stil creat in timpul lui Brancoveanu va supravietui, in formule provinciale, in numeroase centre locale de pictura, unde acesta era practicat de zugravi mai putin instruiti. Locul domnitorilor si al marilor boieri este luat acum, in calitate de ctitori si donatori, de categoriile sociale mai modeste - boiernasi, negustori sau obsti satesti - care vor solicita o arta pe gustul lor.

Acest lucru va duce la aparitia numeroaselor "scoli locale de pictura", cu precadere in Tara Romaneasca, cu evidente deosebiri stilistice intre ele - mai conservatoare in mediile calugaresti si mai novatoare in cele orasenesti, unde pictura era practicata si de zugravii laici. Evidente deosebiri stilistice pot fi constatate si intre centrele si atelierele de pictura din Banat si din Transilvania, cunoscutele zone fiind Maramuresul, centrul Transilvaniei si sudul acesteia.

Pictura de icoane din Moldova in secolul al XVIII - lea va fi dominata de curentele rusesc si grecesc, care isi vor pune amprenta pe pictura locala. Apoi, sub influenta picturii occidentale, curentul neoclasic se va impune in pictura locala de icoane.

Spre finele veacului al XVIII-lea, arta culta traditionala nu va mai putea oferi directive estetice viabile. In acest sfarsit de lume feudala, elementele de stil pastrate la nivel formal, nu se mai pot intrupa in opere de arta, ci dau nastere, prin repetitie, unor productii lipsite de valoare.

In cautarea unor solutii creatoare, zugravii din mediile orasenesti, mai deschise influentelor, se vor orienta spre pictura de sevalet, de sorginte occidentala, renuntand treptat la normele si traditiile picturii bizantine. Aceasta ruptura dintre continut si forma modifica total esenta reprezentarilor, transformandu-le din icoane in simple tablouri cu subiecte religioase.

Pictura de icoane (pe lemn, dar si pe sticla) va supravietui la nivelul artei populare in mediile satesti, mai conservatoare in pastrarea traditiei. Mesterul anonim, de obicei taran, mai mult sau mai putin talentat ori scolit, va crea uneori opere originale, pline de pitoresc prin imbinarea elementelor traditionale cu fantezia sa vie, alimentata de descrierile hagiografice, de legende ori povestiri.






Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate