Politica pontica a Casei de Austria in izvoare umaniste si cartografice din secolul XVI

Politica pontica a Casei de Austria in izvoare umaniste si cartografice din secolul XVI

Conflictul de interese ce a nascut in secolul XVI confruntarea

permanenta intre Habsburgi si Imperiul otoman pentru castigarea

suprematiei in Europa si Mediterana a avut drept consecinta fireasca si

planul extinderii sferei de influenta politica a Casei de Austria la gurile

Dunarii si in bazinul pontic. Daca imparatul Carol al V-lea a preferat sa

stavileasca expansiunea otomana in Mediterana, pentru a proteja mai

intai interesele economice si politice ale Spaniei, fratelui sau, Ferdinand

de Austria, i-a revenit sarcina, deloc usoara, de a apara granita sudica a

Imperiului german si de a rezolva problema succesiunii Ungariei.

Interesele, ambitiile si viziunea politica diferita i-au facut pe cei doi

frati sa acorde o importanta deosebita punctelor strategice prioritare pe

care le aveau de aparat. Pentru Ferdinand, dupa lupta de la Mohács,

(1526) obtinerea „Coroanei Sfantului Stefan“ nu a fost doar o problema

de ambitie personala sau de legitimitate dinastica, ci si o problema de

aparare a teritoriilor patrimoniale austriece.

Situatia din Ungaria devenise periculoasa din momentul in care,

prin alegerea succesiva a doi regi (Ioan Zápolya – in 1526 – si Ferdinand

de Austria – in 1527), incoronati amandoi cu „Coroana Sfantului Stefan“

de acelasi episcop si in acelasi loc sacru de confirmare a legitimitatii – la

Alba Regala – tara era scindata in doua, atat din punct de vedere politic

cat si geografic, turcilor lasandu-li-se cale libera de imixtiune. Pe tot

parcursul conflictului, ce nu avea sa se sfarseasca, practic, decat dupa

1687, prin luarea in stapanire a Transilvaniei de catre Habsburgi,

partidele nobiliare maghiare – filo-turca si filo-austriaca – s-au tot grupat

si regrupat, apeland periodic la sprijin otoman sau la cel al Casei de

Austria, in speranta ca se va putea reface unitatea politica si geografica a

regatului. Lupta permanenta a dus insa la rezultate dezastruoase, total

opuse planurilor marii nobilimi maghiare. S-au pierdut teritoriile

Ungariei estice, aflate initial sub jurisdictia lui Ioan Zápolya – unde turcii

se instalau in 1541; Banatul a fost ciuntit, in 1552, prin ocuparea

Timisoarei si organizarea unui nou beglerbey-lic in zona, iar Ungaria de

vest intra in componenta teritoriilor patrimoniale ale Habsburgilor.

Evident, expansiunea otomana pe cursul mijlociu al Dunarii l-a

speriat de la inceput pe Ferdinand de Austria, care a sperat ca poate

contracara acest fenomen prin extinderea propriei sfere de influenta in

flancul Imperiului otoman, la Dunarea de Jos si in bazinul pontic. In acest

joc de interese, mai ales dupa 1541, miza nu a mai fost doar Ungaria, ci si

Transilvania, considerata, atat de „regele romanilor“ cat si de sultanul

Süleyman I, indisolubil si organic legata de celelalte doua tari romane.

La randul sau, imparatul, fara a abandona niciodata ideea „apararii

crestinatatii“ si a necesitatii luptei cu turcii, nu a considerat ca obiectiv

principal confruntarea cu Imperiul otoman in cadrul unui razboi

„national“, de aparare a granitelor. A fost convins ca lupta cu turcii este o

sarcina a tuturor principilor crestini, care urmau a fi condusi in aceasta

intreprindere de papalitate si de imparat. Bineinteles – credea Carol – ca

in momentul in care s-ar fi pus in miscare o asemenea glorioasa armata

„cruciata“ s-ar fi putut obtine realizarea visului bunicului sau, imparatul

Maximilian I, care din 1518 dorise restaurarea dominatiei crestinilor in

Bizant. De altfel, confruntarea intre Carol si Süleyman, desi s-a facut pe

frontul din Mediterana, pentru apararea unor interese locale, nu a fost

lipsita de justificarea ideologica permanenta a restabilirii legitimitatii

politice in Bizant.

Interesant este ca ambii suverani s-au considerat, pe baza unei

argumentatii juridice, diferite dar la fel de solide, continuatori de drept si

detinatori legitimi ai coroanei Imperiului bizantin, vazand in adversar un

uzurpator al demnitatii imperiale. In acest sens, este elocvent faptul ca in

relatiile diplomatice, destul de firave, existente intre cei doi monarhi,

ambii au evitat a-si adresa vreodata titlul de „imperator“. Este de

remarcat ca un succes diplomatic notabil inregistrat de Ferdinand de

Austria, care, dupa 30 de ani de eforturi, sustinute pe cont propriu, pentru

a fi recunoscut de sultanul Süleyman I ca partener egal de discutie,

obtinea, dupa 1559, recunoasterea, in formula de protocol a variantei

otomane a tratatelor de pace din 1559 si 1562, a titlului de „imparat ales

al Imperiului germanilor“ si „de rege al Romei“. In tratatele ulterioare,

insa, aceasta formula de protocol dispare, fiind inlocuita in 1568, cu

termenul de „rege al Romei“, „ales intre mai marii credintei crestine“.

Imparatul nu putea sa-si concentreze toate eforturile militare pentru

a sustine lupta cu turcii, pentru ca razboiul declansat cu Franta, inca de la

sfarsitul secolului al XV-lea, pentru suprematia in Italia, bloca insemnate

efective si o infrangere definitiva pe acest front i-ar fi putut costa pe

Habsburgi chiar pierderea demnitatii imperiale. In plus, sentimental dar si

financiar, Carol al V-lea era strans legat de Spania, ce-i revenise prin

mostenire pe linie materna. Acest regat se afla tocmai la confluenta unui

„tir“ concentrat al fortelor militare franceze si otomane si alianta

franco-turca, ce se conturase inca din 1525, punea serios in pericol

pozitia lui Carol in Spania, dar si in Imperiu. In apararea Mediteranei nu

era vorba, deci, de opacitatea in sesizarea pericolului ce ameninta granita

estica a Imperiului, ci pur si simplu de o optiune politica prioritara,

dictata de situatia de moment.

Ambasadorul venetian Marco Contarini facea o analiza detaliata a

veniturilor si incasarilor ce-i reveneau lui Carol din statele sale si

ierarhiza, in functie de acest criteriu, importanta lor. Pe primul loc se

situa Spania, cu veniturile adunate de cele trei ordine religioase

(Santiago, Alcantra si Calatrava) pe care Ferdinand de Aragon obtinuse,

cu multa amabilitate de la papa Alexandru al VI-lea sa le supuna

coroanei, pentru a le „impiedica sa ridice Regatul impotriva Regelui“.

Tot Spaniei ii reveneau si bogatiile aduse din Peru („pare un lucru

incredibil dar este purul adevar, cu siguranta ca intreaga Spanie, printr-o

asemenea prada, este plina de aur“). Urmau enumerate Tarile de Jos (de

unde se aduna toti „banii lichizi pentru cheltuielile curtii“), Sicilia si

Neapole, care, „desi teritorii bogate, nu trimit cu regularitate sumele

datorate si nici nu se achita de obligatiile militare, ci mai degraba trimit

daruri in natura, numite servicii“ (asemenea produse erau sofranul,

granele, vinul si uleiul).

Era clara observatia lui Contarini, care informa ca imparatul nu

putea miza decat pe posesiunile sale occidentale, pe care si le rezervase

drept teritorii patrimoniale. Aceasta realitate il facea pe reprezentantul

Spaniei in Tarile de Jos, Granvella, sa afirme ca imparatul „nu scoate din

posesiunile germane nici valoarea unei alune“.

Numirea lui Ferdinand ca loctiitor imperial si impunerea sa ca

„rege al romanilor“, in ianuarie 1531, nu au facut decat sa scindeze

Imperiul intre doi conducatori. Dorinta lui Ferdinand de a extinde

dominatia Casei de Austria in Ungaria, Transilvania si, de aici, la gurile

Dunarii era in ochii lui Carol o incercare prin care fratele sau dorea sa-si

impuna autoritatea in imperiu, arogandu-si misiunea de aparator al

posesiunilor patrimoniale habsburgice si de continuator al politicii de

expansiune in centrul si sud-estul Europei, dusa de imparatul Maximilian

I.

La randul sau, Ferdinand era constient de importanta strategica a

Dunarii de Jos, daca ar fi putut-o folosi drept granita naturala a

posesiunilor sale. Preluand „mostenirea ungara“, Ferdinand intelegea sa

se intoarca la planul de expansiune maghiara formulat in secolul al

XIV-lea de Ludovic de Anjou, care cauta sa constituie in teritoriul

extra-carpatic, la gurile Dunarii si Marea Neagra, un „coridor“ de

siguranta, atat pentru traficul comercial, cat si pentru securitatea

granitelor, in conditii in care accesul spre Adriatica era sistematic oprit de

Venetia. In secolul al XVI-lea, prezenta Imperiului otoman pe litoralul

dalmat era si mai periculoasa. Desi situatia politica se schimbase radical

si Marea Neagra devenise o „mare turca“, ceea ce insemna un serios

obstacol in calea comertului, importanta strategica a gurilor Dunarii si a

accesului in bazinul pontic nu scazuse cu nimic. Existenta Tarii

Romanesti si a Moldovei, ca entitati politice distincte la granita cu

Imperiul otoman, le faceau puncte strategice deosebit de importante in

lupta Habsburgilor de a reface echilibrul de forte la Dunare, rupt in 1526.

Planul maximal, consideram ca a fost de la inceput atingerea

limesului danubian si a bazinului pontic. In functie de imprejurari si, mai

ales din lipsa mijloacelor de actiune armata, Ferdinand s-a multumit sa

ceara lui Süleyman, cu obstinatie, recunoasterea drepturilor sale in

Ungaria „Inferioara“ sau macar in Transilvania, dar nu a renuntat

niciodata la tratative diplomatice care sa-i permita extinderea influentei

politice in spatiul extra-carpatic.

De altfel, argumentatia politica pentru o asemenea actiune era bine

cristalizata din primii ani ai secolului al XVI-lea. In 1502, raguzanul

Felix Petancici, in proiectul de cruciada inaintat regelui Ungariei,

Vladislav al II-lea, mentiona importanta strategica a „coloniei romanilor“

numita „Dacia de cei din vechime“. Ideea aceasta era preluata de

Johannes Cuspinianus, care adauga un alt amanunt important: Imperiul

Roman a stapanit din Galia pana in Dacia si la Marea Neagra, deci

granita fireasca a „Sfantului Imperiu roman de natiune germana“ nu poate

fi in sud-est decat limesul danubian, unde se afla odinioara Dacia.

Umanistii germani nu faceau decat sa preia argumentatia politica,

etnografica si filologica adusa pentru prima data in discutie de invatatii

italieni, in secolul al XV-lea si completata in tot cursul secolului al

XVI-lea. Interesant era cum cei aflati in serviciul Habsburgilor incepeau

sa politizeze ideea de „Dacia“ si de „romanitate“. Astfel, inca din 1526,

Michael Bocignoli, aflat la acea data in misiune diplomatica pentru Carol

Quintul, nota in scrisoarea adresata secretarului imperial Gerard de

Plaines (Geraldo Plania), despre importanta politico-strategica a Tarilor

Romane, care, unite toate trei, ar putea stavili inaintarea turcilor; in

schimb, daca Tarile Romane ar capitula „s-ar sfarsi curand si cu ungurii

si polonii“. Ideea importantei strategice avea sa revina ca un leit-motiv la

Johannes Cario, Nicholaus Olahus, dar si la multi dintre agentii

diplomatici trimisi dupa 1527 de Ferdinand in Tarile Romane si Imperiul

otoman, cum erau Georg Reicherstorffer, Tranquillus Andronicus,

Cornelius Duplicius Sceperus, Antonio Verancsiscs, pentru a nu aminti

decat pe cei mai cunoscuti.

La 2 aprilie 1533, inainte de a porni in solie la Constantinopol,

Cornelius Sceperus scria lui Nicolaus Olahus despre importanta Tarii

Romanesti pentru rezistenta Ungariei. Daca ajutorul din partea romanilor

nu era totdeauna sigur, el considera ca, in ciuda oricaror dificultati, este

convins ca „singura salvare pentru Ungaria nu poate veni decat de la

romani“.

In 10 octombrie 1538, agentul lui Ferdinand, Ioan Pastor, relata

campania lui Süleyman in Moldova si explica detaliat ce consecinte grave

ar putea avea intrarea acestei tari in sistemul politic otoman. Daca

Moldova este cucerita de turci, acestora le va fi mult mai usor sa ajunga

in imperiu decat de la Constantinopol. „Din Moldova prin Cassovia pana

la Praga nu sunt decat 92 de mile („milliar“) , de la Praga la Nürnberg

38, in total 120. De la Constantinopol pana la Belgrad sunt 120 („milliar

120“) de la Belgrad la Buda 40, de la Buda la Viena 32, in total 192“.

Dupa 1549, Anatonio Verancsics scria si el ca toti principii crestini,

deci si imparatul, trebuie sa vegheze ca macar Transilvania sa fie salvata.

Pentru ca aceasta, „cu Tara Romaneasca si cu Moldova sa nu cada in

puterea turcilor. Caci daca s-ar intampla aceasta nenorocire –de care sa ne

fereasca Dumnezeu – atunci turcii patrunzand in ea tocmai ca pana/ de

spart lemne/ in trunchiul unui copac, vor avea putinta sa ajunga usor la

oricare din tarile vecine ale crestinilor fara mare lupta si suprimand chiar

numele Dunarii vor impinge mai adanc in Germania Istrul si vor

intinde mai departe stapanirea lor “. Intr-o alta scrisoare, mentiona ca

reunirea celor trei tari romane sub stapanirea otomana reprezenta un

pericol chiar pentru sultan, pentru ca acestea ar forma o singura tara si

s-ar putea oricand rascula. Era clar ca in epoca erau binecunoscute

potentialul militar al romanilor si forta lor de rezistenta. Interesanta este

aprecierea ca sultanul considera o greseala transformarea celor trei tari

romane in provincii otomane, deoarece punerea lor sub o jurisdictie

comuna ar fi dus nemijlocit la unirea lor si la existenta unui permanent

pericol de rascoala.

In secolul al XVI-lea, Transilvania devenea pentru tot Occidentul

simbolul rezistentei in fata expansiunii otomane si lupta imperialilor de a

o cuceri era justificata prin importanta strategica a Transilvaniei:

„… daca este pastrata Transilvania si este pierduta Ungaria aceasta va

putea fi recuperata cu usurinta … dar odata pierduta Transilvania va fi

foarte greu sa se recupereze campia maghiara“.

Chiar papalitatea a considerat teritoriul intra-carpatic drept un

bastion natural impotriva invaziei otomane si, in acelasi timp, zid de

aparare a catolicismului. In 1583, se fonda la Cluj Seminarul iezuit, pe

cheltuiala Sfantului Scaun, sub conducerea celebrului Antonio Possevino.

Lucrarea elaborata la scurt timp de acesta, La Transilvania, demonstreaza

interesul sporit al lumii occidentale pentru spatiul intra si extra-carpatic,

de-a lungul liniei Dunarii. Chiar in primele capitole ale lucrarii sale,

Possevino, tratand perioada razboaielor daco-romane si epoca lui

Hadrian, readucea in discutie o idee deja mult vehiculata in secolul al

XVI-lea, incepand cu Johannes Cuspinianus, anume: Dunarea este usor

de a fi folosita drept granita si obstacol natural la limes-ul Imperiului,

unde „Dacia” fusese, odinioara un zid de aparare. (… et servendo come di

antimurale, o fossa al imperio Romano quel nobile fiume al Danubio)

Importanta strategica si militara era scoasa in evidenta in decursul

secolului al XVI-lea si de ambasadorii venetieni la curtea lui Ferdinand

de Austria, care considerau ca, cine reusea sa ocupe definitiv

Transilvania, putea transa conflictul din Ungaria estica in favoarea sa.

Din Transilvania se puteau recruta efective pana la 80.000 de persoane,

excluzandu-se grosul populatiei romanesti, care, fiind in stare servila, nu

avea voie sa poarte arme, desi „era bine instruita”. Asemenea efective

deveneau o amenintare pentru otomani, daca Transilvania ar fi intrat

definitiv in componenta teritoriilor controlate de Ferdinand de Austria. In

plus, la inceputul anilor ’50 ai secolului al XVI-lea, provincia se bucura

de o situatie economica prospera, datorata minelor si comertului. In epoca

„fratelui George”, minele aduceau 350 000–400 000 de taleri pe an, iar

tranzitul comercial, dinspre centrul Europei spre Imperiul otoman si

nordul Marii Negre, era foarte activ (perchestava continuamente in quella

provintia et comprava et vendeva come mercate, contrattando con Turchi

et Tartari)

Concluzia ambasadorului venetian, Michele Suriano, era clara in

ceea ce privea imixtiunea lui Ferdinand de Austria in Transilvania, de

unde ar fi putut porni usor ofensiva pentru reunificarea Ungariei, ,,perche

non ha forza importante che l’impedischa, ne passo difficile, che il

ritenga, massime stando la Transilvania alla divotione sua, dalla qual

sempre potria haver soccorso di vettovaglie, di munition et di gente”

Justificarea ideologica nu s-a facut, in secolul al XVI-lea doar pe

calea scrierilor teoretice, care, politizand ideea de Dacie romana si a

unitatii de neam, legitimau prezenta Habsburgilor la Dunarea de Jos, ci si

prin cartografie, care trasa, de fapt, liniile strategice de actiune ale Casei

de Austria spre Marea Neagra.

La prima vedere, izvoarele cartografice ar parea lipsite de o

implicatie ideologica sau politica, datorita realitatii geografice obiective

pe care o au de infatisat. Situatia este insa cu totul alta, mai ales in Evul

Mediu, cand descrierea geografica era strict tributara nu numai

cunostintelor de moment, ci si intereselor politice si conceptiei celui ce

alcatuia harta. Cunostintele in domeniul geografic si cele de tehnica in

cartografie nu erau standardizate. Oricum, orice harta, chiar in epoca

moderna, poate trada convingerile politice ale autorului ei sau poate servi

interesele multiple (strategice, economice) ale celui ce a comandat-o.

Avand in vedere toate aceste aspecte, ne-am oprit, in cele ce urmeaza,

asupra catorva izvoare cartografice, ce arata clar interesul, sporit de la o

etapa la alta, al Habsburgilor pentru regiunea gurilor Dunarii si pentru

bazinul pontic. Datele istorice, geografice si politice ce insotesc

asemenea harti justifica opinia noastra ca in secolul al XVI-lea

cartografia, alaturi de scrierile propagandistice umaniste, a servit

intereselor casei de Austria legate de inceputurile politicii sale pontice.

Cea mai veche harta ce o putem aduce marturie pentru interesul,

abia schitat in aceasta perioada, al Habsburgilor pentru bazinul Marii

Negre este cea din 1512, elaborata de Vesconte Maggiolo, Atlante

Nautico. Atlasul, alcatuit de cartograful italian, probabil de origine

genoveza si inrudit cu celebrul autor de harti din secolul al XIII-lea,

Pietro Vesconte, prezinta cateva aspecte demne de luat in seama. In ceea

ce priveste realitatea infatisata, ea este cea a lumii secolului in care a trait

autorul, atlasul in sine fiind o culme a artei cartografice medievale

traditionale. A fost foarte mult folosit in epoca de catre navigatori, dar

ceea ce intereseaza pentru subiectul luat in discutie este pentru cine a fost

elaborat. Informatia de pe foaia de titlu potrivit careia „Vesconte de

Maiolo composuy hanc cartam in Neapole de anno domini 1.5.12 die X

marcy” atesta faptul ca Vesconte Maggiolo a compus harta pentru curtea

spaniola, fapt demonstrat de amanuntele deosebit de bine notate in

legatura cu tarmul european al Oceanului Atlantic si cu Mediterana.

Lipsesc regiunile din Europa de Nord si Marea Baltica, ceea ce denota

clar lipsa de interes pentru aceasta zona, nu absenta cunostintelor. Scara

folosita pentru redarea distantelor este corecta, cu cateva mici diferente

(de ordinul zecimilor de milimetru). Interesul vadit pentru Mediterana,

Italia, Franta si Spania face posibila concluzia ca acest izvor cartografic a

fost comandat chiar in momentul izbucnirii conflictului

hispano-habsburgo-francez (1512).

In volumul II al atlasului, harta nr. 2 prezinta, ca pe o continuare

fireasca a Mediteranei, Marea Neagra si puterile limitrofe. Interesant este

ca linia unificatoare intre centrul Europei si bazinul pontic este chiar

cursul Dunarii, prezentat rectiliniu, ca o trasatura de unire intre Imperiul

german si Marea Neagra. Importanta strategica a marelui fluviu european

este marcata si de faptul ca, de aceasta data, reprezentarea politica

primeaza asupra corectitudinii detaliului geografic, respectat cu grija in

cazul altor harti. In maniera medievala, stapanirea politica este marcata

de imaginea persoanei monarhului asezat pe tron. Cu mai mult sau mai

putina exactitate sunt reprezentati urmatorii suverani: „imparatul

Germaniei” – la izvoarele Dunarii, „regele Ungariei” la sudul Dunarii,

Transilvania (Seten Castra) ca unitate distincta ocupa nordul Dunarii;

„regele Poloniei” este plasat – complet incorect – la varsarea Dunarii.

Mai apare „regele Cumaniei” in nordul Marii Negre si „regele Rusiei” la

nord de Polonia. Din aceasta grupare se poate deduce importanta data de

cartograf puterilor politice din zona si plasarea lor in contextul

confruntarii cu pericolul venit din rasarit tatarii (tartaro, plasati dincolo

de Nistru) si turcii prezenti la sudul Marii Negre si pe coastele Africii. In

cazul acestor „invadatori”, nu se marcheaza decat simplu numele

poporului (turcho, tartaro), fara vreun titlu protocolar. Aceeasi lipsa de

pretuire se vadeste si in cazul Constantinopolului in dreptul caruia nu este

marcata nici o stapanire, desi, la 1512, prezenta turcilor in capitala

Imperiului bizantin era o realitate prea bine cunoscuta. Omisiunea se

leaga, credem noi, tocmai de nerecunoasterea legitimitatii acestei

stapaniri. Se observa, deci, o grupare a fortelor politice chemate sa joace

un rol in confruntarea pentru bazinul pontic. Faptul ca Rusia este

prezenta intre aceste puteri, ne face sa ne gandim, la alianta perfectata de

Maximilian I, in 1498, cu marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea,

impotriva Poloniei si cu scopul de a-si facilita ascensiunea pe tronul

Ungariei.

Trecand de la aceasta reprezentare indirecta a intereselor

Habsburgilor in zona Dunarii de Jos, se poate lua in discutie harta lui

Lazarus, Tabula Hungariae ad quator latera, elaborata in 1528. De

aceasta data, dedicatia este clara, dupa cum usor de identificat este si

persoana autorului. Acesta, dupa cum singur marturiseste, a fost secretar

al „raposatului cardinal,/ episcop/ de Strigoniu, Toma”, (Tamás Báckocs,

mort la Mohács in 1526). Lazarus a desenat aceasta harta la comanda

expresa a noului rege al Ungariei, Ferdinand „infante de Spania si

arhiduce de Austria”. Era firesc, deci, sa-si informeze suveranul despre

toate amanuntele legate de geografia si istoria teritoriilor pe care acesta le

revendica. Pe doua coloane, in latina si germana, Lazarus noteaza datele

necesare justificarii preluarii puterii politice in zona, chiar daca acestea

sunt usor deformate. In vechime, spune cartograful, Ungaria a fost

populata de cei „numiti de greci – geti sau sciti, iar de romani – daci”,

apoi este mentionata stapanirea exercitata aici de romani, de migratori, de

unguri, pana la aparitia turcilor la linia Dunarii si pana la cucerirea

Belgradului de catre acestia.

La numai 4 ani (1532) de la harta lui Lazarus, era publicata la

Anvers una dintre cele mai cunoscute harti ale epocii, Chorographia

Transylvaniae a lui Johannes Honterus, ilustrul reformator brasovean. De

aceasta data, harta Transilvaniei cuprindea cele mai mici detalii. Avand

in vedere ca harta este dedicata tot lui Ferdinand, este lesne de inteles

interesul politic, militar si economic al acestui izvor cartografic deosebit

de amanuntit.

In 1544, cand Ferdinand de Austria se chinuia in van sa mai

recupereze pe cale diplomatica Ungaria estica, transformata de turci in

pasalacul de la Buda, aparea o lucrare cu mare circulatie in epoca,

Beschreibung aller Länder sau Cosmografia lui Sebastian Münster

(1544), reeditata in 1546, 1548 si 1550, tradusa in franceza si engleza

(1552). Realizarea cartografica este modesta, fiind mai degraba o

insiruire pe orizontala si pe verticala a teritoriilor aflate pe cursul Dunarii,

pana la Marea Neagra. Ceea ce intereseaza este pledoaria pe care Münster

o face indirect, dar destul de deschis, pentru drepturile Habsburgilor in

zona Dunarii de Jos, in dubla lor calitate de continuatori ai Imperiului

roman si de urmasi ai „teutonilor”.

„Acea parte a Traciei care se numea odinioara Getica, unde Darius

fiul lui Histaspe era gata sa piara, este numita astazi Valahia, dupa Flacii

de neam roman. Caci romanii, dupa ce au invins pe geti si i-au distrus, au

trimis acolo o colonie sub conducerea unui oarecare Flaccus, de unde i

s-a mai spus intai Flaccia, apoi dintr-o coruptie a acestui cuvant Valahia.

In sprijinul acestei opinii se invoca graiul roman care se pastreaza pana si

acum la acest neam Dacii mai apoi au ocupat aceasta tara ) dupa care a

fost numita catva timp Dacia. Acuma o stapanesc sasii (teuntones) secuii

si romanii. Sasii, barbati viteji trimisi acolo din Saxonia de Carol cel

Mare sunt numiti in graiul parintesc Siebenbürger, dupa cele sapte orase

in care locuiesc … Valahia este o regiune intinsa care, incepand din

Transilvania se extinde pana la Marea Neagra …”.

Din acest scurt istoric pe care-l face Sebastian Münster atrag atentia

doua amanunte, care deosebesc argumentatia autorului de tiparele deja in

uz. Continuitatea germanilor in Transilvania, este legata, de Sebastian

Münster, de epoca lui Carol cel Mare, in care realizase si acea atat de

controversata translatio imperii, prin care se reconstituia in Occidentul

Europei, Imperiul roman, a carui coroana o oferea papa Leon al III-lea lui

Carol cel Mare, la 25 decembrie 800. Al doilea amanunt interesant este

unitatea teritorial-geografica schitata de autor, ce considera ca Valahia se

intinde din Transilvania pana la Marea Neagra, ceea ce explica dorinta

Habsburgilor de a-si extinde dominatia politica in zona.

Daca luam in considerare si explicatia data hartii ce reproducea

Dacia antica – si care, cuprindea, Transilvania, Tara Romaneasca,

Moldova dar si Bulgaria, Serbia si Rascia – este clar in ce scop se facea,

indirect, propaganda. Toate aceste teritorii apareau in titulatura regilor

maghiari din secolul al XIV-lea, ce avea sa fie preluata de Habsburgi si

mentinuta pana la desfiintarea „Sfantului Imperiu roman de natiune

germana” de catre Napoleon.

Interesul pentru zona Dunarii de Jos sporea si atragea si cartografi

ce nu erau aflati in slujba Habsburgilor. In 1546, venetianul Giacomo

Castaldi tiparea o harta intitulata Paesi Danubiani. Daca prezentarea este

similara cu a celorlalte harti de secol XVI, este interesant conceptul

geopolitic pe care-l implica titlul, de „tari dunarene”. Intre aceste tari sunt

cuprinse, in mod firesc, Tara Romaneasca si Moldova.

In 1552, inca un autor de harti se grabea sa justifice expansiunea

Habsburgilor spre Dunare si Marea Neagra, aducand de data aceasta si o

argumentatie economica. Wolfgang Lazius alcatuia Hungariae

Descriptio, pe care o dedica „inclyto atque invicto caesari Ferdinando,

Romae, Hungariae, Bohemiae regi”. Este de remarcat faptul ca inca din

1552 Ferdinand aparea in ochii opiniei publice drept viitorul imparat,

desi Carol al V-lea era departe inca de a ceda in fata insistentelor fratelui

sau de a-si asigura succesiunea imperiala. Autorul explica faptul ca a

facut harta la porunca „maiestatii sale” si ca aceasta contine informatii

culese din diverse surse, de la Strabon la Cuspinianus si Lazarus.

Referindu-se la situatia infloritoare in care se afla odinioara acest

teritoriu, deplangea ruina si distrugerile ce s-au abatut – din cauza turcilor

– asupra ,,oraselor si locurilor“ de pe vremea romanilor; la fel, ,,oamenii

si negustorii“ erau expusi tuturor vicisitudinilor epocii tumultoase in care

traiau.

Activitatea cartografica a lui Wolfgang Lazius este deosebita de a

autorilor secolului al XVI-lea, deoarece vehiculeaza cateva idei cel putin

neobisnuite, daca nu chiar iesite din comun. In hartile dedicate

stapanirilor austriece, elaborate intre 1545-1563, Lazius se lanseaza in

adevarate teorii asupra etnogenezei europene. Amintim doar teza amplu

argumentata, in harta intitulata Succesio diversarum populorum in hoc

tractu terrae, quorum aliud idioma a teutonico erat, despre originea

comuna iudee a tuturor popoarelor europene. Autorul emitea avant la

lettre o adevarata teorie antiariana, prin care demonstra ca triburile iudee

au sosit in Europa, populand Galia, Germania, Italia, Panonia si Grecia,

dand nastere principalelor popoare si grupe de limbi: germanice, latine si

grecesti.

In acest punct, argumentele lui Lazius devin tot mai clar ancorate in

realitatea politica a secolului al XVI-lea, pe care dorea sa o legitimeze.

Nu credem ca avem de-a face cu un sir de confuzii, ci cu o actiune

dirijata, pentru formarea unui curent de opinie favorabil stapanirii Casei

de Austria in centrul Europei si la Dunarea de Jos.

Harta Succesio Teutonicorum populorum in hoc terrarum tractu

considera ca gotii, „numiti in vechime geti sau daci locuiau la Dunare

inainte de a se constitui Imperiul lui Alexandru Macedon. Dupa

razboaiele cu Roma si retragerea aureliana, pamantul Daciei a fost locuit

neintrerupt de goti sau geti, prin ramura ostrogotilor. De la Dunare,

neamurile germanice s-au retras intai spre Panonia, apoi spre Austria, de

unde era firesc sa revina in teritoriile matca. Ca dovada a legitimitatii

acestei dorinte, autorul hartii aducea lupta dusa de imparatii germani

impotriva invaziei maghiare, stavilita la Lechfeld, in 955. Dupa aceea

Habsburgii, prin Albert, Ladislau (Postumul), Maximilian si Ferdinand

au condus treburile Ungariei spre profitul tarii si impotriva dusmanului

comun (otomanii). In hartile Vetus Romani Populi in hoc Tractu

administratio Respublica si Recens Hungarorum in hoc Tractu

respublica et administratio este mentionat sistemul administratiei romane

in centrul Europei si in Dacia, ale carei granite naturale sunt clar trasate,

impreuna cu principalele cursuri de apa, Timis, Mures, Olt si Dunare.

Apoi, se prezenta administratia moderna a Transilvaniei si Banatului,

toate cu scopul de a se acredita ideea inglobarii firesti a teritoriilor extra –

si intra – carpatice in posesiunile patrimoniale ale lui Ferdinand de

Austria, chemat sa reinvie gloria romana acolo unde invazia otomana

ameninta sa inghita sud-estul si centrul Europei.

Argumentatia de sorginte umanista potrivit careia turcii au distrus

civilizatia infloritoare a romanilor si grecilor, perpetuata prin biserica

crestina, o regasim amplu redata si in descrierea de calatorie pe care o

facea Ogier Ghiselin de Busbecq in 1555. Ambasador imperial la

Constantinopol, Busbecq nu se poate impiedica de a relata in amanunt

detaliile, atat pe cele geografice, cat si pe cele cu implicatie politica, care

i-au atras atentia. Chiar daca nu avem de-a face cu un izvor cartografic,

informatia si pledoaria lui Busbecq sunt unele dintre cele mai

convingatoare argumente in favoarea necesitatii expansiunii Habsburgilor

in bazinul pontic, reclamata de eliberarea „fratilor” intru credinta.

„Daca nu as fi vizitat Marea Neagra, cand am avut posibilitatea de

a naviga pana acolo, as fi meritat sa fiu considerat un lenes Am facut o

calatorie minunata si mi s-a permis sa intru in cateva din resedintele de la

tara ale sultanului, locuri de placere si desfatare Am vazut si

numeroase gradini apartinand sultanului, situate in vai incantatoare. Ce

lacas al nimfelor! Ce adapost al muzelor! Ce locuri pentru a te retrage sa

meditezi!

Intregul pamant, insa, cum am mai spus, pare sa duca dorul, de

mult timp, dupa cultura si grija crestinilor. Si, cel mai mult (parca),

Constantinopolul, ca si intreaga Grecie. Tara care a descoperit artele si

invatatura disciplinelor liberale pare sa ceara inapoi civilizatia pe care

ne-a transmis-o noua si sa ne implore ajutorul in numele credintei

comune, impotriva barbariei salbatice”.

Aceasta descriere miscatoare a unui taram al zeilor, cazut acum in

mana barbarilor, este urmata de un sever rechizitoriu la adresa pasivitatii

„republicii crestine”, ce nu se grabise, de peste 100 de ani, sa-si uneasca

fortele pentru a elibera Bizantul.

„Dar totul este in van – adauga Busbecq – pentru ca principii

crestinatatii au mintea ocupata cu alte lucruri. Legaturile apasatoare cu

care turcii ii asupresc pe greci nu sunt mai rele decat viciile ce ne macina

pe noi: lacomia, mandria, ambitia, avaritia, ura, invidia si gelozia.

Credinta si simtul datoriei ar trebui sa ne grabeasca sa ne ajutam fratii in

nevoie, sau, macar, daca dorinta de glorie si de onoare ar lipsi ca sa

lumineze mintile noastre proaste, atunci, din propriul interes, principii

din zilele noastre ar trebui sa isi asume riscul/ de a ataca/ regiunile

barbarilor atat de frumoase si de bogate in resurse si sa le aduca sub

stapanirea lor”.

Busbecq intelegea ca nimeni altul ca patima apararii credintei si

zelul „cruciat” erau demult stinse. El cerea, ceea ce de altfel Ferdinand de

Austria incercase de peste doua decenii, ca interesul politic si economic

sa reorienteze politica fiecarui principe in parte, spre o coalitie de forte

impotriva Imperiului otoman. Noua politica a echilibrului de forte

reclama insa altceva; ceva ce ambasadorul imperial stia prea bine, dar

dezaproba: nu o conlucrare impotriva turcilor, ci o cooperare a crestinilor

cu acestia, pentru mentinerea pozitiilor existente si pentru contracararea

dusmanilor, indiferent de confesiune. Süleyman prefera alianta Frantei

catolice si se lupta cu siitii in Persia. La randul lor, Francisc I si Venetia

incercau sa-i izoleze pe Carol al V-lea si pe Ferdinand de Austria,

uneltind la Poarta. Pentru toate aceste motive, Busbecq continua

rechizitoriul.

„Dar altfel se intampla, mergem in Indii si la Antipozi, peste apele

fara margini ale Oceanului, pentru ca acolo prada si profitul sunt mai

bogate si putem sa inselam pe bastinasii nestiutori si creduli, fara a pierde

nici un strop de sange. Credinta este ceea ce propovaduise dar banul este

ceea ce cauta.

Lucrurile stateau altfel in vremea stramosilor nostri Onoarea, nu

interesele egoiste i-au impins in expeditiile lor indepartate si periculoase;

asa s-au intors din razboi nu cu avere mai mare in bani ci mai bogati in

renume ”.

Urmeaza o descriere amanuntita a amplasarii principalelor puncte

strategice ce faceau ca Marea Neagra sa fie indisolubil legata de

stapanirea turcilor spre Balcani si spre Mediterana. „ Ea/ Marea Neagra/

trece prin stramtori inguste de-a lungul Bosforului tracic, ajunge la

Constantinopol cu multe ocolisuri pe o distanta de o zi de drum. Apoi,

printr-o trecere la fel de ingusta, se varsa in Marea de Marmara. La

mijlocul intrarii in Bosfor este o stanca, cu o coloana pe care este scris

numele unui roman (Octavian, daca imi aduc bine aminte). Pe tarmul

european se afla un turn inalt numit Pharos, in care arde o lumina pentru

a calauzi marinarii noaptea. Nu prea departe, un mic rau se varsa in mare,

din albia lui am cules pietre cu putin inferioare onixului si sardonixului,

de fiecare data cand le lustruiau erau si mai stralucitoare. La cateva mile

de la intrare, se vede stramtoarea prin care Darius si-a condus oastea in

Europa, impotriva scitilor. Cam la jumatatea drumului, in Bosfor, sunt

doua fortificatii una in Europa (Rumeli Hissar) si cealalta pe tarmul

asiatic (Anatoli Hissar). Ultima a fost cucerita de turci inaintea atacului

impotriva Constantinopolului. Fortificatia cu zidurile ei puternice a fost

construita de Mahomed cu cativa ani inainte de a asedia orasul si este

folosita in prezent ca inchisoare pentru prizonieri de vaza …”.

Busbecq incheia descrierea sa detaliata printr-un amanunt ce putea

servi la relevarea importantei economice viitoare a Marii Negre,

combatand teoria potrivit careia oricum aceasta mare avea sa se

innamoleasca, transformandu-se in lac inchis. Dimpotriva, ea ramanea

deschisa spre Dunare, Nistru si Mediterana. „Un lucru trebuie sa spun,

anume ca Polybius a gresit total cand a demonstrat, cu multe argumente,

ca, in cursul timpului, Marea Neagra va fi innamolita de acumularile de

nisip ale depunerilor aluvionare aduse de Dunare, Nistru si alte rauri si

astfel va deveni nenavigabila. Marea Neagra nu este azi mai putin

navigabila decat a fost in zilele sale/ ale lui Polybius/ …”.

Interesul Habsburgilor pentru Marea Neagra era completat in epoca

prin colectia de harti asupra Pontului Euxin, adunate in biblioteca

imperiala din Viena. Relativ contemporane cu descrierea lui Busbecq

sunt izvoarele cartografice dintre 1530 si 1570, dintre care unele sunt

anonime, altele apartin lui Diego Homen Cosmographus (1561) sau lui

Juao Martinez (1570). In toate aceste harti, frapeaza importanta data

tarmului doborgean, unde sunt notate destul de corect principalele

localitati de pe litoralul Marii Negre, pana la varsarea Nistrului: Varna

(Gavarna), Caliacra (Caiacale sau Chaliacra), Mangalia (Pangalla,

Pangolay), Constanta (Costanza), Sf. Gheorghe (S. Zorzi, Gorgy), Sulina

(Solina), Chilia (Chieli), Licostomo, Cetatea Alba (Mocastro,

Maurocastro). Evident, sursa de inspiratie a acestor harti o gasim, in

Atlasul lui Pietro Vésconte (1318); interesant este insa faptul ca, in

cateva decenii, la comanda Casei de Austria, au fost recompuse atatea

harti despre Marea Neagra si tarmul dobrogean.

Continuand marturiile cartografice, consideram ca cel mai elocvent

document de acest tip privind obiectivele Habsburgilor in Europa, in

Mediterana, in „Lumea Noua” si, nu in ultimul rand, in Marea Neagra,

este atlasul de marime impresionanta elaborat in jurul anului 1570 de

Abraham Ortelius la Anvers. Numele acestei lucrari este Theatrum orbis

terrarum si cuprinde cea mai ampla pledoarie geografico-politica in

sprijinul ideii dominatiei mondiale, rezervata Casei de Austria, prin cele

doua ramuri ale ei, Habsburgii din Spania si cei din Imperiul German,

ramuri reunite prin dubla ratificare a editiei princeps, publicata in 1570.

Editia din 1590 purta aprobarea, intarita cu iscalitura proprie, a

imparatului Rudolf (Ratisbona – 22 octombrie 1576) si cea a regelui Filip

al II-lea al Spaniei (Anvers – 3 februarie 1579). De la dedicatia din foaia

de titlu catre regele Filip, „monarh al tuturor timpurilor si al imperiului

cel mai vast al intregului glob”, la versurile explicative si la alcatuirea

hartilor, se poate recunoaste aceeasi conceptie legata de misiunea

Habsburgilor de a salva mostenirea romana, care, aflata o vreme in ruina,

a fost ridicata pe culmile maretiei de Carol al V-lea si de urmasii sai

spanioli.

Europe, cuius viridis fastigia lambit

Pampinus, et dulci vitis secunda racemo.

(Nam colit Europe Baacchum, Bacchus colit illam)

Dextra manus scepturm gestat clavumque sinistra

Admontum spharae, caput et insigne corona

Haec reliquis Nymphis excelsior omnibus una est,

Et late, auspicibus quondam victricibus armis,

Roma, tuis, inque porrexit adusque colentem

in Libyam Asiam divisosque orbe Britannos

Eius et imperium proferre Hispania nuper

Ausa, per ignotum pelagus nova regna, novosque

Invenit populos qui nunc

Novus ORBIS habetur”.

Atlasul a fost elaborat dupa o conceptie moderna si depaseste

portulanele din secolele anterioare. Harta I este un planiglob, cu toate

cunostintele geografice ale epocii. Harta a II-a este destinata Europei;

ceea ce intereseaza este ca, pentru a evita orice implicatii politice, tarile

europene sunt prezentate cu numele antice si prin unitatile administrative

de baza ce le compun (ducate, marchizate, comitate etc.) Exceptie fac

doar Spania si Portugalia, marcate ca regate si carora le sunt alaturate,

prin harti corespunzatoare, toate domeniile coloniale ce le apartineau.

Cum atlasul a fost ratificat si de imparatul Rudolf al II-lea era firesc

ca si pretentiile si interesele ramurii austriece a Habsburgilor sa fie

prezentate. Astfel, intre tarile europene sunt incluse Moldova si Tara

Romaneasca (Walahia) cu localitatile principale, relativ bine amplasate si

corect denumite (Husi, Falciu, Suceava – plasata insa la vest de Siret,

Putna, Lapusna, Marasesti, Cetatea-Alba). Mai greu de identificat sunt

localitatile din Tara Romaneasca: Chalow (?), pe Dunare, sau Aluata

(evident undeva pe Olt).

Pentru importanta acordata tarilor romane, direct legata de

incercarea Habsburgilor de a ajunge la gurile Dunarii, se poate face

referinta la o alta harta a atlasului, numita Romaniae/ Rumeliae/, quae

Olim Thracia dicta, vicinarumque regionum, uti Bulagriae Syrfiae etc.,

descriptio. Autorul precizeaza ca aceasta harta este de fapt o preluare

dupa cea a lui Iacobus (Giaccomo) Castaldus Pedemontanus, intitulata

Orbis universalis typum magnaforma… Fiind preluarea unei harti din

1546 exista si inexactitati.

Atrage insa atentia reprezentarea corecta a celor trei brate ale

Dunarii (nu 2 sau 5 cum apar cu alte ocazii). Pe bratul Chilia este notat

orasul Bialogorod (evident o gresita amplasare a Cetatii Albe), Licostomo

se afla si el incorect plasat in zona de unificare a bratului Chilia cu Sulina

de azi, iar Sfantul Gheorghe este mentionat pe cel de-al treilea brat.

Alaturi de Moldova si Tara Romaneasca, mai apare o unitate politica

distincta, Basarabia , ce ocupa teritoriul asa numitei „Tari de Jos”,

cuprinzand si zona dintre Prut si Nistru. Orasele sunt plasate aleator; este

interesant insa ca numele lor a fost retinut (sunt notate Tiraspol, pe Prut;

Reni, la nord de Galati, care si el este plasat la ramificatia gurilor

Dunarii; alaturi de acestea apar Oblucita, Vaslui si Putna, relativ corect

marcate).

Cursul Dunarii, fiind deviat in amonte spre sud ajunge sa strabata

centrul Bulgariei, fapt pentru care orasele Tarii Romanesti apar notate de

doua ori (in Bulgaria si in Valahia). Transilvania este numita Valahia

interior. Toate aceste amanunte, chiar daca eronate arata ca autorul

(Iacobus Castaldus) stia multe lucruri despre tarile romane, – care ii erau

mai bine cunoscute decat Bulgaria – dar nu fusese niciodata pe teren. Era

insa convins de unitatea etnica si geografica a spatiului dunareano-pontic

prin reluarea permanenta a numelui de Valahia, folosit, cand pentru zona

Moldovei, cand pentru campia Dunarii, cand pentru Transilvania.

Harta 97 contine si o alta imagine a Transilvaniei, alcatuita de

aceasta data dupa cunostintele cele mai exacte din epoca. Hidronimele

sunt notate in maghiara, germana, latina si romana (cu mentiunea „in

limba valaha”). De exemplu: Olt – die Alth – Aluata. Pentru Transilvania

sunt mentionate toate sursele „moderne”, care descriu bogatiile si relieful

provinciei. Sunt citati Georg Reichstorffer, Petrus Ransanus, Martin

Cromer.

Unitatea zonei amintite revine in sectiunea rezervata hartilor

istorice, unde la fila S este redata Dacia antica si Moesia, fiind alaturate

toate informatiile ce au putut fi sintetizate dupa Strabon si Dio Cassius.

Urmeaza o harta amanuntita a Daciei romane si a Moesiei Inferioare,

precum si amplasarea dacilor liberi, numiti „carpo-daci, carpi si

costoboci”. Harta Daciei reapare la fila G, in cadrul Europei antice, si la

fila H, inglobata Imperiului roman, prezentat cu toate posesiunile sale

tricontinentale, de la Tigru pana in Nordul Africii si in insulele Britanice.

Redarea atat de amanuntita a acestui izvor cartografic cred ca

vorbeste de la sine despre conceptia ce a prezidat la alcatuirea sa. Cele

148 de harti sunt, in cea mai mare parte, o pledoarie pentru refacerea

gloriei pierdute a Romei antice, prin intermediul Casei de Austria.

Aceeasi dorinta de a reveni in hotarele istorice ale Imperiului

roman se regaseste si in harta alcatuita in 1592, ce prezenta sugestiv

Europa ca pe o femeie al carei cap era Spania, inima se afla la Praga

(resedinta preferata a imparatului Rudolf al II-lea), iar corpul acoperea

toate teritoriile ce apartinusera Romei, pana la Constantinopol. In aceeasi

perioada se tiparea si Sybenbürgische Chronica, ce considera ca ,,aceste

doua tari/ Tara Romaneasca si Moldova/ ca si Transilvania au locul lor in

Europa pe care odinioara Dacia sau Valahia Mare l-a avut“.

Programul pontic al Habsburgilor, odata conturat, avea sa se

cristalizeze in epoca lui Rudolf al II-lea si sa se dezvolte in tot cursul

secolului al XVII-lea. Chiar in anul celui de-al II-lea asediu al Vienei

(1683), Sigismund Betulii publica la Nürnberg o harta a Europei, avand

drept punct central de reper cursul Dunarii si varsarea fluviului in Marea

Neagra. Insusi titlul hartii (Danubius fluviorum Princeps … a fonte ad

ostia ex variis historicum et geographorum monumentis) arata clar

obiectivul strategic si politic urmarit de autor si, implicit, de Habsburgi.

Legenda hartii, alcatuita ca un scurt text moralizator, indemna pe imparat

si pe toti principii crestini la recuperarea „ambelor maluri ale Dunarii”,

pana la varsare, pentru a scapa atatia crestini de „tirania“ turcilor..

Acest document posterior etapei de care ne ocupam este insa un

indiciu sigur al intentiilor politice cu care pornise Ferdinand de Austria,

in secolul al XVI-lea, confruntarea cu Imperiul otoman. Harta lui

Sigismund Betulli nu numai ca relua izvoare cartografice mult mai vechi

(probabil si de secol XIII), dar folosea, in scurtul text ce servea drept

legenda, argumentatia secolului al XVI-lea, prin care Busbecq cerea

apararea „fratilor“ greci si Veráncsis dorea ca principii crestini sa

impiedice „patrunderea Istrului“ in Germania , ca si pe cea cu care

„regele romanilor“ sensibilizase Dieta imperiala, in 1552, cand

convinsese pe principi ca cea mai importanta sarcina a crestinatatii

constituie apararea liniei Dunarii de Jos, de unde venea cel mai mare

pericol pentru Imperiu.