Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
╗ STARILE CONSTIINTEI


STARILE CONSTIINTEI




STARILE CONSTIINTEI

Realizand o sinteza a clasificarii starilor de constiinta, M. Zlate (1996) retine trei categorii principale ale acestora: starile obisnuite, ordinare, normale (starea de vigilenta, de veghe, de luciditate), starile neobisnuite, neordinare sau "stari de constiinta modificata" (somnul, visele, hipnoza, meditatia etc.) si starile alterate de constiinta, care desemneaza starile de tulburare cantitativa si calitativa ale constiintei, care ies din sfera normalului si intra in cea a patologicului (torpoarea, obnubilarea, stupoarea, obtuzia etc.).

1. Starile normale ale constiintei

Inca din 1690, John Locke scria "constiinta este perceptia a ceea ce trece prin mintea omului" (apud Sdorow, 1990). Astazi psihologii au o viziune similara despre constiinta, o constientizare a propriei activitati mentale care include ganduri, sentimente si senzatii. Dupa doua secole W. James considera constiinta ca fiind personala, selectiva, continua si in schimbare (W. James, 1890). Este personala deoarece simtim ca ne apartine si nu putem sa o impartim cu altcineva. Constiinta este selectiva pentru ca putem fi atenti la anumite lucruri si sa le ignoram pe altele. Astfel, putem orienta atentia de la discursul interlocutorului la un anunt important transmis la radio. Constiinta este continua deoarece continuturile ei nu sunt izolate, ci legate unele de altele, iar gandurile noastre nu pot fi descompuse in segmente fara interactiune intre ele. Constiinta este in schimbare deoarece continuturile ei sunt intr-o permanenta miscare, transformare. Oricat am incerca, nu putem sa ne concentram asupra unui aspect pentru mai mult de cateva secunde fara ca alte lucruri sa ne treaca prin minte. Ca functionalist, James considera constiinta ca rezultat al evolutiei care faciliteaza adaptarea la mediu. Astazi, multi psihologi sunt de acord cu W. James, si considera constiinta o dovada a reprezentarii mentale a lumii care ne permite sa realizam actiuni mentale inaintea celor externe. In acest fel, omul devine mai rational si mai flexibil in adaptarea la mediu, reducand tendinta de angajare nejustificata in actiune si comportamentele impulsive.




In 1913, Watson in lucrarea sa "Psychology as the Behaviorist Views It", respinge posibilitatea de a studia constiinta deoarece este prea subiectiva si nu prezinta un interes stiintific. Totusi, studierea constiintei nu poate fi ignorata aceasta fiind un element central pentru experienta umana. (Hilgard, 1980).

O modalitate de vehiculare a reprezentarilor mentale despre lume este reveria, o stare a constiintei prin care voluntar orientam atentia de la stimulii externi la stimulii interni, generati de mintea noastra (Sdorow, 1990). Klinger, intr-un studiu experimental realizat pe studenti in 1987, a constatat ca subiectii dedica cateva ore pe zi reveriei. Studentilor li s-a dat o alarma pe care sa o poarte in permanenta. Alarma suna la intervale de timp aleatoare, dar cu o medie de 40 de minute. Atunci cand subiectii auzeau alarma trebuia sa noteze activitatea mentala din acel moment. S-a constatat ca o treime din timp subiectii au reverii care nu sunt relevante pentru sarcina pe care o executa. Reveriile sunt considerate adesea ganduri nedirectionate.

Se considera ca reveriile apar din mai multe motive. Ele permit experimentarea mentala a alternativelor unor actiuni, mentin activitatea mentala in situatiile in care exista stimulari externe inadecvate, permit rezolvarea de probleme si produc placere subiectului care se afla in aceasta stare.

Astazi cercetatorii sunt interesati de un alt aspect al constiintei, identificat si de James, si anume selectivitatea constiintei. Este vorba despre atentie, care functioneaza ca un "schimbator de canale Tv.", stabilindu-se in acest fel stimulii care vor fi observati. In anii 50, cercetatorii interesati de studiul atentiei au observat abilitatea controlorilor de trafic aerian de a retine informatiile relevante si de a le ignora pe cele irelevante. Fenomenul "cocktail party", care se refera la posibilitatea participantilor care iau parte la o petrecere de a-si orienta atentia spre conversatii care au loc in diferite zone ale incaperii, a fost a alta sursa de inspiratie pentru cercetatorii atentiei. Selectivitatea atentiei a fost demonstrata prin studii in care se prezentau doua casete simultan pe acelasi ecran video. (Neisser & Becklen, 1975). Imaginile prezentau doua jocuri diferite. Subiectilor li s-a cerut sa priveasca cate un singur joc si sa apese pe un buton atunci cand in film aparea o actiune particulara. Rezultatele arata ca subiectii faceau putine greseli. Atunci cand li s-a cerut sa priveasca ambele jocuri simultan, folosind mana dreapta pentru a raspunde la un joc si mana stanga pentru a raspunde la celalalt joc, s-a constatat scaderea performantei. Ei faceau semnificativ mai multe erori decat atunci cand atentia era orientata spre un singur joc. Studiul a demonstrat ca principala calitate a atentiei, care ofera posibilitatea de a ne orienta voluntar spre cel mai important aspect al mediului, este diminuata. Este ca si cum am incerca se privim la Tv. si sa citim in acelasi timp.

2. Starile neobisnuite sau "stari de constiinta modificata" (somnul, visele, hipnoza, meditatia)

O stare de constiinta este modificata in privinta continutului sau calitatii experientei constiente daca apare o modificare semnificativa. Aceste modificari apar in timpul somnului, viselor, hipnozei, privarii de somn, ingerarii unor droguri cu efect psihoactiv, experiente mistico-religioase, stari emotionale puternice, privarea sau excesul senzorial, stari febrile puternice.

Dupa Deikman (1980), Pahnke (1980) si Tart (1975) starile alterate de constiinta au cateva caracteristici comune:

distorsiuni ale perceptiilor     prezente in diferite modalitati senzoriale (vaz, auz, simt tactil etc.). De exemplu, pot sa apara modificari in perceptia timpului, corpul este vazut distorsionat;

emotii pozitive intense: subiectii se pot descrie ca fiind extatici, iubitori, fericiti, calmi;

sensul de unitate: subiectii se pot identifica cu natura, universul, cu o forta spirituala;

lipsa de logica, multe din experientele si "revelatiile" starilor alterate de constiinta nu au sens prin raportarea la logica obisnuita;

indescifrabile, subiectii simt ca nu exista cuvinte adecvate pentru a exprima natura experientelor traite;

transcendenta, starile sunt traite ca transcendente. Indivizii pot experimenta o noua perspectiva care lasa in urma conceptia obisnuita despre limitele spatiului si timpului;

evidenta realitatii auto-construite: subiectii au noi revelatii si intuitii pe care le considera "realitati ultime" si reale fara a avea nevoie de dovezi.

a. Somnul

Somnul este o stare fiziologica periodica, reversibila caracterizata prin inactivitate somatica si abolirea relativa si temporara a constiintei, datorat mai ales interventiei active a unor mecanisme neuro-umorale complexe. Spre deosebire de coma, nivelul constiintei poate fi rapid si complet restabilit prin stimuli adecvati, somnul fiind numai "o suspendare placuta si reversibila a interactiunii senzorio-motorii cu mediul inconjurator, obisnuit asociata cu pozitia culcata si imobilitate"(Vascan, C., Enachescu, C.,1976).

Hans Burger, in anii 20, a fost primul care a inregistrat activitatea electrica a creierului. Potentialul de actiune al neuronilor existenti in cortex formeaza un camp electric suficient de puternic pentru a putea fi inregistrate undele electrice din scoarta cerebrala. Burger a reusit sa inregistreze aceste unde cu ajutorul unui aparat construit artizanal, dar rezultatele sale au fost ignorate de contemporanii sai. Ulterior a fost construit electroencefalograful (EEG), aparat specializat pentru masurarea acestor unde. EEG-ul a fost folosit pentru a masura undele electrice ale creierului, in timpul somnului, constatandu-se modificari ale activitatii creierului la inceputul si pe parcursul perioadei de somn.

Stadiile somnului. Cand adormim temperatura corpului scade, ritmul respirator si cel cardiac descreste, la fel ca si nivelul de cortizon. Corpul incepe sa se relaxeze dupa o zi agitata. Undele alfa, asociate somnolentei din starea e veghe, sunt inlocuite de undele teta. Acestea din urma apar in primul stadiu al somnului, cu ele incepand ciclul stadiilor somnului. In aceasta etapa, cel care adoarme pierde firul rational si logic la gandurilor. Unii cercetatori considera stadiul 1 ca o etapa de tranzitie de la starea de veghe la somnul propriu-zis (Borbely, 1986). Dupa 5 minute se trece in stadiul 2 al somnului considerat cel mai important deoarece reprezinta aproximativ jumatate din timpul de somn al omului. Odata cu inceperea stadiului 2 muschii sunt mai relaxati si inceteaza miscarile muschilor oculari. In acesta perioada a somnului EEG-ul evidentiaza aparitia unor unde electromagnetice lungi, cu pante putin abrupte care alterneaza cu momente scurte de intensificare a activitatii electromagnetice a creierului. Dupa aproximativ 10 minute se intra in stadiile 3 si 4 asociate undelor delta. Somnul cu unde delta mai este denumit si somnul cu unde lente (cu unde lente) sau faza NREM (non-rapid eye movement). Distinctia intre ultimele doua etape este arbitrata. Daca undele delta reprezinta mai putin de jumatate dintre undele inregistrate in timpului somnului lent, se considera ca cel care doarme se afla in stadiul 3. Daca acestea reprezinta mai mult de jumatate dintre undele electromagnetice inregistrate in timpul somnului lent, se considera ca persoana se afla in stadiul 4 de somn. Somnul lent este cel mai profund, este mai dificil sa trezesti pe cineva din stadiul 4 de somn. Dupa o anumita perioada, cel care doarme se intoarce in stadiul 2 si intra in etapa de somn REM, pentru ca apoi sa se reintoarca in stadiul 2 si sa revena la somnul lent. Acest ciclu se repeta 3 sau 4 ori in timpul noptii, pentru ca in final sa se treaca din stadiul 2 la primul stadiu urmat de trezire.

Cercetatorii au constat ca si la mamifere apar aceste stadii ale somnului, chiar daca paternul poate fi diferit (Borbely, 1986). Primatele au un patern al somnului foarte apropiat de cel uman.

Somnul REM ("Rapid Eye Movement" sau somnul cu miscari oculare rapide). Observandu-se subiectii in timpul somnului, s-a constatat ca din cand in cand ochii acestora incep sa se miste rapid. Dupa un timp aceste miscari dispar si subiectii dorm linistiti, pentru ca apoi aceste miscari sa reapara. Aceste miscari rapide ale ochilor apar la toti subiectii. Prin examinarea atenta a subiectilor treziti din somnul REM si din perioadele de somn in care aceste miscari nu apareau (somn NREM sau somn ortodox) s-a constatat ca majoritatea subiectilor treziti din somnul REM visau. La om, somnul REM si cel NREM sunt considerate ca fiind doua tipuri distincte de somn. Somnul NREM a fost impartit in patru stadii, pe care le-au amintit anterior. Somnul REM se caracterizeaza printr-un patern specific ale undelor electromagnetice. In timpul somnului REM corpul este simultan activ si inactiv, deoarece atat sistemul neuronal inhibitor si cel excitator sunt stimulate concomitent.

Aspectul excitator al somnului REM poate fi vazut ca rezultat al activarii sistemului nervos simpatic. Somnul REM a mai fost numit si somn paradoxal deoarece corpul este stimulat, iar undele electromagnetice sunt asemanatoare cu cele din starea de veghe: creste presiunea sangelui, ritmul batailor inimii se inteteste, iar corpul poate chiar actiona ca si cum ar fi atacat, amenintat sau ar raspunde la o alarma. Cresterea nivelului de activitate nu inseamna ca cel care doarme are un cosmar. Faza excitatorie a somnului REM apare ca un contra-argument la ideea ca prin somn corpul nostru se odihneste.

Mecanismul inhibitor neuronal din timpul somnul REM cauzeaza atonia, o scaderea a tonusului muscular caracteristica starilor de semiparalizie. Miscarea devine aproape imposibila pentru cei care dorm. Unii cercetatori cred ca astfel cei care dorm sunt protejati de raspunsurile fizice sau de actiunile din afara viselor lor. Mesajul neuronal care produce semiparalizia trece printr-o aria a creierului denumita pons. Experimental s-a demonstrat ca distrugerea anumitor arii din pons are ca efect o activare a animalelor in timpul somnului. La persoanele care au fost private de somn REM se constata o crestere a perioadei de somn REM, acestea intra mai repede in perioadele de somn REM dupa adormire, iar durata acestei perioade de somn va fi mai mare decat in mod obisnuit.

Durata somnului. In medie un adult tanar are nevoie de 61/2 -81/2 ore de somn in fiecare noapte. Unii oameni au nevoie de mai mult, iar altii de mai putin somn. Sunt oameni care se simt foarte bine dupa ce dorm 3 ore pe noapte. Acesti subiecti au fost studiati in laborator si s-a constatat ca organismul lor functioneaza normal chiar daca durata somnului este scurta. Aceste manifestari au fost considerate de Oswald & Jones (1968) ca insomnii normale. S-a pus problema posibilitatii de refacere a organismului la persoanele care manifesta asemenea insomnii, constatandu-se ca organismul se reface chiar dupa perioade mai mici de somn. In acelasi timp, unele animale consuma multa energie dar dorm numai cateva ore pe noapte. Caii, vacile si elefantii dorm doar 3-4 ore pe zi. La cealalta extrema, liliacul doarme 20 de ore pe zi. S-a constatat ca unele mamifere marine, cum ar fi delfinul, nu dorm de loc, acestea avand doua emisfere cerebrale care dorm pe rand.

Teorii explicative ale somnului. Prima teorie care explica cauzele somnului este teoria adaptativa, a lui Meddis (1975) si Webb (1974-1975), care considera ca fiecare specie are nevoie de un anumit timp de activitate pentru a putea supravietui. Erbivorele trebuie sa consune o mare cantitate de vegetatie pentru a se hrani si daca nu ar sta suficient timp in stare de veghe nu ar putea consuma cantitatea necesara pentru a se alimenta. Astfel, elefantii dorm numai trei ore pe zi, restul timpului consumandu-l pentru activitati necesare supravietuirii. Oamenii nu au nevoie de atat de mult timp pentru asemenea activitati. Laplanders a examinat un trib primitiv din nordul Scandinaviei si a constatat ca membrii acestuia aveau nevoie de 15-16 ore pentru a desfasura activitati de supravietuire. Aceste observatii au dus la concluzia ca somnul apare ca un mecanism de protectie in perioadele in care speciile nu sunt ocupate cu activitati de supravietuire.





O a doua explicatie este teoria conservarii energiei. Allison si Cicchetti (1976) au studiat paternurile somnului la 38 de specii diferite si au constatat ca exista o corelatie pozitiva intre greutatea corpului, gradul de periculozitate a mediului si durata necesara de somn. Deci, animalele care dorm mult si au o rata ridicata a metabolismului, o fac pentru a conserva energia si pentru a se autoproteja. La om, somnul are rol de conservare a energiei, in timpul somnului consumandu-se doar cateva calorii.

O alta teorie, elaborata de Pappenheiner (1976) sustine existenta unor substante care provoaca somnul. Astfel, factorul "S" este o mica molecula care induce somnul lent pentru cateva ore atunci cand este administrata animalelor. Aceasta molecula stimuleaza sistemul imunitar si s-a constatat prezenta ei la un nivel mai ridicat in timpul perioadelor de boala, fapt care explica de ce bolnavii dorm mai mult.

Cercetatorii considera ca exista si alti factori implicati in producerea somnului, dar care nu au fost inca identificati. Cercetarile viitoare vor trebui sa clarifice factorii responsabili de aparitia somnului si care sunt cauzele producerii acestuia.

Privarea de somn. Intr-un experiment subiectilor li s-a cerut sa reduca durata somnului nocturn cu cate jumatate de ora in fiecare saptamana, pana cand aparea starea de disconfort. Toti subiectii s-au oprit inainte de a ajunge la 4 ore si jumatate de somn pe noapte. (Johnson & MacLeod, 1973). Nu s-a constatat o scadere a performantei o data cu descresterea duratei de somn, dar subiectii au raportat o stare de disconfort. Problema era ce se intampla daca se reduce timpul de somn pentru o perioada mai lunga. Investigatiile de acest tip au debutat in 1942. Intr-un experiment, 6 subiecti au fost tinuti treji 205 ore (8 zile si 13 ore), (Kales & al., 1970). Recordul de mentinere in stare de veghe este de 264,2 ore (11 zile si 12 minute). Dupa 60 de ore de lipsa de somn, s-au observat tulburari senzoriale, halucinatii, iluzii. Borbely (1986) descrie starile traite de subiecti dupa o privare de somn de 60 de ore: suprafata obiectelor devine valuroasa, dusumeaua pare acoperita cu o panza de paianjen, fetele umane apar si dispar, iar un participant la experiment a auzit voci in sunetul apei care curgea, iar lucrurile au inceput sa-i vorbeasca.

Cercetatorii au constatat ca persoanele private de somn au perioade de micro somn, prin aparitia unor perioade de somn REM in starea de veghe, acestea putand explica halucinatiile care apar. Dupa 60 de ore de lipsa de somn, functii cum ar fi ritmul cardiac, presiunea sanguina, respiratia, temperatura nu indica modificari semnificative. Cand subiectii sunt lasati sa doarma, durata somnului este de o zi sau chiar mai mica, iar la trezire se simt bine. Aceasta indica faptul ca privarea de somn pentru cateva zile nu este daunatoare daca oamenii sunt sanatosi.

Din aceste motive s-a pus problema necesitatii somnului. Intr-un experiment, sobolanii au fost privati de somn pentru a vedea daca lipsa somnului este nociva. Un sobolan a fost privat de somn, iar altul a fost folosit pentru a controla efectele stresului experimental. Cand sobolanul din lotul experimental adormea discul de plastic pe care acesta era asezat incepea sa se roteasca, sobolanul trebuind sa alerge pentru a nu cadea in apa. Pentru unii sobolani perioada de privare de somn a durat pana la 33 de zile. Nici un sobolan privat de somn nu a avut manifestari fiziologice anormale, pana in momentul decesului. Toti sobolanii au fost privati de somn pana cand au murit. Nici un sobolan din grupul de control nu a murit. La disectie, sobolanii din lotul experimental au prezentat afectiuni diferite: ulcer stomacal, hemoragii interne, neexistand doi sobolani cu aceeasi afectiune. Concluzia acestui experiment este ca somnul are o functie fiziologica vitala. (Rechtschaffen, Gilliland, Bergmann & Winter, 1983). Experimente de acest tip nu au putut fi realizate pe oameni, insa se citeaza cazul unui barbat de 53 de ani care si-a pierdut abilitatea de a dormi. In final el a decedat, iar autopsia a evidentiat ca 95% dintre neuronii unei arii talamic, presupusa a fi implicata in reglarea somnului, erau distrusi.

Ritmul circadian. Viata normala impune o alternanta a starii de veghe si somn, raportul dintre ele variind in cursul unei perioade de 24 de ore de la un individ la altul, precum si in functie de varsta. Ritmul circadian, de veghe si somn, reprezinta o unitate fiziologica de timp, cuprinzand o perioada de veghe si una de somn. La om exista o dezvoltate ontogenetica a ritmurilor circadiene, legata de maturizarea sistemelor neuro-umorale de reglare. Deoarece la inceput ritmul circadian este scazut, persoana este somnolenta, temperatura corpului este scazuta, la fel ca si concentratia de cortizon din sange. Cand ritmul circadian creste, persoana este treaza iar nivelul de cortizon si temperatura corpului este ridicata. In timpul zilei ritmul circadian atinge nivelurile cele mai ridicate. Atunci cand apar intreruperi ale ciclului circadian, apar sentimente de disconfort. Acest disconfort este observabil in cazul unor calatorii intercontinentale cand apar schimbari de fus orar.

Cercetatorii au incercat sa explice cum organismul sincronizeaza ritmul circadian la lungimea zilei. In anii ΄70 s-a descoperit o grupare de neuroni in interiorul hipotalamusului formata din nuclei superchismatici care este responsabila de reglarea ritmului circadian. La animale, daca aceasta arie este intrerupta ritmul circadian nu mai apare sau nu mai este sincronizat. Sunt indivizi la care se constata o nesincronizare a ciclului circadian cu durata de 24 de ore a unei zile. La acestia observam tendinta de a se culca mai tarziu si de a lenevi mai mult dimineata. Aceasta tendinta a fost demonstrata prin experimente in care subiectii erau izolati intr-o incapere fara nici un reper temporar. S-a constatat ca ritmul circadian era de 25 de ore sau chiar mai mare. Sincronizarea nucleilor superchismatici la un ciclu de 24 de ore este facuta de glanda pineala. Exista posibilitatea autoreglarii ritmului circadian prin exercitiu (te culci mai devreme cu o ora pentru a te putea trezi mai devreme cu o ora).

Cunoasterea semnificatiei si determinismului bioritmului somn-veghe are implicatii importante. Teoretic aceasta contribuie la intelegerea mecanismelor homeostatice. Din punct de vedere practic cunoasterea acestui bioritm are aplicatii in domenii variate: automatizarea, aeronautica sau munca in schimburile de noapte. In cazul muncii in schimburile de noapte, muncitorii risca sa nu mai aiba timp suficient de adaptare si stabilitate, aparand deseori dezechilibre ale ritmului circadian cu scaderea randamentului muncii (Wilkinson, 1973).

Anormalitati ale somnului si patologie.

Exista mai multe tulburari ale somnului printre care: insomnia, narcolepsia, apneea.

Insomnia este o dificultate cronica de a adormi sau de a reusi sa dormi dupa ce ai adormit. Poate fi temporara sau de lunga durata, medie sau severa si poate fi sau nu insotita de alte simptome. Principalele cauze sunt depresia, factorii stresanti, starile maladive sau intreruperile din timpul zile a ritmului circadian.

Narcolepsia consta in aparitia repetata, neasteptata si necontrolabila a perioadelor de somn REM in timpul starii de veghe. Aceasta tulburare este cunoscuta si sub denumirea de somn epileptic, fara a avea insa nici o legatura cu epilepsia. Persoana isi pierde controlul muscular, adesea cazand. Tulburarea apare mai ales in momentele de mare anxietate si ingrijorare.

Apneea este o tulburare care consta in perioade de intrerupere a respiratiei in timpul somnului. Somnul este intrerup deoarece apare trezirea necesara pentru a respira. In cazuri severe pot sa apara 400-500 de treziri pe noapte. Se presupuna ca apneea s-ar datora secretiei de testosteron, iar frecventa ei este mai mare la barbati.

b. Visele

Multe secole omenirea a fost invaluita de mister si superstitii, elaborandu-se idei dintre cele mai ciudate si naive pentru explicarea producerii si rolului visului. Abia in 1953, Aserisnky si Kleitman au introdus investigatiile poligrafice, reusind sa izoleze un indicator fiziologic specific al activitatii onirice (miscarile oculare rapide). Astfel, s-a deschis calea unor cercetari obiective ale viselor din timpul somnului.

Un studiu efectuat pe 191 de subiecti treziti in timpul unei faze de somn paradoxal, a aratat ca 152 visau, in timp ce in afara acestei faze de somn nici un subiect nu a raportat existenta unei activitati onirice. Concluzia dedusa din acest experiment este ca visul apare in fazele de somn paradoxal. Desi se pare ca exista vise si in faza de somn lent, visele din faza paradoxala sunt cele mai vii, au un bogat continut emotional si sunt traite intens. Deci, miscarile oculare rapide au fost asociate constant, la om, cu activitatea onirica. Interesant este faptul ca la orbii din nastere aceste miscari lipesc spre deosebire de cei care au devenit nevazatori pe parcursul vietii si care au miscari oculare rapide in anumite perioade de somn. De asemenea s-a constatat ca miscarile oculare urmeaza fidel continutul viselor. Daca o persoana viseaza ca urca o scara atunci miscarile oculare au o directie de jos in sus. Nu numai directia miscarilor oculare este in concordanta cu visul, dar si modificarile respiratorii sunt legate de continutul visului, constatandu-se, de exemplu, oprirea respiratiei daca subiectul viseaza ca rade sau vorbeste.

Bourguignon si Humery (1972) au apreciat ca pot fi atribuite fazelor paradoxale, respectiv visului, patru functii principale:

Functia de stimulare. Se considera ca in timpul fazelor paradoxale, stimulii endogeni sunt cei care se substituie stimulilor exteriori ai starii de veghe. Deoarece centrii motori si senzoriali sunt la fel de activi ca si in starea de veghe, s-ar putea aprecia ca visul nu este o stare de somn, ci o stare specifica de "trezire" in care o forma de "vigilenta" specifica se exercita asupra imaginilor onirice.

Functia de descarcare. Faza paradoxala este starea in care individul este cel mai putin supus la excitatii externe; excitatiile descarcate in timpul visului sunt aproape exclusiv de origine interna. Aceste excitatii ar constitui si sursa pulsiunilor sexuale si a pulsiunilor de autoconservare. Cercetarile neuro-fiziologice au stabilit ca functia de descarcare intereseaza sfera psiho-senzoriala si sistemul vegetativ. In cazul teoriilor psihanalitice, aceasta functie se aplica tensiunilor innascute de placere vizand satisfacerea lor prin imagini onirice.

Functia de substitutie. Privarea senzoriala din timpul somnului determina aparitia fazelor paradoxale, la intervale de aproximativ 90 de minute, care substituie stimularile externe. In acest fel, unei stimulari externe i se substituie o stimulare nervoasa, centrala, respectiv visul.

Functia de legatura. Aceasta functie se realizeaza prin orientarea ascendenta a influxurilor din formatiunea reticulata spre scoarta cerebrala. Inchiderea progresiva a cailor motrice periferice impune orientarea reactiilor de descarcare din faza paradoxala spre caile psiho-senzoiale. Se considera ca acest aspect ar putea juca un rol important in adaptarea sistemul nervos central la realitatea exterioara.

Teorii explicative si de interpretare a viselor. Explicatia stiintifica a viselor este inca departe de a fi elucidata. Legatura dintre vise si realitate, semnificatia simbolurilor onirice, caracterul anticipativ al viselor isi asteapta inca interpretarea.

Teoria psihanalitica de interpretare si intelegerea a visului marcheaza o noua directie de cercetarea a psihicului uman. Inaintea aparitie psihanalizei au existat si alte preocupari de folosire a unei metodologii unitare in cercetarea acestui fenomen.

O prima teorie este aceea ca excitatiile corporale sunt cele care genereaza visul (Maury, 1878). In acea perioada, metoda dominanta de analiza a gandurilor era asociatia ideilor. Combinandu-se metoda excitarii somatice in perioada de vis cu asociatia de idei sa elaborat o teorie organica si mecanica a formarii viselor: stimularile senzoriale exteroceptive sau interoceptive provoaca un numar de imagini. Aceste imagini, sub forma unor iluzii sau halucinatii, prin asociatie, provoaca alte imagini. In final, se realizeaza o asamblare a acestora prin activitatea intelectuala care mai ramane inca activa in vis.

O a doua teorie (Hervey de Saint Denis) afirma ca in timpul somnului, activitatea psihica nu inceteaza, iar activitatea intelectuala este conservata. S Freud (1900) a criticat aceste doua puncte de vedere considerand ca primul face din vis un act de debilitate mintala sau confuzie, iar al doilea il confunda cu un fel de paranoia.

A treia teorie, care definea visul fara nici o referinta directa la starea de veghe, a fost preferata de Freud, oferindu-i sanse de prelucrare si interpretare mult mai largi in modelul pe care l-a propus. Acest model propune urmatoarele mecanisme psihologice ale visului: transformarea reprezentarilor in halucinatii (sunetele se transforma in viziuni), dramatizarea sau punerea in scena (imaginile nu sunt independente ci urmeaza un scenariu impus ca o realitate), absenta controlului voluntar al imaginilor onirice.

S-a considerat ca sursele psihologice ale visului sunt: evenimentele recente (in special cele din ziua anterioara), evenimentele nesemnificative (care au scapat atentiei) si amintirile din copilarie.

Pornind de la aceste date, S. Freud a elaborat propriul sau model de explicare si interpretare a visului. Modelul psihanalitic considera ca dorintele, impulsurile nesatisfacute sunt refulate, adica stocate in inconstient, constiinta neavand acces la acestea. Atunci cand se trece de la starea de veghe la cea de somn, vigilenta constiintei scade si informatiile stocate in inconstient tind sa patrunda in constiinta. Pentru a putea continua somnul apare visul ca imagine deformata a informatiilor din inconstient. Imaginile visului nu sunt identice cu informatiile din inconstient. Acest aspect se explica prin faptul ca visul este o stare ambivalenta, in care constientul este suficient de adormit pentru ca dorintele refulate sa poata trece, dat nu atat cat ar trebui pentru ca acestea sa treaca intacte. Structura visului, dupa Freud are un dublu continut: continutul latent si manifest. Continutul latent este format din dorintele subiectului exprimate sub forma de fantasme, mai mult sau mai putin controlate constient, care reprezinta sursa continutului manifest a visului, sau ceea ce ne amintim din vis. Prin modelul sau Freud exagereaza rolul inconstientului si pune pe un plan secundar constientul, definind visul ca "indeplinirea (deghizata) a unei dorinte (reprimate, refulate)".



Structura elaborarii viselor dupa Freud (1900), modificata de Popoviciu (1978)

CENZURA SI ACTIVITATE DE VIS

 


Chiar S. Freud, in "Introducere in psihanaliza" (1916-1917, trad. 1980), evidentiaza principalele incertitudini referitoare la metoda sa de interpretare a viselor:

1. "nu se stie niciodata daca cutare element dat al visului trebuie sa fie inteles in sensul propriu sau in sens simbolic.de aceea nu dispunem de nici un criteriu de decizie obiectiva, interpretarea este lasata cu totul la cheremul interpretului";

2. ".nu stim niciodata sigur daca cutare element dat al visului trebuie sa fie inteles in sens negativ sau in sens pozitiv . un nou prilej pentru interpret pentru a actiona potrivit vointei sale";

3. ".avand in vedere frecventa inversiunilor in vis, interpretului ii este ingaduit sa considere ca inversiune orice fragment al visului";

4. ". rar putem afirma cu certitudine ideea potrivit careia interpretarea data este sigura cu putinta: ne pandeste astfel riscul de a trece pe langa interpretarea cea mai verosimila."

Multi autori contemporani considera ca psihanaliza este o psihologie ne-stiintifica, reprosandu-i lipsa controlului stiintific si a corectitudini experimentale. Afirmatiile psihanalistilor sunt prea generale, putand explica toate tipurile de comportament care apar. Alti autori considera ca metodele folosite de psihanalisti nu au fost niciodata validate. De exemplu, nu s-a descoperit nici o modalitate de a verifica daca visele au intelesuri importante sau sunt doar o incercare a creierului de a da un sens activitatii electrice intamplatoare care apare in timpul somnului.

Exista si alte puncte de vedere teoretice care explica aparitia viselor: metoda activarii sintetice, teoria eliminarii informatiilor inutile si teoria "off-line".

Metoda activarii sintetice a fost elaborata de Hobson & McCarley (1977) pe baza cercetarilor realizate asupra activitatilor creierului in timpul somnului REM. Ei au observat ca in timpul somnului aria pons a creierului genera impulsuri nervoase care stimulau sistemul oculomotor si reticular. Sistemul oculomotor este format din neuronii motori care controleaza muschii ochiului. Aceasta stimulare poate fi cauza miscarilor rapide ale ochilor. Sistemul reticular este implicat in activarea organismului. Autorii considera aceasta stimulare neuronala drept faza activa a visului. Semnalele sunt trimise din pons la o structura nervoasa, formata din talamus, hipotalamus, corpul calos, sistemul limbic si cerebel, care este integratorul principal al creierului. Aceasta structura nervoasa leaga emotiile de ganduri si face planificari pentru viitor. Autorii considera ca la nivelul structuri se realizeaza sinteza si se da sens mesajelor primite. Visul este un raspuns la activitatea electrica intamplatoare si nu are un inteles particular.

Teoria eliminarii informatiilor inutile. Nefiind de acord cu ideea ca activitatea electrica este fara scop, Crick considera ca scopul creierului este de a produce vise pentru a gasi si elimina orice conexiune neurologica bizara sau lipsita de sens care ar aparea accidental in cursul experientelor din ziua anterioara. In timpul visului informatia lipsita de sens este eliminata. Aceasta explica de ce oamenii au perceptii sau idei bizare dupa o perioada mai lunga de nesomn. Daca teoria ar fi valida atunci reamintirea viselor ar fi daunatoare deoarece s-ar consolida asociatiile lipsite de sens pe care creierul incearca sa le elimine (Crick & Mitchison, 1983). Aceasta teorie nu explica de ce daca scopul viselor este de a curati creierul sunt vise care se repeta la aceiasi subiecti si de ce uneori asociatiile din vis sunt logice.

Teoria "off-line". In timpul somnului informatiile care au patruns anterior in creier sunt procesate si corelate cu cele deja stocate, organizate intr-o noua structura, pentru a face loc altor informatii care vor fi achizitionate atunci cand persoana se trezeste. Animalele care au invatat o sarcina complexa, iar apoi au fost lasate sa doarma au uitat ceea ce au invatat daca au fost private de somnul REM. La animalele care au fost private de somnul NREM fenomenul nu a aparut. Aceste indica faptul ca somnul REM este implicat in procesul de invatare. Se pare ca, in timpul somnului REM noile experiente achizitionate sunt integrate experientei si informatiilor anterioare. Asa se explica de ce evenimentele care au aparut in viata noastra intr-o anumita zi ne apar din nou in vis intr-o forma sau alta, trei patru zile mai tarziu (Epstein, 1985). Somnul REM pare sa plaseze aceste informatii in memoria noastra, mai profund si mai durabil.

c. Hipnoza

O alta forma de modificare a starii de constiinta este hipnoza, fenomen deosebit de interesant si foarte controversat. In 1766, fizicianul austriac Frantz Anton Mesmer a utilizat pentru tratarea pacientilor cu probleme medicale sau psihologice, o tehnica destul de raspandita in epoca, bazata pe actiunea exercitata, in anumite conditii, de corpurile ceresti asupra organismelor vii prin intermediul unui lichid denumit "magnetismul animal". El folosea tehnica paselor, a miscarii mainilor de-a lungul corpului, sau atingerea zonelor dureroase, obtinand astfel rezultate spectaculoase in tratarea diferitelor afectiuni. In 1784, in Franta a fost numita o comisie formata din oameni de stiinta si medici pentru a evaluare practicile lui Mesmer si pentru a stabili daca exista fluidul magnetic animal. Concluzia comisiei a fost ca nimic nu probeaza existenta magnetismului animal, iar bolnavii reactionau numai daca stiau ca vor fi magnetizati, indiferent de faptul daca erau atinsi sau nu cu magneti reali. Comisia a retinut trei cauze responsabile pentru efectele provocate de procedeul lui Mesmer: imitatia, imaginatia si atingerea (V.A. Gheorghiu, 1977).

Termenul de hipnoza este utilizat pentru a descrie efectele sugestiei. Hipnoza nu este o stare de somn, desi hipnotizatorul spune pacientului ca va cadea intr-o stare de somn adanc. Cu ajutorul EEG s-a evidentiat ca subiectii hipnotizati sunt treji, dar somnolenti. Hipnoza este de fapt un termen folosit pentru a descrie mai multe fenomene relativ separate. Persoana hipnotizata isi centreaza atentia asupra vocii hipnotizatorului. Starea hipnotica difera de la un individ la altul, dar tipic are urmatoarele caracteristici: relaxarea, halucinatiile hipnotice, analgezia, regresia de varsta, controlul hipnotic si amnezia hipnotica.

Relaxarea are sens de calm profund, adesea fiind insotita de modificari ale perceptiilor corporale (plutirea, scufundarea).

Halucinatiile hipnotice. Subiectul poate simti, vedea sau auzi lucrurile intr-un mod distorsionat sau poate avea experiente ireale (simte mirosul unei flori care nu este langa el).

Analgezia. Subiectul nu mai simte atingerea sau durerea intr-o anumita regiune a corpului. Acesta este cel mai validat aspect al hipnozei, ceea ce a dus la utilizarea ei pentru anestezie in cazul unor interventii chirurgicale.

Regresia de varsta. Subiectul poare fi facut sa creada ca s-a intors in timp la un stadiu de viata anterior, cum ar fi de exemplu copilaria. Nu se stie daca subiectii intr-adevar isi amintesc fapte uitate dar procesul pare sa fie convingator pentru subiecti.

Controlul hipnotic este impresia persoanei hipnotizate de a-si simti corpul in afara propriului control. De exemplu, daca i se spune ca mana pluteste, atunci aceasta se ridica ca si cum ar fi sustinuta de un resort invizibil, nu de muschii proprii.

Amnezia hipnotica. Cercetarile efectuate asupra manifestarilor amnezice in hipnoza au dus la unele clarificari, dar multe aspecte sunt inca necunoscute. Se face distinctia dintre amnezia spontana si cea sugerata, dintre amnezia continutului si cea a sursei de informatie, dintre amnezia totala si cea partiala.

Amnezia hipnotica spontana este acea manifestare amnezica care apare fara ca cel care a indus hipnoza sa sugereze acest lucru, in timp ce amnezia hipnotica sugerata este provocata prin instructiuni speciale date de hipnotizator care sugereaza subiectului ca la iesirea din hipnoza nu-si va mai aminti ce s-a petrecut in timpul hipnozei. Amnezia continutului de informatie este situatia in care subiectul nu isi aminteste deloc cele intamplate, iar amnezia sursei de informatie se refra la situatia in care subiectul isi aminteste continutul dar uita imprejurarile in care acesta i-a fost transmis. Se considera ca amnezia partiala este selectiva, subiectul uita anumite categorii de informatii. S-a constatat ca subiectii tind sa uite acele sugestii sau informatii intrahipnotice carora nu li s-au conformat si sa-si aminteasca de cele pe care le-au indeplinit.

Teorii despre hipnoza: V. Gheorghiu (1977) face o sinteza a celor mai importante puncte de vedere teoretice referitoare la hipnoza: hipnoza si somnul, teoria rolului, teoriile psihanalitice, teoriile multidimensionale, teoria "intrare-iesire".

1. Hipnoza si somnul. Este cea mai reprezentativa dintre teoriile care incearca sa explice natura hipnozei dintr-o perspectiva fiziologica. Plecand de la experientele bazate pe animale, Pavlov a conchis ca "inhibitia, somnul obisnuit si hipnoza" reprezinta unul si acelasi proces. Insa cercetarile realizate cu ajutorul EEG au aratat ca traseele inregistrate in stare de hipnoza prezinta aceleasi particularitati cu cel din starea de veghe, fapt care infirma ipoteza ca hipnoza este o stare particulara a somnului.

2. Teoria rolului, elaborata de Sarbin, se bazeaza pe analiza psihologica a comunicatiei inter-umane. Autorul considera ca multe manifestari ale comportamentului uman, inclusiv cele hipnotice, pot fi interpretate ca expresii ale intruchiparii unor roluri. Pacientul care manifesta un grad ridicat de hipnotizabilitate reuseste sa se abandoneze pe sine si sa joace rolul care i-a fost sugerat de hipnotizator. Aceasta teorie inlocuieste metafora de "transa" sau "stare" cu cea de "rol", fara a da un raspuns unor probleme fundamentale, in primul rand celor privind diferentele inter-individuale.

3. Teoriile psihanalitice. Considera ca hipnoza genereaza un proces regresiv, in sensul ca personalitatea hipnotizatorului reactiveaza trairi din copilaria subiectului legate, in special, de raporturile acestora cu persoanele care si-au pus amprenta pe evolutia sa. Subiectul transfera aceste simtaminte asupra hipnotizatorului in care vede figura autoritara a tatalui sau pe cea protectoare a mamei. Psihanaliza nu ofera explicatii pentru situatiile in care hipnoza se produce fara hipnotizator (auto-hipnoza).

4. Teoriile multidimensionale. Shoer a elaborat teoria tridimensionala a hipnozei, pe care o concepe ca o stare modificata a constiintei si care poate fi inteleasa tinandu-se seama de: tendinta de a juca rolul de persoana hipnotizata, profunzimea starii sau transei hipnotice, aspectele regresive, arhaice implicate in starea de hipnoza. Starea de constiinta se caracterizeaza prin orientarea generalizata asupra realitatii, realizata cu ajutorul atentiei, care sustine si da sens intregii experiente. Modificarea constiintei, inclusiv cea provocata de hipnoza, reprezinta distrageri, cu grade diferite ale articularii functionale cu realitatea. Acest lucru se intampla cand persoana este absorbita excesiv de o anumita parte a realitatii. In cazul hipnozei, atentia subiectului este orientata selectiv spre indeplinirea sarcinilor fixate de hipnotizator.

5. Teoria "intrare-iesire". Baber a elaborat o serie de procedee care permit compararea reactiilor subiectilor inainte si dupa inducerea hipnozei. Studiile comparative au adus argumente in sprijinul supozitei ca fenomene ca: amnezia, analgezia, catalepsia, regresia hipnotica pot fi provocate si fara hipnoza. Autorul considera ca factorii de atitudine, motivare si asteptare sunt responsabili pentru producerea reactiilor in concordanta cu continutul sugestiilor. Ceea ce se intelege in mod traditional prin hipnoza nu reprezinta altceva decat manifestari mai accentuate ale receptivitatii la sugestie. In esenta, hipnoza reprezinta o manifestare deosebita a sugestibilitatii, care nu implica modificari ale starii de constiinta.



d. Meditatia.

Meditatia transcedentala este o tehnica simpla care poate fi practicata de oricine. Daca o persoana sta intinsa, cu ochii inchisi, respira adanc si se concentreaza asupra unui sunet sau a unui cuvant, timp de aproximativ 15 minute, apar anumite schimbari. Ritmul cardiac si presiunea sanguina cresc, temperatura extremitatilor corpului creste si muschii se relaxeaza.

Deoarece multe carti cuprind informatii despre diferite tehnici de meditatie, oamenii cred ca meditatie este dificil de realizat. Multe cercetari au dus la concluzia ca meditatia si odihna indica acelasi lucru (Holmes, 1984). Comparatiile dintre subiectii care practicau meditatia cu cei care se odihneau nu au indicat diferente semnificative in ceea ce priveste: ritmul cardiac, activitatea electrica a pielii, ritmul respiratiei, presiunea sangelui, temperatura pielii, consumul de oxigen, tonus muscular si alti indicatori biochimici.

Exista mai multe forme de meditatie cu grade de dificultate diferite in privinta formei de realizare. In cea mai simpla forma meditatia presupune o pozitie relaxanta, respiratii adanci lente si ritmice. Atentia este directionata doar spre miscarile diafragmei in timpul respiratiei alte sentimente si ganduri fiind respinse de constiinta. In alte forme de meditatie subiectul repeta un cuvant in gand. Aceste cuvinte pot avea un continut religios, dar se poate folosi orice alt cuvant sau sunet placut, care are acelasi efect (calmare, linistire).

Unele persoane experimentate in practicarea meditatii au raportat atingerea unei stari alterate de constiinta, numita stare transcedentala, care este foarte diferita de constiinta normala.

e. Consumul de droguri.

Pana acum am discutat despre starile modificate de constiinta care sunt "naturale" in sensul ca ele pot fi experimentate de oricine, fara stimulente artificiale. O categorie distincta de stari modificate de constiinta sunt rezultatul utilizarii drogurilor. Acestea influenteaza activitatea neuro-transmitatorilor si a neuronilor. Variabilitatea raspunsurilor la drog depinde de: doza, puritate, caracteristici personale (greutatea, starea de sanatate, varsta, personalitatea celui care ingereaza substanta), expectantele subiectului, situatia sociala, consumul individual sau in grup si dispozitia persoanei.

Consumul de drog cauzeaza producerea dependentei, care consta in nevoia persoanei de a utiliza droguri regulat pentru mentinerea starii psihice confortabile. Multe droguri sunt asimilate rapid de organism, care se adapteaza pentru a accepta drogul, iar cand drogul nu mai este ingerat organismul nu mai functioneaza normal iar persoana traieste simptomele dureroase ale abstinentei. Adaptarea progresiva a organismului la drog determina toleranta si nevoia de crestere a dozei pentru a se produce acelasi efect in constiinta. Utilizarea drogurilor are consecinte grave printre care: tulburari in functionarea creierului, stop cardiac, violenta si suicid.

Drogurile pot fi clasificate in functie de efectele pe care le au in: stimulatoare, depresive si halucinogene.

Drogurile stimulante duc la o crestere a activitatii sistemului nervos central provocand o stare placuta si stimuland energetic. Din aceasta categorie fac parte amfetaminele si cocaina.

Amfetaminele administrate in doze mici si in perioade scurte de timp ajuta la depasirea oboselii si mentinerea unei rate inalte a activitatii, acesta fiind si scopul pentru care au fost create. Modul de actiune asupra organismului nu este pe deplin cunoscut, dar se stie ca faciliteaza secretia sinaptica de dopamina din creier. Folosirea de lunga durata a amfetaminelor duce la dependenta nu numai fizica, ci si psihica datorita starilor placute pe care subiectul le traieste (entuziasm, euforie, alerta). Ele pot provoca si stari neplacute cum ar fi: paranoia, furie, scaderea apetitului alimentar, stari de oboseala prelungita, labilitate emotionala, suspiciune, tulburari in gandire.

Cocaina este un stimulent produs din frunze de "coca" cu efect asemanator amfetaminelor. Ea poate fi folosita si ca anestezic local daca este injectata sub piele. Starile produse de consumul de cocaina sunt: alerta, euforie, energizare, cresterea increderii in sine, bucurie, logoree. Aceste efecte dureaza intre 20 si 60 de minute, adesea urmate de depresie, iritabilitate, anxietate. Utilizarea de lunga durata poate produce halucinatii si tulburari mentale severe. Sub influenta drogului bataile inimii, ritmul respiratiei si presiunea sangelui cresc, pupilele se dilata, scade dorinta de a manca si de a dormi. Cocaina este periculoasa atat fizic cat si psihic deoarece supradoza pot avea efect fatal, iar prin dorinta de evitare a neplacerilor produse de problemele cotidiene dependenta psihica apare rapid.

Drogurile depresive reduc activitatea sistemul nervos central provocand relaxare, somnolenta si usoara inhibitie. Din aceasta categorie fac parte alcoolul, tranchilizantele, sedativele si narcoticele.

Alcoolul actioneaza asupra sistemului nervos central incetinindu-i functionarea. Se crede gresit ca daca alcoolul este consumat in cantitati mici devine stimulent. Aceasta credinta provine din faptul ca alcoolul cauzeaza o crestere a secretiei hormonilor sexuali cu efect de stimulare a apetitului sexual. Consumul de alcool ii face pe oameni mai putin inhibati, acestia putand avea comportamente care sunt regretate ulterior. Alcoolul pare sa stimuleze datorita expectantei, conform careia cei care consuma alcool sunt mai dezinhibati si se comporta ca atare. Alcoolul afecteaza neuro-transmitatorii in special din regiunea hipocampica cu rol de consolidare a informatiilor memorate. Aceasta ar putea explica pierderile de memorie care sunt uneori asociate cu consumul de alcool.

Efectele comportamentale ale consumului de alcool variaza in functie de persoana. In general, la o concentratie de alcool de 0,03% in volumul de sange, apare senzatia de relaxare si de ameteala. La o concentratie de 0,1%, sunt afectati nervii senzoriali si cei motori (in aceasta situatie conducerea automobilelor este periculoasa), la 0,2% apar incapacitati severe, iar o concentratie de 0,4% poate fi letala.

Consumat in cantitati moderate, un pahar pe zi, alcoolul poate avea efecte benefice asupra organismului, cum ar fi scaderea riscului de infarct. Dependenta fizica si psihica de alcool este denumita alcoolism, iar deteriorarea progresiva a organismului datorata consumului abuziv de alcool se presupune ca parcurge 4 etape:

1. Stadiul pre-alcoolic, cand consumul de alcool are functie de relaxare, de scadere a tensiunii. Daca consumul de alcool continua, toleranta la alcool creste, fiind necesara o mai mare cantitate de alcool pentru a obtine acelasi efect de relaxare.

2. Stadiul prodromal. Cantitatea de alcool consumata este excesiva, incep sa apara amneziile si pierderile de memorie, consumatorul nu mai bea cu inghitituri mici ci dintr-o sorbitura. Apar sentimentele de vinovatie, anxietate si promisiunile de oprire a consumului de alcool.

3. Stadiul critic, apar deteriorari ale imaginii de sine si ale pozitiei sociale (pierderea prietenilor). Odata ce individul a inceput sa bea, nu se mai poate controla, aceasta putand evita un timp consumul primului pahar. Apar rationalizari, persoana in cauza considera consumul de alcool ca acceptabil.

4. Stadiul cronic. Cantitatea de alcool consumata este constanta, controlul inceperii sau continuarii consumului de alcool este slab sau inexistent. Sunt frecvente tulburarile de gandire si pierderea statutului social. Se amplifica teama, halucinatiile insotite de complicatii medicale severe.

Sedativele si tranchilizantele. Sedativele produc stare de calm si sunt folosite in cazuri de insomnie si uneori pentru combaterea anxietatii. Ele produc dependenta puternica si supradozele sunt periculoase. Chiar si dozele mici sunt periculoase daca sunt ingerate impreuna cu alcoolul. Tranchilizantele sunt asemanatoare sedativelor si produc relaxare pentru o anumita perioada de timp. Sunt prescrise pentru reducerea anxietatii. Efectul lor major este de relaxare musculara prin actiunea asupra sistemului nervos central.

Narcoticele sunt depresive puternice care duc la o dependenta rapida. Derivatele opiumului (morfina, heroina, codeina) sunt droguri puternice cu efecte dramatice asupra constiintei. Ele alina durerea, produc relaxare si somnolenta letargica. Heroina stimuleaza aceiasi centrii ai placerii, la fel ca si cocaina, dar spre deosebire de aceasta stimuleaza un mecanism cerebral care cauzeaza dependenta fizica de drog.

Halucinogenele sunt droguri care altereaza experienta perceptiva producand halucinatii (perceptii fara obiect). Printre acestea sunt marijuana, mescalina, LSD-ul, si PCP-ul (phencyclidine hydrochloride). Acestea nu produc dependenta fiziologica ci psihica. PCP-ul produce halucinatii puternice si in multe cazuri o pierdere completa a contactului cu realitatea insotita de comportamente agresive imprevizibile care pot persista cateva saptamani dupa ce drogul a fost administrat. Consumul de marijuana are ca efect o stare de relaxare si buna dispozitie. In unele cazuri pot sa apara perturbari ale experientei senzoriale si ale perceptiei temporare. Consumul indelungat de marijuana scade eficienta proceselor cognitive, slabeste imunitatea organismului si secretia de hormoni masculini.

Starile alterate ale constiintei

Se caracterizeaza printr-o dezorganizare a activitatii constiintei si pot fi cantitative si calitative.

a. tulburarile cantitative ale constiintei.

Starea de veghe se caracterizeaza prin faptul ca functiile psihice se desfasoara cu claritate si luciditate, sub controlul ratiunii. Pe acest fond pot fi distinse, sub aspectul intensitatii, mai multe grade de tulburare a constiintei: starea de obtuzie, de hebetudine, torpoare, obnubilare, stupoare, sopor, comatoasa.

Starea de obtuzie consta in cresterea nivelului pragurilor senzoriale, consecinta fiind diminuarea in diferite grade a receptiei senzoriale. Acelasi efect apare si in plan ideativ-cognitiv (pierderea mobilitatii ideative si a preciziei in formularea ideilor).

Starea de hebetudine se caracterizeaza prin dezinsertia pacientului din realitate, acesta dand impresia ca nu mai este in situatie, ca nu o mai poate stapani.

Starea de torpoare se caracterizeaza printr-o usoara dezorientare, hipokinezie, scaderea tonusului afectivo-volitional. Este comparabila cu starea de somnolenta.

Starea de obnubilare este determinata de coborarea tonusului functional al intregului psihism, prin ridicarea pragurilor senzoriale. Pacientul manifesta lentoare in desfasurarea procesului asociativ, tulburari ale proceselor imaginativ-reprezentative, dificultati in evocarea mnezica, iar in unele cazuri dificultati de orientare in spatiul imediat.

Starea de stupoare constituie un grad accentuat de tulburare a constiintei, in care activitatea psiho-motorie a bolnavului pare suspendata (pacientul nu raspunde la intrebari, nu reactioneaza la excitantii din mediu, conduita fiind rupta de orice legatura cu mediul).

Starea de sopor este o stare agravata a starii de obnubilare, reactiile organismului la stimuli psiho-senzoriali fiind extrem de diminuate (se aseamana cu starea de somnolenta accentuata).

Starea comatoasa este o pierdere completa a constiintei si se caracterizeaza prin disolutie brusca sau progresiva a constiintei si functiilor de relatie, cu conservarea (uneori relativa) a functiilor vegetative.

b. tulburaril e calitative ale constiintei

Se caracterizeaza prin polarizarea si ingustarea campului de constiinta. Din aceasta categorie fac parte: tulburarea de constiinta de tip delirant, starea oneroida, amentiva si cea crepusculara.

Tulburarea de constiinta de tip delirant se caracterizeaza prin dezorientarea in timp si spatiu si prin tulburari masive ale perceptiei sub forma halucinatiilor vizuale si auditive, iluzii, fragmente de idei delirante polimorfe si de obicei absurde.

Starea onerioda apare ca o infiltrare a constructiilor viselor in gandirea vigila. Trairile apar ca un amestec ciudat intre fragmente ale realitatii si reprezentarile senzoriale plastice cu un continut fantastic.

Starea amentiva se caracterizeaza printr-o simptomatologie polimorfa cu o alterare profunda a constiintei propriului Eu. Dezorientarea este totala, incoerenta gandirii este maxima, vorbirea neinteligibila.

Starea crepusculara se caracterizeaza printr-o profunda alterare a reflectarii senzoriale, cu pastrarea automatismelor motorii, care ofera un aspect ordonat si coerent actelor comportamentale, cu toate ca acestea pot fi determinate de idei delirante, halucinatii auditive sau vizuale.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate