Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
CATOLICISM SI ORTODOXIE IN EUROPA CENTRALA SI DE SUD-EST


CATOLICISM SI ORTODOXIE IN EUROPA CENTRALA SI DE SUD-EST


CATOLICISM SI ORTODOXIE IN EUROPA CENTRALA SI DE SUD-EST

De origine fino-ugrica, veniti din regiunea situata la vest de ultimele ramificatii ale Muntilor Altai, triburile maghiare s-au stabilit catre mijlocul secolului al XI-lea in regiunea dintre Don si Nipru denumita Lebedia (Levedia), intrand in contact atat cu slavii si chazarii, cat si cu Imperiul bizantin. Sub presiunea pecenegilor, in 890, maghiarii parasesc Lebedia si se stabilesc in Atelcuz, o regiune cuprinsa intre Nipru si Nistru. In anul 895, sub conducerea lui Arpad, maghiarii trec Carpatii prin Pasul Verecke si se asaza in Pannonia (896), de unde incep atacurile spre vest, jefuind teritoriile germane, franceze si italiene. Data de 10 august 955 semnifica insa pentru armatele maghiare dezastrul suferit in fata ostilor germane conduse de Otto I, pe raul Lech, langa Augsburg, si, totodata, sfarsitul campaniilor nimicitoare87.



Un prim contact cu viata crestina al maghiarilor a fost centrul morav de la Velhradul principelui Rostilav, unde Chiril si Metodiu au raspandit Evanghelia, intre 863-885, urmati apoi de ucenicii lor. Al doilea contact a fost cel cu prizonierii crestini adusi in timpul incursiunilor facute de unguri la sud de Dunare si pana sub zidurile Constantinopolului (934, 943, 959 si 961). Kedrenos afirma ca Bulcsu, nepot al lui Arpad, a fost trimis ca ostatic la Constantinopol, unde a fost crestinat, nas fiind insusi imparatul bizantin Constantin al VII-lea Porfirogenetul, care-i ingaduie sa-l ia cu el pe calugarul Ierotei, pe care patriarhul Teofilact (933-956) l-a hirotonisit episcop al Ungariei88. Deci, maghiarii au adoptat mai intai crestinismul de rit rasaritean-ortodox.

B. Homan si Gyula Moravcsik au dovedit ca ingrijorarea exprimata pe la 974 de papa Benedict al VI-lea ("sa nu cada acesti neofiti - unguri - prada ereticilor bizantini") a corespuns adevarului istoric, pentru ca, in urma incoronarii in anul 962, la Roma a regelui german Otto I, a fost inaugurata de el si urmasii sai o politica de expansiune universalista, care inglobeaza rapid regatele Ungariei, Boemiei, Moraviei si Poloniei in adevarate bastioane ale noii "ordini catolice"89.

In urma tratatului incheiat, in 973, cu imparatul Otto de catre regele maghiar Geza (972-997) teritoriul stapanit de maghiari a fost deschis misiunilor crestine trimise de Passau, Pilgrim si de Praga. La inceput, succesele se vor dovedi a fi limitate, convertindu-se numai cativa membri ai familiei princiare si anturajul acesteia, printre care Geza si fiul sau, Vaic, care va lua numele de Stefan. Spre sfarsitul secolului al X-lea au fost ridicate biserici si manastiri. In 995-996, episcopul Adalbert de Praga, venit in Ungaria, va contribui la educatia crestina a printului mostenitor, Vaic, facilitand, totodata, casatoria acestuia cu Gisele, fiica ducelui Bavariei90.

Stefan I (997-1038) va face din Ungaria un stat crestin, cu o organizare politica, sociala si economica similara celei din tarile occidentale din acea vreme. In crestinarea maghiarilor, s-a izbit de puternica rezistenta a aristocratiei, ramasa, in mare parte, pagana. A primit coroana din partea papei Silvestru al II-lea, ceremonia avand loc la Esztergom, in ziua de 25 decembrie anul 100091. Exista si o teorie potrivit careia coroana ar fi fost primita de catre regele maghiar Geyza I (+1077), casatorit cu principesa bizantina Sinadena, de la imparatul bizantin Mihail al VII-lea Ducas (1071-1078). Sustinut de papalitate, Stefan I trece si la organizarea Bisericii maghiare: au fost infiintate doua arhiepiscopii, Esztergom (Strigoniu) - sediul primatului, si Kalocsa (Calocea), 10 episcopii, printre care: Gyor, Veszprem, Pecz, Eger, Bihar, Gyula, Csanad s.a. si 4 abatii latine92.

Domnia lui Stefan, precum si a urmasilor sai, ca "filii carissimi", va sluji cu fidelitate planului de expansiune papala in Rasarit; pentru a supune populatiile barbare si pe cei "neascultatori Romei", adica pe "schismatici" (asa cum reiese din scrisoarea papei Innocentiu al III-lea catre regele Emeric al Ungariei, din 1204 caruia i se adreseaza cu termenul de "filii carissimi")93.

Pentru fidelitatea dovedita fata de Scaunul roman, regii maghiari vor fi numiti "regi Apostolici", ca fii supusi ai Bisericii romane, si vor fi sprijiniti in nazuintele lor politice si, totodata, compatimiti cu durere sufleteasca in imprejurari grele, cum a fost invazia tatarilor din 1241, de catre pontifii romani. Astfel, Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) deplange in scrisoarea sa catre arhiepiscopul Strigoniului, din 28 ianuarie 1299, starea de decadere a Ungariei, "caci este inconjurata de schismatici, de eretici si de pagani si adesea bantuita de jafurile lor"94, iar intr-o alta scrisoare95 ii da dreptul "sa smulga din radacini ciuma ereziei, a schismei si a paganiei" si "sa pedepseasca pe eretici, pe schismatici si pe pagani, precum si pe razvratiti contra Bisericii romane". In scrisoarea din 123896 catre regele Bela al IV-lea al Ungariei, papa Grigore al IX-lea il insarcineaza pe acesta, ca legat Apostolic, sa ia in stapanire tara lui Ioan Asan al II-lea,    acuzandu-l ca "este schismatic", iar "schismaticii", cauta sa sfasie haina necusuta a lui Hristos, adica Biserica. Papa raspunde astfel unei cereri anterioare a regelui maghiar97.

Colaborarea ungaro-papala va fi mai intensa in secolul al XIII-lea, sub regii Andrei al II-lea si Bela al IV-lea, cand se va ajunge la instituirea Episcopatului cuman de pe Milcov, lucrare ce va continua in secolul XIV, indeosebi sub regii Carol Robert de Anjou (1308-1342) si Ludovic cel Mare (1342-1382)98. Din a doua jumatate a secolului al XII-lea, regatul maghiar s-a aflat, indiscutabil, sub semnul politicii lui Manuel Comnenul. Campaniile bizantine din 1151, 1154 si 1155 au pregatit terenul pentru instalarea pe tronul Ungariei a regilor Ladislau al II-lea si Stefan al IV-lea, infeudati politicii basileului constantinopolitan (1162-1163). Marea miza a diferendului bizantino-ungar o constituia stapanirea Dalmatiei si a Syrmiumului, dar competitia se intindea asupra intregii zone sud-est europene situata intre cele doua state. Instalarea pe tronul Ungariei a regelui Bela al III-lea (1172-1196) - fost despot la curtea lui Manuel Comnenul, convertit la ortodoxie, si numit Alexios - a marcat apogeul influentei bizantine99.

Raportul bizantino-ungar s-a mentinut tot atat cat si domnia lui Manuel Comnenul. La vestea mortii sale (24 septembrie 1180), trupele regelui maghiar ocupau Dalmatia, Croatia si Syrmium, iar cand, in primavara anului 1182, vechiul pretendent Andronic Comnenul uzurpa puterea in Bizant, fortele ungare se vor pune in miscare spre Constantinopol. Aliati cu sarbii marelui jupan Stefan Nemanjia, ungurii au ocupat in anii 1182-1184 un teritoriu ce se intindea de la Belgrad, Branicevo, pe Valea Moraviei, pana la Nayssos (Nis) si chiar Sardica (Sofia)100.

Din tabara armatei bizantine de la Kypsela, noul imparat, Isaac Angelos, si consilierii sai au negociat cu regele Bela al III-lea. In schimbul recunoasterii anexarii Dalmatiei la regatul maghiar, curtea arpadiana ceda Bizantului tinuturile cucerite din bazinul Moraviei, devenite dota principesei Margareta, fiica regelui Bela al III-lea, ce urma sa fie casatorita cu basileul Isaac al IV-lea101.

La inceputurile crestinarii sale, Ungaria ezitase intre Roma si Bizant. Convertirea la catolicism nu a dus la disparitia imediata a confesiunii rasaritene si la prigonirea ei; dimpotriva, timp de doua secole, ritul rasaritean si institutiile care ii asigurau existenta, bisericile si manastirile, si-au mentinut pozitiile in regatul maghiar. Puternica masa a crestinatatii ortodoxe pe care o cuprinsese acesta sub propria-i autoritate, vecinatatea teritoriala a Bizantului pana la sfarsitul secolului al XII-lea, pozitia de mijloc pe care o ocupa Ungaria intre Imperiul bizantin si cel apusean, au contribuit la asigurarea unui echilibru extern si intern favorabil mentinerii confesiunii rasaritene in hotarele sale. Dupa 1204 insa, echilibrul se va rupe si in aceasta zona, in chip ireversibil. Prabusirea Bizantului si rigoarea politicii papale in problema unirii celor doua biserici au provocat si in regatul ungar conflicte puternice ce vor culmina cu reunificarea fortata a confesiunilor si cu prigoana confesionala.

Crestinismul va fi introdus in Bulgaria de catre cneazul Boris I (853-888), care trimite o misiune in regatul franc, solicitand preoti misionari. Aparitia unei armate bizantine la hotarele stapanirii sale il va determina sa abandoneze legaturile cu latinii si sa primeasca crestinismul de inspiratie constantinopolitana. El insusi va primi botezul in 864, luand numele de Mihail, pe care il purta imparatul bizantin ce ii fusese nas. La indicatiile patriarhului Fotie, clerul grecesc a pornit la convertirea bulgarilor, fenomen insotit de primele incercari de constituire a Bisericii bulgare. Opozitia boliarilor bulgari in fata crestinarii fost infranta.

Boris-Mihail dorea crearea unei patriarhii bulgare, in acest sens cerand papei Nicolae I, in 866, un indrumar religios, alcatuit din 106 intrebari, precum si trimiterea unui episcop, in scopul organizarii institutiei ecleziastice bulgare. Dupa cum era de asteptat, papa va da curs favorabil solicitarii, trimitand imputerniciti in Bulgaria, in frunte cu episcopul Formosus, dar Boris nu se va arata satisfacut, considerand ca papalitatea nu il trata pe masura importantei pe care formatiunea sa o avea in arealul regiunii. Initiativa papei atrage aversiunea patriarhului Fotie, care, prin Enciclica din 867, condamna vehement politica Sfantului Scaun. In octombrie 869 se va tine la Constantinopol un conciliu, in urma caruia delegatia bulgara va cere stabilirea statutului Bisericii bulgare in sensul apartenentei acesteia la unul din cele doua scaune ecleziastice. Cu acest prilej sunt recunoscute drepturile jurisdictionale ale patriarhului de la Constantinopol, acordandu-se Bisericii bulgare o oarecare autonomie si un rang deosebit in ierarhia ortodoxa102.

Biserica bulgara va primi, pentru inceput, rangul de episcopie autonoma, aflata sub jurisdictia patriarhiei constantinopolitane. Arhiepiscopul bulgar era desemnat de Sinodul episcopilor bulgari, fiind ulterior confirmat de catre patriarh. "Minunea Sfantului Gheorghe cu un bulgar" da informatii relevante despre numirea primului arhiepiscop bulgar, Iosif - impreuna cu numerosi episcopi, preoti si calugari - la Constantinopol.

In august 917, Simeon (893-927) s-a declarat tar al bulgarilor. El cere cercurilor politice si bisericesti din Constantinopol sa ridice Biserica bulgara la rangul de Patriarhie. In Bizant, domina teoria stransei legaturi si colaborari intre imparatul bizantin si patriarh. In virtutea acestei teorii, va fi declarata oficial autocefalia Bisericii bulgare, iar arhiepiscopului bulgar i se va recunoaste titlul de patriarh103, probabil in anul 927, cand se va incheia un tratat de pace intre bulgari si bizantini104, prin care tarului Petru I (927-969) i se recunoaste titlul de "basileus"105.

Dupa caderea Taratului bulgar sub bizantini, in anul 1018, s-a incheiat si activitatea acestei patriarhii, arhiepiscopatul si celelalte eparhii bulgare fiind declarate ca apartinatoare ierarhiei bizantine106. In anul urmator, imparatul Vasile al II-lea a desfiintat patriarhia de Ohrida, reducand-o la rangul de arhiepiscopie, patriarhul David fiind destituit si inlocuit cu arhiepiscopul Ioan. Pe 20 mai 1020, printr-un chrisobul (act oficial bizantin) Vasile al II-lea stabileste numarul episcopiilor-circa 30-vlahii din Bulgaria fiind pusi sub jurisdictia arhiepiscopului de Ohrida107. Intr-un catalog din secolul XI al eparhiilor supuse Ohridei, ultima (a 24-a) era "Episcopia vlahilor"108.



Dupa reinstaurarea celui de-al doilea Tarat bulgar, in anul 1186, de catre fratii Asan I (1186-1196) si Petru (1196-1197), a fost intemeiata o noua arhiepiscopie bulgara, cu resedinta la Tarnovo109. In dioceza acestei arhiepiscopii intrau Eparhia Durostorului si cea a Vidinului. Bulgarii nu mai recunosc autoritatea patriarhului de la Constantinopol si pe cea a arhiepiscopului de Ohrida. A fost ales ca primat preotul Vasile ce a fost ridicat la rangul de arhiepiscop al Bulgariei. Va fi hirotonisit de episcopul Vidinului si alti episcopi greci, dar nu va capata recunoasterea patriarhului si a episcopului de Ohrida110.

Intr-o scrisoare adresata de Ionita Caloian papei, la sfarsitul anului 1203, ca si in scrisoarea trimisa de arhiepiscopul Vasile catre Roma, seful bisericii bulgare apare ca "primat si arhiepiscop al intregii Bulgarii si Vlahii". Mai tarziu, in mai multe scrisorile pontificale din 25 februarie 1204, prin care papa Inocentiu al III-lea isi anunta decizia de a-l incorona pe Ionita ca rege si de a-l unge solemn pe arhiepiscopul Vasile ca primat al Bulgariei si Vlahiei, gasim expresii precum: "metropolitani tam in Bulgarie qvam in Blachie provincis", "ecclesia Bulgarie et Blachie", "per totam Bulgariam et Blachiam", "arhiepiscopo Trinovitano totius Bulgarie et Blachie"111.

Crestinarea sarbilor112 s-a facut treptat. Primele cazuri de trecere la crestinism au avut loc in urma contactului cu populatia bastinasa. Misionarii greci au inceput sa activeze printre sarbi dupa anul 732, cand imparatul Leon Isaurianul a smuls papei Iliricul rasaritean.

Vasile I Macedoneanul (868-886) ii supune pe sarbi. Marele jupan Mutimir (+890), ca si alti membri ai elitei locale se supun Bizantului, cerand preoti de la Constantinopol pentru a introduce crestinismul. Acest eveniment a avut loc probabil intre anii 870-880, cand crestinismul se statorniceste definitiv in Serbia. Fenomenul impunerii ortodoxiei va fi insotit de o vasta propaganda culturala. Astfel, pentru a atrage marea masa a populatiei sarbe si, in egala masura, a inlatura influenta catolica (inca persistenta), grecii traduc cartile sfinte in slavona folosind alfabetele chirilic si glagolitic, elemente ce vor contribui esential la formarea Bisericii nationale sarbe.

In secolele IX-X, viata religioasa a sarbilor a stat sub semnul certurilor dintre Roma si Constantinopol, care cautau fiecare sa-si impuna influenta aici. Ca rezultat al acestor conflicte, s-au format trei state sarbe, reduse ca dimensiuni: Zeta, Bosna si Rasa, primele doua fiind sub inraurirea Romei, iar al treilea orientandu-se tot mai mult spre Bizant113. Prima episcopie sarba va lua nastere in orasul Rasa, in secolul X. In "Chrisobulul II" al imparatului Vasile al II-lea, dat in anul 1020, Rasa este mentionata printre episcopiile ce tineau de arhiEpiscopia Ohridei. In faza initiala, episcopii Rasei vor fi predominant de origine greaca114. Pana la venirea Nemanilor, mai erau inca doua eparhii ortodoxe sarbe la Prizren si Ston, avand in frunte tot episcopi greci115.

In 1219, Stefan al II-lea Nemanja trimite pe fratele sau, calugarul Sava, la Niceea, pentru a fi hirotonisit si recunoscut de catre patriarh si imparat drept cel dintai arhiepiscop al sarbilor. Biserica sarba este recunoscuta ca fiind autocefala, aceasta recunoastere facandu-se in ciuda opozitiei arhiepiscopului de Ohrida116.La revenirea in tara, Sava infiinteaza cateva episcopii in care asaza episcopi sarbi. Pe cei de origine greaca, pusi de arhiepiscopul Ohridei, ii inlocuieste cu sarbi. Prima sa resedinta a fost la Manastirea Jicea, zidita de fratele sau, Stefan al II-lea. In 1220, Sava il incoroneaza, dupa ritualul ortodox, pe Stefan ca rege al sarbilor117.

Dupa asezarea slavilor in Peninsula Balcanica si in Europa Centrala, urmata de crearea unor entitati politice proprii, acestia vor suferi presiunile misionarismului, venite din ambele coordonate spirituale europene. Interesele erau deopotriva politice, culturale si bisericesti. Misiunea bizantin-ortodoxa, pornita in cursul secolului al IX-lea, va fi coordonata de fratii Constantin (Chiril) si Metodie118. Cei doi erau originari din regiunea situata in jurul Thessalonicului, fiind initiati in studiile ecleziastice la Constantinopol.

Dupa anul 858, Constantin propovaduieste crestinismul in randul populatiei chazare, iar Metodie in regiunile ocupate de bulgari. Din 863 trec prin Bulgaria, Serbia si Pannonia, ajungand in Moravia Mare, unde demareaza procesul crestinarii populatiei slave aflate aici. Aici crestinismul era cunoscut inca din secolul al VII-lea. Se presupune ca Samo, intemeietorul statului s-a crestinat in anul 623, in rit ortodox. Perioada dinastiei carolingiene marcheaza, in conditiile existentei unui conflict intre conducatorii locali - Pribina si Moimir - debutul actiunilor misionarilor catolici spre Cehia, Moravia si Polonia, beneficiind de suportul religios al arhiepiscopului de Salzburg si al episcopul din Passau si in plan politic de cel al armatelor france in 846 si 857. In ciuda puternicei ofensive, rezultatul nu se va dovedi a fi la inaltimea asteptarilor.

In anul 862, pentru a-si gasi un aliat impotriva ofensivei franceze, cneazul morav Rostislav trimite o delegatie imparatului bizantin Mihail al III-lea, regentului Bardos si patriarhului Fotie pentru a-i solicita o misiune ortodoxa. Anul urmator, avand binecuvantarea patriarhului, Constantin si Metodie, urmand vechiul drum roman, trec prin Bulgaria, nordul Serbiei, Pannonia si ajung in Moravia, la Velehrad. In decursul a patru ani, intre 863-867, cei doi frati au propovaduit crestinismul si au construit lacasuri sfinte la Velehrad, Raihard, Predmosti, Stare Mesto, Mikulcite, Ostrava etc., initiind o serie de discipoli ce isi vor desfasura activitatea misionara in randurile populatiilor pannonice, cehe, croate, poloneze si ruse. Aceste progrese inregistrate de misiunea condusa de Constantin si Metodie vor fi de natura sa-i nemultumeasca pe principii germani, care vor cere papei Nicolae I interzicerea noii limbi liturgice aparute (limbile "sfinte" recunoscute erau doar ebraica, latina si greaca). Urmasul lui Nicolae I, Adrian al II-lea, a recunoscut oficial liturghia slavona in anul 868.

Activitatea misionara va fi continuata de Metodie, ocupand, din 870, functia de arhiepiscop de Sirmium, caruia i se vor subordona Pannonia si Moravia. Revenit in Moravia in aceasta calitate, va intalni o situatie schimbata ca urmare a orientarii politice a cneazului Svestopluk spre subordonarea fata de Roma. Metodie va reusi sa-l converteasca la crestinism pe cneazul cehilor, Borivoi, si pe sotia sa, Ludmila, si va trimite misionari la poloni si rusi, traducand o serie de carti bisericesti.

In anul 880, ca urmare a acuzatiei arhiepiscopului de Salzburg, Metodie a fost chemat la Roma, unde i se va impune practicarea liturghiei in limba latina. Pentru a nu intra in conflict cu imparatul german, papa Ioan al VIII-lea ii va asocia un episcop vicar, pe germanul Wiking. Urmare a acestor imprejurari, croatii intra sub jurisdictia arhiepiscopului latin de la Spalato, din Dalmatia.

Datorita acestor reusite evidente, Metodie primeste recunoasterea oficiala, din partea patriarhului Fotie, a actiunilor sale misionare. Va avea permisiunea de a-si continua opera. Wiking il va acuza insa de faptul ca s-a indepartat de adevarata traditie (de rit latin) si, dupa moartea acestuia, va reusi sa-i indeparteze pe toti discipolii metodisti. In plus, va obtine din partea papei Stefan al V-lea interzicerea practicarii cultului religios in limba slavona. Ca o consecinta a acestui fenomen, discipolii acestuia vor pleca spre Cehia, Polonia, Rusia, Pannonia, Serbia si Bulgaria si vor elabora noua scriere slava in Macedonia apuseana, la Ohrida, asa-numita scriere chirilica, in memoria celuilalt frate al lui Metodie. Aceasta era compusa din 43 de semne (numite slove), 29 erau majuscule grecesti, la care s-au adaugat 19 din alfabetul glagolitic. Noua scriere avea avantajul, fata de cea bazata pe alfabetul glagolitic, ca era mult mai simpla si mai eficienta. Vreme de cateva secole, alfabetul chirilic a fost folosit si la romani, atat pentru textele religioase, cat si pentru documentele oficiale, fiind supus unor simplificari. In anul 1787, Ienachita Vacarescu reduce semnele de la 43 la 38, iar in 1828, Ion Heliade Radulescu va utiliza doar 30 de semne.

Boemia, teritoriul locuit de cehi, a fost supusa presiunilor Imperiului carolingian, care se dovedea un adevarat rezervor al misionarismului catolic. In anul 845 au fost crestinati in rit latin 14 jupani cehi emigrati din teritoriile de origine. In 873, cnezul Borivoi si sotia sa, Ludmila, au fost crestinati in rit ortodox de Metodie, fapt ce a dus la raspandirea, printre cehi, a slavonismului ortodox. La conciliul dalmatian de la Spalato, din anul 925, a fost condamnat "metodianismul" si, la indemnul sotiei cneazului Vratislav, Drahomira, Ludmila si fiul ei, cneazul Vatlav-Venceslav, au fost ucisi, in anul 929. Cneazul Boleslav a acceptat crestinismul de influenta "metodiana", dar, fiind vasal imparatului german Otto I, a trecut la catolicism. In 969, papa Alexandru al II-lea a declarat slavonismul ca erezie si pe Metodie ca "eretic". Acest fapt l-a facut pe Boleslav al II-lea sa accepte si el crestinismul de rit latin, fiind de acord cu infiintarea, in 973, a unei episcopii latine la Praga. Rolul acesteia era acela de a starpi "ratacirea bulgara sau rusa", dar se pare ca nu si-a atins scopul. Episcopul Vojtech Adalbert, mai ales din ratiuni politice, desi nu era ostil slavonismului, a sprijinit implantarea catolicismului. Influentele slavone au continuat sa se pastreze, ele crescand in intensitate in timpul cneazului Oldrich (+1034), la Manastirea Sazava, situata la sud de Praga, mai ales prin activitatea egumenului Procopie. In Slovacia, traditia "metodiana" continua prin episcopul Bestert de Nitra (+1047).

In Polonia, crestinismul vine pe filiera morava, cu incepere din anul 864, in special dupa dezmembrarea Moraviei (906). Actiunea de crestinare a teritoriilor poloneze creste in intensitate in timpul lui Mieczyslaw (Mieszko) I (963-992), casatorit cu fiica cneazului Boleslav I al Boemiei, Doubravka, care era crestina de rit ortodox (966). Cneazul primeste botezul de la preotul slavon Bohuvid si impune poporului distrugerea idolilor si sa adopte noua credinta. Pentru a reusi, cere ajutorul Constantinopolului si al misionarilor boemi (care se aflau sub jurisdictia arhiepiscopiei din Bavaria).



In anul 968, cneazul Mieczyslaw I a organizat Episcopia latina de la Poznan, supusa arhiepiscopiei germane din Magdenburg, ce apartinea de Roma, care, dupa un timp, a trecut sub directa jurisdictie a papei. Statul polonez a decis, in 991, prin "plata denarului Sfantului Petru", supunerea deplina fata de papa Ioan al XV-lea. Aceste evenimente au facut ca dupa marea schisma din 1054, Polonia sa ramana in sfera de influenta a catolicismului. Principalul impuls in crestinarea polonezilor a fost "cruciada" intreprinsa continuu de catre germani impotriva paganismului slav si, mai ales, recunoasterea noului stat ca facand parte din "familia de state" crestine.

De la sfarsitul secolului al XI-lea, presiunea Apusului catolic asupra Europei Sud-Estice se va manifesta deosebit de puternic, ajungandu-se chiar la subordonarea politica finala. In ansamblul procedeelor folosite se disting: presiunile economico-comerciale - exercitate prin intermediul republicilor maritime italiene, Venetia119, Pisa si Genova120, politico-militare (Cruciada, al carei instrument au fost cavalerii feudali), ecleziastice (inscrise in efortul Romei de a-si subordona Biserica rasariteana)121.

Superioritatea comerciala a Apusului s-a manifestat prin acapararea pozitiilor mai insemnate ale pietelor comerciale, in detrimentul comertului bizantin si, implicit, al veniturilor imperiale. Activitatea comerciala a venetienilor a redus pana la anihilare rolul de intermediar al Bizantului in raporturile dintre Orient si lumea apuseana, ceea ce va conduce la vlaguirea finantelor imperiale, cu impact imediat in diminuarea drastica a capacitatii de rezistenta bizantina.

Progresiv si-a croit drum in cercurile apusene ideea necesitatii inlaturarii Bizantului pentru realizarea telurilor cruciadei, evitata in 1189-1190, cu prilejul trecerii lui Frederic I Barbarosa spre Palestina, ciocnirea fatala producandu-se in 1204, cand cruciatii pun capat dominatiei bizantine la Constantinopol.

Inca de la inceputul cruciadei, restaurarea unitatii prin afirmarea primatului papalitatii a fost unul dintre obiectivele dominante ale politicii acesteia. Odata creat, printr-o initiativa- care isi depasea intentia- scapata actiunii papalitatii, Imperiul latin de Constantinopol a fost obiectul permanent al solicitudinii si al efortului de a elimina gravele primejdii care i-au amenintat existenta122. Factorul occidental intervine intr-un moment cum nu se putea mai potrivit pentru reusita intreprinderii cruciate. In fapt, in 1203-1204, fortele interne de descompunere si fatcorul extern si-au conjugat eforturile pentru grabirea unui deznodamant pe care intreaga dezvoltare anterioara il lasa sa se intrevada123.

Cruciada de la 1204 a distrus Bizantul fara a crea nimic stabil pe ramasitele acestuia. Imperiul Latin124fondat la Constantinopol - Imperium Romaniae - a decazut foarte repede. La cincizeci de ani dupa intemeierea lui, nu mai stapanea decat orasul Constantinopol, venetienii fiind deja proprietarii unei treimi si suburbiilor imediate. Imparatul latin Balduin al II-lea isi petrecea timpul in turnee prin Europa vestica in cautarea unui protector care sa-l mentina pe tron. Daca nu interveneau occidentalii, imperiul s-ar fi prabusit in numai cativa ani.125

Inocentiu al III-lea a folosit prilejul favorabil creat de Cruciada a IV-a, precum si de implantarea puterii catolice in Constantinopol pentru a-si impune suprematia asupra intregii sale sfere de influenta, lumea ortodoxa. In conceptia papalitatii, teritoriul stapanit de cruciati nu avea sa fie decat punctul de reazem pentru integrarea in imperiul ei spiritual a intregii crestinatati rasaritene, formata in aria de civilizatie a Bizantului. Papalitatea nu s-a limitat numai la crestinatatea ortodoxa, ci si la populatiile pagane: prusi, lituanieni, cumani si alte popoare turcice.

La scurt timp dupa cucerirea Constantinopolului si alegerea sa ca imparat, Balduin de Flandra a adus ambele fapte la cunostinta papei, afirmand ca ele s-au petrecut "spre cinstea Scaunului papal" si "in sprijinul Tarii Sfinte". El anunta ca urmatorul pas va fi eliberarea Sfantului Mormant126. Papa valideaza actiunea cruciatilor si il ia pe imparat, teritoriile sale si pe supusii sai sub protectie Scaunului pontifical. Apararea Imperiului latin a fost proclamata drept esentiala pentru infaptuirea cruciadei si a beneficiat, in consecinta, de privilegii identice cu aceasta127.

Extinzandu-se si in Balcani, cruciada a dat papalitatii posibilitatea de a-si impune suprematia prin toate mijloacele, militare si spirituale, si in aceasta parte a Europei. Insa acest fapt a adancit prapastia dintre cele doua segmente ale crestinatatii, precum si antagonismul in ceea ce priveste dogma si ritualul, accesibil si maselor128.

Disparitia statului bizantin in 1204 a inlaturat primejdia pe care a reprezentat-o puterea basileilor pentru cele doua state sud-slave, Bulgaria si Serbia, dar aparitia unui imperiu latin in Constantinopol si a celor trei state grecesti in Asia Mica si Europa (Trapezunt, Epir si Niceea), care revendicau mostenirea bizantina, a schimbat complet datele problemei129.

Inaugurata de evenimentele din 1204 si incheiata in 1261, prin readucerea pe malurile Bosforului a centrului imperial partial recucerit, in urma loviturii norocoase a strategului niceean Mihail Strategopulos130, aceasta perioada a cunoscut trei momente principale, ce au coincis cu cele trei mari batalii decisive din prima jumatate a secolului al XIII-lea: Adrianopol (1205), Klokotnita (1230) si Pelagonia (1259) - care au determinat rasturnari dramatice in raportul de forte din regiune.

Inca de la intemeiere, Imperiul latin de Constantinopol a fost amenintat de conflictul cu statul vlaho-bulgar, sprijinit puternic de cumani. Acest conflict, (1204-octombrie 1207) care are la origini dispute teritoriale, ideologice - izvorate din neintelegerile asupra raporturilor tarat-imperiu - si diplomatice - legate de respingerea ofertei bulgare de pace de catre latini, tendinta conducatorilor vlaho-bulgari de a crea un imperiu cu centrul in Noua Roma si, in sfarsit, rolul jucat de arhontii greci, partizani ai tarului ortodox, la inceput a culminat cu batalia de la Adrianopol, al carei deznodamant i-a ingaduit lui Ionita sa devina pentru scurt timp arbitrul scenei politice din Balcani. Cu toate acestea, Imperiul latin, al carui prestigiu a fost partial refacut dupa dezastrul din aprilie 1205 de catre Henric I, si arhontii greci din Thracia mai aveau inca un cuvant de spus in desfasurarea ulterioara a evenimentelor.

In anii 1202-1205, taratul era confruntat cu revendicari teritoriale venite din partea regatului arpadian si a Imperiului latin. Din scrisoarea de la sfarsitul anului 1203 trimisa de Ionita papei aflam de litigiul de granita dintre tarat si Ungaria. Conflictul continua si dupa incoronarea lui Ionita de catre cardinalul Leon (noiembrie 1204) si va domina raporturile dintre cele doua state in cursul secolului al XIII-lea131. Scrisoarea lui Ionita din noiembrie 1204 se refera si la celalalt factor politic cu care este confruntat taratul vlaho-bulgar, Imperiul latin132. Latinii din Constantinopol, substituiti imparatilor bizantini, contesta lui Ionita dreptul de stapanire asupra tuturor teritoriilor sale, care apartineau de drept imperiului lor133. Regele maghiar Emeric vedea in Ionita un intrus "fara istorie" in lumea politica europeana, lipsit de dreptul de a ocupa un loc in "familia de regi" a vremii, iar imparatul Balduin, calauzit de politica restaurativa a inaintasilor sai bizantini, i-a contestat titlul imperial al suveranului vlaho-bulgar134.

In aprilie 1205, sub zidurile Adrianopolului, Ionita, ajutat de cumani, zdrobeste fortele cruciate si ia pe Balduin de Flandra prizonier. Dupa acest episod, folosind deruta latinilor, Ionita cucereste cea mai mare parte a Traciei, ceea ce are drept consecinta indepartarea dinatilor greci de cauza acestuia. Din ianuarie 1206, dinatii greci trec de partea noului imparat latin Henric I si-l ajuta pe acesta sa smulga taratului vlaho-bulgar cea mai mare parte a teritoriilor din Thracia pierdute de latini in 1205.

Moartea lui Ionita sub zidurile Thesalonicului (8 octombrie 1207) si urcarea pe tron a lui Boril (1207-1218) marcheaza inceputul unei noi perioade in evolutia raporturilor latino-bulgare, in care factorul latin se manifesta cu o superioritate din ce in ce mai evidenta135. Principala problema din punct de vedere bisericesc, dupa instalarea latinilor la Constantinopol, era restabilirea legaturilor dintre biserica occidentala si cea orientala.

In viziunea papei, aceasta insemna introducerea, odata cu cruciatii, a catolicismului, adica a doctrinei si a ritului roman ("Translato ergo imperio, necessarium ut ritus sacerdotii transferatur")136. Totusi, in instructiunile date, patriarhului latin din Constantinopol, Thomas Morossini, se arata mai moderat, admitand alegerea de episcopi greci acolo unde populatia este neomogena, cu conditia ca ei sa accepte hirotonia de la latini, si tolerandu-i pe greci pana la o viitoare hotarare a Sfantului Scaun.

In Conciliul de la Lateran (1215), papa Inocentiu al III-lea ia unele hotarari care demonstreaza faptul ca el considera Biserica orientala drept supusa. El se proclama conducator suprem al Bisericilor orientale si ii declara pe ceilalti patriarhi - de Constantinopol, Ierusalim, Antiohia - ca depinzatori ierarhic de Sfantul Scaun137. Un document datat 14 septembrie 1222, privitor la insula Cipru, arata ca se cerea de la clerul grec ascultare deplina in cele spirituale fata de arhiepiscopul si episcopul latin138.

Pentru papalitate, asocierea Bizantului avea sa fie, de acum inainte, mai mult decat in trecut, una din conditiile principale ale cruciadei de eliberare a Ierusalimului. Acest lucru a fost urmat si de catre succesorii lui Inocentiu al III-lea, Honoriu al III-lea, Grigore al IX-lea si Inocentiu al IV-lea. In viziunea lor, salvgardarea Constantinopolului si eliberarea Ierusalimului erau interdependente, de aceea cele doua actiuni erau puse pe plan de egalitate, iar in caz de necesitate urgenta, fireste, cea dintai capata prioritate139.



Pentru a contracara fortele din Peninsula Balcanica ostile Imperiului latin, papalitatea a recurs si la puterile regionale, mijloc de presiune permanenta, anume regatul ungar, si a instalat sau a permis instalarea, aici, in doua randuri, a unor detasamente ale "cruciadei permanente", ordinele calugarilor cavaleri (Teutoni-1211 si Ioaniti-1247)140.

Regiunile din nord-vestul Peninsulei Balcanice, pe linia Dunarii si a bazinului ei, au constituit unul din principalele terenuri de manifestare a prozelitismului catolic sub mantia protectoare a regalitatii ungare. Obiect de contestatie intre Ungaria si Bizant, ele au devenit, dupa prabusirea dominatiei bizantine la Dunare, la sfarsitul secolului al XII-lea, motiv de infruntare intre Regatul ungar si noile puteri care se afirmau in nord-vestul Peninsulei Balcanice, Taratul bulgar si Serbia, cu centrele de la Belgrad si Branicevo, transformandu-se in antagonism total dupa ce Ioan Asan al II-lea a rupt legatura cu Roma, iar papalitatea a dat mandat de cruciada regelui Ungariei, acordandu-i dreptul de a anexa si Bulgaria. Conflictul intre cele doua state, redeschis intre 1231-1232, cand regele maghiar Andrei al II-lea ocupa importantele centre de la Belgrad si Branicevo, a capatat o noua dimensiune dupa 1234, cand papalitatea a investit regalitatea ungara cu misiunea de cruciada in sud-estul Europei, in Bosnia, Slavonia si apoi si in Bulgaria, care parasise unirea cu Roma141; acum se manifesta hotarat in politica ungara intentia de cucerire a Vidinului, etapa a unui program balcanic mult mai larg.

Pana in ultimul sfert al secolului al XIII-lea, cand regatul arpadian incepe sa se dezintegreze sub actiunea conjugata a factorilor interni de disolutie si a celor externi, dominatia ungara in aceste regiuni a fost un prilej de continua infruntare cu Bulgaria si Serbia. Pentru latini, formula aliantei cu Ungaria impotriva Taratului vlaho-bulgar s-a impus de la sine, probabil chiar imediat dupa cucerirea Constantinopolului, cand conflictul cu Ionita devenise invitabil. Contestarea, in termeni similari, a legitimitatii statului vlaho-bulgar atat de catre latini cat si de catre unguri e indiciul convergentei intereselor si viziunilor, cadru excelent pentru incercari de stabilire a unor aliante intre cele doua forte142.

Un motiv imediat de apropiere intre latini si unguri a derivat din casatoria lui Bonifaciu de Montferat cu Margareta de Ungaria si preluarea de catre ei a regatului de Thessalonic. Stapanirea regiunii Syrmium, cu titlul de zestre, de catre Margareta inlesnea si legatura teritoriala intre cele doua regate143.

Dupa socul caderii Constantinopolului, grecii bizantini revenisera la viata. Au aparut trei state grecesti care revendicau succesiunea marelui imperiu. In est, o ramura a Comnenilor se stabilise la Trapezunt. La Vest, in Epir, o ramura a familiei imperiale Angelos fondase un principat. Despotul de Epir a cucerit, in 1224, Thessalonicul si si-a luat titlul de imparat. La Niceea, Teodor Lascaris, ginerele fostului imparat bizantin Alexios al III-lea Angelos, a pus bazele celui mai puternic stat grecesc. Prezenta patriarhului ortodox aici ofera legitimitate curtii sale. Pana la moartea sa din 1222, Teodor resise sa recupereze toate teritoriile din Asia pierdute in favoarea latinilor. Urmasul sau, Ioan Vatatzes, a cucerit toate fostele posesiuni bizantine, in afara de Constantinopol si suburbiile lui144.

Peloponesul se afla sub dominatia familiei de Villehardouin, ce se bucura de suficienta popularitate in randul grecilor, iar ierarhii latini adusi de franci erau considerati ca niste ghimpi pentru susceptibila Biserica ortodoxa. Grecii doreau sa se reuneasca cu Imperiul Ortodox renascut de la Constantinopol. Guillaume de Villehardouin avea chiar un plan de a pune mana pe Imperiul latin. In orice caz, era oricand gata sa participe in orice combinatie impotriva niceenilor145.

Dupa Adrianopol, papa il ameninta pe Ionita ca va permite Imperiului latin intarit cu trupe occidentale, si Ungariei sa-l atace. Dar el nu dorea acest lucru, pentru a anihila castigul dobandit prin atragerea lui Ionita la confesiunea catolica. Timp de mai multi ani s-a straduit sa inlature, prin diplomatie, conflictul dintre Taratul vlaho-bulgar si adversarii sai. Intre anii 1211-1213, o oaste transilvana condusa de comitele Ioachim, din care faceau parte sasi, romani, secui si pecenegi, vine la Vidin pentru a-l ajuta pe Boril impotriva razvratitilor. In 1214, Boril a incheiat o alianta cu latinii, eveniment ce a succedat intelegerii sale cu Ungaria146.

Ioan Asan al II-lea, in prima parte a domniei, a continuat politica predecesorului sau de apropiere de Ungaria, mai ales prin casatoria cu fiica regelui maghiar Andrei al II-lea, care i-a adus ca zestre regiunea Syrmium. Dupa moartea lui Robert de Courtenay (ianuarie 1228), Ioan Asan al II-lea se erijeaza in protector al Imperiului latin147. El propune baronilor latini casatoria fiicei sale cu mostenitorul tronului, Balduin al II-lea, care i-ar fi asigurat o pozitie importanta intre factorii de decizie ai imperiului148.

Teodor, despotul Epirului, s-a proclamat, in 1224, imparat si urmarea cucerirea Constantinopolului. Ioan Asan al II-lea, ca "protector" al Imperiului latin, il infrange decisiv pe Teodor la Klokonitza (9 martie 1230), preluand majoritatea posesiunilor sale si devenind suzeranul despotului Thessalonicului. In Serbia a sprijinit aducerea la putere a lui Vladislav Radoslav, in locul fratelui sau Stefan.

Dupa acest episod, Ioan Asan al II-lea incepe sa manifeste veleitati imperiale si se proclama "tar al bulgarilor si grecilor", revendicand tutela asupra Constantinopolului149. Insa in locul sau a fost preferat Jean de Brienne, care urma sa-si casatoreasca fiica cu Balduin al II-lea.

Noua politica bisericeasca a lui Ioan Asan al II-lea a fost consecinta desprinderii sale progresive de Roma si apropierea de Niceea, care a acceptat in cele din urma sa recunoasca Patriarhia de Tarnovo, consfintind pe aceasta cale independenta statului vlaho-bulgar150. Ioan Asan al II-lea ii inlocuieste in teritoriile cucerite pe ierarhii catolici, cu altii dependenti de Tarnovo.

Alianta incheiata intre Ioan Asan al II-lea si Ioan Vatatzes de la Niceea in a doua jumatate a anului 1235 a fost urmarea esecului celor doi parteneri de a-si asigura controlul la Constantinopol prin negocieri cu cruciatii sau cu papa. Ioan Asan al II-lea a fost silit sa abandoneze aspiratia sa de a domina Constantinopolul, dar el pastra cuceririle obtinute dupa 1230. Ioan Vatatzes a renuntat la obiectiile sale anterioare cu privire la autonomia bisericii din Tarnovo, confirmand astfel independenta Taratului vlaho-bulgar. Astfel s-a realizat "alianta ortodoxa" care a readus primejdia sub zidurile Constantinopolului151.

Dupa moartea lui Jean de Brienne (martie 1237), Ioan Asan al II-lea intreprinde o noua incercare de a obtine un nou rol important in conducerea Imperiului latin cu concursul papalitatii, dar nu reuseste. Papa il declara "schismatic" si protector al "ereticilor" si proclama la 27 ianuarie 1238, cruciada impotriva lui, investindu-l cu aceasta misiune pe Bela al IV-lea, care avea dreptul sa-si pastreze teritoriile cucerite. Ioan Asan al II-lea, dupa noi asedii ale Constantinopolului in cooperare cu Ioan Vatatzes (1239 si 1240), sfarseste prin a se desprinde din alianta cu acesta si permite ostilor cruciate sa treaca prin tara sa.

Spre sfarsitul domniei lui Ioan Vatatzes, papa Inocentiu al IV-lea trimite la Niceea un franciscan (1247), apoi pe Ioan de Parma (1249) cu scopul de a incerca reconcilierea dintre cele doua biserici si de a rupe alianta intre imparatul niceean si Frederic al II-lea152. Se puneau o serie de conditii: grecii sa recunoasca primatul papal, sa primeasca hotararile care nu erau in contradictie cu canoanele si dreptul de a primi apel de la greci, sa recunoasca Filioqve, nefiind obligati sa-l adapteze la Simbol153. In schimb, imparatul cerea: restituirea Constantinopolului, restaurarea patriarhului ortodox, parasirea teritoriului grec de catre imparatul si clerul latin, conditii cu care papa a fost de acord154. Incercarea a fost sortita esecului, in urma decesului celor doi factori de putere - imparatul si papa. In anul 1259, Ioan Paleologul l-a infrant decisiv pe Guillaume de Villehardouin in batalia de la Pelagonia, soldata cu recucerirea Constantinopolului la 24-25 iulie 1261155.

Mihail al VIII-lea (1261-1282) reia tratativele cu papalitatea, cu Grigore al X-lea (1271-1282), care il invita la conciliul din mai 1247. Conditiile puse imparatului bizantin erau: recunoasterea credintei si a primatului Bisericii romane, dreptul de apel la Roma si pomenirea papei in rugaciunile liturgice. Ierarhia bisericeasca constantinopolitana nu a fost de acord. Mihail al VIII-lea fiind amenintat de Carol de Anjou, recurge la violenta pentru a-i convinge sa fie de acord. La conciliul de la Lyon156 (7 mai-17 iulie 1274), prezidat de papa, s-a stabilit unirea. Consecinta, in plan politic, a acesteia a fost incheierea aliantei intre Imperiul Bizantin si Carol de Anjou157.

La 11 decembrie 1282, Mihail al VIII-lea Paleologul moare, oferind lumii tragicul spectacol al unui om excomunicat de ambele Biserici pe care incercase sa le uneasca. Marea ura a grecilor fata de latini se rasfrange asupra imparatului mort, caruia nu i s-a putut face o inmormantare crestineasca158.

In cele doua secole, de la schisma pana la sfarsitul secolului al XIII-lea, incercarile de unire formeaza un sir aproape neintrerupt. Unirea nu era decat moneda de schimb pe care Bizantul o oferea Occidentului pentru realizarea unui scop politic. In aceste tratative nu contau decat papa si imparatul, Biserica orientala fiind total ignorata. Promovarea acestui tip de politica a continuat si in perioada urmatoare. Astfel, in secolul al XIII-lea, intreaga Biserica rasariteana (bizantina, bulgara, sarba, rusa) a fost supusa, de catre cea apuseana, unei puternice presiuni, ce a cunoscut o mare intensitate in teritoriile cuprinse in aria de dominatie a regatului maghiar.







Politica de confidentialitate





Copyright © 2023 - Toate drepturile rezervate