Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
ETIOGENEZA FENOMENULUI INFRACTIONAL


ETIOGENEZA FENOMENULUI INFRACTIONAL




ETIOGENEZA FENOMENULUI INFRACTIONAL

1. CONSIDERATII GENERALE

Etiogeneza - studiul cauzelor aparitiei si al modului de desfasurare a proceselor, fenomenelor - prevenirea si combaterea fenomenului infractional a preocupat si preocupa omenirea de foarte multa vreme.

Aceasta preocupare este pe deplin justificata daca se are in vedere faptul ca prin fenomenul infractional se aduce o atingere grava intereselor umane de maxima generalitate si importanta, se pun in pericol valorile fundamentale afectandu-i astfel buna sa functionalitate.




Orice societate apreciaza comportamentul membrilor sai din punctul de vedere al conformarii acestora la normele morale si la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage dupa sine masuri coercitive sau punitive. Datorita acestui fapt, fenomenul infractional capata caracteristicile unei probleme sociale de importanta majora pentru intreaga societate, ale carui consecinte si moduri de solutionare se resimt la toate nivelurile ei.

Cei implicati in studierea fenomenului infractional sunt interesati in primul rand de explicarea cauzala a acestuia, de evidentierea factorilor determinanti, deoarece conceptiile si teoriile elaborate au un puternic rol reglator asupra diferitelor componente ale sistemului legal si asupra tipurilor de activitati corectionale si profilactice.

In incercarile de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestarilor comportamentale implicate in conturarea unor infractiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au aparut de-a lungul timpului o serie de teorii care trateaza in maniere particulare comportamentul infractional.

Problemele pe care incearca sa le solutioneze aceste teorii sunt cat se poate de firesti, astfel: - "De ce unele persoane comit acte infractionale, iar altele nu? Exista anumite cauze ori anumiti factori care determina un comportament infractional? Unde trebuie cautati acei factori?

Pentru a raspunde la aceste intrebari, comportamentul a fost in general privit ca un raspuns al personalitatii fata de o situatie determinata. In aceste conditii, etiologia comportamentului infractional se poate situa in personalitatea infractorului, in situatia preinfractionala sau in imbinarea celor doua (Gassin, 1990).

O alta categorie de intrebari ar fi: -"De ce nu toti infractorii comit aceleasi infractiuni? Exista factori care favorizeaza un anumit gen de infractiuni? Exista diferentieri intre infractori? Pentru a raspunde la aceste intrebari au fost elaborate diferite clasificari ale factorilor si au fost realizate diverse tipologii ale infractorului.

In contextul unei amplificari a cercetarii stiintifice in toate domeniile, caracterul uman si social al infractiunii nu mai putea fi ignorat, cercetarea fenomenului si a comportamentului infractional devenind inevitabila.

TEORII ALE FENOMENULUI SI

COMPORTAMENTULUI INFRACTIONAL

In functie de factorii considerati a fi determinanti in explicarea fenomenului si a comportamentului infractional, am selectat acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare.

In aceasta selectie am plecat de la premisa ca fenomenul si comportamentul infractional au un element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstractie atata vreme cat orice act infractional este rezultatul actiunii umane rasfrante prin prisma propriei personalitati. Avand in vedere numarul mare de teorii din acest domeniu, precizam ca orice incercare de sistematizare va fi inevitabil incompleta.

Aceste teorii pot fi grupate in trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale si psiho-morale (Cioclei, 1996).

1. TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE

Teoriile psiho-biologice sustin, in esenta, ca anumite anomalii sau disfunctii psihofiziologice constituie factorii determinanti ai comportamentului infractional. Acestea considera ca infractiunea ca fenomen individual are o baza psiho-biologica organica sau functionala.

1.1. TEORIa ANORMALITATILOR BIOLOGICE

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a intreprins studii de antropologie criminala bazate pe tehnica masurarii diferitelor parti ale corpului omenesc, avand ca subiecti personal militar si detinuti ai inchisorilor din Sicilia, elaborand in acest sens lucrarea sa fundamentala "Omul criminal" (1876), care in scurt timp il face celebru. Studiind 383 cranii de criminali decedati si 5.907 cranii ale unor delincventi in viata, autorul a concluzionat existenta unui tip criminal individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi intalnit la anumite categorii de infractori (Lombroso, 1895).

Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un "fenomen natural" care este determinat ereditar. Criminalii innascuti sunt caracterizati printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile frontale foarte pronuntate, pometii si maxilarele voluminoase, orbitele mari si departate, asimetria fetei si a deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasa si ingusta, barbie lunga sau ingusta etc.





Astfel, el a ajuns la aprecierea ca omul cu inclinatii spre viol se caracterizeaza prin lungimea urechilor, craniul turtit, ochii oblici si foarte apropiati, nasul turtit, lungimea excesiva a barbiei; hotul se distinge printr-o remarcabila mobilitate a fetei si a mainilor, prin ochii sai mici, ingrijorati si in permanenta miscare, prin sprancenele sale dese si lasate pe ochi, prin nasul turtit, barba rara, fruntea tesita si miscatoare; ucigasul se evidentiaza prin volumul mai mic al craniului, lungimea maxilarelor, pometii obrazului proeminenti. La originea cercetarilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, in zona occipitala medie, a unei adancituri (foseta) accentuate, trasatura ce se regasea la unele cranii primitive.

Aceasta descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adica oprirea in dezvoltare pe lantul filogenetic). Urmarind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul salbatic si copilul - in care vedea un "mic primitiv". El a cercetat si unele anomalii ale creierului, ale scheletului si ale unor organe interne (inima, ficat).

Extinzand cercetarile la criminalii in viata, Lombroso ii studiaza atat din punct de vedere anatomic cat si fiziologic. O constatare interesanta pe care o face este in legatura cu lipsa durerii (analgezia) care il apropie pe criminal de omul salbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a ocupat si de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, jargon, alcoolism, credinta si practica religioasa, literatura criminalilor etc.

A doua faza a studiilor lombrosiene se refera la unele malformatii morfo-functionale de natura degenerativa, cercetarile axandu-se in special asupra componentelor psihice.

Bazandu-se pe propriile studii, dar si pe cercetarile unor psihiatri din epoca, Lombroso (1895) stabileste existenta unor anomalii intre "nebunul moral" si "criminalul innascut", mai cu seama sub aspectul simtului moral.

Examinarea "criminalului nebun" scoate si ea la iveala existenta acelorasi stigmate ca in cazul "omului criminal", stigmate ce sunt explicate de aceasta data pe baza degenerescentei.

Intr-o ultima etapa, Lombroso (1895) se concentreaza asupra studierii epilepsiei pe care o considera alaturi de atavism, un factor cheie in etiologia criminala. Mai mult, el vede in epilepsie o punte de legatura intre omul criminal, criminalul nebun si nebunul moral considerand epilepsia atat "una din psihozele cele mai atavistice", cat si "nucleul tuturor degenerescentelor".

In teoria lombrosiana criminalitatea reprezinta o anormalitate biologica bazata pe atavism organic si psihic si pe o patologie epileptica (Cioclei,1996).

Eroarea centrala a studiilor initiate de Lombroso a constat in faptul ca cei mai multi dintre subiectii sai erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Acestia au comis mai multe crime decat populatia generala, nu datorita tipologiei fizice, ci datorita faptului ca ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai mult in directia comiterii unor acte criminale.

Teoria lombrosiana cu privire la etiologia crimei nu poate constitui o explicatie cu caracter general valabil. "Omul criminal", in sensul de universal valabil, nu exista .Insusi Lombroso excludea aceasta idee.

Cercetarile lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigatii cu caracter stiintific legate de fenomenul criminal. Analiza minutioasa a trasaturilor criminalului face din Lombroso un precursor al biotipologiei. Opera sa contine constatari deosebit de utile si actuale inca, cum ar fi cele referitoare la infractorii bolnavi mintal.

Precizam ca, opera lui Lombroso fiind deosebit de vasta si complexa, o analiza si o interpretare exhaustiva a acesteia este foarte dificila.

1. TEORIA CONSTITUTIEI CRIMINALE

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la Universitatea din Roma, a carui lucrare "Tratat de antropologie criminala" a fost publicata prima oara in anul 1945.

Prin constitutie criminala autorul intelege o stare de predispozitie specifica spre crima, altfel spus capacitatea care exista in anumiti indivizi de a comite acte criminale, in general grave, in urma unor instigari exterioare ce raman sub pragul ce opereaza asupra generalitatii oamenilor.

Pentru Di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci intotdeauna biosociologic. Rezulta ca personalitatea nu poate fi corect apreciata decat dupa criterii biopsihosociologice.

Pornind de la aceste premise, autorul incearca sa determine factorii ce conduc la formarea unei personalitati criminale.

Un prim factor important este ereditatea; cu toata influenta sa puternica, aceasta nu trebuie considerata ca o determinare absoluta.

Predispozitia spre crima poate avea ca sursa si unele disfunctionalitati cerebrale, hormonale etc.

Varsta si crizele biologice pe care le antreneaza sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificarile ei specifice de ordin psihofiziologic, precum si procesele involutive ale imbatranirii pot conduce la tulburari de comportament si chiar la crima.

Se poate afirma, spune autorul, ca predispozitiile spre crima sunt expresia unui ansamblu de conditii organice si psihice ereditare, congenitale sau dobandite care, diminuand rezistenta individuala la instigari criminogene, permite individului, cu mai multa probabilitate, sa devina un criminal.

Di Tullio nu ignora factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenta reala decat in masura in care intalnesc o constitutie criminala preexistenta ori contribuie la formarea unei astfel de personalitati.



TEORIILE PSIHO-MORALE

In general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emotionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecventa si inferioritate. Comportamentul criminal si infractionalitatea sunt simptome ale problemelor emotionale fundamentale.

Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni si psiho-morali. Diversitatea explicatiilor de natura psihomorala face dificila o clasificare a acestora. Aceste teorii poarta, mai mult sau mai putin, amprenta directa a psihanalizei freudiene sau a gandirii altor psihanalisti.

1. TEORIA ANALITICA

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Conceptia psihologica a lui Freud - Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu numai ca a deschis cu hotarare drumul interpretarii unitare, integrative si determinist-dinamice a fenomenelor psihice si a conduitei umane, ci a exercitat, in acelasi timp si o larga influenta asupra altor stiinte.

Freud a desfasurat o vasta activitate practica, in calitate de medic, precum si o prodigioasa activitate de cercetare stiintifica, publicand un numar mare de lucrari, dintre care amintim: "Interpretarea viselor" (1900), "Psihopatologia vietii cotidiene" (1904), "Totem si Tabu" (1913), "Metapsihologia" (1915), "Introducere in psihanaliza" (1916), "Dincolo de principiul placerii" (1919), "Eul si Sinele" (1922), "Noi prelegeri de psihanaliza" (1932) etc.

Atat in timpul vietii, cat si in prezent, personalitatea si opera lui Freud a fost fie elogiata, fie supusa unor critici necrutatoare.

Este greu sa se separe partea de adevar de partea de eroare intr-o doctrina atat de vasta, de complexa si atat de discutata cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii, ignorate pana atunci, cum ar fi motivatia inconstienta, ce se manifesta atat in comportamentul normal (uitare, lapsusuri, vise), cat si in cel morbid, mai ales in nevroze.

Conceptia psihologica a lui Freud, nu poate fi inteleasa fara cunoasterea ideilor sale cu privire la structura si mecanismele vietii psihice. Dupa opinia sa, viata psihica umana cuprinde trei niveluri sau trei instante aflate intr-o stransa legatura, si anume: sinele (id), eul (ego) si supraeul (superego).

Sinele denumit id, eu apersonal sau inconstient, reprezinta un complex de instincte si de tendinte refulate, care au un caracter apersonal si nu sunt traite in mod constient. Sinele constituie polul pulsiunilor personalitatii, depozitar al tendintelor instinctive, predominant sexuale si agresive, care pune organismul in tensiune, neputand suporta cresterea energiei pe care singur o dezvolta. Rolul adaptativ al sinelui se exprima prin tendinta sa continua de a reduce tensiunea, asigurand astfel echilibrul, linistea si persistenta organismului. In vederea reducerii tensiunii, a evitarii disconfortului si a obtinerii placerii si gratificatiei, sinele recurge la doua mecanisme: actiunea reflexa, care consta in reactii automate, innascute si imediat operante in reducerea tensiunii si procesul primar, o reactie psihologica ampla care cauta sa realizeze diminuarea tensiunii sau obtinerea gratificatiei pe plan imaginativ sau simbolic.

Instinctele, impulsurile si tendintele refulate in "id" reusesc sa iasa la suprafata, sa se manifeste in afara (sa defuleze), strabatand "cenzura" pe care o instituie eul si supraeul, aflandu-se din aceasta cauza intr-un conflict inevitabil, puternic si permanent, cu instantele superioare al psihicului. "Rabufnirile" inconstientului au loc, de cele mai multe ori, sub forma deghizata, sublimata.

Tendintele refulate exercita o presiune permanenta dirijata "in sus" spre lumea constiintei, dar nu reusesc acest lucru decat intr-o forma simbolica, modificata, spre a nu fi recunoscute de catre subiect. Dupa Freud, aceasta patrundere a refularilor in constiinta are loc sub forma de sublimari, acte ratate, vise si lapsusuri. Refularea este un mecanism de protectie, atat fata de insuccesul anticipat, cat si fata de cel deja consumat.

Eul denumit ego sau constientul, reprezinta nucleul sistemului personalitatii in alcatuirea caruia intra ansamblul cunostintelor si imaginea despre sine, precum si atitudinile fata de cele mai importante interese si valori individuale sau sociale. Eul garanteaza conduita normala a persoanei, prin asigurarea unui echilibru intre instinctele, tendintele si impulsurile refulate in id, pe de o parte, si exigentele supraeului, pe de alta parte, asigurand, de fapt, acea "constanta individuala".

Supraeul denumit si superego sau eul ideal, a treia instanta a personalitatii, care constituie expresia persoanei in mediul social; el este purtatorul normelor etico-morale, a regulilor de convietuire sociala. Supraeul are functia de autoobservare si de formare a idealurilor. El este achizitia cea mai recenta, dar totodata si cea mai fragila a personalitatii, reflectand particularitatile pozitive si negative ale mediului in care persoana traieste si se formeaza ca om. Supraeul isi are originea in "id" (sinele) si se dezvolta in interrelatia ocazionata de experientele eului (egoului), in cadrul personalitatii. Prin rolul si statusul sau, supraeul impreuna cu eul, contribuie la refularea in "id" a instinctelor primare si a trairilor necorespunzatoare exigentelor acestora sau nedorite. Obliga eul la substitutia scopurilor realiste, moraliste si il impinge la lupta spre perfectiune si sublim; reprezinta instanta verificatoare, cenzuranta a personalitatii. Nascut din inconstient, supraeul ca si eul, constituie un triumf al elementului constient, element care devine cu atat mai manifest, cu cat persoana in cauza este mai matura, mai sanatoasa si mai elevata sub aspect social. In conceptia lui Freud, conduita generala este asigurata prin disputa celor trei categorii de forte: irationale (id), rationale (ego) si morale (superego). Manifestarile comportamentale criminale sunt forme de rabufnire (de defulare) la suprafata, in viata constienta, a unor trairi, instincte, impulsuri, tendinte etc., refulate in id.



Autorul considera ca orice criminal sufera de o nevoie compulsiva de a fi pedepsit, in vederea usurarii starii de vinovatie datorate sentimentelor incestuoase inconstiente de tip oedipian din perioada copilariei. Crimele sunt comise in vederea autopedepsirii si deci, in vederea purificarii de vinovatie.

Conform teoriei lui Freud "evenimentele din prima copilarie" au o influenta hotaratoare. In perioada primei copilarii, instinctul sexual parcurge mai multe faze, in functie de anumite zone erogene in jurul carora se situeaza libidoul: faza orala; faza anala si faza genitala. Parcurgerea acestor faze poate da nastere unor "fixatii ale libidoului" care reprezinta "predispozitii pentru ulterioare brese ale nazuintelor refulate" si pot genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, l994).

Tot in aceasta perioada a copilariei, ca urmare a unei prime fixatii a libidoului spre un "obiect sexual" exterior, apare si se dezvolta "Complexul lui Oedip". Teoria psihanalitica desemneaza prin "Complexul oedipian", in esenta, atractia sexuala manifestata de individ, in primele faze ale copilariei, fata de parintele de sex opus si dorinta corelativa de suprimare a parintelui de acelasi sex. Etapa "Complexului oedipian" este o etapa ce se parcurge in mod inevitabil de orice individ. Modul in care se va rezolva "conflictul", fie prin suprimarea tendintelor, fie prin refularea lor, va prezenta cheia diferentierii ulterioare intre personalitatile normale si personalitatile nevrotice. De aceea, Freud vede in "Complexul lui Oedip" nucleul nevrozelor.

Referirile directe la fenomenul criminal nu abunda in opera freudiana deoarece el nu s-a preocupat in mod nemijlocit de acest subiect. Cateva referiri ce merita a fi semnalate le gasim in lucrarea "Totem si Tabu". Analizand cateva tabuuri dintre care unele cu relevanta criminologica (uciderea, incestul), Freud considera ca transgresarea acestora reprezinta satisfacerea unor dorinte refulate.

Dorinta este insa o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea ca actul criminal, ca orice transgresare a tabuului, are o origine instinctuala.

Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o noua posibilitate in explicarea crimei. Pe langa varianta sexuala apare si varianta morbida unde "responsabilitatea" crimei apartine tendintei umane spre agresiune si distructivitate, expresii extravertite ale instinctului mortii.

Freud vede in crima o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adica ramas in stare inconstienta si anterior faptei. La multi criminali, indeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate anterior si nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.

Crima vazuta ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu inlatura originea instinctuala a acesteia, ci o intermediaza, daca tinem seama de faptul ca sentimentul vinovatiei este consecutiv unor instincte condamnabile.

TEORIA PERSONALITATII CRIMINALE

Aceasta teorie apartine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind conceputa ca un model explicativ, capabil sa aduca lamuriri, atat in ceea ce priveste geneza cat si dinamica actului criminal. Personalitatea criminala este "un instrument clinic, o unealta de lucru, un concept operational" (Pinatel, 1971).

Pinatel considera inutila incercarea de a separa oamenii in buni si rai, nu exista o diferenta de natura intre oameni cu privire la actul criminal. Orice om, in circumstante exceptionale, poate deveni delincvent. Inexistenta acestor deosebiri nu exclude insa existenta unor diferente graduale in privinta "pragului lor delincvential".

Unii indivizi au nevoie de "instigari" exterioare intense, iar altii de "instigari" lejere, pentru a prezenta reactii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Aceasta diferenta graduala este data de anumite trasaturi psihologice, care, in conceptia lui Pinatel, alcatuiesc "nucleul central al personalitatii criminale".

Componentele nucleului personalitatii criminale care determina trecerea la act sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea si indiferenta afectiva (vezi capitolul 4). Egocentrismul reprezinta tendinta subiectului de a raporta totul la sine insusi. Labilitatea reprezinta o lipsa de prevedere, o "deficienta de organizare in timp", o instabilitate. Agresivitatea desemneaza o paleta foarte larga de tendinte, mergand de la simpla afirmare a eului pana la ostilitate, ea se manifesta printr-un "dinamism combativ", care are ca functie invingerea si eliminarea obstacolelor si dificultatilor care bareaza drumul actiunilor umane.

Pentru ca un subiect sa treaca la act este necesar ca el sa nu fie retinut de oprobiul social care este asociat raufacatorului. Acest proces de "autolegitimare subiectiva" este asigurat de egocentrism. Faptul ca subiectul nu va fi retinut de amenintarea pedepsei este explicat prin labilitate. Obstacolele materiale susceptibile sa impiedice executarea crimei sunt invinse prin agresivitate. In ultima instanta, cand subiectul ajunge in situatia de a comite o crima, este necesar ca el sa nu fie retinut de sentimentul ca produce rau aproapelui sau, atentand la persoana sau bunurile acestuia. Indiferenta afectiva asigura aceasta ultima etapa a trecerii la act. Cele patru componente nu trebuie analizate in mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum si legaturile dintre acestea, dau un caracter particular personalitatii in ansamblul ei.

Etiogeneza fenomenului infractional este multinivelara. Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al fenomenului infractional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii. Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o teorie unificata, globala, care sa evidentieze personalitatea implicata in actul infractional in toata unitatea si complexitatea sa.







Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate