Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Curentele avangardiste


Curentele avangardiste




Curentele avangardiste

Triumful irationalului si refuzul de a accepta prezentul se exprima mai ales prin intermediul curentelor de avangarda artistica, continuatoare ale miscarilor care inca din primii ani ai secolului douazeci au repus in discutie esenta manierelor traditionale de reprezentare a realitatii. Tot razboiul este acela care, si in acest domeniu, a amplificat reactiile provocand respingerea brutala a unei societati si a unei culturi "burgheze" carora li se imputa responsabilitatea marelui macel. Astfel, sunt desemnate drept dusmani ai umanitatii nu numai ideologiile care au impins statele europene sa se lupte intre ele - nationalis­mul, imperialismul etc. -, dar si cele care, timp de doua secole, au constituit baza "civilizatiei" occidentale - liberalismul, de­mocratia, umanismul etc., si al caror caracter fariseist si absurd a fost scos la lumina de atrocitatile razboiului.




Din aceasta atitudine de refuz a realitatii, in plin razboi (1916), la Zürich, in mediile exilatilor politici din diferite tari adunati in jurul scriitorului Tristan Tzara si a pictorilor Marcel Duchamp si Francis Picabia, ia nastere miscarea de revolta cu numele de "dada", inspirata de primele bolboroseli ale copila­riei. Ideea de baza a acesteia este ca arta si literatura ar trebui sa ajute omul sa-si regaseasca spontaneitatea primitiva, strivita sau pervertita de civilizatia industriala. Pentru aceasta trebuia sa se rupa orice legatura cu cultura burgheza sau, si mai bine, aceasta sa fie distrusa prin luarea ei in deradere si prin provoca­rile de orice fel, care sa aiba ca scop anihilarea formei si conti­nutului sau. Dupa razboi, nucleul dadaist paraseste Elvetia pen­tru a se instala la Berlin, de unde se va extinde spre Koln, Amsterdam, New York, dar mai ales Paris, locul de intalnire al scriitorilor si artistilor care au suferit ei insisi, spiritual si fizic, traumatismul razboiului si care impartasesc furia nihilista a fondatorului miscarii "dada". in martie 1919, in jurul lui André Breton, Louis Aragon si Philippe Soupault, este creata revista "Literatura" al carei obiectiv declarat este distrugerea "falsilor idoli". Sustinand impreuna cu Tzara, dezarticularea totala a limbajului si cu Picabia respingerea absoluta a oricarui subiect, noua scoala pretinde ca a gasit forme de exprimare revolutionara. in Germania, avantajata de infrangere si de evenimentele din 1918-1919, miscarea capata un caracter mult mai politic decat in Franta si isi indreapta preferinta catre artele plastice reprezentate de Georg. Grosz la Berlin, caricaturist feroce al burgheziei si al militarismului german, de Hans Arp si Max Ernst la Koln si de Kurt Schwitters la Hanovra.

Tam-tam-ul provocator al ramurei pariziene a dadaismu­lui si actiunea sa exclusiv distrugatoare ii va determina curand pe membrii sai cei mai creativi, in special echipa de la revista "Literatura" sa paraseasca miscarea. Rupand legaturile cu Tzara, Andre Breton, Louis Aragon, Paul Eluard si Robert Desnos vor lansa in 1922 curentul suprarealist, al carui Manifest va fi publicat doi ani mai tarziu de A. Breton. Desigur, si aici este vorba de promovarea unui nonconformismn violent, supra­realistii, ca si predecesorii lor recurgand la provocare si la scan­dal. Numai ca, la aceasta dorinta de a distruge valorile morale si estetice existente, se adauga grija de a recladi o cultura bazata nu pe umanismul traditional ci pe sinceritatea care exista in orice fiinta omeneasca. De aici ideea de a crea noi forme de arta si de poezie dand curs liber universului oniric al fiecaruia, practicand scrierea mecanica "fara nici un control exercitat de ratiune, in afara oricarei preocupari estetice si morale".

Avangarda suprarealista va ocupa timp de sapte sau opt ani primul loc pe scena culturala, aducand materiale si forme noi de exprimare in poezie (Breton, Aragon, Desnos, Eluard), in pictura (Picabia, Ernst, Magritte, Miro, Dali), in sculptura (Germaine Richier, Hanz Arp) si in cinematografie prin Louis Bunuel ("Cainele andaluz"), Rene Clair si Jean Cocteau. Indreptandu-si atentia catre individ, a carui imaginatie si univers oniric creeaza o "realitate" care nu exista decat in viziunea artistului si a spectatorului, aceasta pastreaza din radacinile dadaiste o inclinare exagerata pentru revolta pentru a nu da impresia ca are vreo legatura cu marea inspiratie novatoare ce pare sa-si fi facut aparitia odata cu Revolutia din Octombrie. Si asta pentru ca numerosi suprarealisti vor adera la Partidul Comunist cu care impartasesc dorinta de a rupe cu ordinea burgheza. Aspiratia lor spre independenta si anarhismul lor latent vor sfarsi in curand prin a se lovi de tendintele centralizatoare si totalitare ale unei organizatii care, la sfarsitul anilor douazeci, va suporta primele efecte ale rigiditatii staliniste. De aici decurg caile divergente care ii vor impinge pe o parte dintre ei sa se apropie din nou de spiritul libertin, chiar nihilist, de revolta dadaista, ca Andre Breton, in timp ce altii se vor angaja total in ideologia Partidului Comunist fara sa se rupa total de estetica suprarealista care a marcat profund epoca si s-a extins dincolo de fronturile Hexagonului, asa cum este cazul lui Paul Eluard.

Ca si curentele de avangarda care i-au precedat - fovism, cubism, futurism, dadaism -, suprarealismul este in acelasi timp o miscare culturala transnationala care are ramificatii in mai multe tari europene si din afara Europei, dar si un fenomen "parizian" care s-a instalat pe acel "Mal stang", ce reprezinta la mijlocul anilor douazeci polul principal al artelor si al literelor. Marturie ramane concentrarea deosebit de mare de creatori care s-au instalat in capitala franceza si care frecventeaza celebrele centre ale cosmopolitismului cultural reprezentate de marile berarii din Montparnasse: Le Dome, La Coupole, La Rotonde sau La Closerie des Lilas. Scriitorii americani ai "generatiei pierdute" ca Scott Fitzgerald, Ernest Hemingway si Henri Miller, se alatura aici exilatilor care fug de represiunea dictaturi­lor mediteraneene si balcanice in asteptarea diasporei antinaziste a anilor treizeci, si pictorilor straini care formeaza marile "batalioane" ale asa numitei "Scoli din Paris" in care figureaza printre altii italianul Modigliani, lituanianul Soutine si rusul Chagall.

Spre deosebire de miscarea dadaista si de suprarealism, expresionismul nu constituie un fenomen cu totul nou in Europa de dupa razboi. Tot fenomen transnational, dar al carui epicentru se situeaza in Germania, acesta a inceput sa se manifeste in fapt in aceasta tara, cu patru sau cinci ani inainte de izbucnirea razboiului, ca o reactie impotriva impresionismului. In loc sa incerce sa reproduca impresia provocata de lumea exterioara, artistul incearca sa exprime prin intermediul operei sale, viziunea sa despre lume si propria-i personalitate. Armonia formelor si a culorilor devine astfel un scop secundar, iar ceea ce conteaza este incercarea de a atinge cele mai inalte culmi ale exprimarii. Respingand ca si futurismul italian, conformismul mic-burghez, expresionismul german, asa cum se dezvolta in anii 1910 la München, Berlin si Dresda, isi are radacinile intr-o traditie "germanica" datand cel putin din timpul lui Grünenwald. Aceasta nu-i impiedica insa pe promotorii sai sa se lase influen­tati de acea vasta miscare care inca de la sfirsitul secolului al XlX-lea viza exaltarea energiei vitale sub toate formele sale si de pictorii straini de cultura germana cum ar fi Paul Cezanne. Paul Gauguin si Vincent Van Gogh.



In concluzie, Germania, cu a sa framantata si cu eferves­centa sa culturala, constituie pentru acest curent un teren favo­rabil in perioada de dupa razboi, teren ce devine in anii doua­zeci centrul de predilectie al expresionismului. Mai intai tre­buie subliniat expresionismul pictural reprezentat in primul rand de Max Beckmann, Otto Dix, George Grosz. Lionel Feininger (intalnit si in alte curente de avangarda), Ernst Ludwig Kirchner, Emil Nolde si Max Pechstein. Trebuie de asemeni sa amintim ca in acest domeniu al artelor plastice, miscarea expresionista va avea cele mai multe ramificatii europene prin austriacul Oskar Kokoschka, cehul Kubin, norvegianul Edvard Munch, rusul Kandinski, belgienii James Ensor si Van den Berge, danezul Sorensen si o serie de pictori francezi sau straini care traiesc in Franta si care, fara sa se alature in mod intentionat scolii expresioniste, au fost influentati puternic de aceasta, cum sunt Marcel Gromaire, Georges Rouault, Henry de Waroquier, Edouard Goerg, Chad'me Soutine si Amedeo Modigliani.

Exista de asemeni o literatura, in special o poezie expre­sionista ilustrata de Georg Trakl, Franz Werfel, Gottfried Benn, Georg Heym, J-R Becker, care isi va exercita influenta asupra multor scriitori printre care Rainer Maria Rilke, ca si o muzica expresionista, revista Der Blaue Reiter (Calaretul albastru), fondata de pictorii Paul Klee si Vasili Kandinski, numarand printre colaboratorii sai pe compozitorul Arnold Schönberg si pe cei doi principali discipoli ai acestuia, Alban Berg si Anton Webern. insa aceasta miscare va crea poate operele sale cele mai originale mai ales in domeniul spectacolului.

In primul rand cinematograful, care a constituit in Germania sectorul de predilectie al curentului expresionist, asigurandu-i acestuia o larga difuzare. Exprimand nelinistea individului si framantarile societatii intr-o lume ce pare sa se scufunde, acesta isi gaseste subiectele baroce si tulburatoare in traditia legendara (Nosferatu de Murnau), in faptul divers respingator si banalizat (M. le Maudit de Fritz Lang), sau in reprezentarea unei lumi robotizate si manipulate politic care o prefigureaza pe cea din perioada crizei si a infloririi nazismului (Metropolis de F. Lang, 1926). Cat despre forma expresionista, aceasta se bazeaza pe folosirea clar-obscurului, a jocului agitat si plin de grimase al actorilor, a costumelor insolite si a unui decor angoasant ce reprezinta un peisaj urban cu stradute stra­juite de case subrede.

In al doilea rand teatrul, care, inca inainte de 1914, a fost puternic influentat de estetica expresionista a operelor lui Georg Kaiser, Fritz von Unruh, Karl Sternheim, iar dupa razboi de piesele lui Ernst Toller animate de un violent spirit satiric si anticonformist si a caror punere in scena trece peste toate tra­ditiile existente. Acestea din urma vor influenta profund teatrul politic al lui Bertolt Brecht si al lui Erwin Piscator.








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate