Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place.ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism




Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Arta cultura


Index » hobby » Arta cultura
» CLAUDE LÉVI-STRAUSS: Antropologia structurala


CLAUDE LÉVI-STRAUSS: Antropologia structurala




STRUCTURA MITULUI

CLAUDE LÉVI-STRAUSS: Antropologia structurala

Antropologul francez Claude Lévi-Strauss a devenit „parintele” structuralismului datorita celebrei sale cercetari asupra realitatilor societatii arhaice („primitive”) si a relatiilor care ordoneaza viata comunitatii, este vorba de Structurile elementare ale inrudirii (1949). Alte studii care au confirmat abordarea metodei structurale ca veritabil traseu epistemologic sunt interpretarile de antropologie si etnologie din Mitologice I-IV, Tropice triste si Gandirea salbatica.




Antropologia structurala este o antologie de studii si eseuri elaborate intre 1945-1956, o perioada specifica delimitarilor taxinomice cerute imperativ de impunerea noilor stiinte care isi faceau din societate, religie si mit, obiecte de cercetare. Aceste analize fragmentare ale realitatii societatii arhaice – considerata „«arhaica» nu in raport cu altele, ci in structura ei interna” (Antropologia structurala, p. 137) – demonstreaza functionarea metodei structuraliste pe principiul opozitiilor, al simetriilor intre elemente, fara a folosi un material foarte bogat. Spre exemplificare, in acest sens, pot fi amintite capitolele ordonate in jurul problematicii pe care o pune organizarea sociala („Structurile sociale in Brazilia Centrala si Orientala” - 1952, „Sunt organizatiile dualiste o realitate?” - 1956), dar si capitolele mai „substantiale” din perspectiva simbolica, grupate sub sfera magiei si religiei: „Vrajitorul si magia sa” - 1949, „Eficacitatea simbolica” – 1949, influentate de psihanaliza, ori „Structura miturilor” - 1955.

Daca aceste studii enumerate pana acum erau o expunere mediata a metodei, aceasta conturandu-se din mers pe parcursul analizei si interpretarii materialului concret (fapte ritualice, acte, texte incantatorii performate de saman, relatii intra-comunitare: tata - fiu, sot - sotie, unchi - nepot, frate - sora), capitolele organizate in „rama” antologiei sub semnul „Limbaj si inrudire” si „Probleme de metoda si de invatamant” sunt imagini evidente ale unui discurs teoretizant despre metoda. De aceasta data Lévi-Strauss isi va prezenta demersul direct, cu ostentatie chiar, delimitand conceptele si spatiile de cercetare ale etnografiei, ale etnologiei si ale istoriei, transand sferele de actiune ale antropologiei sociale si ale antropologiei culturale.

„Drama interioara” a stiintelor etnologice si a istoriei consta in abordarile exclusiviste, reductive: fie numai perspectiva sincronica, fie numai cea diacronica este prezenta in cercetarile lor. Claude Lévi-Strauss este cel care, dincolo de constientizarea limitelor acestor discipline, incearca si reuseste sa impace ambele dimensiuni (diacronie si sincronie): a se vedea definitia mitului din perspectiva lingvisticii, ca „obiect absolut”, caracter generat de „dubla structura istorica si in acelasi timp anistorica”, ce face din mit atat simultaneitate pe axa temporala, cat si eternitate (op. cit., p. 250-251).

Cercetarea antropologica structuralista. Concepte operationale si relatii

Structuralismul in antropologie a fost solutia de unificare a demersurilor evolutionismului si difuzionismului, prin asimilarea teoriilor avansate de lingvistica (R. Jakobson, E. Benveniste, L. Hjemslev) pentru a cuprinde fenomenele sociale, religioase, actele ritualice si semnificatiile lor intr-o „cunoastere globala”, dincolo de trasaturile istorico-geografice, interesandu-se in special sa identifice formele si structurile primordiale care stau la baza acestor evenimente.

„Vom cauta () sa decupam culturile in elementele izolabile pe cale de abstractie si sa stabilim, de asta data nu intre culturile insesi, ci intre elementele de acelasi tip din sanul diferitelor culturi, acele relatii de filiatie si de diferentiere progresiva pe care paleontologul le descopera in evolutia speciilor vii” (op. cit., p. 7).

Este limpede ca Lévi-Strauss urmareste analiza antropologica in directia operatiilor pe care lingvistica le utiliza la nivel fonologic. Insa dincolo de comparatia lingvistica, pe care o considera „altceva decat un decupaj”, adica o „analiza reala”, cercetatorul intrevede in instrumentarul conceptual preluat din lingvistica si in metodele ei de cercetare un exemplu de studiu riguros, ale carui obiective - in dimensiune antropologica - sunt: cunoasterea legilor de organizare a societatilor primitive si intelegerea universului lor imaginar. Pentru a exemplifica cele doua aspecte este suficient sa amintesc 1) de problema organizarii dualiste ce oferea societatii „in spatele haosului de reguli si obiceiuri, o schema unica”, pertinenta indiferent de conditiile spatio-temporale si 2) de ipoteza ca forma primeaza asupra continutului, idee pe care o va demonstra in studiile despre functia simbolica ce ordoneaza inconstientul (inclusiv in capitolul teoretic „Structura miturilor”).

Pentru a sustine existenta si functionarea organizatiilor dualiste, ca tipuri de structuri sociale specifice Americii, Asiei si Oceaniei, antropologul vehiculeaza cu o serie de antinomii care devin criterii de clasificare pentru dualismul diametral, – care imparte grupul social / tribul / satul in functie de polaritatile sus / jos, ramanand insa un dualism static –, si pentru dualismul concentric, dinamic, in care opozitiile se stabilesc intre centru / periferie, sacru / profan, crud / gatit, celibat / casatorie, masculin / feminin, pe principiul echivalentei si al corelatiilor simetrice, implicite. Scopul, ratiunea impartirii societatii traditionale este de natura pragmatica, imediata: reglementarea casatoriilor si prohibitia incestului; insa uneori rolul lor se reducea la dimensiunea economica, politica, ceremonial-religioasa ori sportiva, jumatatile intrand in competitie sau colaborand.



Studiul functiei simbolice exprimate la nivelul limbajului este pentru Lévi-Strauss un model de argumentare, in continuarea conceptiei lui F. Boas, ca fenomenele lingvistice, cat si cele culturale au aceeasi origine: inconstientul. Diferenta dintre ele este de grad in constientizarea cognitiva, fenomenele culturale generand „rationamente secundare si reinterpretari”, explicitari bazate pe limbaj ca instrumente si ca fundament de pe care se lanseaza o pluralitate de sensuri. Despre aceasta functie simbolizanta antropologul vorbeste de putine ori la modul explicit si doar in articolele teoretice, nu in aplicatii, de unde simbolismul transpare organic, mediat.

„ activitatea inconstienta a spiritului consta in a impune forme unui continut si daca aceste forme sunt fundamental aceleasi, pentru toate spiritele, vechi si moderne, primitive si civilizate () este necesar si suficient sa se ajunga la structura inconstienta, subiacenta fiecarei institutii sau fiecarui obicei, spre a obtine un principiu de interpretare valabil pentru alte institutii si alte obiceiuri, cu conditia, fireste, de a impinge analiza destul de departe” (op. cit., p. 32).

Aceste consideratii rezuma in fapt intreaga viziune asupra modului de cercetare a fenomenelor antropologice: formele asociate unor continuturi sau, altfel spus, organizarea materiei in matrice nu este rodul conventiei, ci al inconstientului care opereaza cu structuri, pattern-uri, arhetipuri (C. G. Jung) universale. Aceste forme sunt activate la nivelul de suprafata prin simboluri de o diversitate nelimitata. Insa legile de structurare impuse de inconstient sunt, in raport cu simbolurile, mult mai restranse la numar. Astfel, Claude Lévi-Strauss isi asuma rezultatele lingvisticii, detasandu-se, in mod evident, de axiomele saussuriene, punand in discutie, nu o data, caracterul arbitrar al semnelor lingvistice. Daca in capitolul „Structura miturilor” antropologul afirma ca acest principiu al conventionalismului „se cere, desigur, revizuit si corectat”, insa in acelasi timp, ii recunostea lui Saussure esentiala contributie la „reflectia lingvistica” si definea mitul ca limba si vorbire existand simultan, ca structura duala, in studiul „Notiunea de arhaism in etnologie” Lévi-Strauss va sublinia pregnant: „caracterul arbitrar al semnului lingvistic nu este decat provizoriu (). Alegerea semnului poate fi arbitrara; el pastreaza totusi o valoare proprie, un continut independent, care se combina cu functia semnificanta pentru a o modula”. (op. cit., p. 117). Semnul sau simbolul poate fi conditionat, in mod arbitrar, de specificul istoric, etnic, temperamental, insa, dincolo de aceste determinari, el pastreaza o reminiscenta, o fulguratie a izvodirii din straturile de profunzime ale mentalului, ale imaginarului colectiv a carui functie simbolica o „moduleaza”, o activeaza. Prin aceasta subtila relatie, semnele isi (mai) pot re-gasi, retrospectiv, motivarea ontologica.

Datoria cercetatorului este de a descoperi in/prin imagini, simboluri, semne, relatii intre semne, continuturi socio-spirituale, „forma mitica”, „structura inconstienta” care unifica diversitatea manifestarilor sau variantele nenumarate ale miturilor.

De-a lungul istoriei, mitul nu isi modifica semnificatiile, ci doar imaginile, „structura ramane insa aceeasi si prin ea se realizeaza functia simbolica” (op. cit., p. 245).

Gandirea mitica, spre deosebire de cea stiintifica, organizeaza experienta sensibila pe principiu semantic, intr-un infinit discurs prin care lumea / realitatea este re-semnificata, re-semantizata. Asemanarea dintre logica gandirii mitice si gandirea pozitiva ar putea fi gasita in aceeasi exigenta cu care isi observa, descrie si analizeaza obiectul si in aceeasi necesitate de ordonare a datelor in legi, chiar daca deosebirea funciara se instaureaza nu atat la nivelul codurilor, cat la dimensiunea de considerare a acestor legi. Daca pentru prima gandire legile sunt considerate drept modele primordiale, drept structuri universale, pentru gandirea stiintifica aceste legi sunt reguli, norme de manifestare a fenomenalului, deduse nu pe cale intuitiva, ci empirica, exterioara, posibil a fi exprimate si in alte sisteme, cu ajutorul unui alt instrumentar.



Pornind de la constientizarea erorii comune atat lingvisticii, cat si sociologiei traditionale, care urmareau cu precadere studiul termenilor, „iar nu relatiile dintre termeni”, Lévi-Strauss supune problematizarilor permanente conceptele si teoriile formulate de stiinta limbajului.

Elementele structurale specifice organizarii dualiste se bazeaza pe relevarea relatiilor familiale existente in societate (consangvinitate, alianta, filiatie), relatii potentate de mecanisme precum: notiunea de reciprocitate, exigenta regulii si caracterul sintetic al darului (Lévi-Strauss il mentioneaza nu de putine ori pe M. Mauss alaturi de rezultatele cercetarilor sale sociologice).

Relatia dintre doi termeni (fie in plan social, fie la nivelul mitului) este considerata functionala prin integrarea ei intr-un sistem, pe dimensiunea sintagmatica. Insa, chiar daca „sistemul de inrudire este un limbaj; el nu este un limbaj universal” (op. cit., p. 63), deoarece faptele sociale, ierarhiile pot fi exprimate si manifestate si prin alte coduri (dans, masti, tatuaje, pozitie a gospodariei in cadrul satului etc.).

La fel stau lucrurile si in cazul mitului: relatiile dintre un subiect si un predicat (un personaj si o actiune specifica acestuia) sunt interpretate la nivel sintagmatic, insa dincolo de aceasta dimensiune ele se asociaza cu alte relatii in „pachete de relatii”, pe care Lévi-Strauss le considera „adevaratele unitati constitutive ale mitului”, caci din combinatiile acestor pachete este generata si activata functia semnificativa.

In aceasta situatie mitul este, in acelasi timp, vorbire (in cazul reiterarii istoriei, constand in discurs, in realizarea  prezenteizata, sincronic), dar este si limba (structura atemporala, diacronie ce uneste toate variantele existente si virtuale, potentiale pe care le imbraca povestea mitica).

De aceea limbajul este considerat de Lévi-Strauss in raport de subordonare fata de cultura sau fata de mit. Detasarea de lingvistica saussuriana este evidenta, antropologul anuntand mai degraba apropierea de semiotica. Sunt cateva aspecte care indreptatesc aceasta afirmatie, argumentand-o, chiar daca numai partial.

1) Definitia generala a limbajului: ca produs, ca parte si ca o conditie a culturii. In ordine inversa generarii teoriilor semiotice, limbajul este considerat de Lévi-Strauss un produs cultural, ce reflecta gradul de asimilare de catre populatie a culturii sale. Definitia limbajului ca parte si conditie a culturii indreptateste izomorfismul si consideratia semioticienilor (Lotman, Barthes) ca mitul / cultura / arta sunt sisteme semiotice secunde, structurate pe o „arhitectura similara limbajului” (Lévi-Strauss - op. cit., p. 84).

2) Delimitarea conceptului de simbol. O afirmatie nonteoretizanta, nesistematic integrata in capitolul „Eficacitatea simbolica”, arata, prin insasi naturaletea datorata lipsei de sistem teoretic (ce ar fi stabilit o clasificare a semnelor) ca simbolurile sunt „echivalenti semnificativi ai semnificantului, care tin de alt ordin de realitati decat acesta din urma” (p. 240).

Prin aceste reflectii despre simbol, antropologul explica, fara intentii taxinomice, intregul mecanism semiotic rezumat de Ch. S. Peirce in sintagma „semiozei nelimitate”. Preluand vocabularul specific lingvisticii, Lévi-Strauss formuleaza implicit, mascat, teoria triadica a semioticii peirceiene. Ca semne echivalente, simbolurile devin semnificative in momentul in care sunt interconexate, asociate in interpretarea si desemnarea obiectului referent.

Diferenta si ierarhizarea intre ordinele realitatii sunt operatii pe care Lévi-Strauss le enunta prin raportarea mit - limbaj.

3) Al treilea nivel al mitului: cercetatorul defineste mitul ca „dubla structura”: istorica si anistorica, o suma a mai multor nivele: vorbire si limba; o sinteza intre sincronie si diacronie. Al treilea nivel exprima, dincolo de natura lingvistica, faptul ca mitul este mai mult decat un limbaj: „un limbaj care lucreaza la un nivel foarte ridicat si la care sensul reuseste sa decoleze () de pe fundamentul lingvistic de pe care a pornit” (op. cit., p. 252). Fara a numi acest al treilea nivel, Claude Lévi-Strauss il intuieste ca fiind de ordin superior fata de limbaj, situand definitia mitului la nivelul unei „constiinte paradigmatice”, ba mai mult, simbolice (R. Barthes). Existenta acestui al treilea nivel implica acceptarea ideii ca in dimensiunea suprastructurala mitul semnifica infinit mai mult decat lasa limbajul sa se intrevada; este spatiul SEMNIFICATULUI care genereaza suprasensurile (a se vedea schema lui R. Barthes, Mitologii, anexa).



In conceptia lui Lévi-Strauss mitul este unificatorul opozitiilor, spatiul in care antinomiile se anuleaza prin sinteza. Dincolo de medierile din plan semantico-simbolic intre viata-moarte, sus-jos, natura-cultura, agricultura-vanatoare-razboi (exemplificate prin versiunile miturilor zuni si ale grupurilor indienilor pueblo) si de medierile operate de mit la nivel sintactic (intre relatiile de inrudire supraestimate si subestimate din mitul lui Oedip), antropologul analizeaza mitul si in dimensiune supralingvistica. Intre sincronie si diacronie, dominatia primeia este preferata de Lévi-Strauss, caci mitul poate fi citit (in organizarea continutului sau pe cartele) atat pe orizontala si pe verticala - in planul fiecarei cartele, cat si in perspectiva (in adancime) prin lectura sincrona, „polifonica”, muzicala (asemeni unei partituri).

Antinomia continut-structura este de asemenea discutata de antropolog si rezolvata prin excesul de valoare acordat structurii mitului, ca entitate atemporala, eterna, ce confera acestuia caracter de model, de „obiect absolut”. Chiar daca, spre deosebire de continut, structura este „discontinua”, pentru ca anumite episoade din variantele mitului pot lipsi, important este ca sensul ramane acelasi, mitul fiind inteles, cunoscut global, in integralismul sau, tocmai datorita structurii, permanentul suport ce unifica trecut, prezent si viitor.

Opozitia sintagmatic si paradigmatic este prezenta in teoria despre mit a lui Claude Lévi-Strauss, insa in mod subinteles. Antropologul pleaca de la cercetarea functionala a aspectelor mitice, a gesturilor personajelor mitice, pentru a ajunge la analiza paradigmatica. Demersul sau este invers celui practicat de V. I. Propp, caruia ii reproseaza excesivul decupaj al functiilor basmului si interesul predominant pentru relatiile sintagmatice. Lévi-Strauss, desi sectioneaza substanta, continutul povestirii mitice, in elemente semnificante pe care le inregistreaza prin relatii si pachete de relatii pe cartele, nu ramane in analiza sa doar la nivelul de suprafata (al epicii, al nucleelor narative), ci discuta rolul acestor elemente la intelegerea faptelor ce traduc de altfel realitatea, viata. Mitul nu este gandit ca o poveste, ci ca un mod de cunoastere. De aceea, in mod paradoxal, demersul antropologiei structurale este de a conferi intaietate relatiilor paradigmatice, in detrimentul celor narative.

Este evident de ce in definitia mitului data de Lévi-Strauss „ordinea succesiunii cronologice este resorbita de o structura matriciala atemporala” (Noul Dictionar Enciclopedic al Stiintelor Limbajului, p. 415).

Chiar daca i-au fost reprosate analizele prea rationalizate, generalizarile insuficient fondate, matematizarea si reducerea spiritualului in formule rigide, metoda structuralismului antropologic isi gaseste in Claude Lévi-Strauss un practician care are ca ideal „o cunoastere globala a omului”. Rodica Ilie]

Bibliografie:

Claude Lévi-Strauss – Antropologia structurala, Ed. Politica, Bucuresti, 1978

Roland Barthes – Mitologii, Institutul European, Iasi, 1997

Oswald Ducrot si Jean-Marie Schaeffer – Noul Dictionar Enciclopedic al Stiintelor Limbajului, Ed. Babel, Bucuresti, 1996








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate