Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» Politica externa a romaniei (1878-1914)


Politica externa a romaniei (1878-1914)




POLITICA EXTERNA A ROMANIEI (1878-1914)

Inainte de a fi independenta, Romania a desfasurat actiuni de politica externa care vizau atingerea acestui obiectiv (a se vedea Conventia comerciala cu Austro-Ungaria din 1875) iar dupa 1878 s-a cautat asigurarea securitatii prin politica de aliante cu statele vecine si cu marile puteri. Una din principalele probleme de politica externa, cu consecinte importante si asupra integritatii teritoriale a Principatelor si apoi Romaniei a fost cea a statutului Dunarii.

Dunarea s-a aflat in atentia marilor puteri, statutul sau si al gurilor Dunarii facand obiectul unor reglementari succesive prin tratate si conventii.




Un prim moment in care problematica Dunarii este luata in considerare il reprezinta tratatul de la Bucuresti dintre Rusia si Turcia, semnat la 28 mai 1812, care a pus capat razboiului ruso-turc desfasurat intre 1806-1812.

Cu acest prilej Rusia ia in stapanire bratul Kilia (Chilia), devenind riverana la Dunare.

Ciocnirile de interese intre marile puteri europene au pus la ordinea zilei necesitatea rezolvarii problemei libertatii de navigatie pe fluviile internationale si consacrarea ei intr-un act international. Prilejul folosit pentru indeplinirea acestui deziderat l-a reprezentat Congresul de Pace de la Viena, intrunit in urma primei abdicari a lui Napoleon.

Prin Actul final din 1815 se prevedeau, in articolele 108-118, principiile fundamentale ale dreptului fluvial.

Astfel, conform articolului 109, navigatia pe raurile internationale era libera pentru toate statele, fara deosebire intre statele riverane si statele neriverane; se face insa precizarea ca libertatea de navigatie se aplica numai pentru navigatia comerciala, nu si pentru cea de razboi. Congresul a hotarat ca acest regim sa fie aplicat numai apelor Rin, Necker, Maine, Moselle, Escaut si Meuse, excluzand de la aceste principii Dunarea.

Motivul acestei situatii il reprezinta dorinta Austriei si Rusiei, care aveau interese speciale la Dunare, de a impiedica amestecul celorlalte puteri europene in reglementarea navigatiei pe acest fluviu.

Astfel in prima jumatate al secolului al XIX-lea, asistam in continuare, la o lupta acerba, mai ales intre marile puteri vecine pentru preluarea controlului asupra Dunarii.

In acest sens, in 1817, a fost incheiat un protocol intre ambasadorul Rusiei la Constantinopol si Poarta Otomana, prin care bratul Sulina, principalul brat navigabil al Dunarii, trecea sub stapanire rusa. Rusia facea astfel al doilea pas in politica de instaurare a controlului asupra gurilor Dunarii.

Protocolul din 1817 a fost confirmat prin Conventia ruso-turca, incheiata la Cetatea Alba (Akkerman) in 1826, care prevedea cedarea bratului Sulina catre Rusia si acordarea libertatii de navigatie pentru vasele comerciale rusesti, in toate marile si apele Imperiului Otoman.

Ultimul moment al preluarii de catre Rusia a gurilor Dunarii, l-a reprezentat Tratatul de pace de la Adrianopol din 1829, incheiat in urma unui nou razboi ruso-turc (1828-1829).

Conform prevederilor acestui tratat, Turcia, infranta, a cedat Rusiei bratul Sf. Gheorghe, moment ce marcheaza trecerea navigatiei de la gurile Dunarii sub controlul exclusiv al Rusiei tariste. Turcia ramasa riverana pe malul drept al acestui brat, se obliga sa nu ridice nici un fel de fortificatii si sa nu permita locuirea acestui mal pe o distanta de doua ore de drum de la fluviu.

Consecventa politicii sale la Dunare, Rusia incheie la 25 iulie 1840 o conventie cu Austria, la Petersburg, in care se proclama principiul libertatii de navigatie pe toate cursurile fluviilor pe care Rusia si Austria erau riverane. Prin acelasi act, Rusia se angaja sa faca lucrari de amenajare pentru a impiedica impotmolirea bratului Sulina si sa construiasca un far la aceasta gura de varsare, vasele austriece fiind obligate sa plateasca in schimb taxele pentru acoperirea cheltuielilor reclamate de aceste lucrari. Cu toate acestea, guvernul tarist a avut o alta atitudine fata de navigatia de la gurile Dunarii. Astfel el a incercat sa impiedice comertul Principatelor dunarene; in ceea ce priveste lucrarile de intretinere la gura Sulina, acestea au fost neglijate de catre autoritatile tariste, fapt care a dus la scaderea adancimii senalului navigabil, punand astfel in pericol navigatia vaselor comerciale. Mai mult, au fost impuse masuri vexatorii: carantina si obligatia ca vasele ce ajungeau acolo sa fie tinute multa vreme pentru dezinfectare.

In acest context, marile puteri occidentale – in special Anglia si Franta - si-au vazut amenintate interesele economice la Dunarea de Jos si au incercat sa-si mentina influenta in Imperiul Otoman. Ele au cautat sa se opuna politicii expansioniste a Rusiei. Astfel, asistam la declansarea Razboiului Crimeii (1853-1856) intre Rusia, pe de o parte si Turcia, Anglia, Franta si Sardinia de cealalta parte.

Inainte de terminarea razboiului au avut loc negocieri intense intre puterile participante la conflict, in cadrul Conferintei preliminare de la Viena din 21-23 martie 1855. Stabilirea clauzelor finale ale pacii a ramas in sarcina unui Congres de pace, ale carui lucrari s-au deschis la Paris la 25 februarie 1856.

Au avut loc mai multe sedinte de lucru, in care au fost dezbatute probleme legate de statutul Principatelor, de navigatia pe Dunare si la gurile acesteia, de infiintarea unei Comisii Europene care sa reglementeze aspectele tehnice legate de imbunatatirea circulatiei pe fluviu.

La 30 martie 1856, s-a semnat Tratatul de pace care continea o serie de articole in problema Dunarii. Astfel, in articolul 15 al Tratatului se prevedea ca principiile menite sa reglementeze navigatia pe fluviile care separa sau traverseaza mai multe state, stabilite la Viena in 1815, vor fi aplicate in egala masura si Dunarii si gurilor sale. Navigatia pe Dunare nu putea fi supusa la nici o piedica sau redeventa, la nici o taxa bazata numai pe faptul navigarii pe fluviu sau pusa asupra marfurilor care se gaseau pe vas. Regulamentele de politie si de carantina, urmau sa fie concepute de asa maniera incat sa nu defavorizeze circulatia vaselor.

Pentru aplicarea acestor clauze, articolul 16 al Tratatului de la Paris prevedea crearea unei Comisii Europene a Dunarii, cu o durata limitata de doi ani, alcatuita din reprezentantii Angliei, Frantei, Austriei, Prusiei, Imperiului Otoman, Rusiei, Sardiniei.

Scopul acestei Comisii era acela de a efectua lucrarile necesare, de la gurile fluviului pana la Isaccea, si de a supraveghea la respectarea principiului liberei navigatii. Dupa expirarea duratei de doi ani, puterile semnatare ale tratatului trebuiau sa hotarasca dizolvarea Comisiei Europene a Dunarii si transferarea puterilor ei Comisiei Riveranilor, constituita prin prevederile aceluiasi tratat.

Totodata, conform art. 20 al Tratatului, cele trei judete din sudul Basarabiei: Cahul, Bolgrad si Ismail, reveneau Moldovei, fapt ce reafirma interesele speciale ale Marilor Puteri fata de gurile Dunarii si dorinta de a elimina Rusia din randul statelor riverane zonei.

Indepartarea Rusiei de la gurile Dunarii de catre conclavul european, constituit la Paris, nu a fost de natura sa puna capat pretentiilor tariste asupra acestei zone. Rusia a considerat spatiul pontic si gurile Dunarii ca o zona “rezervata“ expansiunii proprii si a urmarit ca, la prima ocazie favorabila, sa anuleze prevederile Congresului de pace de la Paris in aceasta chestiune.

Incercand sa iasa din izolarea diplomatica in care a fost plasata de Razboiul Crimeii, Rusia a profitat de noul context international marcat de ascensiunea Germaniei si politica bismarckiana.

Astfel, razboiul franco-prusac din 1870-1871 a readus in atentia marilor puteri si regiunea Dunarii. Austria urmarea ca prin acest conflict sa-si intareasca dominatia sa la Dunare, iar Rusia, nemultumita de hotararile Congresului de la Paris din 1856, a actionat si ea in directia modificarii regimului Marii Negre, cerand suspendarea prevederii relative la neutralizarea acestei mari.

Pentru a discuta situatia creata de cererea Rusiei si pentru a se pune de acord asupra altor probleme controversate, marile puteri au hotarat sa convoace o noua conferinta, la Londra. Aceasta s-a incheiat printr-un Tratat, semnat la 13 martie 1871, care prevedea militarizarea Marii Negre, recunoscand astfel dreptul Rusiei de a detine o flota de razboi in Marea Neagra.

Continuandu-si demersurile pentru recastigarea statutului de putere riverana, Rusia s-a implicat in „criza orientala“ declansata de rascoala din Bosnia si Hertegovina izbucnita in 1875. Criza s-a amplificat dupa ce, in iunie 1876, Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei. In acest context, in iulie 1876 suveranii Rusiei si Austro-Ungariei s-au intalnit la Reichstadt; cu acest prilej ei ajung la un acord verbal privind soarta Turciei in cazul unui razboi impotriva acesteia, dus de Rusia. Acordul de la Reichstadt a fost intarit prin conventia secreta dintre Rusia si Austro-Ungaria, semnata la Budapesta la 15 ianuarie 1877. Conventia prevedea neutralitatea Austro-Ungariei fata de un viitor razboi ruso-turc. In acelasi timp, Austro-Ungaria era de acord cu participarea Serbiei si Muntenegru la razboi de partea Rusiei, primind in schimb, dreptul de a ocupa si anexa Bosnia si Hertegovina.

Romania si-a declarat de mai multe ori neutralitatea solicitand insa recunoasterea individualitatii teritoriului si a pasaportului romanesc.

In vederea declansarii ostilitatilor cu Imperiul Otoman, era insa absolut necesara incheierea unei conventii cu Romania. Acest lucru se datora faptului ca un razboi ruso-turc se putea duce pe trei directii: prin Peninsula Balcanica, prin Caucaz si Anatolia, si, cu ajutorul flotei, prin Marea Neagra. Rusii excludeau posibilitatea atacului principal prin Marea Neagra si debarcarea pe coastele turcesti din lipsa unei flote moderne si puternice. Deasemenea, doreau sa evite un atac prin Transcaucazia si Anatolia datorita conditiilor neprielnice si a unei populatii musulmane, fanatice care ar fi opus rezistenta. Singura varianta posibila ramanea frontul balcanic; desi armata rusa trebuia sa depaseasca doua “bariere“ naturale, Dunarea si Balcanii, existau avantaje politice care ar fi favorizat aceasta actiune (sprijinul populatiei crestine). De aceea, a fost necesara incheierea unei conventii, care s-a semnat la Bucuresti la 4/16 aprilie 1877 de catre ministrul de externe roman Mihail Kogalniceanu si baronul Dimitri Stuart, agent diplomatic si consul general al Rusiei in Romania.

In primul articol al Conventiei, se preciza ca toate cheltuielile privind trecerea si intretinerea armatei ruse cad in sarcina guvernului imperial. Rusia se obliga sa respecte drepturile politice ale statului roman si “a mentine si a apara integritatea actuala a Romaniei. (art.II)

Potrivit art. III, relatiile dintre armatele ruse si autoritatile romane erau reglementate prinr-o Conventie speciala, care avea 26 de articole si a fost semnata in aceeasi zi. Guvernul roman punea la dispozitia armatei ruse caile ferate, comunicatiile fluviale, posta, telegraful si resursele materiale ale tarii; comisarii romani trebuiau sa tina legatura cu trupele ruse; pentru toate transporturile armata rusa era asimilata armatei romane si i se acorda o reducere de 40%; orasul Bucuresti era exclus ca punct de etapa pentru trupele imperiale.

Desi prevederile Conventiei serveau prioritar interesele Rusiei, prin includerea prevederilor legate de drepturile politice ale statului roman si integritatea sa teritoriala, Romania a reusit sa evite transformarea teritoriului in teatru de razboi. In urma incheierii acestei conventii, guvernul roman, prin masurile luate, si prin posibilitatile create armatei ruse de a trece nestingherita prin Romania, s-a angajat efectiv in evenimentele din Balcani, ajungand in stare de razboi cu Imperiul Otoman la 29 aprilie 1877.

In consecinta, Parlamentul a hotarat, la 9 mai 1877, ruperea oricaror legaturi cu Poarta si proclamarea independentei de stat. Asa cum afirma ministrul de externe Mihail Kogalniceanu in sedinta Adunarii Deputatilor din 9 mai: “ . Suntem o natiune libera si independenta . va declar d-lor, in numele guvernului, ca noi ne privim ca in razbel cu Poarta, ca legaturele noastre cu Poarta sunt rupte, ca guvernul va face tot ce va fi cu putinta ca starea noastra de stat independinte si de sine statatoriu sa fie recunoscuta de Europa la viitoarea pace, pe care si guvernul si dumneavoastra si tara intreaga o doreste sa o vada cu o ora mai inainte“.



Ca urmare a instituirii starii de razboi cu Turcia, la 15 iulie 1877 armata rusa a trecut Dunarea si a inaintat simultan cu 3 corpuri de armata spre Muntii Balcani, punctul terminus fiind Adrianopol. Ofensiva ruseasca spre vest a fost oprita la Plevna, fapt care l-a determinat pe Marele duce Nicolae sa ceara, prin telegrama din 19/31 iulie 1877, cooperarea armatei romane la sud de Dunare: “Turcii ingramadind cele mai mari mase la Plevna, ne nimicesc. Rog faceti fuziune, demonstratiune si, daca-i posibil, trecerea Dunarii, ceea ce doresti sa faci intre Jiu si Corabia. Aceasta demonstratie este indispensabila pentru a-mi facilita miscarile

In afara operatiunilor militare din Balcani, au avut loc confruntari navale si terestre pe Dunare si in Dobrogea, in conditiile in care, pe fluviu si la Marea Neagra guvernul turc instituise deja blocada.

Trecerea Dunarii in Dobrogea era conditionata de anihilarea flotei turcesti, care dispunea in zona – la Silistra, Tulcea, Macin, Harsova si Sulina – de cateva nave de razboi moderne, desi greu de manevrat din pricina dimensiunilor lor si fara personal din cel mai calificat. In schimb, flota rusa nu avea decat 25 de vase mici, echipate cu torpile portative conduse, cu echipaje alese si instruite.

De aceea, lor li s-a alaturat flotila de razboi a Romaniei, compusa din fregatele “Stefan cel Mare“ si “Romania“, canoniera “Fulgerul“, salupele: “Prutul“ si “Randunica“ care au fost cedate pe timpul operatiunilor comandamentului rus.

Anihilarea flotei turcesti s-a produs prin scufundarea, la 11 mai 1877 a monitorului turc “Lutfi Djelil“, cel mai mare din flota militara a Dunarii, si a monitorului cuirasat “Duba-Seifi“ scufundat in noaptea de 13-14 mai 1877, dupa ce a fost lovit de o torpila lansata de salupa “Randunica“.

Pe frontul din Balcani, desi au avut loc mai multe asalturi asupra Plevnei (ultimul in 30 august 1877), aceasta a putut fi cucerita numai printr-un asediu indelungat, incheiat la 28 noiembrie 1877, cand Osman-pasa a incercat sa sparga incercuirea. Dupa caderea Plevnei, armata rusa s-a indreptat spre Adrianopol, iar armata romana spre cetatile Vidin si Belogradcik. Vidinul este bombardat, dar atacul nu a mai avut loc pentru ca, la 23 ianuarie 1878 s-a incheiat armistitiul, impus de ofensiva fulgeratoare a armatelor ruse peste Balcani.

Imediat dupa caderea Plevnei, Rusia a facut cunoscute marilor puteri conditiile pe care intentiona sa le impuna Turciei la semnarea pacii. In ceea ce priveste Romania, Rusia isi reafirma dorinta de a reintra in posesiunea celor trei judete din Sudul Basarabiei. In schimbul despagubirilor de razboi din partea Imperiului Otoman, Rusia primea Dobrogea, pe care o ceda Romaniei ca o compensatie teritoriala, incalcand astfel conventia din 4 aprilie 1877.

Temerile Romaniei fata de intentiile Rusiei au fost confirmate de atitudinea acesteia fata de participarea Romaniei la preliminariile pacii. Astfel, la 8/20 ianuarie 1878, la Kazanlak a fost primit colonelul Eraclie Arion, delegat de guvernul roman pentru a participa la discutiile privitoare la armistitiu. Acesta ii raporta lui Mihail Kogalniceanu din Adrianopol ca armistitiul si preliminariile pacii “s-au incheiat afara de noi si numai intre reprezentantii turci si Cartierul general

Tratatul de la San Stefano a fost semnat, in urma presiunilor diplomatice si militare ale Rusiei, la 19 februarie/3 martie 1878.

Fata de incalcarea evidenta de catre Rusia a Conventiei din 4/16 aprilie 1877 incheiata cu Romania, la Bucuresti, guvernul, Parlamentul, presa, intreaga opinie publica, au protestat imediat dupa ce Rusia si-a facut cunoscute intentiile. Mihail Kogalniceanu-care intuise pretentiile tarului-arata ca “mai presus de forta“ trebuie sa fie “opinia publica si constiinta umana“, iar acestea nu vor fi de partea Rusiei. Cand generalul Iancu Ghica l-a intrebat direct pe Gorceakov cum se impaca aceasta tendinta de reanexare a judetelor mentionate, cu art. 2 al conventiei din 4/16 aprilie 1877, care garanteaza integritatea teritoriala a Romaniei, cancelarul tarist a replicat ca “Rusia ne-a garantat teritoriul numai fata de Turcia, nu si fata de ea insasi

In ciuda nemultumirii Romaniei, Tratatul de la San Stefano nu a fost supus rediscutarii decat in urma opozitiei manifestate de marile puteri. Astfel diplomatia vieneza, in frunte cu Andrássy, a cerut la numai trei zile de la semnarea Tratatului, convocarea unui Congres european care sa revizuiasca acest Tratat. Viena era nemultumita de nerespectarea de catre Rusia a intelegerii de la Budapesta (15 ianuarie 1877), prin care Bosnia si Hertegovina urmau sa intre sub ocupatie austro-ungara. In plus, Austro-Ungariei nu-i convenea crearea unui mare stat slav in Balcani.

Pe pozitii similare s-a situat si Marea Britanie, iar Franta a urmat politica engleza din doua motive: primul era acela ca tratatul de la San Stefano modifica hotararile Congresului de la Paris din 1856; al doilea motiv viza amenintarea intereselor

 Frantei la Marea Marmara,

Constantinopol, Siria si Egipt, prin iesirea Bulgariei

(in spatele careia se afla Rusia) la Marea Egee.

In acest context, la 1/13iunie s-au deschis lucrarile Congresului de la Berlin, la care au participat cei doi beligeranti, Rusia si Turcia, precum si celelalte cinci mari puteri dornice sa diminueze avantajele revenite Rusiei prin pacea de la San Stefano. In ceea ce priveste Romania, inca din 22 mai 1878, Mihail Kogalniceanu a facut un ultim apel catre marile puteri in vederea admiterii tarii sale la dezbateri. Singurul rezultat obtinut a fost aprobarea ca Romania sa participe cu vot consultativ la sedintele in care se vor discuta interesele sale.

Pozitia Romaniei a fost facuta cunoscuta congresului in sedinta din 19 iunie/1 iulie 1878. Cu acest prilej, Mihail Kogalniceanu si Ion C.Bratianu au dat citire unui memoriu, in care, de la inceput, se cerea ca “nici o parte a teritoriului ei actual nu trebue sa fie deslipita de Romania In sprijinul acestei afirmatii, Mihail Kogalniceanu aducea in discutie atat mai vechile tratate cat si Conventia romano-rusa din 4/16 aprilie 1877, afirmand ca “in lipsa de orice alt drept, conventiunea de la 4/16 Aprilie 1877, care poarta subscrierile si ratificatiunile cabinetului Imperial, ar fi de ajuns spre a ne pastra o regiune insemnata a Dunarei, cu care e legata foarte strans prosperitatea comerciala a Romaniei In acest sens, in memoriu se afirma dorinta reintrarii in posesiunea gurilor Dunarii si Insulei Serpilor, asa cum s-a hotarat la Congresul de pace de la Paris din 1856. Nu in ultimul rand, Mihail Kogalniceanu cerea ca “pamanturile Romaniei sa nu fie supuse la un drept de trecere atata timp cat va tine ocupatiunea armatelor ruse in Bulgaria“.

In incheierea memoriului sau, Mihail Kogalniceanu a afirmat increderea Romaniei in recunoasterea independentei “definitiv si pe d intreg de catre Europa“, dupa ce aceasta a fost castigata pe campul de lupta.

Dupa expunerea lui Mihail Kogalniceanu, a intervenit si celalalt reprezentant al Romaniei, Ion C. Bratianu care a subliniat nedreptatea care s-ar face prin acceptarea clauzelor de la San Stefano, referitoare la cedarea Sudului Basarabiei.

Reprezentantii marilor puteri au luat in discutie memoriul prezentat, fiind de acord cu recunoasterea independentei Romaniei, conditionata de acceptarea libertatii cultelor religioase, cu referire la locuitorii de religie mozaica.

In ceea ce priveste problemele teritoriale, s-a avansat si ideea acordarii unor compensatii teritoriale Romaniei, pentru cedarea celor trei judete din Sudul Basarabiei. Propunerea a apartinut ministrului de externe francez William H. Waddington, care a sugerat acordarea catre Romania a unei extinderi de frontiera care sa cuprinda teritoriul dintre Silistra si Mangalia.

In sprijinul acestei propuneri s-au ridicat si contele Andrássy precum si contele Corti (Italia), dar cancelarul Gorceakov s-a opus, aratand ca Dobrogea compensa pierderea Basarabiei, iar Rusia nu putea accepta marirea teritoriului Dobrogei in defavoarea Principatului bulgar. In urma discutiilor, contele Suvalov a dat citire unui text in care se arata ca “avand in vedere prezenta de elemente romane, plenipotentiarii rusi consimt a prelungi frontiera Romaniei in lungul Dunarii plecand de la Rasova, in directia Silistrei. Punctul de frontiera pe Marea Neagra sa nu treaca dincolo de Mangalia“, text care a fost acceptat de catre congres. Rusia a fost de acord, de asemenea, cu propunerea lordului Salisbury, ca Insula Serpilor “sa fie adaogata sporirei concedata Romaniei“.

Dezbaterile din sedintele plenare s-au finalizat prin Tratatul de pace de la Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, in care articolele 43-57 fac referire la situatia Romaniei si la problema navigatiei pe Dunare. Astfel, in articolul 43 era recunoscuta independenta Romaniei, conditionata insa de prevederile articolelor 44 si 45. Articolul 44 facea referire la asigurarea libertatii cultelor religioase, altele decat cele crestine si la eliminarea discriminarii politice pe criterii religioase.

In ceea ce priveste articolul 45, el cuprindea prevederi relative la noua frontiera cu Rusia astfel: “Principatul Romaniei retrocedeaza M.S.Imparatului Rusiei partea din S.Basarabiei care a fost despartita de Rusia in urma Tratatului de la Paris din 1856, si care, la apus se margineste cu thalwegul Prutului, iar la miazazi cu bratul Kiliei si gura Stary-Stamboulului

Conform articolului 46, drept compensatie Romania primea “insulele formate de Delta Dunarei, precum si Insula Serpilor, sangeacul Tulcei, cuprinzand districtele (cazas) Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Macin, Babadag, Harsova, Kiustenge, Medgidia . “ In acelasi articol se arata ca “Principatul mai primeste apoi tinutul cuprins, la sudul Dobrogei, de o linie care incepe de la Silistra si se termina la sud de Mangalia, pe Marea Neagra. Linia granitelor se va fixa de comisiunea europeana constituita pentru delimitarea Bulgariei“.

Articolele 47-57 se refera la probleme legate de dreptul consular, libertatea tranzitului marfurilor prin Principat, regimul Dunarii si al gurilor sale. Astfel, articolul 52 prevede desfiintarea intariturilor si fortificatiilor pe cursul Dunarii, intre Portile de Fier si varsare; de asemenea interzicerea navigatiei vaselor de razboi, exceptand cele destinate politiei fluviale sau serviciului vamal, confirmandu-se astfel hotararile de la San Stefano. Potrivit articolului 53, Comisia Europeana a Dunarii isi pastra functiile, drepturile si privilegiile iar articolul 55 incredinta acestei Comisii responsabilitatea intocmirii regulamentelor de navigatie, politie fluviala si supraveghere pentru segmentul Dunarii cuprins intre Portile de Fier si Galati. In acelasi timp, articolul 57 acorda Austro-Ungariei dreptul de a executa lucrari de ameliorare si intretinere in zona Portilor de Fier si de a percepe taxe pentru acoperirea cheltuielilor, fapt care va constitui un alt motiv de nemultumire pentru diplomatia romana.

Prin hotararile adoptate la Congres si concretizate sub forma Tratatului din 1/13 iulie 1878, a fost atins obiectivul central al marilor puteri: reducerea influentei Rusiei in Peninsula Balcanica. Din acest motiv, reactiile la Petersburg au fost fatis ostile noului aranjament international. Astfel, Tratatul de la Berlin a fost considerat “tradarea de la Berlin“ iar la cateva zile dupa semnare, conducatorul unei grupari panslaviste din Moscova, intr-un discurs aprecia ca “ . sarbatorim funeraliile sperantelor noastre



In Romania, modificarile teritoriale impuse prin Tratatul de la San Stefano si confirmate la Berlin au provocat, de asemenea, reactii puternice, datorita faptului ca revenirea Dobrogei la tara, bazata pe vechi drepturi istorice, era insotita de cedarea sudului Basarabiei, un teritoriu de asemenea romanesc, recunoscut ca apartinand Principatului Moldovei la Congresul de pace din 1856.

In Parlament au continuat dezbaterile aprinse privind cedarea Basarabiei si reunirea Dobrogei, pe toata durata tratativelor de pace si a Congresului de la Berlin. S-au facut auzite puncte de vedere pro si contra reunirii Dobrogei. Astfel, intr-o sedinta a Adunarii Deputatilor consacrata examinarii hotararilor Congresului de la Berlin, Mihail Kogalniceanu, arhitectul diplomatiei din vremea razboiului de independenta, facea nu numai o pledoarie patetica dar si extrem de argumentata, cu date si fapte referitoare la trecutul milenar al poporului roman in Dobrogea.

La randul sau, primul ministru Ion C.Bratianu a pledat cu caldura, pentru a risipi indoielile unor parlamentari ai opozitiei. Astfel, intr-un discurs rostit in Senat la 28 septembrie/10 octombrie 1878, arata ca “noi am posedat-o cu sangele nostru, am pierdut-o cu sabia si acum s-a reantors la noi iarasi cu sabia ! . si dvs.va e teama ca un pamant care a fost stapanit de noi, n-o sa putem sa-l facem pamant romanesc? Un pamant intre Mare si cel mai mare fluviu din Europa dumneavoastra voiti sa-l lasati? . luand Dobrogea ne deschidem o poarta prin care ne punem in raport cu lumea intreaga si cu Occidentul catre care ziceti dvs.ca aveti toate aspiratiile

Cu acelasi prilej, Senatul adopta (cu 48 voturi pentru, 8 contra) o motiune in care exprima “adanca mahnire“ pentru “dureroasele sacrificii“ impuse Romaniei “intr-un interes al pacii generale“ si autoriza guvernul sa se conformeze Tratatului de la Berlin.

O motiune identica era adoptata la 30 septembrie/12 octombrie de catre Adunarea Deputatilor (cu 83 voturi pentru, 27 contra). Aceste motiuni imputerniceau guvernul “sa ia in posesiune de Dobrogea si s-o administreze prin regulamente de administratie publica, pana la convocarea Adunarii Constituante“.

Ultima etapa in procesul reintegrarii Dobrogei la Romania a constituit-o intrarea armatei romane in provincie, intre 14-18 noiembrie 1878. Cu acest prilej, a fost citita soldatilor, la Braila, Proclamatia catre armata romana de catre Alteta sa principele Carol. Ea a fost insotita de Proclamatia domnitorului catre dobrogeni in care se afirma ca “cele mai sfinte si mai scumpe bunuri ale omenirii : viata, onoarea si proprietatea sunt puse sub scutul noii Constitutii. Religiunea voastra, familia voastra, pragul casei voastre vor fi aparate de legile noastre si nimeni nu le va putea lovi fara a-si primi legitima pedeapsa

La 23 noiembrie 1878 autoritatile romanesti au inceput preluarea oficiala a administratiei Dobrogei, dar trupele tariste au continuat sa stationeze si la inceputul anului 1879, un an aproape de la semnarea pacii.

Abia la 4/16 aprilie 1879, prefectul de Constanta, Remus Opreanu, era in masura sa anunte plecarea unitatilor ruse de artilerie si infanterie din oras, iar prefectul de Tulcea, George Mihail Ghica, anunta la 22 aprilie/3 mai 1879, plecarea flotei ruse care stationase in port.

Astfel, instaurarea, de facto a suveranitatii Romaniei in cadrul noilor frontiere maritime incununa un act national de cea mai mare importanta; dupa unirea Principatelor, in 1859, restabilirea autoritatii statului roman asupra Dobrogei, straveche provincie istorica romaneasca, permitandu-i “o noua fatada maritima in lungime de 240 kilometri, care, impreuna cu portul Constanta, deschidea Romaniei o larga fereastra spre marile si oceanele lumii“.

Tot la 9/21 septembrie 1878 imparatul Austro-Ungariei l-a acceptat pe agentul roman la Viena, Ion Balaceanu, in calitate de trimis extraordinar si ministru plenipotentiar al Romaniei, Austro-Ungaria devenind prima mare putere europeana care a recunoscut independenta Romaniei, fara a mai astepta indeplinirea de catre aceasta a prevederilor articolului 44 al tratatului de la Berlin.

In ceea ce priveste recunosterea independentei de catre Germania, aceasta a parcurs un traseu mai lung si mai sinuos.

Romania s-a conformat cerintelor impuse prin Tratatul de la Berlin operand revizuirea articolului 7 din Constitutie si a adoptat in Adunarea Deputatilor Conventia de rascumparare a cailor ferate, concretizata in Legea pentru “Cesiunea cailor ferate ale socitatii actionarilor catre Statul roman”. In fata acestei realitati, incepand cu 31 ianuarie 1880, Grecia si Olanda au recunoscut independenta Romaniei, iar la 8/20 februarie acelasi an reprezentantii la Bucuresti ai Germaniei, Angliei si Frantei au inmanat ministrului de externe al Romaniei cate o nota cu continut similar prin care guvernele respective recunosteau, fara alte conditii, independenta Romaniei.

Mutatiile aparute pe arena internationala

 in urma evenimentelor din 1877-1878 au dus la redimensionarea politicii externe a doua mari puteri cu interese economice in zona, in special in ceea ce priveste chestiunea danubiana: Austro-Ungaria si Rusia. Romania, stat independent conform prevederilor tratatului de la Berlin, ce trebuia sa-si asume un rol important in problematica reglementarii navigatiei pe acest fluviu, s-a gasit intr-un context diplomatic deosebit de complicat.

Astfel, Congresul de la Berlin a recunoscut independenta Romaniei si Serbiei ca si autonomia Bulgariei, Dunarea de Jos devenind un fluviu international.

Romania a obtinut dreptul de a face parte din Comisia Europeana a Dunarii, dar aceasta institutie functiona intr-un regim de totala independenta fata de autoritatea teritoriala, fapt care era de natura sa aduca grave atingeri suveranitatii Romaniei, cu atat mai mult cu cat Austro-Ungaria, dorind sa limiteze consecintele reaparitiei Rusiei pe malul nordic al fluviului, intre varsarea Prutului si Marea Neagra, a sustinut intarirea si extinderea competentelor si autoritatii Comisiei Europene a Dunarii.

Austro-Ungaria a urmarit sa obtina controlul navigatiei asupra portiunii de Dunare intre Portile de Fier si Galati, datorita intereselor comerciale importante pe care le avea pe fluviu, dar si a faptului ca societatea austriaca “Lloyd“ detinea monopolul navigatiei intre Viena si Galati.

In 1883 s-a semnat Tratatul de la Londra in care, conform articolelor 1 si 2 ale acestui document, a fost extinsa jurisdictia Comisiei Europene a Dunarii pana la Braila si s-a hotarat prorogarea acestei institutii pe 21 de ani, incepand de la 24 aprilie 1883 si pana la 24 aprilie 1904 si apoi automat din trei in trei ani, in afara de cazul cand una din puterile semnatare notificau, cu un an inainte de expirarea acestui termen, intentia de a propune modificari, dandu-se astfel satisfactie in primul rand Angliei.

In urmatoarele articole se prevedea scoaterea bratului Chilia de sub autoritatea Comisiei Europene a Dunarii. Regulile de navigatie ce trebuiau sa se aplice pe acest brat erau cele in vigoare pentru bratul Sulina, dar supravegherea regulamentului urma sa cada in exclusivitate in competenta reprezentantilor Rusiei si Romaniei. Lucrarile pe care Rusia avea sa le intreprinda pe bratul Chilia urmau a fi aduse la cunostinta Comisiei Europene, spre a se putea constata daca ele nu impieteaza asupra navigabilitatii pe bratul Sulina.

In conditiile in care, in vara anului 1883 negocierile trilaterale Bucuresti-Berlin-Viena, referitoare la viitoarea aderare a Romaniei la Tripla Alianta intrasera intr-o faza finala, monarhia habsburgica s-a folosit de discursul senatorului Petre Gradisteanu de la Iasi, din 5 iunie 1883, ca pretext pentru a exercita presiuni asupra Romaniei. Referirile la provinciile romanesti aflate sub dominatie austriaca au „inflamat“ relatiile dintre Romania si Austro-Ungaria, context in care guvernul de la Viena s-a simtit lezat si a folosit incidentul pentru o demonstratie de „forta“ in fata guvernului roman, atat pe cale diplomatica, cat si prin canalele de informare publica. Astfel, in ziarul “Neue Freie Presse“ din 26 iunie 1883 se facea un apel catre puterile europene: “subt o forma oarecare, in vreun chip oarecare, trebuie zdrobita rezistenta Romaniei“ (in chestiunea Dunarii-n.ns.).

La nivel oficial, baronul Mayr, reprezentantul Austro-Ungariei la Bucuresti a cerut explicatii, iar guvernul roman a publicat un comunicat in “Monitorul Oficial“, al carui text a fost transmis si baronului Mayr, insotit de o nota explicativa care insa a fost considerata nesatisfacatoare la Viena.

Incidentul a fost incheiat dupa ce la 5 iulie 1883 Dimitrie A.Sturdza a inmanat Nota oficiala a guvernului roman, prin care isi cerea scuze pentru cele intamplate.

Relatiile erau in curs de ameliorare, pe masura ce se apropia vizita regelui Carol I la Berlin si Viena, context in care Dimitrie Sturdza, l-a anuntat, la 15 august 1883, pe Ion Ghica sa nu mai intreprinda demersuri in chestiunea Dunarii.

Vizita suveranului roman a inceput la 17 august 1883, cand regele Carol I a sosit la Breslau, unde a fost intampinat de I.C. Bratianu si Gh. Varnav-Liteanu, ministrul Romaniei la Berlin, precum si de inalti demnitari germani; a doua zi Carol, insotit de Bratianu a sosit la Potsdam, unde au fost intampinati de imparat. Pe parcursul discutiilor, Carol si-a exprimat dorinta incheierii unei aliante defensiv-ofensive cu participarea Germaniei, dar i s-a sugerat sa se inteleaga mai intai cu Viena. La 25 august 1883 Carol I a avut importante convorbiri cu imparatul Franz Iosef, cu Kálnoky si cu printul Reuss, ambasadorul Germaniei.

Pentru aceste intalniri, ministrul de externe al Romaniei, Dimitrie A.Sturdza, a recomandat primului ministru Ion C. Bratianu punerea in discutie a chestiunii Dunarii, cu atat mai mult cu cat de la Londra au sosit informatii conform carora Romania putea fi fortata, prin razboi, sa puna in aplicare hotararile conferintei de la Londra.

O noua runda de negocieri s-a derulat intre Ion C.Bratianu si Kálnoky la Viena si intre premierul roman si cancelarul Bismarck la Gastein, la sfarsitul lunii august, ocazie cu care - asa cum afirma primul ministru roman - cei doi interlocutori ai acestuia “au cautat sa ma convinga ca este in interesul mai cu osebire al Romaniei[ . ] sa facem parte din Liga pacei al carei cei dintai asociati au fost Germania si Austria si in urma a venit si Italia.“

In cele din urma, I.C.Bratianu si Kálnoky au luat in discutie textul tratatului de alianta numai dupa ce, la 15 septembrie 1883, Austro-Ungaria a renuntat la asa-zisele “drepturi“ pe care le-a obtinut la conferinta de la Londra, astfel ca statele riverane continuau sa-si exercite drepturile de control si politie a navigatiei pe portiunea Dunarii cuprinsa intre Portile de Fier si Galati, fiecare in porturile si apele lor. Renuntarea de catre Austro-Ungaria la pretentiile de dominatie la Dunarea de Jos a fost concesia principala pe care a facut-o aceasta tara in schimbul aliantei pe care urma sa o semneze Romania.



In acelasi timp se finalizau si negocierilor referitoare la tratatul de alianta cu Puterile Centrale, astfel ca, la 30 octombrie 1883, Dimitrie A.Sturdza si Kálnoky au semnat tratatul de alianta intre Romania si Austro-Ungaria. Documentul,care avea un caracter secret, cuprindea un preambul si sapte articole, din care articolul 2 se refera la obligatia celor doua parti de a-si veni in ajutor in cazul unui atac neprovocat, mentionandu-se special ca obligatia “casus foederis“ din partea Romaniei intervenea atunci cand Austro-Ungaria ar fi atacata de statele limitrofe Romaniei ceea ce insemna ca “in tinuturile limitrofe cu Romania“ Austro-Ungaria putea fi atacata numai de Rusia si, eventual de Serbia. Pentru Austro-Ungaria, obligatia de “casus foederis“ fata de Romania intervenea daca aceasta din urma “ar fi atacata“ fara provocare din partea sa. Romania era deci asigurata prin acest articol fata de un atac din partea Rusiei si, eventual din partea Bulgariei sau Serbiei.

In aceeasi zi s-a semnat si tratatul de aderare a Germaniei la tratatul romano-austro-ungar de catre consilierul Ambasadei germane de la Viena, contele Max von Bechem, Gustav Kálnoky si Dimitrie A.Sturdza, prin care Germania isi asuma obligatia de a veni in ajutorul celor doua tari daca acestea erau atacate, in conditiile stabilite in tratatul romano-austro-ungar si invers.

Alianta cu Puterile Centrale reprezinta un moment important in desfasurarea politicii externe romanesti de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul veacului urmator, Romania iesind din izolarea de care era amenintata si evitand o intelegere intre Petersburg si Viena pe seama intereselor sale; s-a rezolvat in mod corespunzator chestiunea navigatiei pe Dunare si, cu toate ca C.E.D. continua sa functioneze, statul roman a exercitat controlul asupra portiunii de fluviu dintre Turnu-Severin si Galati; includerea Romaniei in blocul Triplei Aliante, intr-o Europa dominata in anii 1878-1890 de sistemul aliantelor bismarckiene, constituia un fapt de care trebuiau sa tina seama chiar mari puteri ca Marea Britanie, Imperiul tarist sau Franta.

Tratatul din 1883 a consolidat pozitia dinastiei de Hohenzollern in Romania si prin aceasta si increderea in politica ei a marilor puteri, Austro-Ungaria si Germania, in politica Romaniei, mari puteri care considerau tara noastra ca un factor de stabilitate in Sud-Estul Europei.

Inceputul secolului XX a ads noi probleme de politica externa pentru Romania. Aromanii din Macedonia erau victime ale comitagiilor bulgari iar fruntasul aroman Stefan Mihaileanu, redactor al gazetei Peninsula Balcanica” a fost asasinat, in 1900, la Bucuresti, de catre un nationalist bulgar care executa ordinele comitetului macedo-bulgar de la Sofia. Raporturile diplomatice dintre Romania si Bulgaria s-au inrautatit, bulgarii ridicand puncte fortificate la Dunare si concentrand trupe la granita cu Dobrogea. Romania a raspuns prin efectuarea unor intariri ale podului de la Cernavoda. Intre timp si Serbia incerca o apropiere de Bulgaria si Rusia. In aceste conditii pastrarea aliantei cu Puterile Centrale a parut a fi impusa de necesitatea sigurantei pe plan international. Ulterior relatiile romano-bulgare s-au imbunatatit simtitor, Carol I facand o vizita printuului Ferdinand la Rusciuk si Varna in 1902.

Problema fundamentala pentru Romania ramanea insa aceea relatiilor cu cei doi mari vecini. In ceea ce priveste Austro-Ungaria, Carol I ii arata lui Take Ionescu, in mai 1903: „dumneavoastra presupuneti deci, ca Austria va exista vesnic si noi nu vom vedea niciodata dezmembrarea sa?” Iar trimisului francez la Bucuresti ii preciza ca: „nu in Macedonia, ci chiar la Viena si Pesta este pericolul situatiei actuale. Institutiile dualismului slabesc in fiecare ziAvem motive sa ne temem ca guvernul ungar, suferind din ce in ce mai mult influenta natinalismului maghiar, sa nu reia accentuand-o politica de opresiune fata de celelalte rase. Nu putem sa ne dezinteresam de soarta a trei milioane de romani din Transilvania si Banat. Daca se incearca sa fie deznationalizati, noi nu vom ramane indiferenti si impasibili; ii vom sfatui cum am facut, de altfel, intotdeauna, sa renunte la politica de abstentiune si sa reziste afirmandu-si loialismul pe terenul alegerilor si a actiunii parlamentare.”

De cealalta parte, diplomatia rusa a incercat o apropiere pentru a atenua consecintele aliantei Romaniei cu Puterile Centrale. Astfel, ambasadorul rus la Constantinopol a spriinit demersurile romane la Poarta in legatura cu drepturile aromanilor din Macedonia demersuri incununtae de succes. In 1905 sultanul a emis o iradea prin care se acorda aromanilor egalitatea cu celelalte nationalitati din Macedonia ceea ce va duce la ruperea relatiilor diplomatice cu Grecia, reluate abia in 1911.

Neintelegerile cu Austro-Ungaria au continuat datorita, pe de o parte, politicii de maghiarizare intensa (legea Apponyi-1907) iar pe de alta parte diferendelor economice-incheierea unei noi conventii comerciale s-a facut abia in 1909 dupa lungi negocieri. In plus, in 1908 Austro-Ungaria a anexat Bosnia si Hertegovina iar Bulgaria s-a unit cu Rumelia si s-a proclamat Regat. Diplomatia romana s-a pronuntat pentru mentinerea statu-qvo-ului dar, in eventualitatea modificarii acestuia, a cautat solutii pentru modificarea frontierei dobrogene, revendicand linia Silistra-Varna care marirea distantei dintren frontiera rusa si bulgara. Cererea a fost prezentata si ca o psibila compensatie pentru inglobarea aromanilor in alte state.

Razboaiele balcanice au constituit deznodamantul firesti al evolutiei anterioare din Sud Estul Europei. Problema cea mai complicata ramanea cea a Macedoniei spre care isi indreptau atentia Serbia, Bulgaria si Grecia. Intentiile celor trei guverne au fost facilitate de razboiul italo-turc din 1911 cand Turcia a trebuit sa cedeze Tripolitania si Cirenaica. In conditiile in care Muntenegru se afla deja in razboi cu Imperiul Otoman din 9 octombrie 1912, cele trei state au inceput si ele ostilitatile impotriva Portii la 17 octombrie. Aliatii au ajuns sa ameninte atat Adrianopolul cat si Constantinopolul atfel incat Turcia a cerut armistitiul la 3 decembrie 1912. Tratativele desfasurate la Londra au esuat datrita neintelegerilor dintre aliati si a faptului ca Imperiul Otoman nu dorea sa paraseasca Adrianopole. Razboiul a reizbucnit la 3 februarie 1913 si a durat pana la 26 aprilie, oprit de interventia marilor puteri.

Romania si-a declarat neutralitatea dar guvernul roman a precizat ca daca vor avea loc schimbari teritoriale in Balcani, Romania va formula propriile pretentii (modificarea frontierei dobrogene). Dar la 30 iunie, fara declaratie de razboi, Bulgaria si-a atacat aliatii. Guvernul roman a decis mobilizarea si, cu acordul Frantei si Rusiei, a ordonat intrarea armatei romane in Bulgaria la 10 iulie, ceea ce insemna practic o dezavuare a aliantei cu Austro-Ungaria. Peste numai o saptamana ostilitatile au incetat. Tratativele de pace au avut loc la Bucuresti si la ele au participat numai reprezentanti ai statelor beligerante, fara marile puteri. Prin pacea incheiata la 10 august 1913, Bulgaria ceda Serbiei o parte din Macedonia, Greciei sudul acesteia si o parte din Tracia apuseana. O parte din Tracia rasariteana si Adrianopolul erau retrocedate Turciei. Astfel, Bulgariei i se interzicea accesul la Marea Egee. Romania primea Dobrogea de Sud pana la linia Turtucaia-Ecrene.

In continuare raporturile Romaniei cu Austro-Ungaria in special ramaneau destul de reci datorita politicii de deznationalizare dusa de Ungaria fata de romanii transilvaneni. Contele Czernin, ambasadorul acestui imperiu s-a straduit in zadar sa determine Romania sa faca public tratatul din 1883 ceea ce regele Carol a refuzat categoric. Tratatul a ramas secret ceea ce l-a determinat pe diplomatul austriac Forgach sa-l considere un simplu petec de hartie

Mai mult, venit in ianuarie 1914 la conducerea guvernului, Ion I. C. Bratianu si-a exprimat limpede pozitia atunci cand regele i-a comunicat existenta tratatului cu Austro-Ungaria : „eu ma indoiesc, sire, ca un guvern ar putea sa puna in aplicare acest tratat”.

In iunie 1914 tarul Nicolae al II-lea a facut o vizita la Constanta, urmata de o intalnire intre Sazonov si Ion I.C. Bratianu la Bucuresti ocazie cu care cei doi au facut si o scurta dar semnificativa excursie in Transilvania, toate aceste actiuni demonstrand din plin viitoarele intentii ale Romaniei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

Keith Hitchins, Romania 1866-1947, Bucuresti, 1998.

Gh. Platon, Ioan Agrigoroaie, s.a., Cum s-a format Romania moderna. O perspectiva asupra modernizarii, Editura Universitatii “Al. I. Cuza”, Iasi, 1993.

Serban Papacostea (coord.), Istoria Romaniei, Editura Corint, Bucuresti, 2003

Florin Constantiniu, O istorie sincera a poporului roman, Bucuresti, 1997.

Cornelia Bodea, 1848 la romani, Bucuresti, 1982

Gheorghe Platon, Istoria moderna a Romaniei, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1985








Politica de confidentialitate





Copyright © 2022 - Toate drepturile rezervate