Pretendenti domnesti intre 1565-1568

Pretendenti domnesti intre 1565-1568

Inrautatirea raporturilor dintre otomani si Habsburgi, incepand cu

anul 1565, se reflecta si in atitudinea inconsecventa pe care Maximilian

al II-lea avea sa o adopte fata de pretendentii la tronul tarilor romane,

care intre 1565 si 1572 sunt din ce in ce mai numerosi.

In aprilie 1565, acelasi neobosit Francisc Záy il recomanda

imparatului pe Bogdan-Constantin, presupus fiu al lui Petru Rares. Din

datele cunoscute la sfarsitul secolului trecut, Nicolae Iorga inclina sa

creada ca acest pretendent era un impostor. Suntem in masura sa

certificam supozitia marelui istoric, pe baza marturiei lui Hans

Dernschwam, contemporan cu evenimentele, care nota in jurnalul sau ca

acest fiu al lui Petru Rares, dupa ce fusese ostatec la Constantinopol,

murea in acel oras la varsta de 14 ani, in anul 1554.

Deci persoana recomandata in 1565 era un impostor „puternic si

grosolan, care stia doar ungureste si romaneste” (lucru imposibil daca

si-ar fi petrecut copilaria si adolescenta la Constantinopol, unde ar fi

invatat si turceste). Imparatul, preocupat de reactualizarea pacii cu

Imperiul otoman, nu dadea nici un credit pretentiilor falsului

Bogdan-Constantin si acesta isi incerca singur norocul. In noaptea de

13/14 aprilie fugea din tabara imperiala de la Satu-Mare, spre Moldova.

Era insa curand prins tot de oamenii imparatului si avea sa se

multumeasca cu o situatie relativ modesta, aceea de capitan al cetatii

Csákány.

La 27 aprilie 1565, Maximilian ii scria, profund nemultumit, lui

Záy ca pretendentul Bogdan „tulburase linistea Moldovei”, ceea ce

starnise cea mai vie dezaprobare in sufletul sau si se temea ca sultanul sa

nu il creada responsabil de actiunea aventuroasa a falsului fiu de domn.

Aceeasi atitudine ostila o avea imparatul si fata de cel ce se

recomanda Carol Despot, frate al defunctului domn al Moldovei. Acesta

se preda singur sultanului, „divulgand niste false planuri de ocupare a

Moldovei de catre Habsburgi. Maximilian, prin ambasadorul sau, de

Wyss, nega sa-l fi cunoscut vreodata pe numitul Carol si, de asemenea,

nega ca Despot ar fi avut vreun frate”. Ca urmare, acest impostor isi

sfarsea zilele la Rhodos, cu un stipendiu de 13 aspri pe zi.

In anul 1566, cand sperantele de pace cu Imperiul otoman erau

abandonate, Maximilian vedea in incurajarea unor pretendenti la tronul

lui Alexandru Lapusneanu o diversiune binevenita, care ar fi usurat

presiunea militara la care se astepta din partea Moldovei. Primul care era

privit cu bunavointa era Albert Laski, care din motive inventate de el

insusi, se considera mostenitorul legitim al lui Despot. Incepand cu luna

martie, imparatul recomanda atentiei fratelui sau, arhiducele Carol, planul

lui Laski de a ocupa Moldova. La 31 martie, ii scria lui Laski ca poate

conta pe ajutorul sau, daca ar incerca sa-l alunge pe Lapusneanu de pe

tronul Moldovei, dar ca pe moment nu dorea sa inceapa el primul,

ostilitatile cu otomanii, al caror atac era insa iminent.

In septembrie 1566, cand trupele imperiale fusesera invinse fara sa

dea macar o lupta decisiva, Maximilian mai spera intr-o rasturnare a

situatiei frontului, prin atacuri surpriza, cum era cel planuit la Esztérgom

sau impotriva Moldovei. La 11 septembrie, scria arhiducelui Carol, ca

„palatinul din Sieradz, Albert Laski, a tratat cu mine despre o expeditie

militara in Moldova. Cu ajutorul boierilor care traiesc in Polonia s-a

gandit sa puna in aplicare, in octombrie, vechiul sau plan, deci a cerut un

sprijin indestulator din partea trupelor imperiale si mai ales o lamurire,

daca voi ierna in Ungaria”. La 3 octombrie 1566, cand se raspandise deja

vestea mortii sultanului Süleyman I, ambasadorul venetian aflat in tabara

de la Györ, Leonardo Contarini, considera drept certa expeditia lui Laski

in Moldova, la porunca lui Maximilian.

Acelasi ambasador arata insa ca un asemenea plan l-a nemultumit

profund pe sultan (Selim al II-lea), care l-a avertizat pe regele Poloniei

sa-si aduca supusul la ordine. Laski era convins sa renunte la expeditia

proiectata, sub amenintarea ca i se vor confisca toate bunurile, a caror

valoare depasea suma de 100 000 de taleri, venit anual.

Tot in 1566 era ajutat si un alt pretendent la tronul Moldovei, asa

numitul Stefan-Mazga, care se afla inca din 1565 in tabara imperiala de la

Satu-Mare. In urma unui denunt al lui Alexandru Lapusneanu la Poarta,

potrivit caruia Maximilian adapostea tot felul de aventurieri, care cereau

tronul Moldovei, denunt ce lasase o impresie foarte proasta marelui vizir,

imparatul se grabea sa abandoneze cauza moldovenilor refugiati la

Satu-Mare. Acestia ajungeau sa se planga de faptul ca sunt in pericol sa

„moara de foame si frig”.

In 1566, in fata atacului otoman, Maximilian revenea la sentimente

mai bune fata de refugiatii moldoveni, din aceeasi dorinta de a crea o

diversiune in Moldova. Ca urmare, Lazarus Schwendi, comandantul

trupelor imperiale, era insarcinat sa-l ajute pe Stefan (Mazga) sa-si ocupe

tronul. Porunca sosea insa prea tarziu, pentru ca pretendentul Stefan, satul

sa mai astepte ajutorul imperial, incercase, pe cont propriu, sa-l detroneze

pe Lapusneanu. Rezultatul era ca domnul Moldovei il invingea langa

cetatea Neamtului. In septembrie 1566, trupele lui Pierre Roussel si cele

ale lui Schwendi se pregateau insa de un contraatac in Moldova, dar la

sfarsitul anului 1566 ordinul era anulat. Imparatul, care intrevedea

posibilitatea de a incheia o pace convenabila cu noul sultan, Selim al

II-lea, parasea inca o data planul de invazie in Moldova.

Un ultim pretendent ce facea o oarecare valva la curtile europene in

1566 era Nicolae-Basarab, care se numea pe sine filium legitimum et

haeredem quod illustrissimi Barbuli Basarabbae eiusdem Transalpinae

Principis. Cum Neagoe Basarab nu a avut nici un fiu Barbu si in Tara

Romaneasca nu a existat nici un domn cu acest nume, ar ramane de luat

in considerare doar o singura ipoteza, care sa dea o oarecare legitimitate

pretentiilor acestui Nicolae Basarab. Conform genealogiei sale legitime,

Neagoe era fiul lui Parvu Craiovescu si frate cu Barbu, banul Craiovei,

deci Nicolae-Basarab ar fi putut fi nepot de frate al fostului domn al Tarii

Romanesti. Oricum in deceniul al VII-lea al secolului al XVI-lea acest

pretendent era o figura cunoscuta in Occidentul Europei. In 1563, la

recomandarea Habsburgilor, Despot il adapostea pentru a-i facilita

ascensiunea pe tronul Tarii Romanesti, evident ca o etapa a aceluiasi plan

de tutelare politica a intregului teritoriu extra-carpatic.

Trei ani mai tarziu, in vara anului 1566, papa Pius al V-lea il

recomanda ducelui de Bavaria, ca sa ii ofere ajutor material pentru a

calatori prin Imperiu. Din nefericire, Nicolae Basarab se imbolnavea pe

drum si era silit sa-si vanda caii pentru a obtine banii necesari pentru

doctor si medicamente. Starea sa nefericita, la care pretinsul fiu de domn

adauga si o poveste impresionanta despre avatarurile familiei sale, aflata

in exil la Constantinopol, ca si despre propriile aventuri in Italia si in

Imperiul german, starneau simpatia principilor si nobililor europeni. La

20 august 1566, papa il recomanda imparatului Maximilian ca sa ii

sprijine cauza, iar la 24 august cardinalul Dolfino il considera un

pretendent potrivit chiar pentru tronul Moldovei. In luna noiembrie,

Nicolae Basarab primea o scrisoare de recomandare si de la Albert de

Bavaria catre Maximilian. La 14 decembrie, ajungea la Viena, dar ceasul

tentativelor de a ocupa tarile romane trecuse si imparatul incepea sa se

gandeasca la noile negocieri de pace cu Imperiul otoman.

In tot acest timp, domnul Moldovei, Alexandru Lapusneanu,

continuase sa ramana ostil Habsburgilor, bucurandu-se la Poarta de o

situatie privilegiata, unde marele vizir, Mehmet Söqöllü, ii era ruda prin

sotia sa, doamna Ruxandra. Nu este de mirare, deci, ca orice tentativa a

puterilor crestine (Polonia sau Habsburgii), de a reclama vechile pretentii

de suzeranitate asupra Moldovei, era interpretata de sultan ca act ostil

indreptat direct impotriva sa. Planurile lui Laski de a ocupa Moldova nu

l-au pus intr-o lumina nefavorabila doar pe Maximilian, considerat, de

toti cei care urmareau evolutia evenimentelor, drept autorul moral al ideii

ocuparii Moldovei, ci si pe Sigismund August. Acestuia i se reprosa ca

permite ca supusii sai sa intreprinda acte dusmanoase la adresa lui

Lapusneanu. Mai mult, domnul Moldovei se plangea la Poarta, in toamna

anului 1566, ca polonii si austriecii s-au inteles ca sa il detroneze. Ca

raspuns la neincetatele plangeri ale domnului Moldovei, Selim al II-lea,

scria, la inceputul anului 1567, regelui Poloniei, in termeni fara echivoc,

sa inceteze de a mai adaposti fugari din Moldova, pentru ca „atata timp

cat nu se face randuiala cu acestia nu va fi intelegere”.

Este evident faptul ca Alexandru Lapusneanu nu numai ca nu s-a

lasat amagit de planurile Habsburgilor, care, sub pretextul luptei

antiotomane si al „salvarii Republicii crestine”, vizau controlul politic la

Dunarea de Jos, dar a cautat, prin mijloace destul de abile, sa intretina o

stare de incordare intre otomani si regatul Poloniei. Bunele relatii dintre

cele doua mari puteri se dovedisera a fi pentru Moldova de rau augur.

Chiar daca cei doi vecini pastrau Moldova ca pe un „stat-tampon”, exista

in permanenta pericolul ciuntirilor teritoriale. Alexandru Lapusneanu a

reusit sa se impuna el insusi in fata polonilor. Avand asigurat sprijinul

sultanului, domnul Moldovei nu s-a sfiit sa-i ajute si sa-i instige pe tatari

in incursiunile de jaf intreprinse la granita Poloniei, tinandu-l astfel sub o

continua amenintare pe Sigismund August. Acest adevarat razboi

psihologic, cum il numea istoricul Gh. Punga, a continuat pana la

moartea domnului, in 1568.