RESTAURATIA - ANGLIA

RESTAURATIA - ANGLIA

I. Acest nou suveran, pe care Anglia il astepta ca pe un salvator, dupa ce vreme indelungata il proscrisese, nu avea nimic din personajul serafic ima­ginat de zelosii slujbasi ai tatalui sau, regele martir. Cu buzele groase si senzuale, nasul viguros, ochii batjocoritori, el reamintea mai curand pe bunicul sau, Henric al IV‑lea, decat obrazul nobil si sum­bru al tatalui sau. De la bearnez mostenise veselia, spiritul, gustul pentru femei. Indelungatul sau exil nu-l acrise, ci ii daduse experienta saraciei si hotararea ferma de a nu 'se mai imbarca pentru cala­torii'. De aceea, s‑a ferit, in pofida insistentei ma­mei si a surorii sale Henrieta, amandoua catolice, sa se converteasca. Fusese atras de catolicism, poate si convins; dar isi amintise de pasiunea puritanilor si nu voise sa‑si compromita tronul. Pentru a-l feri de pericolele de la curtea papista din Saint‑Germain, credinciosul sau sfetnic, Hyde, il condusese in Olanda, la sora‑sa Maria, sotia lui Wilhelm de Orania. Acolo iubise o tanara refugiata din Tara Gali­lor, Lucy Walters, si avusese de la ea un bastard, pe care-l facu duce de Monmouth. Traiul unui print, exilat e greu: Carol imprumutase bani de la curtea Frantei, de la curtea Spaniei. Viata lui precara facuse din el un barbat mai curand fermecator decat maiestos, mai curand abil decat scrupulos. Era ferm decis, daca viata ii va surade vreodata, sa se bucure de ea din plin. Ceea ce s‑a vazut destul de bine cand a devenit rege si cand ministrii sai, cautandu-l ca sa‑i vorbeasca de treburile statului, il gaseau jucandu‑se cu cainii sau mangaindu‑si amantele. Cand a debarcat, la 25 mai 1660, pe plaja de la Dover, primarul i‑a oferit o Biblie. Carol a raspuns 'ca‑i tocmai ceea ce‑si dorea mai mult pe lume'. Succe­sorul lui Cromwell avea simtul umorului, dar spi­ritul ireverentios.

II. Londra ii facu o primire calduroasa. 'Soselele erau presarate cu flori, pe strazi atarnau pretutin­deni tapiserii; clopotele sunau, vinul curgea in urcioare Eram pe Calea Strandului2 - scrie Evelyn -, priveam la toate acestea si-l binecuvantam pe Dumnezeu. Si totul s‑a facut fara a se varsa o picatura de sange si de catre aceeasi armata a carei rebeliune il alungase' Carol al Il‑lea, intorcandu‑se zambind catre cineva din suita sa, ii spuse: 'a fost desigur, propria lui greseala ca a lipsit atata vreme, caci nu intalnea pe nimeni care sa nu fi dorit intoar­cerea sa'. Nestatornicia poporului este surprinza­toare. Toata comportarea lui Carol ar fi trebui sa‑i scandalizeze pe supusii sai. O data cu bagajele adu­cea si o frumoasa amanta, pe Barbara Villiers, care avea sa devina lady Castlemaine, cu care si‑a petre­cut, in mod cinic, prima sa noapte la Whitehall.

Curand fu inconjurat de un adevarat harem si mora­vurile curtenilor imitara pe ale regelui. Dar dupa restrictiile puritane, putina extravaganta nu displa­cea. 'Desfraul deveni loialism, seriozitatea deveni rebeliune'. Regele se deprinsese in tineretea sa ratacitoare cu hoinareala si lipsa de raspundere. El lasa toata puterea reala sfetnicului sau din exil, Eduard Hyde, pe care-l facuse lord Clarendon. Inceputurile acestei guvernari n‑au fost lipsite de abilitate. Un act de 'indemnizatie si uitare' linisti pe cei care luasera parte la rebeliune. Au fost exe­cutati numai regicizii, intr‑un macel dezgustator. Trupurile lui Cromwell si inca ale catorva fura dez­gropate, spanzurate, apoi ingropate la piciorul spanzuratorii. Ca la orice restauratie, prietenii de zile grele se socotira prost tratati. Legea amnistiei ii deceptionase. 'Indemnizatii pentru dusmanii regelui, uitare pentru prietenii sai', spuneau ei cu amara­ciune. Aceasta politica moderata, care supara pe cativa cavaleri extremisti, ii castiga repede de partea monarhiei pe squire‑ii din partida lui Cromwell. Restauratia putea sa‑si ingaduie caderea unor capete cu conditia sa respecte averile dobandite. Claren­don avu inteligenta sa plateasca solda trupelor repu­blicane pana la ultimul penny. Fapt care i‑a permis sa lase la vatra aceasta redutabila armata fara sa aiba loc nici un conflict. Cincizeci de mii de veterani ai lui Cromwell se imprastiara pe tot intinsul Angliei; spre onoarea lor, s‑a constatat ca nici unul n‑a fost vazut cerand de pomana si nimeni dintre ei nu a facut vreun rau. Puritanismul avea si partile sale bune.

III. Ca sa nu mai fie silit 'sa se imbarce pentru calatorii', Carol era decis sa guverneze in mod legal. Mare admirator al lui Ludovic al XlV‑lea, dorinta lui secreta era sa intareasca 'pe cat posibil' prero­gativele sale si sa pregateasca 'pe cat posibil' emanciparea catolicilor, dar totul fara a ajunge la vreun conflict. In 1661 convoca parlamentul. In Con­ventia care-l rechemase, presbiterienii si cavalerii isi impartisera locurile. De astadata, tara a adus un parlament 'mai regalist decat regele si mai anglican decat episcopii', foarte devotat intereselor proprie­tatii funciare si bisericii statornicite. Alesii erau in cea mai mare parte tineri. 'Am sa‑i pastrez - spuse regele - pana ce vor capata barba' si, intr‑adevar, a pastrat parlamentul acesta timp de optsprezece ani, dar atat de puternica era acum la englezi nevoia instinctiva de libertate, incat chiar si aceasta Camera fara pereche se arata hotarata sa nu dea regelui nici armata permanenta, nici resurse suficiente pen­tru ca sa se poata lipsi de parlament, nici tribunale de prerogativa. Regele, pe de alta parte, isi amintea de cele intamplate tatalui sau si se feri sa treaca peste aceste limite. Nici o frana constitutionala nu‑i fusese impusa, nici un cabinet responsabil nu se interpunea intre monarh si Camera. Dar Carol a stiut intotdeauna sa‑si demita la timp ministrii, cand deveneau impopulari, asa incat parlamentul era stapan de fapt, daca nu de drept. Ambasadorul Fran­tei spunea ca regimul acesta nu era monarhic si se mira auzindu‑i pe luntrasii de pe Tamisa discutand politica cu 'milorzii'. In secolul urmator, Montesquieu isi va arata surpriza de a vedea un zidar citind un ziar pe acoperis. Educatia politica a aces­tui popor a inceput mult mai devreme decat edu­catia natiunilor de pe continent.

IV. Daca puritanii s‑au asteptat la toleranta reli­gioasa din partea regelui, au fost deceptionati. Par­lamentul si Clarendon se aratara foarte severi fata de actele independente si chiar fata de presbiterieni. Patru legi alcatuiau Codul Clarendon si impuneau un conformism riguros. Prima obliga pe toti primarii si functionarii municipali sa renunte la Covenant‑ul presbiterian si sa primeasca sacramentele angli­cane; a doua obliga pe toti pastorii protestanti sa ceara hirotonisirea de catre un episcop, sa se ser­veasca de cartea de rugaciuni si sa accepte liturghia engleza; a treia interzicea orice slujba religioasa neanglicana la care ar participa mai mult de patru credinciosi; a patra obliga preotii neconformisti sa se retraga la cel putin cinci mile de parohia unde au predicat. Aceste legi avura efecte profunde asu­pra vietii Angliei. Ele desavarsira aderarea squire‑ilor la anglicanism, caci imposibilitatea pentru un disident de a ocupa un post politic sau civic ii constrangea la supunere pe toti care aveau ambitii sau interese. Alianta, in fiecare sat, dintre squire si parson, dintre biserica si domeniu, dateaza din vre­mea aceea. Dar multi dintre acesti aderenti isi pas­trara sufletele de disidenti si ei vor fi aceia care mai tarziu, impreuna cu scepticii si cu rationalistii, vor sustine in politica partidul whig. Codul Clarendon facu aproape imposibil presbiterianismul in An­glia; sectele, mai putin organizate, supravietuira. Izoland o categorie de oameni carora le refuza drep­turile politice, codul acesta sfarsi prin a modela tipul_r atat de important in istoria Angliei, al disserater‑ului, care a acceptat, pentru a ramane fidel ideilor sale, de a intra in conflict cu puterea si care nu se va teme in nici o imprejurare sa infrunte opinia publica. Vom regasi pe acest disident, sub diverse infatisari, in secolele urmatoare, si influenta sa va fi mare, deoarece curajul sau intelectual va fi fara margini.

V. Clarendon se uza repede la putere. Intre curteni tineri si cinici, era un batran slujbas pompos, gutos si moralizator. Frumoasele prietene ale rege­lui isi bateau joc de el; ducele de Buckingham il imita in cerc restrans pe cancelar; Carol, ingrat, radea si el. Nu rnai trebuia pentru a se descotorosi de aceasta ramasita din vechea generatie decat un pretext. Evenimentele adusera pretexte cu ghiotura: a) Fratele regelui, Iacob, mostenitorul tronului, se indragostise in timpul exilului, de fata lui Clarendon, Anna Hyde. Se casatori cu ea, mai intai in secret, apoi in mod public. Din aceasta casatorie aveau sa se nasca doua suverane engleze: Maria (care se marita cu Wilhelm al III‑lea de Orania) si regina Anna. Cand avusese loc casatoria, nu fusese pe placul opiniei publice si starnise spiritele impo­triva lui Clarendon, care, totusi, se facea ca se opune; b) Clarendon a fost raspunzator de casato­ria lui Carol al II‑lea cu o printesa de Braganza, o portugheza catolica si care, in afara de aceasta, se dovedi curand sterila. O casatorie portugheza nu era o crima tot asa de grava ca o casatorie spaniola, dar nu era greu sa se spuna, si s‑a spus chiar, impotriva oricarei aparente de adevar, ca Clarendon alesese o regina sterila pentru a asigura tronul nepotilor sai; c) Clarendon a vandut Frantei Dunkerque pentru cinci sute de mii de pistoli si a fost acuzat ca a pri­mit un comision; d) in 1665, orasul Londra, in care misunau cinci pana la sase sute de mii de locuitori pe strazile inguste si murdare, a fost pustiit, intr‑o luna de iunie putin mai calduroasa, de o epidemie de ciuma tot atat de ingrozitoare ca ciuma neagra. Saptezeci de mii de cadavre trebuira sa fie aruncate in groapa comuna; e) cateva luni mai tarziu, un imens incendiu a distrus doua treimi din Londra. Dintr‑o data, biserici, edificii publice, mii de case fura cuprinse de‑a valma de flacari. Nimeni neputand stavili focul, Samuel Pepys si vecinii sai fura siliti sa sape gropi in gradinile lor ca sa bage in ele vinul si branza de parmezan. Incendiul nu fu oprit decat aruncandu‑se in aer strazi intregi. Mul­timea, care vrea ca marile evenimente sa aiba cauze mari si misterioase pe deasupra, i‑a acuzat pe papisti, pe francezi si pe Clarendon; f) In sfarsit, in 1667 o flota olandeza a urcat Tamisa si a ajuns pana la Chatham ca sa dea foc navelor engleze. De cand cu ciuma si incendiul, panica, gata sa izbucneasca in orice moment, lua din nou proportii. Multimile capricioase ale Londrei incercau de‑acum regrete dupa vremea viteazului Oliver, cand coastele erau in siguranta si exista o armata puternica. In zadar tratatul de la Breda, care puse capat razboiului olan­dez, ii dadu Angliei New York‑ul si toata coasta care unea Virginia cu Noua Anglie. Poporul englez se crezu tradat si Clarendon fu exilat ca dusman public.

VI. N‑a fost inlocuit de un singur ministru, ci de un grup de confidenti pe care adversarii l‑au denu­mit Cabala; o curioasa coincidenta facea din initia­lele membrilor grupului: Clifford, Arlington, Bu‑ckingham, Ashley, Lauderdale, literele cuvantului cabal. Nu era un cabinet, in sensul modern al cuvan­tului; regele raspundea singur de puterea executiva; si, de altfel, cei cinci barbati nici nu faceau aceeasi politica. Clifford si Arlington erau catolici; ceilalti trei sceptici. Cel mai remarcabil, dar si cel mai urat dintre toti era Ashley, care deveni curand conte de Shaftesbury si pe care Dryden2 , intr‑o celebra satira, il va descrie sub numele de Achitophel, sfet­nicul regelui David. Cu sprijinul cabalei, regele nu numai ca a domnit, dar a si guvernat. In aparenta continua sa zburde fara nici o grija cu amantele si cainii sai; in fapt urmarea cu o tainica tenacitate un plan mare: sa‑si procure bani si soldati, gratie aliantei cu Ludovic al XlV‑lea, apoi, cu sprijinul acestei forte straine, sa restabileasca catolicismul.

VII. Admiratia lui Carol pentru Franta si guver­narea ei era sincera. Acolo se afla ceea ce ar fi vrut el sa fie, dar nu indraznea: un monarh absolut; el intelegea ca numai acordul dintre suveran si biserica romana facuse posibila aceasta atotputernicie; dorea sa realizeze un astfel de acord si sa-l imite pe varul sau. O noua amanta franceza, Louise de Keroualle, care‑si ascundea siretenia sub un zambet copilaresc, il intarea in parerile sale. Cu toate ca parlamentul dorea alianta cu Suedia si Olanda, puteri protes­tante, impotriva Frantei, care devenise de la cade­rea Spaniei statul cel mai puternic de pe continent, in 1670, prin intermediul surorii sale Henrieta, Ca­rol semna un tratat secret cu Ludovic al XlV‑lea, denumit Tratatul Doamnei, si, in 1672 incheie o alianta cu francezii impotriva Olandei. Parlamentul britanic refuza sa voteze subsidii pentru acest raz­boi impopular si olandezii se aparara cu succes. In 1674 Carol trebui, fara voia lui, sa trateze cu olan­dezii, si in 1677 nepoata sa Maria (fiica lui Iacob si a Annei Hyde) se marita cu Wilhelm al III‑lea de Orania. Tratatul Doamnei, ultima initiativa per­sonala a lui Carol in domeniul politicii externe, fu un esec.

VIII. El mai spera sa‑si implineasca grandiosul sau proiect pe plan religios. La inceputul domniei incercase sa impuna parlamentului o Declaratie de indulgenta; credea ca se va accepta emanciparea catolicilor profitand de aceea a disidentilor. Dar chiar disidentii, protestanti inainte de toate, se opusera masurii si parlamentul o respinse. Mai tarziu, Carol incerca s‑o impuna, in pofida parlamentului, in virtutea prerogativelor sale; dar isi alesese prost momentul; ciuma si incendiul atatasera ura impo­triva papalitatii, care se imbina cu teama fata de Franta. Era iarasi una din acele epoci in care poli­tica externa era determinata de politica interna. Odi­nioara Spania reprezentase in ochii protestantilor spiritul de prigoana; acum Franta personifica abso­lutismul si lipsa de libertati pentru supusi. Cala­torii comparau o data mai mult bogatia fermierilor englezi cu mizeria taranilor francezi. 'Papism si saboti de lemn', amestecul acesta detestat obseda spiritele. Parlamentul se arata ferm si refuza sa recunoasca regelui dreptul de a reglementa aseme­nea chestiuni prin ordonante. Carol sovai, isi aminti de rebeliune, de peregrinarile sale si ceda. De alt­fel, o parte din Cabala luase atitudine impotriva lui si‑i impuse acel Test Act2 , raspuns national si protestant impotriva aliantei cu Franta si a Decla­ratiei de indulgenta. Aceasta lege excludea din orice functie publica pe cei care nu jurau credinta supre­matiei regelui si comuniunii anglicane. Pair‑ii cato­lici trebuira sa paraseasca Camera Lorzilor. Insusi fratele regelui se vazu constrans sa‑si marturiseasca crezul sau catolic. Regele si toleranta fusesera in­vinsi.

IX. Deoarece Carol accepta infrangerea sa cu cum­patare, s‑a putut crede un timp ca linistea avea sa fie restabilita. Dar chiar si inteleptii sunt la cheremul evenimentelor. In urma unei minciuni si a unei afaceri misterioase, in cateva zile totul se schimba. Titus Oates era fost pastor protestant, convertit la catolicism mai mult din interes decat din convingere, caracter josnic, demn de dispret si care‑si atrasese ura pretutindeni pe unde trecuse. Dupa ce a trait o vreme printre iezuitii englezi din Saint‑Omer, a fost expulzat de ei fara nici un ban, s‑a intors in Anglia si, in 1678, scorni un denunt in care‑i acuza pe iezuiti ca au pus la cale un complot urmarind incen­dierea Londrei, asasinarea regelui, intronarea frate­lui sau Iacob, cucerirea Angliei cu ajutorul olande­zilor si al francezilor si restabilirea catolicismului. El adresa un exemplar dupa acest raport regelui si un al doilea exemplar unui celebru judecator de pace, sir Edmund Berry Godfrey. Pentru ca sa‑si poata imagina cineva extraordinara rumoare pro­dusa atunci, ar trebui sa‑si aminteasca starea de nervozitate a Londrei, 'complotul prafului de pus­ca', ciuma si incendiul, teroarea innebunitoare pe care o inspirau iezuitii si papismul. Se facu o per­chezitie la secretarul ducelui de York (viitorul Iacob al II‑lea); ea scoase la iveala o corespondenta foarte compromitatoare cu parintele La Chaise, confesorul lui Ludovic al XlV‑lea. Denuntarea calomnioasa dadu la iveala o uneltire adevarata. In clipa aceea avu loc o a doua lovitura de teatru: Godfrey fu gasit asasinat pe un drum din imprejurimile Lon­drei. Cine l-a ucis? A ramas un mister, si toata lumea nu mai vedea pretutindeni decat iezuiti inar­mati. Chiar si femeile nu mai ieseau din casa decat inarmate cu un pumnal. Regele, care nu dadea cre­zare complotului ('Cine ar fi atat de nebun sa ma asasineze - ii spuse el fratelui - cand moartea mea te‑ar aduce pe tine in locul meu?'), fu silit sa simuleze ca se teme si sa dubleze garda la Whitehall. In zadar cateva spirite rezonabile invocara jos­nicia personala a lui Titus Oates, absurditatea unei crime fara obiect, deoarece Godfrey nu avusese asu­pra lui decat o copie dupa un document care‑si pro­dusese efectul sau deplin; curand chiar si acestia, expusi unui adevarat santaj din partea opiniei pu­blice, se vazura constransi sa afirme increderea lor in Oates, sub amenintarea de a fi considerati papisti. Se dezlantui o teroare nemaipomenita.

X. Dupa Restauratie se formara in tara cateva nuclee de partide. Ele s‑au nascut din patimile iscate in vremea razboiului civil. Englezii capata­sera obiceiul de a se interesa de treburile publice; nimic nu‑i mai putea lecui. Unii erau, precum odi­nioara cavalerii, prieteni ai regelui; adversarii lor ii botezara tory, sau briganzi irlandezi, pentru a insinua ca nu erau decat papisti deghizati; ei isi insusira numele si-l purtau cu mandrie. Toryi, la randul lor, ii botezara whigi pe dusmanii regelui, whig fiind o abreviere a cuvantului whigamores, grupuri de tarani puritani din vestul Scotiei. Whigii erau rebeli; primul whig a fost diavolul, al doilea Shaftesbury; dar aceasta rebeliune ramanea aristo­cratica. Toryi erau legati de proprietatea funciara si de biserica anglicana; Whigii - de disidenti si de negustorii din Londra. Cand, in 1679, pentru pri­ma oara dupa saptesprezece ani, regele convoca pe alegatori, noile partide dadura acestei alegeri aspec­tul pe care-l au astazi asemenea consultari populare, cu mitinguri, cortegii, discursuri violente. Aceste metode erau zgomotoase, dar, prin faptul ca dadeau vietii politice caracterul unui joc spectaculos de intrecere, asigurau fara indoiala un succes durabil guvernarii parlamentare. 'Ne‑am jucat - spune Halifax - aruncandu‑ne unul altuia epitete de whig si tory, asa cum copiii isi arunca bulgari de zapada'.

XI. La alegerile din 1679 biruira whigii, luandu‑si drept 'platforma', cu o profunda rea‑credinta, min­ciunile lui Oates. Dupa acest succes ei facura prima experienta a unei guvernari constitutionale. Un Con­siliu privat, compus din treizeci de membri trebuia sa serveasca de intermediar intre rege si parlament. Acest consiliu era condus de Shaftesbury, sir William Temple, lorzii Russel si Halifax. Actul sau cel mai cunoscut a fost celebra lege Habeas corpus (1679); de aci inainte, orice englez arestat, in afara de tradatori, putea sa se planga unui judecator, care trebuia sa dea ordin paznicilor prizonierului sa-l aduca in fata tribunalului in cel mult douazeci de zile. Paznicul care ar fi refuzat s‑ar fi expus la o amenda enorma; judecatorul la fel. Aceasta lege ingreuia mult arestarile arbitrare. Nici o masura nu subliniaza mai limpede frontiera care separa o gu­vernare despotica de un regim de libertate.

XII. Succesul partidului whig s‑a datorat fricii de catolicism. Or, cauza catolicismului era legata de aceea a ducelui de York. Whigii, partizani ai ma­surilor radicale, socoteau ca fratele regelui trebuia indepartat de la tron; toryi, legitimisti, erau de parere ca era destul sa i se ingradeasca puterea. Daca ar fi indepartat, cine avea sa-l inlocuiasca? In privinta asta whigii erau ei insisi impartiti. Unii il sustineau pe printul de Orania, sotul printesei Ma­ria si ginerele ducelui de York; altii erau de partea ducelui de Monmouth, fiul nelegitim al lui Carol al II‑lea. Regele il sustinea pe fratele sau, impo­triva bastardului. Foarte curand, poporul, cu sur­prinzatoarea mobilitate a multimilor engleze, se plictisi de teroarea whig si uita de Titus Oates. In 1681, Carol, care nu mai avea nevoie de Camera Comunelor pentru a obtine subsidii, fiindca le pri­mea de la Ludovic al XlV‑lea, putu sa dizolve fara a provoca prea multa agitatie publica ultimul par­lament din perioada domniei sale, intrunit la Oxford pentru a-l indeparta de multimea din Londra. Biruisera toryi.

XIII. Englezii nu invatasera inca jocul parlamen­tar, ale carui reguli, acceptate de toti, ingaduie ad­versarilor politici sa vina alternativ la putere fara ca primul efect al victoriei sa fie masacrarea celor invinsi. Triumful partidului tory si al regelui fu urmat de o prigoana impotriva partidului whig. Shaftesbury, urmarit pentru rebeliune, desi achitat de juriu, trebui sa fuga in Olanda, unde a si murit. Ceilalti mari whigi: Essex, Russel, Sidney, pieira in inchisoare sau pe esafod. Un adevarat delir de devo­tament mistic fata de regalitate ii cuprinsese pe englezi. Toryi predicau doctrina non‑rezistentei fata de rege, care ii ocrotea in acelasi timp impotriva unei intoarceri ofensive a whigilor si impotriva inde­pendentei calvinistilor. Filmer publica Patriarcha sa, in care arata ca regele, fiind succesorul patriarhilor si parintele supusilor sai, orice rascoala impo­triva lui constituia un paricid. In aceasta revarsare de servilism, toate ideile preconcepute fata de Iacob fura date uitarii. In ultimii sai ani, Carol a trait nepedepsit si fara rusine din subsidiile lui Ludovic al XlV‑lea si a tolerat, in dispretul intereselor An­gliei, ca Franta sa se extinda in Flandra si pe Rin. Astfel, regele acesta, care tradase cu atata gratie Anglia, doua religii, pe sotia si toate amantele sale, putu sa‑si mentina pana la moarte voluptosul si periculosul sau echilibru. 'Dupa ce voi muri si n‑am sa mai fiu printre voi - spunea el -, nu stiu ce va face fratele meu. Mi‑e tare teama ca dupa ce va ajunge rege, va fi obligat iarasi sa peregrineze Si totusi, voi avea grija sa‑i las regatele mele in ordine'. Pe patul sau de moarte, pentru prima oara, ceru sa se cheme un preot catolic si primi ultima miruire.