Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» CROMWELL LA PUTERE


CROMWELL LA PUTERE




CROMWELL LA PUTERE

I. Cromwell, ramasita de parlament si armata ra­masera in fruntea unei Anglii ostile si indignate, pe care trebuiau totusi s‑o guverneze. In aceasta tara legalista nu mai exista nici o putere legala. Judecandu-l pe Carol I, parlamentul afirmase: Comu­nele Angliei adunate in parlament, alese de popor si reprezentandu-l, constituie forta suprema si tot ce hotarasc ele are putere de lege chiar si fara consimtamantul lorzilor si al regelui. Dar aceasta fictiune nu insela pe nimeni. In ce masura ramasi­tele unui parlament vechi de noua ani, alese nu de popor, ci de soldati, reprezentau natiunea? Oamenii acestia se aflau la Westminster pentru ca i‑a men­tinut armata, poporul ura armata, iar armata dis­pretuia parlamentul. Nimic mai trist decat specta­colul unei tari care suporta de teama un guvern detestat. Independentii si Cromwell repetau fara incetare ca fusesera 'alesi de Domnul'; s‑a spus ca nici un alt mod de alegere nu le‑ar fi permis sa reprezinte Anglia.




II. In martie ramasita de parlament aboli Camera Lorzilor si functia regelui, ca 'inutile, apasatoare si periculoase pentru libertatea poporului'. Anglia tre­buia sa fie in viitor un Commonwealth, o republica. Dar pentru ca acest cuvant sa aiba oarecare sens, ar fi trebuit sa se faca alegeri, si independentii nu le puteau face. Regalistii si presbiterienii s‑ar fi unit ca sa‑i alunge. Condamnati sa mentina o dictatura militara cu totul contrara principiilor lor, republi­canii acestia se justificau invocand Biblia. Fiica lui Faraon, gasind leaganul lui Moise, porunci sa fie cautata mama, pentru a creste copilul. Noua repu­blica trebuia edificata, pana va ajunge la varsta adulta, de acei care au adus‑o pe lume. Erau, de altfel, in stare sa se faca, daca nu iubiti, cel putin ascultati. Cromwell alcatui un Consiliu de stat, in care intrara cativa squires, avocati, osteni si care ad­ministra intr‑un mod eficace finantele, armata si marina. Ambasadorul lui Mazarin, desi ostil acestor regicizi, recunostea in scrisorile oficiale competenta lor: 'Sunt economi in afacerile lor particulare si darnici in ce priveste devotamentul lor fata de afacerile publice, pentru care fiecare munceste pe branci, parca ar fi vorba de propriile sale interese'. Iar in fiinta lui Cromwell insusi coexista (amestec foarte englez) un realism prudent impreuna cu pa­timile cele mai violente.

III. O dictatura militara nu este posibila decat daca dictatorul are cel putin sprijinul armatei. Or, armata, care crezuse ca face o revolutie democratica, se suparase repede vazand ca adusese la putere o oligarhie. Conducatorii sai alcatuisera o constitutie republicana (The Agreement of the People): alegeri la fiecare doi ani, sufragiu aproape universal, liber­tatea constiintei. Ramasita de parlament primise documentul cu toata curtoazia datorata unor cetateni bine inarmati si apoi nici nu-l lua in seama. Curand ostilitatea fata de guvern deveni aproape unanima. Regalistii se simteau inca neputinciosi, dar sperau intr‑o grabnica revansa. Presbiterienii considerau parlamentul eretic. In fruntea nivelatorilor, dema­gogul Lilburne, vesnicul nemultumit, porni sa se razboiasca cu noua carmuire. Cand John Lilburne muri, cineva ii compuse un epitaf in care se spunea ca, daca pe lumea cealalta, John il va intalni pe Lilburne, cele doua jumatati se vor lua la cearta. Dar acest pamfletar insuportabil placea maselor, care il numeau: cinstitul, liberul John. Orice revo­lutie aduce la suprafata doua tipuri de oameni, cei care sunt conducatori din nastere si cei care sunt rebeli din nastere. Cromwell apartinea primei ca­tegorii, Lilburne celei de‑a doua. Or, guvernarea este o meserie care‑si are exigentele ei constante; noii stapani justifica aceste exigente prin principii origi­nale, dar li se supun ca si cei dinaintea lor. Crom­well, intocmai ca odinioara Carol I, porunci sa fie arestat John Lilburne. Acesta refuza sa se descopere in fata Consiliului de stat, 'care - spunea el - nu avea mai multa autoritate legala decat el insusi'. Nici un juriu nu voi sa-l condamne. Londra era acum tot atat de ostila Rump‑ului2 ca odinioara regelui. Cand guvernul Republicii porunci execu­tarea unui razvratit in fata catedralei Sfantul Paul, toti orasenii din Londra arborara panglica verde a nivelatorilor.

IV. Cromwell nu putea fi decat foarte ingrijorat de aceasta agitatie egalitara. El credea in necesi­tatea unei aristocratii, pe care de altfel o definea mai mult prin credinta decat prin origine. Avea groaza de orice dezordine. 'Trebuie sa‑i distrugeti pe oamenii acestia sau va vor distruge ei', repeta el in Consiliul de stat. Dar constiinta il chinuia; pe vremea lui Pym si a lui Hampden, el insusi isi pu­sese increderea in lege si in parlament; putea prea bine acum sa impuna domnia sabiei si sa‑si spuna spre a se linisti, ca era sabia Domnului. Cu toate acestea nu reusea sa se convinga. Pentru nelinistea sa sufleteasca singurul leac a fost intotdeauna actiu­nea. In batalie se trezeau bunul sau simt si virtutile practice. Or, prilejurile de a actiona nu lipseau. De cativa ani Irlanda era condusa de un partid catolic, protestantii englezi fusesera masacrati. Cromwell porni intr‑acolo, in fruntea unei armate dupa mo­delul nou cu un alai aproape regesc. Nimici fortele locale si razbuna masacrul printr‑un alt masacru; ostean al lui Iehova, el aplica in toata rigoarea lor metodele de razboi descrise in Biblie. In Irlanda, pe pamanturile din est, ii instala pe soldatii sai protes­tanti si, descoperind in el instinctul invadatorilor antici, ii impinse pe irlandezi in comitatul Connaught, in vest. Atunci incepu lungul martiraj al Irlandei, incaputa pe mana unor proprietari straini, care nici nu locuiau acolo. Yeomen‑ii colonizati de Cromwell n‑au prins niciodata radacini acolo. Unii au arendat fermele lor unor irlandezi si s‑au intors in Anglia; altii s‑au casatorit cu irlandeze si au de­venit irlandezi. O consecinta grava a acestui razboi a fost ca, aristocratia irlandeza fiind nimicita, i‑a fost substituita o teocratie. Protestantul Cromwell a predat Irlanda clericalismului catolic (1650-1652).





V. Scotia parea mai periculoasa. Executarea lui Carol Stuart, rege scotian, a dus la reimpacarea - in ura lor continua fata de regicizi - a bisericii (Kirk) presbiteriene si a nobilimii scotiene. Printul de Wales a fost proclamat rege, la nouasprezece ani, sub numele de Carol al II‑lea, si a semnat Covenant‑ul. Devenise probabila o invazie a Angliei de catre o armata regalista. Cromwell propuse un razboi preventiv. Loialul Fairfax refuza sa se amestece. 'Ar fi o violare a ligii solemne formata odinioara - a spus el. - Excelenta voastra - raspunse Cromwell - va trebui in curand sa aleaga intre un razboi pe meleagurile altei tari si un razboi in patria noastra'. Fairfax se retrase; Cromwell deveni comandant‑sef. Experienta celor zece ani de razboi facuse din acest marunt squire un mare general. Cunostea putine teorii asupra artei razboiului, dar era un organizator minunat, un sef admirabil si, in batalie, un tactician care stia sa‑si pastreze mintea limpede si sa ia in clipa favorabila hotararea de a risca totul. S‑a folosit de un joc indraznet impotriva sco­tienilor. Lasandu‑i sa patrunda pe teritoriul englez, se plasa intre ei si Scotia si‑i zdrobi la Worcester, in 1651. Tanarul rege Carol al II‑lea, care se batuse vitejeste, trebui sa fuga. E o dovada de loialism din partea populatiei engleze faptul ca acest adolescent care voia sa se salveze prin fuga a gasit pretutin­deni in tara credinciosi care sa-l ocroteasca, sa-l as­cunda si, in sfarsit, sa-l trimita teafar si sanatos pe continent. Ca si Irlanda, Scotia parea supusa, dar fostul sau parlament avea sa renasca in timpul Res­tauratiei. Uniunea Marii Britanii era acum completa si, timp de cateva saptamani, datorita victoriei, Crom­well a devenit popular. Parlamentul ii dadu o dotatie regeasca si palatul Hampton Court. Cand Lon­dra, care cu doua luni mai inainte il huiduise, il primi cu salve de muschete si strigate de bucurie si cand locotenentii sai ii aratara imensa multime adunata, el raspunse ca va veni si mai multa lume sa-l vada spanzurat.

VI. Un raspuns sumbru, deoarece, cu toate victo­riile sale, Cromwell ramane posomorit. El vede, el stie ca aceasta tara, pe care ar dori s‑o vada gu­vernata de sfinti, este exploatata de profitori, ca aceasta armata de cincizeci de mii de oameni, inu­tila dupa infrangerea dusmanilor din afara, duce tara de rapa, ca inchisorile sunt pline de datornici si drumurile intesate de cersetori. Intelege ca a sosit momentul sa se treaca de la legea militara la legea civila, de la forta la justitie. Dar prin ce mijloace? Cu toata meditatia si rugaciunile sale, nu vede leacul. Ce‑i de facut? Alegeri? Dar stie prea bine ca daca ar ingadui tuturor cetatenilor sa voteze in mod liber, acestia ar rechema dinastia Stuart. E adeva­rat ca lui Edmond Calamy, care ii spusese ca din zece englezi noua ii sunt ostili, ii raspunse: 'Dar daca‑i dezarmez pe cei noua si pun o sabie in mana celui de‑al zecelea?' Ar trebui sa fie macar de acord cu al zecelea; dar Cromwell s‑a saturat de intoleranta partizanilor sai si incepe sa viseze vag la o Anglie protestanta, unita si imperiala. Ce alta solutie exista? Sa dea drumul armatei? Armata s‑ar revolta. Sa restabileasca monarhia? I se intampla sa se gandeasca si la asta. 'Si daca un om ar lua asupra‑si sarcina de a deveni rege?' In orice caz e necesar sa dizolve ramasita de parlament, de care armata e dezgustata. La 20 aprilie 1653, lordul‑general Cromwell intra in parlament si se asaza pe una din banci. Asculta, isi pierde rabdarea, apoi se ridica: 'Haide, hai, ne‑am saturat de toate astea. Am sa pun capat palavragelilor voastre Spuneti ca sunteti un parlament; nu sunteti Unii din voi sunt betivani, altii curvari Cum puteti fi un parla­ment prin gratia lui Dumnezeu? Plecati, va spun' Si ridicand sceptrul, emblema sacra a puterii parla­mentului, intreba: 'Ce sa facem cu fleacul asta? Luati-l' Dupa ce‑i dadu afara pe toti, porunci sa se incuie usile. Un soldat lua cheile si sceptrul. 'Par­lamentul cel lung disparuse usurel ca un vis', spune un martor.

VII. Sceptrul dupa coroana, parlamentul dupa su­veran, nu mai ramanea in aceasta tara nici o urma a indelungatului trecut de libertate2 . Dar inca o data, ce forma de guvernamant sa adopte? Repu­blica, spuneau unii; monarhia, raspundeau altii; Cromwell, fara a sta pe ganduri, se opri la sfinti. Neandraznind sa recurga la alegeri, ceru bisericilor independente sa gaseasca niste oameni intelepti si constitui astfel un parlament de o suta cincizeci de membri, care fu denumit Parlamentul lui Barebo­nes, nume apartinand unui oarecare Praisegod Ba­rebones, negustor de piele din Fleet Street, care era unul dintre membrii sai. Sir Harry Vane refuzase sa faca parte din aceasta adunare, spunand ca pre­fera sa astepte paradisul ca sa fie impreuna cu sfintii. Cromwell se dezgusta repede de oamenii aceia pe care el insusi ii scosese din obscuritate si fara indoiala ca i‑ar fi concediat si pe ei daca nu s‑ar fi dizolvat singuri.



VIII. O noua constitutie fu pregatita de sefii ar­matei. Acest Instrument de guvernare este remar­cabil prin indrazneala ideilor, atat de noi incat nici nu s‑au putut aplica atunci. Mai curand decat Anglia moderna, documentul prefigura Statele‑Unite de astazi. Autoritatea suprema trebuia sa apartina unui lord‑protector, unui consiliu si unui parlament, com­pletat curand cu o Camera a Lorzilor. Orice masura votata de parlament devenea legala, chiar dupa un veto al Protectorului, cu conditia sa nu fie contrara legilor fundamentale ale republicii. In secolul al XX‑lea parlamentul britanic va fi, cel putin in teorie, atotputernic; la nevoie, va putea sa mo­difice printr‑un vot constitutia regatului. Parlamen­tul Protectorului era, dimpotriva - asa cum e Congresul american - supus constitutiei. Pentru prima oara Anglia, Scotia si Irlanda erau guvernate de aceleasi legi. Magistrati englezi judecau in Scotia; o armata engleza sub comanda lui Monk mentinea acolo ordinea, parlamentul din Westminster legifera pentru Scotia. Irlanda era si ea reprezentata in par­lamentul comun si colonistii anglo‑saxoni expropriau populatia indigena de acolo. Dar aceasta 'unire' im­pusa prin forta ramanea precara si, incepand de la Restauratie, vechile parlamente aveau sa reapara si in Scotia si in Irlanda. Cea mai mare parte a ma­surilor votate atunci au fost efemere, fiind prema­ture, dar multe dintre ele (invatamantul gratuit, serviciul postal public, libertatea presei, dreptul de vot al femeilor si votul secret, banca nationala) aveau sa reapara si sa triumfe dupa o lunga eclipsa. O activitate reformatoare agita plapandul parlament al Protectorului, asa cum frigurile agita un corp bolnav.

IX. Intre Cromwell si Camera Comunelor se ivira conflicte tot atat de grave ca intre Carol si parla­mentul sau, dar Protectorul avea ceea ce i‑a lipsit totdeauna lui Carol: o armata puternica. Numai asu­pra unui singur punct parlamentul si Protectorul erau de acord: si unul si celalalt voiau sa fie or­dine. Orice rebel inteligent care vine la putere de­vine om de guvernamant. Cromwell era om de guvernamant din instinct. Tara a suferit destul, spunea el; acum trebuie sa i se panseze ranile si sa se refaca Anglia traditionala. Aceasta era si parerea parlamentarilor. Dar ei sustineau ca pentru o astfel de refacere trebuia mai intai sa nu i se impuna parlamentului o constitutie de catre un sef militar. Cromwell nu era insa de acord sa le ingaduie discu­tarea trasaturilor esentiale ale Instrumentului de guvernare intocmit de armata. Parlamentarii cereau controlul asupra armatei; Cromwell era de parere ca a pune armata in slujba factiunilor ar fi insem­nat reinvierea razboiului civil. In sfarsit, Cromwell voia oarecare toleranta religioasa (prin 1655 autoriza in mod tacit intoarcerea evreilor, expulzati pe vre­mea lui Eduard I); parlamentul combatea in acelasi timp toleranta religioasa si despotismul militar. Si invinse sabia. Anglia fu imparttia in mai multe zone militare, pusa fiecare sub autoritatea unui general‑maior. Disciplina austera a puritanilor fu impusa progresiv intregii tari. Deoarece teatrele din Londra fusesera inchise, actorii ambulanti au fost trimisi la inchisoare; se interzisera jocurile la tara, se inchi­sera cafenelele. Anglia lui Shakespeare deveni vir­tuoasa prin constrangere si regreta pe judecatorul de pace cavaler, care, cel putin, fusese jovial. Regi­mul acesta a inspirat tarii pentru multa vreme groa­za de armata permanenta.

X. Anglia nu iubea armata, dar armata de uscat si flota impusesera in afara respect fata de Anglia. Vreme indelungata dusmanul principal a fost Olan­da. Cele doua tari isi disputau comertul si transpor­tul naval. Prin Actul de navigatie din 1651, Crom­well interzise altor vase decat celor engleze sa im­porte marfuri in Anglia. Olandezii refuzara sa salute pavilionul englez in apele engleze. Urma un conflict in care doi mari amirali, olandezul Tromp si englezul Blake, se aflara fata in fata. Flotele combatante erau egale, dar comertul Olandei era mai vulnerabil si ea suferi mai mult decat rivala sa. Dupa pacea cu Olanda, semnata in 1654, principalul dusman din afara al lui Cromwell fu Spania. Impotriva ei s‑a aliat cu Franta, care, desi putere catolica, facea pe plan extern politica protestanta, din ura fata de casa de Austria. Cromwell ii lua Spaniei Jamaica si, 'plantand' acolo coloni englezi, infiinta o colonie prospera. El, cel dintai, a avut ideea de a trimite si mentine o flota engleza in Mediterana si, ca sa‑i asigure flotei libera trecere, de a fortifica Gibraltarul2 . Puterea sa maritima si mediteraneana i‑a ingaduit lui Cromwell sa intervina cu eficacitate in treburile continentale; el protegui pe protestantii valdenzi2 impotriva ducelui de Savoia, bombarda Tunisul si putu cere indemnizatii de la Toscana si de la papa. Mazarin cauta sa se alieze cu el si 'coas­tele de fier' (Ironsides) ocupara Dunkerque. Dar razboaiele acestea costau scump si, cu toate succesele repurtate pe mare si pe uscat, politica externa a lui Cromwell nu era populara.



XI. Stapan a trei regate, temut in toata Europa, Protectorul nu mai avea ca dusmani - dar dusmani neimpacati - decat pe fostii sai prieteni. Ajuns la putere gratie unei armate republicane, fanatice si 'nivelatoare', ar fi vrut sa se serveasca de ea pentru a restabili vechea ierarhie engleza. Dar o gasi rebela. Daca parlamentul voia sa-l faca rege al Angliei, soldatii sai il amenintau cu dusmania lor. Daca, fiind print de fapt, tinea o adevarata curte, puritanii murmurau ca erau o curte 'a pacatelor si a vani­tatii', cu atat mai oribila cu cat se invoca mereu nu­mele Domnului acolo. Cand, in 1658, Cromwell muri, tanar inca (avea cincizeci si noua de ani), de tristete si de friguri totodata, intreg edificiul, cladit in gra­ba, prin care incercase sa inlocuiasca Anglia tradi­tionala, se clatina indata. Aproape de a‑si da sfarsitul, fu auzit murmurand: 'Opera mea e implinita'. Dar ea n‑avea sa‑i supravietuiasca.

XII. Cromwell desemnase ca urmas pe fiul sau Richard, un om lipsit de rautate, dar si de har, care se vazu in neputinta de a rezolva conflictul latent dintre armata si puterea civila, incapabil sa potoleasca resentimentele, mai grave inca, dintre sefii de armata rivali. Urma un an si jumatate de anarhie. Richard disparu de pe scena si curand nu ramasera in arena decat doi generali: Lambert, republican si Monk, regalist in ascuns. Monk veni la Londra, si poetul Milton, intre altii, ii propuse ca, pentru sal­varea republicii, sa reinfiinteze Parlamentul cel lung. Dar era suficient sa‑ti arunci privirile prin oras ca sa‑ti dai seama de sentimentele englezilor. In focu­rile de bucurie, orasenii si ucenicii aruncau 'rama­site'2 simbolice. Decat un razboi civil sau o dicta­tura militara, grosul populatiei dorea o restauratie. Monk, om energic si rezonabil, actiona cu o inceti­neala plina de intelepciune. Intoarcerea regelui, do­rita totodata de cavaleri si presbiterieni, adica de o mare parte a tarii, era greu de pregatit legalmente deoarece numai parlamentul putea sa-l recheme pe rege si numai regele putea sa convoace parlamentul. Monk grupa in jurul lui atatia lorzi cati putu reuni si invita pe electori sa aleaga o Camera a Comune­lor. Mai tarziu regele confirma aceasta convocare si juristii mentinura fictiunea ca monarhia nu si‑a in­cetat niciodata existenta. De fapt, regele fusese re­pus pe tron de o adunare convocata in mod neregu­lat, dar, cum era vorba de un rege legitim, desem­nat pe baza dreptului de succesiune, hotararea era inatacabila. Restauratia se facu fara razboi civil, pentru ca Monk avu prevederea sa garanteze trupe­lor plata soldei. Soldatii cunosteau sentimentele populatiei, ei nu mai erau de acord cu ofiterii lor; erau fericiti sa se termine odata. Nu trecusera nici doi ani de la moartea lui Cromwell si tot ceea ce crease se facuse praf si pulbere, ca si el insusi.



Ramasita, coada (in limba engleza) - ramasita de parlament.

Afirmatia autorului nu tine seama ca 'trecutul de libertate' la care el se refera cuprindea in sfera sa o mi­noritate sociala restransa, pe cand masurile lui Cromwell, chiar aparent dictatoriale, erau tranzitorii si consolidau un regim care, cu toate imperfectiunile sale, avea sa includa in sfera drepturilor politice‑constitutionale o parte mai mare a poporului englez.

A fost insa numai o idee, deoarece Anglia n‑a intrat in stapanirea Gibraltarului decat la inceputul secolului al XVII‑lea.

Ramasita a vechii secte eretice din evul media Vezi nota 99.

Aluzie la 'ramasita' (rump) de parlament.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate