PRONUNTAREA ROMANEASCA LITERARA

PRONUNTAREA ROMANEASCA LITERARA

In cercetarea limbii vorbite, un rol important il are distinctia intre realizarea orala[1] sau scrisa a unui mesaj sau, altfel spus, intre limba vorbita si limba scrisa, numite si limba apropierii, respectiv limba distantei .

Daca varianta standard a pronuntarii romanesti a fost adesea discutata in lucrari de fonetica, ortografie si ortoepie varietatile substandard, situate intre normele academice si cele regionale , sint cel mai putin cercetate in literatura de specialitate.

Desi obiectul de cercetare a foneticii are in vedere normele limbii standard, normele ortoepice , prin care rostirea literara a fost codificata, mai ales din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, observatiile si exemplele ulterioare nu vor face referire exclusiv la aceste norme, dintre care unele se realizeaza in situatii de vorbire oficiala, ci se va avea in vedere pronuntarea reala a vorbitorilor instruiti. De altfel, chiar pronuntarea romaneasca standard cunoaste doua variante:

a) o varianta pretentioasa (academica), care se conformeaza cit mai mult normelor, fiind utilizata in mediul academic, scoli de toate gradele, in limbajul politic etc.;

b) o varianta familiara (neacademica), utilizata in vorbirea curenta a oamenilor instruiti.

Prima cercetare asupra pronuntarii literare romanesti se datoreaza romanistului suedez Alf Lombard, a carui lucrare[5] are ca suport un corpus de date adunate printr-o ancheta directa.

O descriere de ansamblu a vorbirii romanesti este realizata de Sextil Puscariu, in volumul al II-ea al lucrarii Limba romana[6], prima cercetare romaneasca de mari dimensiuni in care sint utilizate pe scara larga datele oferite de hartile lingvistice din Atlasul lingvistic roman, lucru vizibil si prin cele 53 de harti de la sfirsitul volumului.

Studii consacrate pronuntarii romanesti (varinatelor stilistice si stilului scenic) au fost elaborate de catre Lidia Sfirlea[7], asupra carora vom reveni.

Limba standard reprezinta stadiul din dezvoltarea unei limbi literare in care se stabilesc normele limbii unitare, supraregionale. Asigurind coeziunea si stabilitatea limbii nationale, limba standard devine varietatea de baza a arhitecturii unei limbi. Normele limbii standard, ca rezultat al procesului indelungat de dezvoltare a limbii literare, au la baza limba comuna, care inglobeaza trasaturi comune tuturor varietatilor limbii[8].

Daca stabilirea si generalizarea principalelor norme ale limbii standard se situeaza in perioada 1860-1880, unele norme de amanunt sint codificate abia in perioada reformei ortografice din 1953. Din istoria ortografiei romanesti, vom puncta citeva aspecte:

a) lingvistii Scolii Ardelene urmareau unificarea limbii supraregionale in scris prin intermediul unor sisteme ortografice etimologiste;

b) dupa abandonarea scrierii etimologiste (1881[9], 1894, 1904 ), Academia Romana propunea drept criteriu de selectie a normelor ortoepice, normele reale ale oamenilor cultivati, "uzul" fiind factorul de decizie;

c) prin reforma ortografica din 1953[11], ortografia devine, in mare masura, fonematica, inlaturindu-se unele reguli cu motivatie etimologica; astfel, reforma de la jumatatea secolului al XX-lea contribuie esential nu doar pentru fixarea ortografiei, ci si a ortoepiei limbii standard actuale ; normele ortoepiei nu trebuie vazute ca limite rigide, intrucit ele prezinta o anumita elasticitate, determinata de caracterul social al limbii, de contextul situational pe care se plaseaza actul de comunicare respectiv, distanta dintre interlocutori, emotia etc. ;

d) ca reactie la regulile stricte impuse de Indrepratul ortografic, ortoepic si de punctuatie (1960), apar dictionare si lucrari privitoare la raportul corectitudine-greseala: Valeria Gutu Romalo, Corectitudine si greseala (1972); Al. Niculescu, Intre corectitudine si greseala - sau despre "cultivarea" limbii romane standard actuale[14], Pluralitatea corectitudinii ; Dictionarul ortografic, ortoepic si morfologic al limbii romane(DOOM), 1982; Ana Tataru, Dictionar de pronuntare a limbii romane, vol. I, II, Heidelberg, 1984; Flora Suteu, Elisabeta Sosa, Dictionar ortografic al limbii romane, Bucuresti, 1994; Ion Calota, Dictionar ortografic, ortoepic si morfologic scolar al limbii romane (DOOMS), Craiova, 1996.

Rolul ortografiei in fixarea normelor ortoepice nu trebuie absolutizat, intrucit ortografia noastra nu are un caracter integral fonetic. Daca folosim aceleasi grafeme pentru vocalele si semivocalele e, i, o, u, aceasta poate avea urmari asupra cuvintelor mai putin cunoscute. O serie de factori, printre care traditia, originea cuvintelor ne impiedica sa scriem oricind asa cum pronuntam. De exemplu, scriem subtire, obcina in virtutea etimoanelor corespunzatoare (latinescul subtilis si v.sl. občina); in realitate, pronuntam suptire, opcina, pentru ca in limba romana nu pot urma imediat doua consoane nesonante una surda si cealalta sonora. De aceea, pentru usurarea pronuntarii[16], se apeleaza la afonizarea (asurzirea) consoanei sonore (in cazul de fata, consoana oclusiva bilabiala sonora b isi pierde vibratiile glotale si trece la oclusiva bilabiala surda p).

Variantele pronuntarii literare

In scrierile sale , Iorgu Iordan remarca diferentele din punct de vedere stilistic ale limbii literare scrise si vorbite, cauzele acestor diferentieri fiind in strinsa legatura cu latura sociala a limbii, cu situatia de comunicare si cu provenienta locala a vorbitorilor. In ultimele decenii se vorbeste tot mai mult despre o conditionare reciproca intre limba si societate, cercetarea limbii in context social reprezentind obiectul principal al cercetarii sociolingvistice .

Apartenenta la unul dintre straturile sociale (stratul social de sus, stratul social mijlociu, stratul social de jos), diferentele lingvistice referitoare la sex, virsta, cit si relatia dintre limba si profesiunea diferitelor grupe de vorbitori sint relevante in acest sens.

Un alt aspect care determina diferente diamesice si diafazice este legat de situatia de comunicare. Vorbitorii isi schimba modul de a vorbi in functie de situatiile in care se gasesc. Limba literara standard este vorbita de categoriile socio-profesionale cu instructie medie sau superioara, deci de cei care apartin clasei sociale de sus. Acestia, desi in situatii oficiale incearca sa pastreze norma literara, in contact cu vorbitorii din straturile inferioare folosesc, deseori, elemente lexicale si pronuntari neacademice; este vorba despre adaptarea vorbitorului la contextul de comunicare, la statutul socio-cultural al interlocutorului.

Provenienta locala a vorbitorului este un alt factor de diferentiere a pronuntarii literare. Daca limba literara scrisa este mai unitara si nu prezinta particularitati regionale, in schimb, limba literara vorbita tradeaza zona de provenienta a subiectului vorbitor. Daca majoritatea subiectilor isi adapteaza vorbirea / pronuntarea in functie de statutul socio-cultural al interlocutorului si de situatia de comunicare , unii vorbitori, chiar apartinind stratului social de sus, fie se arata dezinteresati de o astfel de adaptare a comportamentului verbal, fie sint "mai putin dotati cu «darul imitatiei» normelor ortoepice si pastreaza toata viata unele deprinderi articulatorii regionale insusite in perioada primei socializari" . Fata de limba literara scrisa, mai unitara, limba literara vorbita prezinta particularitati regionale mai numeroase, situatie inca actuala.

Semnalam si o serie de deosebiri cauzate de virsta subiectilor vorbitori. De exemplu, persoanele in virsta prefera fonetismele franceze, in timp ce tinerii utilizeaza, cu precadere, englezismele, cu rostiri mai apropiate de etimon. De asemnea, tinerii din aria nordica a dialectului dacoroman, cind se afla in situatii oficiale sau in discutii cu vorbitori din aria sudica, din dorinta de a-si ascunde rostirea regionala, apeleaza la pronuntari hipercorecte: deschiderea vocalei e (pentru a se ascunde tendinta de inchidere a vocalei neaccentuate, in pozitie finala sau mediala), uneori chiar tendinta de deschidere a vocalei a, in pozitie finala (din dorinta de a masca inchiderea vocalei a, in pozitie finala, la a, fenomen specific, de asemenea, ariei nordice a dialectului dacoroman). Felul de a pronunta sunetele vorbite difera, mai mult sau mai putin, de la o comunitate lingvistica la alta.

In masura in care exista o limba comuna, exista si o rostire comuna, care se concretizeaza in variante; acestea, la rindul lor, separa masa vorbitorilor in categorii, dupa regiunea in care s-au nascut / trait, dupa apartenenta lor sociala, dupa gradul de instruire etc.

Variante diamesice si diastratice

Iorgu Iordan[21] distinge doua variante ale limbii literare vorbite: o varianta academica, folosita de intelectuali in imprejurari speciale (conferinte, convorbiri oficiale), pe care o pune in relatie directa stilul stiintific al limbii scrise, si o varianta familiara (proprie vorbirii cotidiene a unor largi cercuri de oameni culti), care ar corepsunde stilului artistic, literarturii beletristice.

Aceasta distinctie intre varianta academica si cea familiara a fost preluata si de alti cercetatori. Amintim in acest sens, studiul Lidiei Sfirlea, Variante stilistice ale pronuntarii romanesti actuale, in LR, XII, 1963, nr. 6, p. 596-606, in care autoarea, pornind de la treptele superioare spre cele inferioare (de la literar spre neliterar) distinge, pe linga cele doua variante mentionate de Iordan, inca doua: pronuntarea populara, respectiv pronuntarea regionala. Primele doua variante apartin aspectului literar al rostirii romanesti si difera intre ele prin citeva particularitati :

a) pronuntarea pretentioasa (sau academica) nu cunoaste fenomenul sincoparii vocalelor, in timp ce varianta familiara permite astfel de sincopari: sincoparea vocalelor u i, e intre o oclusiva si o lichida (cetateanlui, domn le / domle, miin le, un le), disparitia vocalei i dupa prepalatalele suieratoare s, j (coplestoare, vrastoare), sincoparea posterioarei nelabiale a (tovarse, vaszica) sau chiar sincoparea de silabe (un spĉe pentru "unsprezeĉe", opspĉe pentru "optsprezeĉe") etc.

b) fata de rostirea pretentioasa, varianta familiara manifesta o puternica tendinta de reducere a hiatului prin sinereza (barbi er, mani ere, co alitia, delegati a) sau prin contragerea a doua vocale identice (stinta, find).

c) pronuntarea academica mentine dentalele -t-, -d- in grupurile consonantice din interiorul cuvintelor, in timp ce varinata familiara le elimina, simplificind grupul consoantic respectiv (alĉeva, alcum va, asfel, cim va

d) daca in varianta academica consoanele finale ale cuvintelor se pastreaza, in pronuntarea familiara, datorita pronuntarii alerte, care conduce la pronuntarea a doua sau mai multe cuvinte intr-un singur corp fonetic, acestea, de regula, sint eliminate (cin vreau, sin de lemn, drep sa spun, ati de frumos, vorbes clar, cunos poveste a); in acelasi timp, surdele finale se sonorizeaza inaintea sonorei initiale din cuvintul urmator si sonorele finale asurzesc in fata surdei initiale a urmatorului cuvint (atid va plati, muld zgomot, aru g departe, ves sa nu, vin s totul

e) spre deosebire de pronuntarea academica, care impune rostirea articolului hotarit enclitic l al masculinelor si neutrelor, in varianta familiara s-au generalizat formele fara articol (omu, studentu, baiatu, sufletu).

f) i final din articolul hotarit proclitic lui, care se pastreaza in varianta pretentioasa, nu se pastreaza in pronuntarea neacademica (lu Ion, lu sor-mea)

g) in timp ce conjunctia dar e rostita ca atare numai in varianta academica, cea familiara renunta la lichida vibranta r (da eu nu vreau, prosti, da multi).

Multe dintre variatiile care apar intre cele doua tipuri de pronuntare se explica prin diferenta de tempo de la o varianta la alta, varianta pretentioasa distingindu-se printr-o durata medie mai mare a sunetelor (ceea ce duce la o articulare clara, completa), prin rostirea lenta si izolata a cuvintelor, prin rostirea nediftongata a vocalelor initiale, in timp ce varianta familiara prezinta un tempo mai rapid (care determina articulari incomplete), dar si o oarecare neglijenta a articulatiei. Aceste diferente se datoresc conditiilor de comunicare specifice limbii vorbite: apropierea fizica si cunoasterea partenerilor, spontaneitatea, emotionalitatea, afectivitatea. Conchidem ca varianta pretentioasa de rostire se caracterizeaza prin claritate, printr-o oarecare emfaza si prin relativa neutralitate fata de continutul exprimat, in timp ce pronuntarea familiara este o pronuntare eliptica, lipsita de emfaza, in care se intrevede atitudinea spontana a vorbitorului fata de ideile comunicate .

Pe linga variantele pretentioasa si familiara, Lidia Sfirlea discuta si despre pronuntarile populara, respectiv regionala.

Pronuntarea populara este utilizata de vorbitorii care nu si-au insusit toate nuantele fonetice ale limbii literare. Cauzele acestui tip de pronuntare sint legate de absenta unui nivel de instructie corespunzator sau de gradul scazut de receptivitate. De obicei, vorbitorii proveniti din mediul rural, nefamiliarizati inca cu toate nuantele pronuntarii literare, prezinta unele fenomene fonetice tipic populare, cum ar fi:

a) reducerea diftongului din anumite neologisme la vocala simpla (manera pentru "maniera", obect pentru "obiect", plutoner pentru "plutonier").

b) sincopari mai numeroase de silabe decit in varianta familiara (don so ara, ma-ta, tat-tu etc.).

c) iotacizarea verbelor, mai ales a acelora in care nazala dentala n trece la i: (spui , sa tii e, sa vii e .

Pronuntarea regionala este specifica diverselor grupuri de vorbitori ai graiurilor teritoriale si prezinta elemente incluse in varianta regionala.

Celei de-a cincea variante de pronuntare, varianta scenica, anticipata inca din studiul amintit anterior, Lidia Sfirlea ii dedica o lucrare aparte . Aceasta varianta este limitata la actorii profesionisti, dar utilizata si de crainicii profesionisti din Radio si Televiziune. Varianta scenica cuprinde toate variantele pronuntarii romanesti si prezinta doua aspecte: unul general (pronuntarea severa, fiind respectata cu strictete in anumite texte dramatice) si altul individual sau artistic (care ilustreaza ceea ce este nespecific rostirii romanesti actuale si cuprinde: varianta arhaica (deplaseaza anumiti eroi in trecut), varianta neologistica (prezinta neologisme intr-o forma corupta, subliniind gradul de incultura), varianta neautohtona (cuprinde particularitati care indica apartenenta personajelor la o nationalitate straina) si varianta defectelor de vorbire (care caracterizeaza pe eroii bilbiiti, peltici) .

Prin insusi specificul ei ca sistem, limba este normata, pronuntarea in vorbire concreta avind loc in conformitate cu anumite norme, care reprezinta un standard model, in care se identifica toate mijloacele de realizare ale limbii date, socialmente obligatorii pentru toti membrii comunitatii lingvistice respective. Normele standard pot fi aplicate in general in aspecte ale vorbirii care reprezinta limba scrisa si mai putin in aspecte care caracterizeaza limba vorbita. Abaterile de la pronuntarea standard sporesc in pronuntarea curenta a oamenilor culti datorita caracterului spontan care caracterizeaza limba literara vorbita.

Adrian Turculet considera ca intre cele doua varinate ale pronuntarii standard, pe care le numeste pronuntarea literara standard si pronuntarea literara colocviala, nu exista granite fixe nici imuabile, intrucit multe exemple din pronuntarea colocviala s-au impus sau sint pe cale de a se generaliza in limba standard .

Variante regionale ale limbii literare

Emil Petrovici, in 1956 , sustinea teza existentei a doua sisteme fonematice literare (deci a doua variante a limbii literare): una munteaneasca, cu 7 foneme vocalice si una moldoveneasca, cu 5 foneme vocalice.

Aceeasi impartire este reluata, in 1970, de catre Lidia Sfirlea, care aminteste de sistemele vocalice literare muntenesc si moldovenesc .

Negind existenta unei limbi standard pure, Victor Iancu identifica trei variante ale romanei standard (regionale): moldoveneasca, munteneasca si transilvaneana .

Adrian Turculet, in 1993, adauga varianta basarabeana, care prezinta unele trasaturi distincte fata de varianta moldoveneasca . Aceste particularitati care duc la impartirea in trei / patru variante de pronuntare regionale, reprezinta abateri de la normele standard, tin de intonatie sau de nuante fonetice. De exemplu, la vorbitorii munteni amintim palatalizarea usoara a prepalatalelor suieratoare s, j (mos , obraj ); la vorbitorii moldoveni, inchiderea usoara a vocalelor neaccentuate finale -e, -a (laptẹ, masặ, plasặ); la vorbitorii ardeleni, lungirea vocalelor accentuate, deplasarea accentului pe silaba initiala, deschiderea frecventa a vocalei e (ve de, fe te), monoftongarea diftongului o a la ó (só re, mó re

Daca in cadrul limbii distantei, limba romana literara si-a creat o pronuntare standard, care evita modificarile fonetice prea mari si imprima eleganta pronuntarii, in cadrul limbii apropierii, pronuntarea colocviala lasa un teren larg de actiune limbii vorbite, deschisa la modificari fonetice variate, la rostiri populare si chiar regionale. In timp ce limba scrisa, prin normele sale rigide, printr-o mai mare unitate si stabilitate, reprezinta limba literara, limba vorbita, mai putin incorsetata de legi, inregistreaza si chiar tolereaza unele abateri.