Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Semnificatia izvorului si a codrului poezia lui mihai eminescu


Semnificatia izvorului si a codrului poezia lui mihai eminescu


SEMNIFICATIA IZVORULUI SI A CODRULUI POEZIA LUI MIHAI EMINESCU

În conceptia lui Burgos imaginea "da de vazut altceva" si "da de vazut altminteri". Ea da de vazut altceva in masura in care se constituie ca expresie "a unei realitati nicicand traite pana atunci, netrimitand la nimic anume anterior ei insesi si creatoare a unei fiinte de limbaj ce se adauga realitatii si faureste un sens"; pe de alta parte, "a vedea altminteri" prin imagine inseamna nu numai ca cititorul sa devina descoperitorul itinerarelor pe care le propune textul, ci si "descoperitorul si subiectul activ" al textului ce se scrie: caci imaginea il face pe cititor sa asiste la ivirea treptata a unei realitati de limbaj care trece insa dincolo de limbaj, a unui raport nou, neasteptat al cuvintelor cu lucrurile, deci a unei realitati care cere sa fie traita in momentul lecturii ca pentru prima oara.

Nefiind un "anatomist al limbajului" si neidentificand manifestarea functiei poetice cu poezia, poeticianul ar trebui sa isi concentreze mai intai atentia tocmai asupra discontinuitatilor care se creeaza intre cuvantul poetic si limbajul "utilitar" (limbajul in functia lui tranzitiva, de comunicare curenta), asupra rupturilor pe care le instituie. O asemenea ruptura se produce de indata ce cuvantul izolat "este lasat sa traiasca pentru el insusi" si se transforma intr-un izvor de lumi posibile. Prima ruptura a cuvantului cu limbajul utilitar este, deci, aceea care provoaca aparitia unei distante intre semn si obiect, instituind astfel o antinomie rezultata din constiinta imediata si simultana a identitatii si nonidentitatii semnului si a obiectului.



O a doua ruptura posibila a cuvantului cu limbajul semnificatiei "este cea pe care o infaptuieste suita cuvintelor organizandu-se intr-o sintaxa care nu trimite la o gandire, ci modeleaza treptat o imagine sau o serie de imagini purtatoare de sensuri multiple si creatoare ale unei noi realitati". Dar imaginea nu reprezinta propriu-zis un semn, ci, reluand o formulare pertinenta a lui Bachelard, e "un sens in stare nascanda"; poezia nu reprezinta, asadar, ceva ce i-ar fi anterior, ea este ivirea concomitenta cu verbul poetic in act.

Poezia eminesciana isi proiecteaza propria ei realitate dincolo de limbajul prin care ea dobandeste o forma, care o actualizeaza. Limba ei castiga autonomie, iar poezia isi trage coerenta proprie din jocul tensiunilor interne ce se stabilesc la diferite niveluri ale structurii sale. În aceste conditii, limbajul poetic eminescian lasa destul de difuze relatiile de opozitie cu limba literara, dezvoltandu-si structura mai ales in sensul resubstantializarii limbii, din perspectiva unitatii dintre expresie si substanta.

Principiu esential al limbajului poetic, imaginea este in poezia lui Eminescu o componenta fundamentala si o cale de constituire a semnificatiei poetice.

Prin imagine, poetul incearca sa patrunda dincolo de ceea ce se arata la exterior (cum ar fi natura, om,spatiu cosmic), sa patrunda si sa defineasca sugestiv esenta lumii, a componentelor si legilor ei prin intoarcere spre spatiul originar; imaginea este deci un spatiu de reflectare tensionata a universului.

Pe de alta parte, prin imagine poetul devine creator de noi lumi, aceasta fiind principiul dinamic al crearii unui nou univers, aflat sub semnul altor legi gravitationale si al unei alte organizari interne.

Universul eminescian isi constituie esenta sub semnul primordialitatii apei. Folosind termenul izvor, Eminescu actualizeaza doua trasaturi semice: un sens specific culturii umanitatii,

ce desemneaza o realitate acvatica, dar si un sens care trimite    la ideea de "fara de sfarsit". Aceasta trimite la o imagine care sugereaza atat tendinta spre deschidere maxima a acestei dimensiuni cosmice, de aneantizare, de percepere a infinitului: "Pe cand cu zgomot cad / Izvoarele-ntr-una", cat si tendinta de relevare a unei substante care iese din adancuri la suprafata, activand principiul dinamic, creator de "a da chip si forma": "Caci tu izvor esti de vieti".

În poezia lui Eminescu acvaticul se manifesta sub mai multe forme care implica atat coordonata statica - lacul, marea, oceanul, cat si coordonata dinamica - izvorul, raul. Poetul a recurs la un proces de selectie, din sfera acestor unitati lexicale alegand izvorul, deoarece apare in contrast atat cu raul in coordonata dinamica, trecatoare, efemera, deoarece, spre deosebire de acesta, primul implica ideea de inceput, de origine, de fiintare: "De-a izvorului sau taina, despre vremi apuse, sure"; este de dimensiuni mult mai mici, sugerand ideea de intimitate, de familiaritate si, deci , de afectivitate; raul este mult mai departe de origine si este produsul unor acumulari de mai multe izvoare; cat si cu marea si lacul, din coordonata statica, eterna, tocmai datorita pozitiei in raportul trecator-infinit, etern.

Eminescu realizeaza astfel crearea unei noi pertinente semantice care duce la punerea in discutie a unui concept ca "imaginatie productiva". Imaginatia nu mai este o "functie a imaginii, in sensul cvasisenzorial al cuvantului", ci puterea de a "vedea ca . " (cf. Wittgenstein), dimensiune a "operatiei propriu-zis semantice care consta in a vedea ceea ce este asemanator in ceea ce nu se aseamana". Altfel spus, inovatia semantica prin care o "proximitate" inedita intre doua idei este vazuta in ciuda "distantei" lor logice pune in miscare tensiunea intre identitate si diferenta in cadrul operatiei predicative. Ca element primordial, izvorul sugereaza permanenta, infinitul, apartenenta la un tot universal, integrarea in sacralitate: "Codrul cu izvoarele", dar in acelasi timp semnifica si ideea de efemeritate, de intrare in profan: "Si izvoarele ii seaca".

Izvorul, ca termen acvatic, asociaza in sfera lui semantic-metaforica coordonata umana si cea cosmica intr-o polisemie dinamica, revelatorie pentru conceptia eminesciana a unitatii universale.

Ca semn al unor imagini-simbol, termenul izvor revela, prin prezenta obsesiva, dimensiunea neptuniana a universului poeziei eminesciene; el reprezinta elementul viu, care acumuleaza trasatura mitica: "Amandoi vom merge-n lume / Rataciti si singurei, / Ne-om culca langa izvorul / Ce rasare sub un tei" ; "Codrii negri aiureaza si izvoarele-i albastre / Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre" "Si izvoare spun povesti", "Un izvor vrajit ascunde", "Iar izvorul prins de vraja". Astfel, imaginea poetica nu functioneaza pe sens lexical, ci pe trasaturi semice: semnele poetice a rasari si tei acumuleaza trasaturi mitice, construind o lume mitica, a irealului. De altfel, povestea spusa de izvoare ne invita intr-o lume de basm si e proprie vorbirii firii. Aceasta dezvoltare sta in legatura, pe de o parte, cu relatiile semantice interne, intre static si dinamic, pe de alta, cu relatiile externe, in care intra sau pe care termenii le impun, in structura de ansamblu a unei creatii poetice.

Astfel, prin coordonata statica, spatiala a semanticii sale, termenul izvor exprima, in imagini plasticizante inceputul: "Viata mea curge uitand izvorul", "O toamna care intarzie / Pe-un istovit si trist izvor".

Prin coordonata dinamica, acelasi termen isi desfasoara semnificatia metaforica de la ideea de sursa inepuizabila, in caracterizarea satirica a unor tipuri socio-morale: "Vezi acolo pe uriciunea fara suflet, fara cuget, / Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget, / Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri", la cea de permanenta, a gandirii, a inspiratiei, in alegoria epocilor literare anterioare: "Sau vad nopti ce-ntind deasupra-mi oceanele de stele, / Zile

cu trei sori in frunte, verzi dumbravi cu filomele, / Cu izvoare-ale gandirii si cu rauri de cantari".Astfel, in sintagma izvor de siretlicuri s-a suspendat trasatura semica de apartenenta la originar.

Dezvoltata intr-un spatiu mitologic, prin metafore revelatorii, sugestia permanentei inceputurilor sensibilizeaza in Rugaciunea unui dac mitul vesniciei vietii, peste efemeritatea vietilor individuale: "Caci tu izvor esti de vieti si datator de moarte", cand izvorul devine simbolul principiului creatiei.

Dinamismul, uman si cosmic, trece prin semantica verbului a curge (a se curge), in stransa legatura cu izvor, sugerand ireversibilul, in curgerea vietii, pana la uitarea totala a inceputului: "Viata mea curge uitand izvorul".

Pe o dimensiune orizontala, codrul se constituie intr-o alta componenta a mitologiei eminesciene in acelasi sens al sugestiei absolutului, cufundand permanenta in vesnicie, vastitatea (stand adesea sub semnul adancimii) in nemarginire: "Numai-n zarea departata suna codrul de stejari". Prezenta obsesiva, termenul codru este folosit de Eminescu mai multe decat termenul munte, deoarece, fara exceptie, ramane in afara unui proces de metaforizare directa, lineara si inchisa. El este metafora absoluta devenita mit.

O usoara abandonare a propriului absolut sta in legatura cu sugestia absolutului creatiei, manifestata ca forta demiurgica: "Si patruns de-ale lui patimi si amoru-i, cu nesatiu, / El ar frange-n vers adonic limba lui ca si Horatiu; / Ar atrage-n visu-i mandru a izvoarelor murmururi, / Umbra umeda din codri, stelele ce ard de-a pururi". Poetul prefera in anumite contexte codrul si nu sinonimul padure, deoarece acesta din urma are o mai redusa forta sugestiva si rezonanta lirica. Codrul are in mentalul popular rezonante afective, trimite catre lumi ancestrale, de mult apuse, arhaice; este vadita tendinta catre mit, in cultura umanitatii el simbolizand ideea de padure care acumuleaza trasatura afectivitate: "Codrul - frate cu romanul".

În poezia Revedere, codrul si izvoarele, nu sunt sugestive doar pentru faptul ca sunt expresii tipice ale naturii, ci ele reprezinta imaginea prin care avem acces la fiinta lumii. Aici, atat fiinta umana, cat si fiinta lumii traiesc ca o povara trecerea, respectiv vesnicia.

În versul "Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni il incarca" pluralul codrilor este in incompatibilitate semantica cu singularul lacul, imaginea pe care o instituie aici aceasta unitate lexicala trimitand la sensul de univers originar, primordial , instituind ideea de unitate.

Codrul este vazut ca spatiu indefinit, nelimitat, dispus pe o traiectorie orizontala, specific umana: "Merge-n codri far de capat", dar isi disputa si o alta coordonata, verticala, care sugereaza ascensionalul: Calcand pe varf de codri" .





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate