Urmarile razboaielor balcanice in politica sud-estului european

URMARILE RAZBOAIELOR BALCANICE IN POLITICA SUD-ESTULUI EUROPEAN

1. Pacea de la Bucuresti si prevederile sale

Tratatul de pace s-a incheiat la Bucuresti la 28 iulie/10 august 1913, el fiind o emanatie a statelor sud-est europene nemijlocit interesate, fara vreo interventie directa a marilor puteri, iar incercarile monarhiei austro-ungare, Imperiului tarist si ale Imperiului britanic de a-l cenzura, dupa modelul celor petrecute in 1878, au dat gres.[1]

La Bucuresti au sosit patru delegatii, Turcia neparticipand la tratativele de pace. Din partea Romaniei au participat la discutii seful guvernului roman si in acelasi timp ministru al afacerilor straine, Titu Maiorescu, ministrul de finante, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, ministru de interne, C.G. Dissescu, ministru general al artileriei si colonelul C. Christescu, subsef al Marelui Stat-Major.

Din partea Greciei au participat Elefterios Venizelos, presedintele Consiliului de Ministri si ministru de razboi, Dumitru Panas, ministru plenipotentiar, Nicolae Politis, profesor de drept international la Universitatea din Paris, capitanul Ath. Exadactylos si capitanul C. Pall.

Din partea Muntenegrului au sosit la Bucuresti generalul-serdar Janko Uukotici, presedintele Consiliului de Ministri si ministru de razboi si Ian Matanovici, fost insarcinat cu afaceri al Muntenegrului la Constantinopol.

Din partea Serbiei au venit in capitala tarii noastre Nicola Pasici, Presedintele Consiliului de Ministri si ministru al afacerilor straine, Mihail G. Ristici, ministru plenipotentiar la Bucuresti, doctoral Miroslav Spalaicovici, trimis extraordinar si ministru plenipotentiar, colonelul K. Smilianici si locotenent colonelul D. Calafatovici.

Din partea regatului Bulgariei, stat invins, au venit in Romania Dimitri Toncev, ministru de finante, generalul-maior Ivan Fitcev, sef al statului major al armatei, Sava Ivanciov, doctor in drept, fost vicepresedinte al Sobraniei, Simion Radev si locotenent-colonelul de stat-major Constantin Stanciov.[2]

Tratativele au durat 11 zile. A avut loc o implicare masiva, nu o data cu rol hotarator, a delegatiei romane. Fie in cadrul public, fie mai cu seama in intalniri confidentiale, oamenii politici romani au avut un rol deosebit de important in aplanarea diverselor conflicte si dispute si in reglementarea pe ansamblu a situatiei din zona. Prezenta sefilor de guverne la Bucuresti a permis de asemenea abordarea si reglementarea si a o serie de probleme tinand de raporturile bilaterale ale Romaniei cu fiecare din statele de peste Dunare.

Presedinte al Conferintei de Pace a fost ales Titu Maiorescu. Din discursul de deschidere a lucrarilor Conferintei prezentat de acesta citam urmatoarele:

"Domnilor,

Prima si     cea mai placuta datorie a mea este de a va ura buna venire, in numele Regelui, Augustului meu suveran, si de a va multumi de buna primire ce ati facut propunerii de a veni in Romania si a incerca sa rezolvati aici gravele chestiuni care vor avea o influenta decisiva asupra viitorului Statelor prezente la aceasta Conferinta.

Domnilor,

Ar fi de bun augur pentru indeplinirea misiunii noastre, daca am putea, chiar din prima sedinta, sa cadem de acord asupra unei masuri prealabile din cele mai urgente si din cele mai importante.

Vreau sa vorbesc de necesitatea unei suspendari de arme. In momentul in care ne intrunim pentru a delibera asupra conditiilor unei paci acceptabile pentru toti beligerantii, cred ca indeplinesc o datorie de umanitate, propunandu-va o suspendare de arme de cel putin cinci zile".[4]

In articolul I se mentioneaza ca "pace si prietenie vor domni" intre monarhii statelor participante la Congres, "intre mostenitorii si urmasii lor, Statele si supusii respectivi".

Articolul II stabileste granita intre Bulgaria si Romania si modul in care va fi executata impartirea "proprietatilor imobiliare si capitalurilor care pana acum au apartinut in comun judetelor, comunelor sau comunitatilor de locuitori despartiti prin noua linie de granita". Tot in acest articol se precizeaza faptul ca Bulgaria va darama fortificatiile militare si nu va mai construi altele la "Rusciuk, Sumla, in partile intermediare si intr-o zona de douazaci de kilometric in imprejurul Balcicului".[5]

Articolul al III-lea stabileste granite intre Serbia si Bulgaria. In articolul IV se stipulau urmatoarele: "Chestiunile relative la vechea granita sarbo-bulgara vor fi reglementate dupa intelegerea stabilita intre cele doua parti contractante, constatata in protocolul anexat articolului de fata". Articolul V se refera la granite greco-bulgara si la faptul ca Bulgaria "renunta la orice pretentie asupra insulei Creta".[6]

In articolul VI se mentioneaza urmatoarele: "Cartierele generale ale armatelor respective vor fi indata instiintate de semnarea prezentului tratat. Guvernul bulgar se oblige a-si pune armata sa, chiar a doua zi dupa aceasta semnare, pe picior de pace. El va trimite trupele in garnizoanele lor, unde se va proceda, in cel mai scurt timp la trimiterea rezervelor la vatra".

Articolul al VII-lea prevedea evacuarea teritoriului bulgar in cel mult cincisprezece zile. In articolul al VIII-lea se prevedea dreptul de rechizitionare cu plata in numerar si intrebuintarea cailor ferate la transportul trupelor; "fara nici o indemnizatie pentru autoritatea locala". In articolul al IX-lea se reglementa eliberarea prizonierilor de razboi si conditiile in care se va desfasura aceasta.

Articolul X reprezinta, de fapt, incheierea Tratatului:

"Acest Tratat va fi ratificat si ratificarile se vor schimba la Bucuresti in termen de 15 zile sau mai curand daca se poate.

Pentru care plenipotentiarii respectivi l-au semant si au pus pecetile lor.

Facut la Bucuresti, in a douazeci si opta zi a lunii iulie (a zecea zi a lunii august) in anul o mie noua sute treisprezece".[8]

Din discursul de incheiere a tratativelor prezentat de presedintele Conferintei Pacii de la Bucuresti, Titu Maiorescu, citam:

"Domnilor,

Inainte de a ne desparti, permiteti-mi sa va reamintesc faptul ca prima sedinta (reuniune) a acestei conferinte a avut loc miercuri 17 (30) iulie si ca astazi, duminica, 28 iulie, dupa unsprezece zile, a fost indeplinita importanta misiune de a aduce popoarelor pe care le reprezentam binefacerile pacii.

Un asemenea rezultat nu a putut fi obtinut, desigur, decat prin zelul asiduu, prin inalta competenta a membrilor acestei adunari.

Ma simt dator sa multumesc in mod deosebit acelora dintre delegatii nostri care au acceptat sa indeplineasca niste sarcini speciale, si mai ales colegilor nostri militari si celor care au redactat textul tratatului de pace.

Domnilor,

Ne putem desparti cu constiinta ca ne-am straduit sa aparam interesele statelor pe care le reprezentam si cu sentimentul ca legaturile personale pe care le-am creat in timpul muncii noastre comune vor fi precursoarele bunelor relatii care se vor stabili intre tarile noastre.

Declar inchisa Conferinta de la Bucuresti".[9]

Prezenta delegatiilor straine la Bucuresti a permis abordarea problemelor scolare si religioase a romanilor sud-dunareni, carora guvernele balcanice au promis, angajandu-se solemn, respectarea mai vechiului regim aparut in Turcia europeana dupa iradeaua din 1905. Cu implicarea directa romaneasca au fost stabilite noile frontiere balcanice, o serie dintre ele existand si astazi ca atare.[10]

In concluzie, Tratatul de Pace de la Bucuresti din august 1913 a stabilit impartirea Macedoniei si instituirea unei Albanii independente. Marii invingatori erau Serbia si Grecia. Dupa anexarea teritoriului macedonean Serbia aproape ca si-a dublat suprafata. Muntenegru si Serbia au impartit intre ele sangeacul Novi Pazar pe care monarhia habsburgica il retrocedase Imperiului otoman, dupa anexarea Bosniei-Hertegovina, cele doua state avand astfel o granita comuna.[11]

Grecia a dobandit sudul Macedoniei si o parte a Epirului care cuprindea si orasul Janina. Granita Greciei se intindea la est pana la Kavalla, inclusiv. In ciuda infrangerii, Bulgaria a primit teritoriul vaii fluviului Struna si un sector de optzeci de mile (aproximativ 135 de kilometri) de-a lungul coastei Marii Egee in care intra si portul Dedeagač (Alexandroupolis).

Atat Imperiul otoman cat si Romania au avut de castigat. Poarta a primit Adrianopolul inapoi, iar Romania a anexat sudul Dobrogei. Acordul final constituia, evident, un regres extrem de mare pentru Bulgaria si pentru Imperiul otoman.[12]

Cele doua razboaie balcanice au pus astfel capat stapanirii otomane in peninsula, cu exceptia unei fasii din Tracia si a capitalei Constantinopol.

2. Urmarile razboaielor balcanice

Semnarea Tratatului de Pace de la Bucuresti a marcat inceputul unei noi etape in spatiul sud-est European. Romania se intregea atunci teritorial cu cele doua judete ale Dobrogei de sud - Durostor si Caliacra.

In epoca si mai tarziu, pana in zilele noastre, implicarea diverselor state, inclusiv cel roman, in cel de-al doilea razboi balcanic, precum si pacea de la Bucuresti au fost apreciate in mod diferit, atat in zona, cat si in afara. Puterile invingatoare si ca atare beneficiare ale unor importante achizitii teritoriale, prin glasul politicienilor, apoi prin scrierile istorice, au apreciat in general pozitiv rezultatele consemnate la Bucuresti. Desigur ca nici atunci, nici mai tarziu, la Belgrad sau la Atena, nu au lipsit voci nemultumite ce ar fi dorit cresteri teritoriale mai inseminate, pe linia nationalista si expansionista, mai ales pe directia Macedoniei, ramasa si mai departe mar al discordiei in raporturile dintre capitalele balcanice.[13]

In Bulgaria, atunci ca si in deceniile urmatoare, pacea de la Bucuresti a fost condamnata vehement pentru ca ar fi lipsit Bulgaria, in mod dictatorial, de o parte a patrimoniului national. De aici au decurs in perioada urmatoare eforturi de modificare sau chiar de anulare a tratatului de pace.

Oricum acea pace, din 1913, a fost negociata si semnata de statele mici din zona fara si chiar partial impotriva marilor puteri. Aceeasi pace a consfiintit prestigiul Romaniei in zona.[14]

Asa cum a remarcat Constantin Argetoianu, iuteala cu care s-a obtinut victoria a ascuns gravele carente ale armatei. Au fost minti lucide care au avut curajul sa spune lucrurilor pe nume si sa traga semnalul de alarma, cum a fost Gheorghe Tatarascu: "Cei care au vazut la lucru, dincolo, pe soldatii nostri au venit cu o constatare: trupa nu e suficient de pregatita pentru razboi, nu are destula rezistenta fizica si ii lipsesc, intr-o mare masura, putinte sufletesti care ii asigura izbanda".[15]

Nici la nivelurile de comandamente situatia nu era mai buna. Marele Stat Major pregatise planul de campanie dupa harta prezentata de Bulgaria la expozitia de le Liége, unele fiind sosele inexistente. Desi atasatul militar roman, colonelul Dabija, furnizase date corecte, ele au fost ignorate. Un comandant de armata, negasind soseaua indicate in ordin, a telegrafiat: "Blocat in deplasare de absenta drumului. Va rog dispuneti".[16]

Mai mult decat aceste succese spectaculoase, anul 1913 a inregistrat un eveniment stiut numai in cercurile diplomatice - formal aliata cu Austro-Ungaria, Romania a desfasurat in criza balcanica o politica contrara intereselor Vienei, interesata sa consolideze Bulgaria si sa slabeasca Serbia, perceputa ca o amenintare pentru securitatea dublei monarhii.

In ajunul primului razboi mondial, alianta Romaniei cu Puterile Centrale era puternic erodata de divergentele dintre Viena si Bucuresti si de puternicul curent de opiniei, favorabil romanilor transilvaneni, deveniti victimele unei brutale politici de maghiarizare.[17]

Al doilea razboi balcanic costase mai multe vieti decat primul. El distrusese Liga Balcanica, pe care Rusia o sprijinise ca un bastion impotriva expansiunii austro-ungare si lasase Bulgaria izolata. Serbia devenise mai importanta pentru Rusia pentru ca se afla in linia intai in fata Austro-Ungariei, cu o reputatie impecabila, in vreme ce Bulgaria devenise suspecta nu doar in privinta monarhiei dualiste ci si datorita posibilelor aspiratii la Stramtori.

Toti participantii se purtasera astfel incat sa demonstreze ca scopul lor in Macedonia nu este sa achizitioneze teritorii ci sa scape de grupari entice rivale sau antagoniste, cel putin din punct de vedere cultural sau statistic. Toti combatantii distrusesera sate sau cartiere, omorasera civili, jefuisera si practicasera asimilarea fortata, dadusera nastere la violente si resentimente.[18]

O comisie internationala de investigatie - stabilita de Fundatia Carnegie pentru Pacea Internationala recent infiintata - a ajuns in Macedonia la sfarsitul ostilitatilor. Dupa investigatrii care au durat opt saptamani a fost redactat un raport detaliat despre tratamentul aplicat de toti combatantii dusmanilor lor si populatiei civile, fiind in general vorba de mercenari, dar si de unitatile permanente ale armatei. Nimeni nu a fost crutat, nici de razboi, nici de raport. Albanezii si turcii i-au maltratat pe crestini si invers, de asemenea, bulgarii i-au maltratat pe greci si sarbi si invers.[19]

Cand s-a spus tot ce era de spus, invingatorii au fost nevoiti sa se confrunte cu sarcina de a asimila populatiile eterogene si neglijate, inclusiv multi musulmani si crestini ortodocsi fara o constiinta nationala clara, care priveau peste granite cautand inspiratie si sprijin.

Mai ramanea chestiunea Albaniei, Austro-Ungaria si Italia favorizau Albania pentru a o indatora, Rusia si Franta erau inclinate sa sprijine ambitiile Serbiei, astfel incat propunerile privitoare la statut si granite variau in functie de situatia reala. Conferinta de la Londra a favorizat crearea unei Albanii autonome sub dominatia otomana si protectia Marilor Puteri. Cand a devenit clar ca, pierzand Macedonia, Imperiul otoman nu va mai avea nici o legatura teritoriala cu Albania, Conferinta a optat pentru independenta.[20]

Ultimele trupe otomane au plecat in iulie 1913. In vederea apararii pozitiei Albaniei, conducerea a fost incredintata lui Ismail Qemal, pe care istoriografia albaneza actuala il considera parintele independentei albaneze. Guvernul provizoriu al lui Qemal avea dificultati, daca nu ii era chiar imposibil sa se impuna in fata rezistentelor marilor proprietari, personificata de rivalul sau Esat Toptani pasa care comandase trupe otomane in nordul Albaniei.[21]

In iulie, Conferinta a hotarat ca Albania sa fie un principat suveran, creditor si neutru, sub garantia marilor puteri. Mai degraba decat sa fie recunoscut guvernul lui Qemal, ea a constituit o Comisie Internationala de Control pentru a elabora un Regulament, a organiza o jandarmerie internationala si a fixa granitele. In componenta acestei comisii, pe langa reprezentati ai marilor puteri mai facea parte si un albanez. Jandarmeria a fost pusa sub control olandez.

Asa cum era de asteptat, stabilirea frontierelor nationale a provocat mari dificultati. Prin aranjamentul final, statul era privat de zonele cu mare majoritate albaneza, mai ales de regiunea Kosovo, al carei centru era orasul Pristina, care fusese un focar national major. Puterile au obligat totusi Muntenegru sa evacueze zona Scutari (Shkodėr) ocupata de trupele sale. Grecia ocupa inca parti din Epir care fusesera pastrate pentru Albania, contestand frontierele indicate de marile puteri. Asa cum era constituit in forma finala, statul avea circa 28.000 km patrati cu o populatie de 800.000 de oameni.[22]

In decembrie, marile puteri s-au hotarat asupra unui print - William de Wied, ofiter in armata germana si nepot al reginei Elisabeta a Romaniei. O delegatie albaneza a fost trimisa sa-i ofere coroana. Intrucat imparatul Germaniei, Wilhelm al II-lea, nu era prea entuziasmat de idee, printul a ezitat si el inainte de a accepta in cele din urma. I s-a dat un imprumut de 75 de milioane de franci, garantat pentru finantarea noului sau guvern. William de Weid a pornit in sfarsit in martie 1914 pe un vas de razboi austro-ungar, escortat de unitati italiene, franceze si britanice. El a debarcat la Durrės unde si-a stabilit capitala.[23]

Trimisa inainte la Vlorė, Comisia preluase treptat prerogativele de la Qemal care a renuntat si a plecat in Franta. Dupa dobandirea controlului asupra tarii. Comisia Internationala a inceput sa faca pregatiri in vederea elaborarii unei constitutii. Aceasta prevedea infiintarea unei adunari nationale alcatuite din cate trei reprezentanti ai celor sapte districte administrative, alesi prin vot direct din randul unor notabili ca, de exemplu, capii celor trei biserici si zece numiti de print. Adunarea urma sa aiba o legilatura de patru ani. Ministrii, numiti de catre print, erau subordonati direct acestuia.

In asemenea conditii, printul William a reusit sa reziste timp de sase luni, cu o administratie compusa din bei proprietari de pamant si fosti functionari de stat otomani. Guvernul sau era dominat de rivalul de odinioara al lui Qemal, Esat Toptani, care s-a straduit din rasputeri sa ii faca printului viata cat mai grea. Membrii austro-ungari si italieni ai Comisiei se aflau la poli opusi.[24]

Noul regim a trebuit de la bun inceput sa tina piept unei puternice opozitii in mai multe zone ale tarii. Guvernul grec nu era multumit de ceea ce obtinuse in Epir. El voia un teritoriu mai mare, astfel incat incuraja rezistenta declansata impotriva guvernului in districtele din sudul Albaniei. Zonei respective i s-a acordat in cele din urma o administratie speciala. Probleme si mai serioase puneau revoltele a caror cauza o reprezentau conditiile economice grele.

Intr-adevar, taranul albanez avea multe lucruri de care sa se planga. Jumatate din pamantul arabil facea parte din marile mosii. Pe langa aceasta, majoritatea taranilor erau musulmani credinciosi, profund atasati credintei si liderilor religiosi. Ei erau deci receptivi la propaganda otomana care ataca noul regim, considerandu-l drept o unealta a beilor si a puterilor crestine. Guvernul va fi confruntat curand cu o revolta taraneasca majora. Reprezentantii Italiei si ai Austro-Ungariei au jucat si ei un rol in acest eveniment, iar Toptani a participat in mod direct la rascoala.[25]

In momentul in care Esat Toptani a fost prins, a fost deportat in Italia unde a fost primit ca un erou. Totusi, revolta taranilor a continuat. Ea nu avea o organizare sau un program bine precizat si nici un centru de coordonare. Miscarea ii reunea pur si simplu pe toti cei care se opuneau organizarii politice, precum si pe cei care ramasesera pro-otomani. Atacurile ei erau indreptate in special impotriva printului si a Comisiei Internationale.

In 1914 situatia era destul de complicata. Guvernului central i se impotriveau puternice grupuri de rebeli. In sud actionau detasamente sprijinite de greci. Sustinatorii austriecilor si cei ai italienilor se razboiau intre ei pentru obtinerea pozitiei dominante in tara. Lipsit de experienta in pivinta problemelor albaneze, printul nu putea face fata situatiei. El a pierdut curand controlul asupra mediului rural, guvernul lui administrand practic o regiune ceva mai mare decat orasele Durrės si Vlorė. Cand a izbucnit primul razboi mondial, Comisia Internationala s-a retras. Cum printul refuzase sa intre in razboi de partea Austro-Ungariei, aceasta si-a retras intregul sprijin si a fost nevoit si el sa plece la inceputul lunii septembrie, dupa doar sase luni de domnie.[26]

In timpul primelor luni ale primului razboi mondial, Albania era deci redusa la situatia unui teritoriu dominat de anarhia politica care avea sa se mentina pe toata perioada razboiului. In ciuda acestor conditii periculoase, miscarea nationala albaneza inregistrase succese importante. Puterile luasera decizia de instituire a statului national si cea mai mare parte a teritoriilor importante ale acestuia nu fusesera impartite intre statele balcanice vecine. Fusesera cel putin puse temeliile viitorului. Decizia finala avea sa fie luata in perioada postbelica.

Prin 1914, posesiunile otomane din Balcani fusesera reduse la orasul Constantinopol si la hiterlandul Traciei. Telul miscarilor nationale revolutionare balcanice fusese atins. Imperiul otoman fusese aproape izgonit din peninsula. Intr-un anumit sens, totusi, nu se schimbasera prea multe lucruri. Locuitorii peninsulei Balcanice traisera timp de cinci sute de ani sub aceeasi flamura. Ei apartinusera aceleiasi lumi si se influentasera unii pe ceilalti. Impartasisera cu totii elementele unei civilizatii otomane destul de diferite de Rusia ortodoxa sau de Austria catolica, teritoriile invecinate. Cu toate permanetele critici ale intelectualilor balcanici referitoare la "jugul otoman", Imperiul era detinatorul unei culturi cu multe trasaturi pozitive, dar si negative.

Indiferent de cat de nationaliste se voiau statele balcanice, mostenirea stapanirii otomane constituia o latura profunda a vietii fiecarui individ care nu putea fi inlaturata cu usurinta. Mai multe cuvinte turcesti, spre exemplu, intrasera in vocabularul tuturor nationalitatilor. Arhitectura otomana, atat cea a cladirilor publice, ca moscheile, podurile, hanurile si birourile administratiei, cat si cea a caselor particulare era net superioara oricarei alteia din zonele dominate. Cultura otomana punea de asemenea un accent deosebit pe gradini si pe cadrul natural, mai ales pe rauri si pe apa curgatoare. Calatorii europeni erau foarte impresionati de frumusetea romantica a peisajului din Balcani.

In afara de aceste aspecte pozitive ale vietii locuitorii din Balcani dobandisera anumite trasaturi care constituiau un mare obstacol in calea adoptarii institutiilor moderne. Sistemul social otoman a promovat multe obiceiuri nedorite care au dainuit si dupa prabusirea imperiului. Secole de robie feudala au contribuit la instalarea "yavashlikului", o stare de spirit caracterizata prin letargie, indiferenta, lipsa de hotarare si tendinta spre supunere izvorata din atitudinea fata de teama si totodata umilinta si acceptare. [28]

Servilismul este insotit de istetime, manifestata in incercarile de a ocoli obstacolele, apeland la mijloace nu prea ortodoxe sau chiar ilegale. Persista idea ca este perfect normal sa inseli guvernul sau sa-l furi. Dat fiind ca viitorul era nesigur, supusii Imperiului otoman au adoptat o atitudine oarecum hedonista si au dovedit o mare inclinatie catre lenevie. Munca propriu-zisa era, in general, putin pretuita.

Primul razboi mondial, un eveniment care avea sa duca la incheierea procesului de unificare a statelor balcanice, si-a gasit cauzele imediate intr-un incident strans legat de controversele nationale si internationale examinate anterior. La inceputul anului 1914 nu exista nici un indiciu referitor la faptul ca anul se va termina printr-un dezastru fara precedent.

De fapt, scena Balcanilor era relative calma. Dupa doi ani de conflicte, nici una dintre puteri, victoriosa sau invinsa, nu era in masura sa faca fata unei noi perioade de razboi. Situatia diplomatica generala nu era nici ea neobisnuit de agitata. Doua sisteme de aliante, Tripla Alianta si Tripla Intelegere, existau inca, dar acestea erau inca tratate esential defensive, menite sa mentina status-quo-ul pe continent.[29]

Data fiind situatia generala, ne putem intreba desigur care dintre problemele balcanice putea precipita declansarea unui conflict devastator care avea sa se sfarseasca prin dezmembrarea definitiva a Imperiului habsburgic si otoman, prabusirea regimului tarist din Rusia si prin deteriorarea relatiilor in asa masura incat un al doilea, si mai distrugator, avea sa urmeze destul de curand.

Dupa izgonirea Imperiului otoman de pe teritoriul statelor balcanice, problema care urma era cea a slavilor sudici in cadrul teritoriului habsburgic, croatii si slovenii, si in primul rand aceea a relatiilor acestora cu statul sarbesc si cu autoritatile centrale ale monarhiei dualiste.

Tocmai de aici va izbucni incidentul care a dus la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial. La 28 iunie 1914, Franz Ferdinand, mostenitorul tronului habsburgic si sotia sa au fost asasinati la Sarajevo. Vizita fusese prost organizata, nefiind luate masuri corespunzatoare pentru protectia oaspetilor. Data respectiva reprezenta aniversarea bataliei de la Kosovo, sarbatoarea nationala a Serbiei.[30]

Asasinarea propriu-zisa a fost opera lui Gavrilo Princip, un student bosniac. El a facut parte dintr-un grup de nationalisti sarbi care luasera hotararea sa il ucida pe arhiduce pentru ca il asociau cu programul Trialismului, care ar fi insemnat unirea Bosniei cu celelalte teritorii ale slavilor sudici intr-un stat autonom separat in cadrul monarhiei habsburgice.

Cei sase studenti care au reusit sa il ucida pe Franz Ferdinand au fost ajutati de unii oficiali si au primit arme din arsenalul guvernului sarb. Monarhia habsburgica a incercat sa stabileasca o legatura directa intre guvernul sarb si asasinat, ceea ce nu a reusit sa faca. Cu toate acestea, la 23 iulie, guvernul habsburgic a trimis un ultimatum Belgradului.

Un act minor in fond, asasinatul de la Sarajevo a fost folosit drept pretext pentru o actiune militara punitiva a Austro-Ungariei impotriva Serbiei. Razboiul sarbo - austro-ungar avea sa se transforme rapid in zilele saptamanii urmatoare intr-o prima conflagratie mondiala ce a opus cele doua blocuri politico-militare. Treptat, in conflagratei aveau sa fie implicate toate statele din zona.[31]

La inceputul ostilitatilor celelalte state din Balcani si-au declarat neutralitatea. In urmatoarea perioada evolutia lor a avut directii diferite. Inca din data de 2 august 1914, dictatorul de la Constantinopol, Enver Pasa, semna tratatul de alianta al imperiului pe care il conducea cu Puterile Centrale, iar dupa trei luni Turcia se implica efectiv in razboi alaturi de Puterile Centrale, mai intai in zona caucaziana si orientala si apoi in zona balcanica.

Bulagaria se atasase deja Puterilor Centrale inca din perioada razboaielor balcanice. Cercurile sofiote aveau pretentii teritoriale fie in Macedonia, fie in Tracia, fie in Dobrogea, considerate ca parti ale patrimoniului si interesului national. Bulgaria a semant in septembrie 1915 tratatul de alianta cu Puterile Centrale, antrenandu-se in saptamanile urmatoare in razboi pe teritoriul Serbiei si apoi pe frontal de la Salonic si pe cel romanesc.[32]

Intre 1914 si 1916 Romania a fost neutra. Cu toate ce regele provenea dintr-o familie germana si ca din 1883 tara noastra era membra a Puterilor Centrale, s-a adoptat solutia neutralitatii. Tara noastra era legata, ca si Italia, de Germania si Austro-Ungaria numai prin tratate defensive si inainte de a declara razboi Serbiei autoritatile habsburgice nu au cerut parerea guvernului de la Bucuresti. Opinia publica romaneasca era de partea Antantei. Un rol important in intrarea Romaniei in razboi de partea Antantei l-a avut si sotia regelui Ferdinand, regina Maria, care era nepoata reginei Angliei. Tratatul de alianta al Romaniei cu Antanta a fost semnat la 4 august 1916. Trupele romane au atacat in Transilvania, dar trupe bulgaresti si germane au atacat prin sud si sud-est.

In Grecia situatia a evoluat diferit pentru o vreme in raport cu celelalte state balcanice. Formal, statul grec s-a aflat in perioda 1914 - 1917 intr-o stare de neutralitate. In realitate, opinia publica si cercurile conducatoare erau rupte in doua tabere, una germanofila condusa de regele Constantin, si una antonofila condusa de premierul Venizelos. Astfel, in Grecia s-a ajuns la un adevarat razboi civil, desfasurat si in conditiile prezentei acolo a corpului expeditionar al Antantei in anul 1917.[33]

Dupa aproximativ 4 ani de razboi, prabusirea militara a Puterilor Centrale a inceput tot in spatiul balcanic, acolo unde se declansase de altfel si razboiul. La 15 septembrie 1918, la Dobropolije, armatele aliate au spart frontal controlat in cea mai mare parte de bulgari, incepand o impetuoasa ofensiva spre nord care avea sa le duca ulterior pana la linia Dunarii, la Belgrad si mai departe pana in Campia panonica. La 28 septembrie 1918, la Salonic, Bulgaria semna actul de capitulare fara a pune vreo conditie.[34]

Prabusirea Bulgariei a fost urmata de cea a Turciei. In golful Mudros, la 30 octombrie 1918, Turcia capitula fara conditii. Se punea astfel capat, practic, existentei multiseculare a Imperiului otoman in tinuturile asiatice, dupa ce, mai inainte, razboaiele balcanice eliminasera acelasi imperiu din spatial sud-est European.

Tot in acele saptamani ale lui octombrie 1918 inceta practic sa mai existe Imperiul austro-ungar. Punand in practica dreptul la autodeterminare si principiile noii ordini mondiale, asa cum fusesera preconizate de catre presedintele american Woodrow Wilson, popoarele asuprite din imperiu au decis crearea unor proprii forme statal-nationale. Astfel de decizii istorice au fost luate la Praga, Zagreb, Budapesta si a inceput procesul de detasare al Transilvaniei si Bucovinei.

Acordul semant la 3 noiembrie la Vila Giusti insemna iesirea din razboi a Austro-Ungariei care incetase practic sa mai existe. Zece zile mai tarziu, la 13 noiembrie 1918, Ungaria semna o conventie de armistitiu dupa ce, cu doua zile mai inainte, Germania procedase la fel. Victoria Antantei se facea in conditiile in care Romania intrase in razboi alaturi de invingatori.[35]

Faza finala a primei conflagratii mondiale a cuprins si revolutiile nationale de implinire a unor vechi aspiratii ale popoarelor din zona. Prin acte succesive la Chisinau, Cernauti si Alba Iulia, reprezentantii autorizati ai provinciilor romanesti au decis unirea lor cu Bucurestiul, creandu-se astfel Romania Mare. In acelasi timp s-a desfasurat si procesul de creare a unitatii iugoslave.

Inca din 1914, in decembrie, la Nis, se afirmase ca scopul final al participarii la razboi era eliberarea si unirea intr-un singur stat a sarbilor, croatilor si slovenilor. Aceeasi idee a    unui stat iugoslav comun a fost exprimata in pactul din Corfu din iulie 1917, dintre reprezentantii guvernului sarb si comitetul national iugoslav.

La 29 octombrie, la Zagreb, a fost proclamata constituirea unui stat distinct, independent al slovenilor, croatilor si sarbilor din fosta dubla monarhie. Timp de o luna acest stat a existat alaturi de Serbia. In cursul lunii noiembrie doua componente ale spatiului iugoslav, respective Muntenegru si Voievodina, au decis unirea cu Serbia. In urma unor tratative dintre Belgrad si Zagreb si ca urmare a unei dorinte larg raspandite atunci, la 1 decembrie 1918, la Belgrad s-a declarat constituirea regatului sarbilor, croatilor si slovenilor care a luat apoi, in 1929, denumirea oficiala de Iugoslavia.[36]

Noile realitati politice din spatiul sud-est european au stat si in atentia Conferintei de pace de la Paris desfasurata in anii 1919 - 1920. A existat atunci o colaborare si sprijin reciproc intre Romania, Grecia si Iugoslavia. Pe malurile Senei au fost semanate tratate si privind spatiul sud-este European, respectiv la Saint Germain cu Austria, la Trianon cu Ungaria, la Neuilly cu Bulgaria si la Sevres cu Turcia (neaplicat insa).

Aceste tratate aduceau intre altele consfiintirea pe plan international a statelor    nationale nou aparute la sfarsitul razboiului. De asemenea, erau reintarite multe din deciziile teritoriale din 1913, cele mai multe frontiere ramanand nemodificate.

Bulgaria, invinsa, s-a considerat neindreptatita si a devenit o tara revizionista, alaturandu-se Ungariei, Germaniei, Italiei si, mai tarziu, URSS-ului. Conferinta de pace si finalul razboiului deschideau noi pagini si capitole in acest spatiu al Europei, ajungandu-se astfel, intre altele, la Mica Intelegere si Intelegerea Balcanica, ce s-au constituit ca momente noi de continuitate intr-o istorie deja veche a apropierii intre toate popoarele din zona.

Cu toate ca s-au format aceste aliante, in al doilea razboi mondial statele balcanice au luptat iarasi in tabere opuse. Dupa razboi, comunismul a pus stapanire si pe statele balcanice, numai Grecia si Turcia au scapat de acest flagel. Acest "butoi cu pulbere al Europei" a mai aratat inca o data ca-si merita denumirea dupa prabusirea comunismului cand Iugoslavia s-a despartit printr-un razboi sangeros.

CONCLUZII

Popoarele din spatiul sud-est European, care include tinuturile denumite in mod curent balcanice, cat si teritoriile din stanga Dunarii, din zona Carpatilor, a avut secole de-a randul un istoric comun. In aceasta parte a continentului european, incepand din antichitate, au luat nastere si au trait laolalta numeroase populatii, constituind un adevarat mozaic etnic.

Dupa ce marile imperii ale antichitatii si-au pus amprenta asupra acestui spatiu, in Evul Mediu alte doua mari imperii - Bizantin si Otoman - au stapanit aceste teritorii.

Odata cu decaderea Imperiului otoman, natiunile din Balcani au incercat sa isi dobandeasca independenta. Perioda dintre anii 1804 - 1918 a fost aceea a miscarilor de eliberare si a revolutiilor nationale in urma carora formele politice imperiale au disparut in aceasta parte a continentului.

Intre anii 1875 - 1914, in zona s-au purtat opt razboaie, ceea ce a dus la reputatia acestei parti a Europei de "butoi de pulbere", confirmata din pacate in intreg secolul XX.

Izbucnirea primului razboi balcanic care a reunit intr-o alianta Bulgaria, Serbia, Grecia si Muntenegru a pus noi probleme diplomatiei europene. Incurajate de infrangerea Turciei in razboiul cu italienii pentru Tripolitania, statele balcanice declara razboi Turciei in luna septembrie a anului 1912.

Scopul declarat era eliberarea conationalilor din Imperiul otoman si unificarea teritoriilor eliberate. Ostilitatile au evoluat in defavoarea Turciei care era amenintata, la un moment dat, cu ocuparea Constantinopolului. Romania nu a participat la primul razboi balcanic, declarandu-se neutra.

Evolutia evenimentelor a dus insa catre o complicare a situatiei din aceasta regiune. Imperiul austro-ungar a intreprins actiuni cu scopul de a slabi alianta balcanica si de a lovi in statul sarb. Tensiunea creata din aceasta cauza intre Bucuresti si Viena a dat nastere unui nou flux al resentimentelor opiniei publice din Romania fata de monarhia bicefala. La randul sau, Rusia si-a arogat dreptul de arbitru al conflictului din Balcani, ceea ce nu era de natura sa linisteasca cercurile conducatoare romanesti.

Izbucnirea, in iunie 1913, a celui de-al doilea razboi balcanic, provocat fara veste de Bulgaria, impotriva Serbiei si Greciei, a complicat din nou situatia din Balcani. Fostii aliati ai Bulgariei au adresat Romaniei cererea de a interveni pentru a pune capat ostilitatilor. In seara zilei de 26 iunie 1913 se decidea intrarea Romaniei in razboi.

Aflandu-se in inferioritate si vazand ca orice impotrivire este zadarnica, guvernul bulgar a cerut pace. Tratatul de pace a fost incheiat la Bucuresti la 28 iulie/10 august 1913, el fiind o emanatie a statelor sud-est europene, nemijlocit interesate, fara vreo interventie a marilor puteri, iar incercarile monarhiei austro-ungare, imperiului tarist si ale celui britanic de a-l cenzura, dupa modelul celor petrecute in 1878, au dat gres.

Tratatul a impus Bulgariei sa cedeze Serbiei o parte a Macedoniei, iar Greciei sudul acestei provincii precum si o parte a Traciei apusene. Turciei ii era retrocedata o parte a Traciei rasaritene, cu orasul Adrianopol, iar Romania primea Dobrogea de sud pana la linia Turtucaia - Ecrene.

In urma pacii de la Bucuresti, contradictiile pe plan european s-au accentuat in mod vadit. Imperiul austro-ungar manifesta o evidenta iritare fata de Romania care, sub impulsul factorului national, tindea la desprinderea de Tripla Alianta.

Interesele in zona, precum si jocul diplomatiei secrete, exercitate la nivel global in vremurile premergatoare primului razboi mondial, au facut ca evolutiile balcanice sa poarte pecetea interventiei din afara. Asupra fiecarei capitale din zona actiona una sau alta dintre Marile Puteri, cautand a o atrage de partea sa, eventual de a o smulge dintr-o alianta cu adversarul. Din cauza unei multitudini de factori s-a ajuns astfel ca insasi capitalele din zona sa oscileze in orientarea politicilor externe.

Primul razboi mondial a dus la prabusirea imperiilor otoman si austro-ungar, la aparitia de noi state si la intregirea teritoriala a altora. In perioada interbelica statele balcanice au fost iarasi impartite intre state revizioniste care doreau modificarea granitelor rezultate in urma Congresului de la Paris si state care doreau pastrarea status-qou-ului teritorial.