Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Istorie


Index » educatie » Istorie
» DOMNIA OLANDEZULUI - ANGLIA


DOMNIA OLANDEZULUI - ANGLIA




DOMNIA OLANDEZULUI - ANGLIA

I. Olandezul plapand, cu par de culoare inchisa, cu ochii cenusii si patrunzatori care deveni in 1683 regele Angliei nu era un strain, caci prin sange era nepotul lui Carol I, iar prin casatorie sotul fiicei lui Iacob al II‑lea. Dar englezilor, fie ca erau whig, fie ca erau tory, le paru strain prin caracterul, prin gusturile si prin ideile sale. Intr‑o vreme de veselie si desfrau il gaseau, daca nu pur, cel putin grav si lipsit de voiosie; intr‑o vreme in care se aprecia locvacitatea eleganta, el a fost, ca si cel mai mare dintre stramosii sai, un taciturn2 . In vechile cer­turi ale englezilor cu privire la suprematia parla­mentului sau a bisericii statornicite, el nu se ames­teca decat cu o indulgenta trufasa, aproape dispre­tuitoare. Amenintat in Tarile de Jos de catre forta mereu crescanda a lui Ludovic al XlV‑lea, el va ramane un om al continentului, al carui obiectiv principal va fi mentinerea 'balantei puterii' in Eu­ropa. Prin aceasta se explica paradoxul ca suvera­nul, care credea cel mai putin in parlament si care in tara sa de origine iesise biruitor fata de demo­cratie, devine in Anglia unul dintre fondatorii mo­narhiei parlamentare. Preocupat sa faca fata unor primejdii mai grave, el accepta si folosea instru­mentul de guvernare ce i se oferea. A incercat sa apere ceea ce mai ramanea din puterea personala, dar dupa moartea sa toate partidele recunoscura ca puterea reala apartinea regelui numai impreuna cu parlamentul sau. Revolutia din 1640 dovedise ca Anglia se impotrivea sa devina o monarhie absoluta, iar aceea din 1660 ca se impotrivea sa devina repu­blica. Ii ramanea sa descopere mijloacele de a fi in acelasi timp si republica si monarhie.




II. Urcandu‑se pe tron, Wilhelm si Maria ratifi­cara Declaratia Drepturilor, care deveni acel Bill of Rights din 1689. Textul acesta, intocmit in spirit foarte englezesc, nu enunta principii abstracte. Enu­mera actele arbitrare ale lui Iacob si le declara ilegale; afirma ca regele nu poate aduce sub nici un pretext vreo atingere legilor fundamentale ale regatului; in sfarsit, pentru a asigura respectul acestor legi, reamintea ca nici un impozit nu putea fi votat decat anual si ca solda armatei nu va fi niciodata asigurata decat pentru un an. Mutiny Act2 , intocmit dupa rebeliunea de la Ipswich, sin­gurul document care ingaduia sa se aplice soldati­lor un cod de justitie militara, trebuia si el sa fie votat in fiecare an. In sfarsit, in 1694 se hotari ca parlamentul sa fie convocat cel putin o data la trei ani si ca nici un parlament nu va putea dura mai mult de trei ani. O indelungata experienta ii con­vinsese pe englezi ca libertatile lor esentiale depin­deau de aceste masuri simple, si mecanismul practic al libertatii ii interesa mai mult decat elogiul ei teo­retic. Dupa ce regele acceptase Declaratia Drepturilor, putine motive de conflict mai subzistau intre el si parlament. Nu se gasise inca o metoda prin care sa se asigure legatura dintre puterea executiva si cea legislativa. Nimeni nu‑si imagina ca unitatea guvernarii ar putea fi realizata prin alcatuirea unui grup omogen de consilieri ai regelui (cabinetul), care, ocupand cele mai inalte posturi in stat si apartinand majoritatii din Camera Comunelor, ar urma soarta acestei majoritati. De cate ori Wilhelm, sub influenta 'ingeniosului Sunderland' , incerca sa formeze un asemenea grup de ministri, parlamentul, inspaimantat, vorbea de junta, de cabala, si ame­ninta cu vechea sa arma: impeachment‑ul. Dar impeachment‑ul nu asigura nici un control eficient asupra puterii executive. Ingaduia, doar, pedepsirea unor ministri dupa un esec, dar nu prevenirea unei imprudente. De secole Anglia se invartea in jurul responsabilitatii ministeriale fara sa gaseasca o so­lutie la aceasta dificila problema.

III. Daca Wilhelm al III‑lea pastreaza, cel putin in drept, puterea executiva, el e departe de a avea prestigiul personal pe care Carol I si l-a mentinut pana la esafod. Un partid iacobit, destul de numeros, ii ramane credincios lui Iacob al II‑lea. Orice mare senior caruia Wilhelm ii refuza vreo favoare intra imediat in corespondenta secreta cu curtea refu­giata la Saint‑Germain. Cativa episcopi si patru sute de preoti, fideli doctrinei dreptului divin, refuza sa presteze juramant. Sunt acei non‑jurors care trebuie sa‑si paraseasca posturile si pe care Wilhelm ii inlocuieste cu episcopi 'toleranti', ca Burnet si Tillotson. Daca ar fi putut, Wilhelm le‑ar fi impus englezilor neutralitatea religioasa. In fata opozitiei pe care o starneste aceasta idee prea noua, trebuie sa cada la invoiala. Un edict din 1689 cu privire la toleranta aduce o relativa libertate a cultelor, dar catolicii si disidentii raman exclusi din functiile oficiale. Cativa nonconformisti, pentru a face parte din municipalitati, accepta sa adere la biserica sta­tornicita. E ceea ce se numeste 'conformismul oca­zional', care starneste furia tory‑lor impotriva aces­tei comedii nelegiuite.

IV. Granitele dintre partide devin mai precise. Partidul tory este al proprietarilor de pamant (landed men), al squire‑ilor iacobiti si al adeptilor bise­ricii anglicane. Partidul whig se compune din trei elemente: familiile aristocratice de traditie anti‑iacobita (Cavendish, Russell, Pelham); negustori din Londra, nababi coloniali, noi financiari (moneyed men), care in vremea aceea se imbogateau repede si isi cumparau locuri in parlament; si, in sfarsit, disidentii, care n‑au alta legatura cu primele doua grupe decat teama comuna de dinastia Stuart si de intoleranta religioasa. In epoca lui Iacob al II‑lea, partidul tory s‑a vazut, la desperare, obligat sa aleaga intre biserica anglicana si rege; pentru a scapa de Roma a sprijinit Haga. Unii regreta si viseaza la o restauratie imposibila. Dimpotriva, sub domnia lui Wilhelm, partidul whig, printr‑o ciudata rasturnare a lucrurilor, a devenit cel mai credincios sustinator al monarhului. El sprijina fara rezerva. pe Wilhelm de Orania in razboaiele sale impotriva Frantei: a) pentru ca le intreprinde ca sef al prin­tilor protestanti; b) pentru ca lupta impotriva lui Ludovic al XlV‑lea inseamna si lupta impotriva pretendentului Stuart, de la care partidul whig se poate astepta la orice; c) pentru ca prietenii lor din Londra cunosc in timpul acestui razboi si din cauza lui o incredibila prosperitate.

V. Din anul 1609 exista la Amsterdam o banca renumita la care orice mare comerciant din Europa isi avea contul lui, astfel ca, la rigoare, si daca se supunea unei proceduri complicate, putea plati prin 'transfer', ca printr‑o banca moderna. Anglia rama­sese la bancile particulare si la nenumaratii sai zarafi din evul mediu. Aurarii (goldsmiths) faceau comert cu aur, dadeau imprumuturi regelui, parti­cularilor si primeau in depozit metale pretioase in schimbul carora eliberau recipise (goldsmiths notes), care constituita primele bilete de banca. Vistieria insasi se imprumuta de la aurari. Pe vremea raz­boaielor impotriva lui Ludovic al XlV‑lea, impozi­tele si imprumuturile devenisera insuficiente pentru a face fata cheltuielilor. Atunci partidul whig in­venta datoria publica, Banca Angliei si speculatia asupra titlurilor. 'Finante olandeze', spuneau cu dispret cei din partidul tory, care detestau aceste­ noi metode, politiceste pentru ca ajutau partidul whig sa se mentina la putere, economiceste pentru ca usurinta in contractarea imprumuturilor facea sa creasca datoriile statului, moralmente pentru ca mareau puterea oamenilor cu bani in dauna genti­lomilor rurali, coloana vertebrala a tarii.





VI. Banca Angliei nu a fost creata decat pentru a da posibilitate lui Wilhelm sa‑si continue raz­boaiele. Un anumit numar de capitalisti adunara o suma de un milion doua sute de mii de livre care a fost in intregime imprumutata statului, cu o dobanda de o suta de mii de livre pe an. Banca fondata pen­tru aceasta operatiune organiza in acelasi timp (ca si Banca din Amsterdam) deschiderea unor credite pentru particulari. Banca nu avea rezerve, deoarece capitalul ei fusese imprumutat guvernului, dar i se acorda privilegiul de a emite bilete de hartie pentru o suma egala cu capitalul ei. Biletele acestea erau rambursabile in aur. Banca reusi sa onoreze ram­bursarile gratie beneficiilor si dobanzii de o suta de mii de livre pe care o primea anual de la guvern.

La inceput biletele acestea starnira o mare neincre­dere. Apoi publicul fu fericit ca nu mai trebuia sa imprumute de la aurari, care pretindeau dobanzi foarte mari. Imprumutul acordat statului in 1694 a fost inceputul datoriei publice (National Debt). El a avut ca urmare consolidarea legaturilor lui Wilhelm al III‑lea cu lumea de afaceri din City si cu partidul whig. Daca vreodata Ludovic al XlV‑lea si pretendentul ar fi iesit biruitori, era sigur ca imprumuturile nu aveau sa mai fie ram­bursate. Astfel Banca Angliei a constituit pentru casa de Orania ceea ce jefuirea manastirilor a fost pentru casa Tudor. Ea a imbinat pasiunile politice cu interesele economice. Fondarea bancii, obisnuinta marilor afaceri, legaturile stranse cu Amsterdamul au contribuit sa faca din Londra centrul financiar si comercial al lumii. Cu o populatie de patru ori mai mica decat Franta, Anglia avea sa devina mai bo­gata decat aceasta. Finanta olandeza afla curand ca‑si formase un rival primejdios.

VII. Wilhelm, care nu era general si despre care Massillon spunea ca 'era mai fericit sa atate raz­boaiele decat sa lupte si mai de temut in taina cabi­netelor decat in fruntea armatelor', a purtat razboaie toata viata lui. Ca rege al Angliei a trebuit sa se apere impotriva regelui detronat Iacob al II‑lea, care, sustinut de flota franceza, a incercat o debar­care in Irlanda si a obtinut sprijinul catolicilor ir­landezi. Cu o armata catolica, Iacob a incercat sa ocupe comitatele protestante din Ulster si i‑a tratat in mod crud pe locuitori. In 1690, Wilhelm, in capul unei armate anglo‑olandeze, a repurtat victoria de la Boyne si l-a alungat pe Iacob din regat. Dupa ce a cucerit Irlanda, Wilhelm ar fi vrut sa‑i acorde oarecare libertate, dar dorinta sa de a fi tolerant s‑a izbit de sentimente vechi si aprige. Legi foarte aspre fura intocmite impotriva religiei si chiar im­potriva comertului irlandez. Manufacturierii si crescatorii de vite englezi se temeau de concurenta irlandezilor. Faptul ca cirezile irlandeze concurau cirezile engleze nu a fost un obstacol neglijabil in calea impacarii celor doua insule. In Scotia, Nor­dul, din credinta fata de familia scotiana Stuart, se declarase partizan al regelui Iacob. Sudul, dimpo­triva, acceptase revolutia in 1690. Abia sub domnia urmatoare, in 1707, s‑a decretat actul care unea par­lamentul englez si parlamentul scotian. Abia atunci Scotia a capatat dreptul sa faca negot cu coloniile britanice. Si a reusit de minune: Glasgow a devenit rivalul Londrei, Clyde tot atat de activ ca Tamisa si scotienii printi ai City‑ului.

VIII. In ochii lui Wilhelm al III‑lea, numai pro­blemele continentului erau probleme importante. Elisabeta avusese de suferit in tot timpul domniei sale din pricina vecinatatii spaniolilor, stapani peste Flandra. Ea ii sustinuse pe olandezi impotriva Spa­niei si acestia, in secolul urmator, slabisera portul Anvers in favoarea Amsterdamului si a Rotterdamului. Dar Spania nu mai era la inceputul secolului al XVIII‑lea puternica monarhie care dominase odi­nioara Europa. Invincibila ei pedestrime se redusese atat de mult, incat mai ramasese doar cu cateva mii de oameni. Marina ajunsese la a zecea parte din cat era pe vremea lui Filip al II‑lea, arsenalele ii erau distruse, vistieria goala. Lupta sa indelungata impotriva maurilor prelungise caracterul ei feudal, nici o clasa mijlocie nu s‑a format pe teritoriul ei; in mijlocul unor state viguroase, ea ramanea un stat in faza adolescentei politice. Dupa ce puterea spa­niola fusese anihilata, se ivise o alta putere, aceea a Frantei, mult mai periculoasa pentru Olanda si Anglia, pentru ca, in cazul Frantei, intre grosul for­telor nationale si Tarile de Jos nu mai exista, ca in cazul Spaniei, un mare stat‑tampon. Or, Ludovic al XlV‑lea dorea ca frontiera a Frantei linia Rinu­lui, bariera naturala si sigura. Negustorii olandezi si englezi socoteau ca daca Anvers incapea pe mina Frantei, detinatoare de altfel a tuturor resurselor continentului, mergeau cu siguranta spre ruina. Wilhelm era hotarat sa se opuna. El urma, asadar, politica traditionala a Angliei: apararea Flandrei, suprematia pe mare si formarea unei ligi impotriva celei mai mari puteri de pe continent. La inceput, excelenta flota franceza, comandata de Tourville, birui flota engleza si cea olandeza combinate. Dar era o sarcina grea pentru Franta sa tina piept in aceiasi timp in Mediterana si pe ocean, pe mare si pe continent. Nu mai era Colbert ca sa echipeze marina franceza. Marinarii francezi sfarsira prin a fi infranti in rada portului La Hougue si Ludovic al XlV‑lea dori sa negocieze. El arata o moderatie din cele mai intelepte la Congresul de la Ryswick. Accepta sa renunte la Tarile de Jos si sa recu­noasca, in Anglia, casa de Orania. Socotea ca‑i mai bine asa decat sa ingaduie Spaniei reconstituirea imperiului lui Carol Quintul cu sprijinul Angliei. In ce-l priveste, Wilhelm al III‑lea reusise sa resta­bileasca un echilibru continental intre imperiu si Franta. Se parea, dupa Ryswick, ca pacea europeana fusese asigurata (1697).



IX. Destinul se insarcina s‑o tulbure, si intelep­ciunea oamenilor fu biruita de jocul nefast al eve­nimentelor. Singura problema primejdioasa care mai ramasese era aceea a succesiunii la tronul Spa­niei. Regele Spaniei, nevolnicul Carol al II‑lea, avea sa moara curand fara mostenitor (1700). Cine ii va urma la tron? Un fiu al imparatului, un print fran­cez sau electorul de Bavaria? Casa imperiala in Spania si Italia insemna, o data mai mult, incercui­rea Frantei. Ludovic al XlV‑lea, doritor de pace, propuse sa se lase Spania electorului de Bavaria, el multumindu‑se, pentru delfin, cu Neapole, cele doua Sicilii, Toscana si Guipuzcoa, iar Austriei sa i se cedeze Milanul. Solutie rezonabila, dar 'moartea nu iscalise si ea tratatul'. Electorul de Bavaria, un copil de cinci ani, muri; delfinul si arhiducele ramaneau singurii in competitie; compromisul de­venea caduc. Noi tratative incepura intre Ludovic al XlV‑lea si Wilhelm al III‑lea. Cei doi suverani erau gata sa dezmembreze Spania pentru a mentine pacea. Ministrii spanioli se impotrivira si, conside­rand ca Spaniei slabite cel mai pretios sprijin il putea da Franta, ca fiind cea mai apropiata, obti­nura din partea regelui, in ajunul mortii sale, un testament care desemna ca succesori pe ducele de Anjou sau pe ducele de Berry. Daca acestia refuzau, urma sa vina la rand printul austriac. Aceasta in­semna fortarea mainii lui Ludovic al XlV‑lea. Nu mai putea refuza regatul Spaniei pentru nepotii sai fara a restaura el insusi imperiul lui Carol Quintul. El accepta primejdioasa onoare, trimise pe Filip al V‑lea in Spania si introduse in fortificatiile de la frontiera garnizoane franceze alaturi de garnizoanele olandeze (1701). Furia lui Wilhelm al III‑lea fu mare. Se crezu pacalit si intra in tratative cu impa­ratul; Ludovic al XlV‑lea, ca represalii, si contrar prevederilor pacii de la Ryswick, recunoscu pe exi­latul Iacob al III‑lea2 ca rege al Angliei.

X. Moartea il ajunse pe Wilhelm al III‑lea toc­mai in momentul cand pregatea, impreuna cu impe­riul si Prusia, un nou plan de campanie impotriva Frantei (1702). Sotia lui, Maria, murise in 1694; a doua fiica a lui Iacob al II‑lea, Ana, devenise mos­tenitoarea tronului. Ana isi pierduse toti copiii la o varsta frageda (ultimul supravietuitor muri in 1700) si era probabil ca nu va mai avea altii. Ast­fel, in ultimul an al domniei lui Wilhelm, un act foarte important (Act of Settlement) reglementase ordinea succesiunii la tron. Toti mostenitorii mascu­lini, de religie catolica, fusesera exclusi si se hotarase ca dupa Ana coroana va reveni electoarei Sofia de Hanovra, nepoata lui Iacob I, si descendentilor sai cu conditia sa fie protestanti. Actul acesta mai reglementeaza si astazi ordinea succesiunii la tronul Angliei.



Wilhelm de Orania (1533-1584) - conducator al luptei pentru independenta Olandei, era supranumit laciturnul.

Actul cu privire la rebeliune (in limba engleza).

Robert, conte de Sunderland (1640-1702) - politician abil si intrigant, care in 1688 a trecut din tabara stuartilor in aceea a lui Wilhelm de Orania.

Iacob‑Eduard Stuart (1688-1766) - fiul lui Iacob al II‑lea, pretendent la tronul Angliei dupa moartea tatalui sau (1701).






Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate