Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Geografie


Index » educatie » Geografie
» Protectia la nivel mondial a indicatiilor geografice aspecte practice


Protectia la nivel mondial a indicatiilor geografice aspecte practice




PROTECTIA LA NIVEL MONDIAL

A INDICATIILOR GEOGRAFICE

ASPECTE PRACTICE

INTRODUCERE




,,Champagne”, ,,Cognac”, ,,Chianti”, ,,Pilsen”, ,,Porto”, ,,Sheffield”, ,,Havana”, ,,Tequilla” ,,Darjeeling” sunt cateva exemple binecunoscute de nume asociate in intreaga lume cu produse de o anumita natura si calitate. O trasatura comuna tuturor acestor nume o constituie corelatia lor geografica, adica functia lor de a desemna locuri existente, orase, regiuni sau tari. Totusi, cand auzim astazi Champagne, ne gandim mai degraba la vinul spumos decat la o regiune franceza, Cognac il asociem mai degraba cu eau de vie, maturat in butoaie de stejar, decat la un mic oras francez, Chianti ne face sa ne gandim la un vin rosu italian, nu la o regiune din sudul Florentei, Pilsen aminteste de o bere si nu de un oras din Republica Ceha, iar Tequila de un lichior distilat dintr-un cactus si nu la un oras din statul Jalisco, Mexic.

Aceste exemple arata clar ca indicatiile geografice pot dobandi o reputatie puternica, fiind astfel bunuri comerciale valoroase. Din acest motiv, ele sunt expuse adesea la aplicarea necorespunzatoare, contrafacere sau falsificare si protectia lor - atat nationala cat si internationala (mondiala) - este extrem de oportuna.

Cu exceptia legii desenului, nu exista probabil nici o alta categorie de lege privind proprietatea intelectuala in care sa existe asemenea variante de concepte de protectie ca in domeniul ,,indicatiei geografice”, relativ nou si aparuta recent in negocierile internationale.

Conventia de la Paris privind protectia proprietatii industriale nu cuprinde notiunea de indicatie geografica. Articolul 1 alin. 2 defineste ca subiecte ale proprietatii industrile, intre altele, indicatiile sursei si denumirii originii. Aceasta este terminologia traditionala aplicata si utilizata inca oficial in conventiile si acordurile administrate de OMPI. Conform acestei terminologii, se face urmatoarea diferenta intre indicatiile sursei si denumirea originii: ,,indicatie a sursei” inseamana orice expresie sau semn utilizat pentru a indica faptul ca un produs sau serviciu isi are originea intr-o tara, regiune sau un anumit loc, in timp ce ,,denumirea originii” inseamna numele geografic al unei tari, regiune sau loc, care serveste la denumirea unui produs care isi are originea acolo, ale carui calitati caracteristice sunt datorate exclusiv sau in esenta mediului geografic, inclusiv factorilor naturali sau umani sau atat factorilor naturali, cat si celor umani.

Este foarte important sa se evidentieze diferenta dintre indicatiile sursei si denumirea originii, si anume aceea ca un produs desemnat printr-o denumire a originii trebuie sa posede anumite calitati caracteristice care se datoreaza mediului geografic, inclusiv factorilor naturali sau umani. Cu alte cuvinte, utilizarea unei denumiri a originii necesita o legatura de calitate intre produs si regiunea sa de fabricare. Aceasta legatura calitativa consta din anumite caracteristici ale produsului, care pot fi atribuite exclusiv sau in esenta originii sale geografice, de exemplu, climei, solului sau modelelor traditionale de producere. Pe de alta parte, utilizarea unei indicatii a sursei pe un anumit produs este supusa doar conditiei ca acest produs sa-si aiba originea in locul desemnat prin indicarea sursei. Denumirea originii poate fi inteleasa ca un tip special de indicatii ale sursei. Conform acestei terminologii aplicate traditional, termenul ,,indicatia sursei” cuprinde denumirile originii, dar, in utilizarea sa generala, a devenit o desemnare pentru toate indicatiile sursei care nu sunt considerate a fi denumiri ale originii.

1. INDICATII GEOGRAFICE

1.1. Notiune definire

Termenul ,,indicatie geografica” a fost ales de OMPI pentru a descrie obiectul unui nou tratat pentru protectia internationala a normelor si simbolurilor care indica o anumita origine geografica a unui produs dat. In aceasta privinta, se intentioneaza ca termenul sa fie utilizat in cel mai larg sens (lato sensu) posibil. El inglobeaza toate mijloacele de protectie existente ale acestor norme si simboluri, indiferent daca ele indica faptul ca anumite calitati ale unui produs dat se datoreaza originii sale geografice (cum sunt denumirile originii), sau indica pur si simplu locul de origine al unui produs (cum sunt indicatiile sursei). Aceasta definitie acopera si simbolurile, deoarece indicatiile geografice nu sunt constituite doar din nume, cum ar fi numele unui oras, regiune sau tara (,,indicatii geografice directe”), ci si din simboluri. Aceste simboluri pot indica originea bunurilor fara denumirea literala a locului de origine. Exemple concludente pentru astfel de indicatii geografice indirecte sunt: Turnul Eiffel pentru Paris, Matterhorn pentru Elvetia sau Tawer Bridge pentru Londra.

Pe de alta parte, termenul ,,indicatie geografica” este utilizat si in Reglementarea Consiliului C E nr. 2081/1992 din 14 iulie 1992, privind protectia indicatiilor geografice si denumirilor originii pentru produse agricole si alimentare si in acordul TRIPS. In ambele texte, acest termen este aplicat pentru produse a caror calitate si caracteristici pot fi atribuite originii lor geografice, o abordare care se aseamana indeaproape cu denumirea tipului de origine al protectiei. Cu alte cuvinte, indicatiile ,,simple” ale sursei nu sunt acoperite de notiunea specifica de indicatie geografica utilizata in aceste doua texte juridice. Totusi, aceasta prezentare, incercare de a lua in considerare toate formele existente de protectie a indicatiilor geografice, utilizeaza termenul in sens larg.

Cand indicatiile geografice sunt considerate ca un tip aparte de semne distinctive utilizate in comert si astfel ca o categorie speciala de proprietate intelectuala, este important sa le deosebim de marcile de fabrica si de comert: in timp ce marca de fabrica si de comert identifica intreprinderea care ofera pe piata anumite produse sau servicii, o indicatie geografica identifica o zona geografica in care sunt localizate una sau mai multe inteprinderi care fabrica tipul de produs pentru care este utilizata indicatia geografica. Astfel, nu exista un titular al unei indicatii geografice, in sensul ca o persoana sau intreprindere poate exclude alte personae sau intreprinderi de la utilizarea unei indicatii geografice, ci fiecare intreprindere localizata in regiunea la care se refera indicatia geografica are dreptul sa utilizeze indicatia mentionara pentru produsele care isi au originea in zona respectiva. Cu toate acestea, dreptul de a atasa unui produs o indicatie geografica poate fi conditionat de respectarea anumitor cerinte privind calitatea, dupa cum se stipuleaza, de exemplu, in deciziile administrative ce guverneaza utilizarea denumirilor de origine.

Inainte de studierea diferitelor forme de protectie a indicatiilor geografice, este utila explicarea pe scurt a termenului de protectie a indicatiilor geografice. In primul rand, protectie inseamna dreptul de a impiedica persoanele neautorizate sa utilizeze indicatiile geografice, fie pentru produsele care nu-si au originea in zona geografica indicata, fie pentru cele care nu indeplinesc standardele de calitate prescrise. Mai mult, exista un alt aspect legat de problema protectiei, si anume problema protejarii indicatiilor geografice pentru a nu deveni expresii generice. Odata ce o indicatie geografica s-a transformat intr-o expresie generica, si-a pierdut caracterul distinctiv si, prin urmare, isi va pierde protectia. Problema daca o indicatie geogtafica este un termen generic si lipsit de protectie urmeaza, in absenta unui acord international, sa fie determinat de legea nationala. Este posibil ca un nume geografic sa fie privit intr-o tara ca o indicatie geografica si sa fie protejat in consecinta, in timp ca in alta tara sa fie considerat drept termen generic sau semi-generic. Exemple notorii de astfel de tratament divergent al numelor geografice sunt numele frantuzesti Champagne si Chablis, care, in Franta, pot fi utilizate doar pentru produse dintr-o anumita zona geografica si pot fi produse in conformitate cu anumite standarde calitative, in timp ce in Statele Unite ale Americii, de exemplu, sunt privite ca nume semi-generice si prin urmare pot fi utilizate si pentru vinuri care nu-si au originea in zona de productie franceza respectiva. Acest aspect al protectiei este important in special in contextul productiei internationale a indicatiilor geografice si este abordat, de exemplu, in Acordul de la Lisabona pentru protectia denumirilor de origine si a inregistrarii lor internationale.

1.2. Protectia indicatiilor geografice

In privinta diferitelor forme de protectie a indicatiilor geografice la nivel national, se deosebesc trei categorii de baza. Prima categorie cuprinde toate posibilitatile de protectie care nu sunt bazate pe o decizie luata de autoritatea competenta pentru stabilirea protectiei cu privire la o anumita indicatie geografica, dar care rezulta din aplicarea directa a dispozitiilor legislative sau a principiilor stabilite de jurisprudenta. A doua categorie acopera protectia indicatiilor geografice prin inregistrarea marcilor colective (inclusiv a etichetelor agricole) sau a marcilor de certificare (sau marcilor de garantare). A treia categorie include toate titlurile speciale de protectie a indicatiilor geografice care rezulta dintr-o decizie luata de autoritatea guvemamentala competenta ce stabileste protectia. Aceasta categorie, in particular, cuprinde protectia denumirilor de origine - indiferent daca rezulta din inregistrarea la oficiu pentru proprietate industriala, conform noii legi rusesti, sau din adoptarea decretelor, asa cum se procedeaza in Franta de la adoptarea, in anul 1919, a unei legi speciale pentru protejarea denumirilor de origine. Aceasta categorie cuprinde, de asemenea, titluri de protectie stabilite prin Regulamentele Consiliului CE privind vinul (de exemplu, vinurile de calitate produse in regiunile specificate (Regulamentul CE 823/87 amendat prin Regulamentui Consiliului CE 2043/89) si vins de pay (Regulamentui CE 2393/89)) si prin Regulamentul Consiliului CE 2081/82 privind protectia indicatiilor geografice si a asemanarilor de origine pentru produse agricole si alimentare.

1.2.1. Titluri de protectie speciale

Deja la inceputul acestui secol exista impresia ca protectia indicatiilor sursei impotriva utilizari false sau inselatoare este insuficienta. In plus, s-a evidentiat necesitatea protejarii si incurajarii metodelor de productie locale, traditionale. In Franta a fost adoptat primul statut care prevedea protectia indicatiilor geografice printr-un titlu special de proprietate industriala, si anume denumirile de origine.

Legea franceza din 6 mai 1919 a recunoscut existenta denumirilor de origine si a stabilit conditiile protectiei acestora. In conformitate cu aceasta lege, o denumire de origine consta din numele unei tari, regiuni sau localitati care serveste la desemnarea unui produs care isi are originea acolo, calitatea si caracteristicile acestuia fiind datorate mediului geografic, inclusiv factorilor naturali si umani. Aceasta inseamna ca prin acest titlu special sunt protejate doar produsele care isi au originea intr-o zona specifica si care-si datoreaza calitatea locului de origine. Cu alte cuvinte, trebuie stabilita o conexiune speciala intre bunurile si locul lor de origine, adica factorii naturali si umani ce pot fi gasiti exclusiv in zona respectiva. Pentru a se asigura ca produsele poseda calitatile specificate, a fost stabilit un mecanism de control de catre autoritatile competente. si astfel se intreprind sistematic controale privind calitatea. Numai produsele care indeplinesc standardele calitative sunt protejate prin denumire de origine. Initial, denumirile de origine priveau doar vinurile si alcoolul, dar ulterior, conceptul de denumire de origine a fost extins pentru a cuprinde alte produse (cum ar fi produsele lactate, in special branza si unt), produsele agricole si vegetale.

Datorita succesului denumirilor de origine frantuzesti, a fost introdus acelasi sistem sau unul similar si in alte tari, in principal in sectorul vinurilor si alcoolului. Se reaminteste ca denumirile de origine - contrar impresiei date de cuvantui ,,sau' in Articolul 1(2) al Conventiei de la Paris - constitue un tip special de indicatii ale sursei. Cu alte cuvinte, toate denumirile de origine sunt indicatii ale sursei, dar nu toate indicatiile sursei sunt denumiri de origine.

1.2.2. Inregistrarea marcilor colective sau a marcilor de certificare

Protejarea unei anumite indicatii geografice poate fi bazat nu numai pe un document public sau administrativ, ci poate rezulta dintr-o initiativa privata. Cu privire la ultima abordare, marcile colective sau marcile de certificare furnizeaza un mijloc pentru protectia indicatiilor geografice independent de masurile statutare sau judiciare. Conceptele de marca colectiva si marca de certificare (sau, in unele tari, marca de garantare) difera de la o tara la alta. In functie de legea nationala aplicabila, o marca colectiva sau o marca de certificare poate servi la indicarea, inter alia, a originii bunurilor sau viciilor si, prin urmare, intr-o anumita masura, pot fi adecvate pentru protectia unei indicatii geografice.

0 marca colectiva este o marca a carei utilizare este permisa doar membrilor unui organism colectiv. Un astfel de organism poate fi o asociatie sau cooperativa de producatori, fabricanti sau comercianti. Marca colectiva este detinuta de catre asocatie, care acorda dreptul de a o folosi in exclusivitate membrilor sai. Asociatia poate fi autohtona sau straina. 0 marca colectiva indica faptul ca persoana care o utilizeaza pentru bunurile sau serviciile sale este membra a asociatiei care detine marca colectiva. In mod obisnuit, utilizarea marcii colective este reglementata prin regulamente care trebuie prezentate oficiului de proprietate industriala impreuna cu cererea de inregistrare. Problema daca o indicatie geografica poate fi inregistrata ca marca colectiva depinde in intregime de o anumita lege nationala. Unele legi nationale privind marca de fabrica sau de comert exclud inregistrarea indicatiilor geografice ca marci colective, desi, mai recent, aceasta excludere a fost abrogata de cateva tari.

0 data ce o indicatie geografica a fost inregistrata ca marca colectiva, asociatia care o detine are dreptul de a interzice utilizarea acesteia de catre persoanele care nu sunt membri ai asociatiei. Cu toate acestea, in caz de conflict, cu un drept mai vechi, membrii asociatiei pot fi exclusi de la utilizarea marcii colective. Mai mult, inregistrarea unei indicatii geografice ca marca colectiva nu poate, per se, impiedica marca de a deveni termen generic. In plus, legea unor tari contine cerinte stricte de utilizare care pot avea ca urmare anularea inregistrarii marcii colective in cazul in care aceasta nu este utilizata in mod continuu.

Spre deosebire de marcile colective, marcile de atestare certificare si marcile de garantare nu sunt detinute de catre un organism colectiv, cum ar fi o asociatie de producatori, ci de o autoritate de certificare. 0 astfel de autoritate poate fi un consiliu local sau o asociatie care nu este angajata in producerea sau comercializarea respectivului produs. Cea din urma este de o importanta deosebita, deoarece titularul marcii de certificare este cel care trebuie sa se asigure ca bunurile care poarta marca de certificare poseda calitatile certificate. 0 marca de certificare poate fi utilizata pentru a atesta, inter alia, originea produselor sau serviciilor. Cererea pentru inregistrarea unei marci de certificare trebuie insotita de regulamentele care reglementeaza utilizarea marcii de certificare. In ceea ce priveste

inregistrarea indicatiilor geografice ca marci de certificare si marci de garantare, se aplica aceleasi principii ca si pentru inregistrarea marcilor colective.

Daca o indicatie geografica a fost inregistrata ca marca de certificare sau marca de garantare, aceasta poate fi, in mod normal, utilizata de toti aceia ale caror produse indeplinesc cerintele stipulate in regulament. Totusi, un astfel de drept de utilizare poate sa nu existe in caz de conflict cu un drept mai vechi. Institutia care detine marca de certificare sau marca de garantare inregistrata are dreptuil de a interzice utilizarea acelei marci de catre persoanele ale caror produse nu indeplinesc cerintele stipulate in regulamente. In general, protectia unei indicatii geografice prin inregistrarea ei ca marca de certificare sau marca de garantare este echivalenta cu aceea conferita prin inregistrarea ca marca colectiva.

0 forma speciala de indicatie geografica protejata asemanatoare conceptului de marci colective este in Franta ,,eticheta agricola” (in franceza ,,label agricole”). Ea este reglementata de Decretul privind etichetele agricole din iunie 1983, amendat ultima oara in 1990, si poate fi aplicata in legatura cu produsele agricole. 0 eticheta agricola este o marca colectiva care certifica faptul ca produs alimentar sau produs agricol non-nutritiv si netransformat (cum ar fi semintele de cereale) poseda o combinatie de caracteristici specifice si un nivel calitativ mai inalt decat acela al unor produse similare. 0 eticheta agricola poate fi o eticheta nationala (cunoscuta ca ,,eticheta rosie”) sau una regionala, ultima referindu-se la caracteristicile specifice, traditionale sau reprezentative pentru o anumita regiune. Produsele in privinta carora a fost stabilita o denumire de origine si unele soiuri de vinuri (chiar daca nu beneficiaza de o denumire de origine) pot sa nu fie protejate printr-o eticheta agricola. Eticheta agricola este inregistrata in numele persoanei care controleaza utilizarea sa. Aplicarea Decretului nu este limitata la produsele frantuzesti, dar pana in prezent s-a utilizat foarte putin posibilitatea de aplicare a Decretului pentru produsele straine (un exemplu de produs strain este eticheta pentru ,,somon scotian' (Scottish solmon).

1.2.3. Legea concurentei neloiale

Utilizarea unei anumite indicatii geografice pentru bunuri sau servicii care nu-si au originea in zona geografica respectiva poate induce in eroare si poate avea ca rezultat inducerea in eroare a consumatorilor. In plus, o astfel de utilizare poate constitui o insusire ilegala a clientelei persoanei care este indreptatita sa utilizeze acea indicatie geografica. Poate fi instituita o actiune in justitie de concurenta neloiala - care, in functie de legea nationala, se bazeaza ori pe prevederi statutare, asa cum sunt interpretate prin decizii judecatoresti, ori pe dreptul comun - in scopul impiedicarii concurentilor de a recurge, in cursul comercializarii, la astfel de practici inselatoare.

Desi conditiile pentru o actiune in justitie reusita legata de concurenta neloiala variaza de la o tara la alta, se pare ca urmatoarele principii de baza sunt general recunoscute. Pentru a putea fi protejata, o anumita indicatie geografica trebuie sa fi dobandit o anumita reputatie sau clientela. Cu alte cuvinte, potentialii cumparatori ai produsului trebuie sa asocieze indicatia geografica cu locul de origine al bunurilor sau serviciilor. 0 astfel de actiune cere ca utilizarea indicatiei geografice pentru bunuri sau servicii care nu-si au originea in zona geografica respectiva sa fie inselatoare, astfel incat consumatorii sa fie indusi in eroare cu privire la adevaratul loc de origine al bunurilor sau serviciilor. In conformitate cu anumite legi nationale, este solicitata si dovedirea daunelor sau a probabilitatii daunelor cauzate prin astfel de practici inselatoare.

Desi principiul conform caruia utilizarea inselatoare a unei indicatii geografice poate da nastere unei actiuni in instanta pentru concurenta neloiala este larg recunoscut, rezultatele unei astfel de actiuni pot fi nesigure. In particular, nivelul reputatiei care trebuie dobandita de indicatia geografica in discutie poate varia de la o tara la alta. Se poate solicita ca indicatia geografica sa fi fost utilizata in cursul comercializarii pentru o anumita perioada de timp si sa se fi creat o asociatie in cadrul cercurilor relevante intre indicatia geografica si locul de origine al produselor si serviciilor. Prin urmare, o indicatie geografica al carei renume nu este inca stabilit pe piata nu poate fi protejata impotriva utilizarii inselatoare de catre concurenti printr-o actiune in instanta pentru concurenta neloiala. Mai mult, valabilitatea protectiei impotriva actelor de concurenta neloiala nu impiedica transformarea indicatiilor geografice in termeni generici. Indicatiile geografice care devin termeni generici intr-o anumita tara isi pierd caracterul distinctiv si nu mat pot fi protejate in tara respectiva.

1.3. Protectia indicatiilor geografice la nivel international

prin intermediul tratatelor multilaterale

Trei tratate multilaterale administrate de OMPI contin prevederi pentru protejarea indicatiilor geografice: Conventia de la Paris privind protectia proprietatii industriale, Acordul de la Madrid pentru reprimarea indicatiilor false sau inselatoare de pe bunuri privind originea din 1891, revizuita in 1967 (denumit in continuare ,,Acordul de la Madrid”) si Acordul de la Lisabona privind protectia denumirilor de origine si inregistrarea lor internationala (denumit in continuare Acordul de la Lisabona).





1.3.1. Conventia de la Paris privind protectia proprietatii industriale

Cateva prevederi din Conventia de la Paris au ca obiect specific indicatiile sursei sau denumirile de origine: Articolul 1(2) contine o referire la ,,indicatiile sursei' si la ,,denumirile de origine' in lista obiectelor proprietatii industriale; Articolul 10 se ocupa de protectia indicatiilor sursei; Articolul 9 furnizeaza anumite sanctiuni aplicabile, inter alia, in cazurile de utilizare directa sau indirecta a unor indicatii false privind sursa, iar Articolul 1Oter consolideaza prevederile Articolelor 9 si 10.

Articolul 1(2) prevede ca protectia proprietatii industriale are ca obiect, printre altele, indicatiile sursei sau denumirile de origine. Obligatia de protejare a indicatiilor sursei este prevazuta in mod specific in articolul 10, dar in Conventia de la Paris nu exista prevederi speciale pentru protejarea denumirilor de origine. Totusi, articolele 9, 10 si 1Oter sunt aplicabile si pentru denumirile de origine, deoarece, prin definitie, fiecare denumire de origine constitute o indicatie a sursei.

Articolul 10(1) este prevederea de baza din Conventia de la Paris privind indicatiile sursei. Acesta prevede ca sanctiunile prescrise de articolul 9 cu privire la bunuri care poarta ilegal o marca de fabrica sau de comert se aplica si oricarei utilizari a unei ,,indicari false a sursei' unui produs. Acest lucru inseamna ca nu pot fi utilizate nici un fel de indicatii ale sursei care se refera la o zona geografica in care produsele respective nu-si au originea. Pentru ca prevederea sa fie aplicabila, nu este nevoie ca indicatia falsa sa apara pe produs, deoarece este pasibila de sanctionare orice utilizare directa sau indirecta, de exemplu in publicitate. Cu toate acestea, Articolul 10(1) nu se aplica si pentru indicatiile care, fara sa fie false, pot induce in eroare publicul, sau cel putin publicul dintr-o anumita tara (de exemplu, cand anumite zone geografice din tari diferite au acelasi nume, dar numai una dintre acele zone este cunoscuta la nivel international pentru anumite produse, utilizarea acelui nume in legatura cu produse care-si au originea in alta zona poate induce in eroare).

In ceea ce priveste sanctiunile, in cazul utilizarii unei indicatii a sursei falsa, Articolul 9 stabileste principiul conform caruia trebuie prevazuta confiscarea la importare, sau cel putin interzicerea importului sau confiscarea in interiorul tarii, dar, daca intr-o anumita tara nu exista acele sanctiuni, sa fie aplicate actiunile si mijloacele disponibile in astfel de cazuri.

Articolul 9(3) si Articolul 10(2) determina cine poate solicita confiscarea importului sau impunerea altor sanctiuni: procurorul, orice alta autoritate competenta, orice parte interesata. Articolul 10(2) defineste ce se intelege prin ,,parte interesata”, stipuland ca ,,orice producator, fabricant sau comerciant, persoana fizica sau juridica, angajat in producerea, fabricarea sau comercializarea de astfel de bunuri si stabilit ori in localitatea indicata in mod fals ca sursa, ori in regiunea in care o astfel de localitate este situata, ori in tara indicata in mod fals, sau in tara in care este utilizata indicarea falsa a sursei, va fi in orice caz considerata parte interesata”.

Articolul 1Obis priveste protectia impotriva concurentei neloiale si prevede ca atare o baza de protejare, impotriva utilizarii de indicatii geografice false, care pot produce confuzie sau pot induce in eroare. Articolul 1Obis obliga tarile Uniunii de la Paris sa asigure o protectie efectiva impotriva concurentei neloiale, stabileste o protectie efectiva impotriva concurentei neloiale, stabileste o definitie generala a ceea ce constitute un act de concurenta neloiala si contine o lista ne-exhaustiva cu trei tipuri de acte care, in particular, trebuie interzise.

Articolul 10ter este de asemenea relevant, deoarece obliga tarile Uniunii sa furnizeze, pe de o parte, masuri legale adecvate si sa permita, pe de alta parte, ca federatiile si asociatiile industriasilor interesati, ale producatorilor sau ale comerciantilor sa ia masuri, in anumite conditii, in scopul reprimarii indicatiilor false ale sursei.

Principalul avantaj al protectiei furnizate prin Conventia de la Paris pentru indicatiile sursei consta in extinderea suprafetei teritoriale acoperite de Uniunea de la Paris, care cuprindea, la 1 ianuarie1994, 117 state membre. Pe de alta parte, problema privind indicatiile care, in alte tari decat tara de origine, sunt nume generice ale unui produs in alte tari, nu este dezbatuta in Conventia de la Paris, astfel incat se pare ca statele membre ale Uniunii de la Paris au intreaga libertate in aceasta privinta. In cele din urma, sanctiunile, desi sunt mentionate in mod special in Conventia de la Paris, nu sunt obligatorii in toate cazurile si se aplica doar pentru indicatii false ale sursei, dar nu si pentru cele care induc in eroare.

1.3.2. Acordul de la Madrid pentru reprimarea indicatiilor false

si inselatoare de pe bunuri privind originea

Acordul de la Madrid pentru reprimarea indicatiilor false si inselatoare privind originea de pe bunuri este un acord special in cadrul Uniunii de la Paris. Acordul tinteste reprimarea atat a indicatiilor false ale sursei, cat si a celor care induc in eroare.   

Articolul 1(1) din Acordul de la Madrid prevede ca orice produs care poarta o indicatie falsa sau inselatoare prin care unul dintre statele care fac parte din Acordul de la Madrid sau un loc situat in interiorul acestora este indicat in mod direct sau indirect drept tara sau loc de origine, trebuie confiscat la importul acestuia in oricare dintre statele semnatare ale Acordului de la Madrid,   

Celelalte alineate ale Articolelor 1 si 2 specifica modalitatea si cazurile in care poate fi solicitata sau realizata confiscarea sau pot fi aplicate masuri similare. Nu exista nici o prevedere expresa privitoare la faptul ca persoane individuale ar putea solicita confiscarea in mod direct. Astfel, statele membre sunt libere sa stipuleze ca astfel de persoane sa faca o cerere prin intermediul procurorului sau a oricarei alte autoritati competente.

Articolul 3 autorizeaza un fumizor sa-si indice numele sau adresa pe bunuri care provin dintr-o tara, alta decat cea in care are loc vanzarea, dar il obliga, daca doreste sa faca acest lucru, sa alature numelui sau adresei sale o indicare exacta, cu caractere clare, a tarii sau a locului de producere sau fabricare, sau alte indicatii suficiente pentru evitarea oricarei erori cu privire la adevarata sursa a produselor finite.

Articolul 3bis obliga statele semnatare ale Acordului de la Madrid sa interzica utilizarea, in legatura cu vanzarea, expunerea sau expunerea spre vanzare a oricaror bunuri, tuturor indicatiilor care pot induce publicul in eroare cu privire la sursa bunurilor.

Articolul 4 prevede ca tribunalele din fiecare tara trebuie sa decida denumirile care, din cauza caracterului lor generic, nu intra in cadrul prevederilor Acordului de la Madrid. Dar denumirile regionale privind sursa produselor de vie sunt excluse de la rezerva proprie prevederii respective. Rezerva limiteaza in mod substantial aria de acoperire a Acordului de la Madrid, in ciuda exceptiei importante a denumirilor regionale privind sursa produselor vitei de vie, pentru care protectia este absoluta.

La 10 august 1995, erau parte la Acordul de la Madrid pentru reprimarea indicatiilor false si inselatoare privind originea, de pe bunuri, 31 de state: Algeria, Brazilia, Bulgaria, Cuba, Republica Ceha, Republica Dominicana, Egipt, Franta, Germania, Ungaria, Irlanda, Israel, Italia, Japonia, Liban, Liechtenstein, Marea Britanie, Monaco, Maroc, Noua Zeelanda, Portugalia, Polonia, San Marino, Slovacia, Spania, Sri Lanka, Suedia, Elvetia, Siria, Tunisia si Turcia.

1.3.3. Acordul de la Lisabona privind protectia denumirilor

de origine si inregistrarea lor internationala

Intinderea geografica limitata a Acordului de la Lisabona privind protectia denumirilor de origine si inregistrarea lor internationala se datoreaza caracteristicilor particulare ale prevederilor esentiale ale Acordului.

Ardcolul 2(1) cuprinde o definitie in conformitate cu care denumire de origine inseamna ,,numele geografic al unei tari, regiuni sau localitati care serveste la desemnarea unui produs care-si are originea in acel loc, ale carui caracteristici si calitati se datoreaza exclusiv sau in mare masura mediului geografic, inclusiv factorilor naturali si umani'. Acest lucru inseamna ca pot fi protejate prin Acordul de la Lisabona doar numele conforme cu definitia. Din competenta sa sunt excluse simplele indicatii ale sursei (care pot fi utilizate pentru produsele ale caror caracteristici nu rezulta din mediul geografic). Aceasta limitare a impiedicat accesul tarilor care nu cunosc conceptul de denumire de origine.

Primul element al definitiei este acela ca denumirea trebuie sa fie numele geografic al unei tari, regiuni sau localitati. Al doilea element al definitiei este ca denumirea de origine trebuie sa serveasca la desemnarea unui produs care-si are originea in tara, regiunea sau localitatea la care se face referire. Al treilea element al definitiei este ca trebuie sa existe o legatura calitativa intre produs si zona geografica: ,,caracteristicile si calitatile” trebuie sa se datoreze in exclusivitate sau in mare masura mediului geografic; daca legatura calitativa este insuficienta, adica acele calitati caracteristice nu se datoreaza in special, ci doar in mica masura, mediului geografic, numele nu constitute o denumire de origine, ci doar o simpla indicare a sursei; cat despre mediul geografic, acesta include factori naturali, cum ar fi solul sau clima si factori umani, cum ar fi traditiile profesionale specifice ale producatorilor stabiliti in zona geografica respectiva.

Chiar daca este interpretata in sens larg, definitia denumirii de origine in articolul 2(1) are o deficienta importanta pentru tarile ale caror denumiri nu se aplica in mod caracteristic produselor agricole sau produselor de artizanat ci produselor industriale. Dificultatea deriva din faptul ca articolul 2(1) impune existenta unei legaturi calitative intre mediul geografic si produs, chiar daca simpla prezenta a factorilor umani ar trebui considerata suficienta. Aceasta legatura, care este posibil sa fi existat in momentul inceperii fabricarii unui produs industrial, este posibil ca ulterior sa se fi intins pana la punctul in care existenta sa este dificil de dovedit. Mai mult, traditiile in fabricare si personalul calificat se pot schimba     dintr-o zona geografica in alta, in particular in vederea sporirii mobilitatii resurselor umane in toate colturile lumii.

Articolul 1(2) prevede ca tarile semnatare ale Acordului de la Lisabona garanteaza protejarea pe teritoriile lor, in conformitate cu termenii Acordului, a denumirilor de origine ale produselor altor tari semnatare ale Acordului de la Lisabona, necunoscute si protejate ca atare in tara de origine si inregistrate la Biroul International al OMPI. Prin urmare, pentru a fi protejata prin Acordul de la Lisabona, denumirea de origine trebuie sa indeplineasca doua conditii. Prima conditie este aceea ca denumirea de origine trebuie recunoscuta si protejata ca atare in tara de origine (cea din urma fiind definita in Articolul 2(2)). Aceasta conditie inseamna ca nu este suficient ca tara avuta in vedere sa protejeze denumirile sale intr-un mod general. Fiecare denumire trebuie sa beneficieze de protectie distincta si expresa, care sa derive dintr-un act oficial specific (o prevedere legislativa sau administrativa, o hotarare judecatoreasca sau o inregistrare). Un astfel de act oficial este necesar pentru ca trebuie determinate elementele specifice ale obiectului protectiei (zona geografica, utilizatorii legali ai denumirii de origine, natura produsului). Acele elemente trebuie indicate in cererea pentru inregistrare internationala in conformitate cu Regula 1 a Regulamentului Acordului de la Lisabona.

A doua conditie stabilita prin Articolul 1(2) este aceea ca denumirea de origine trebuie inregistrata la Biroul International al OMPI. Articolele 5 si 7 ale Acordului si Regulamentele specifica procedura pentru inregistrare internationala.

Articolul 2(2) defineste tara de origine ca fiind ,,tara al carei nume sau tara in care este situata regiunea sau localitatea al carei nume constituie denumirea de origine care a dat produsului numele sau”.

Articolul 5(1) si prevederile corespunzatoare din Regulamentele emise in cadrul Acordului de la Lisabona definesc procedura de inregistrare internationala. Pentru inregistrarea internationala, oficiul competent din tara de origine trebuie sa faca cerere si, prin urmare, aceasta nu poate fi solicitata de partile interesate. Totusi, oficiul nu face cerere pentru inregistrare internationala in nume propriu, ci in numele ,,oricarei persoane fizice sau juridice, publica sau privata, care are dreptul de a utiliza (titulaire de droit d'user) denumirea, in conformitate cu legislatia nationala aplicabila. Biroul International al OMPI nu are nici o competenta pentru examinarea cererii din punct de vedere al continutului; acesta poate face doar o examinare privind forma. Conform articolului 5(2) din Acordul de la Lisabona, Biroul International notifica inregistrarea fara nici un fel de intarziere oficiilor tarilor semnatare ale Acordului de la Lisabona si o publica in periodicul sau Les Appellations d'origine (Regula 7 a regulamentelor). Pana in ianuarie 1995, au fost inregistrate astfel, in conditiile Acordului de la Lisabona, 730 de denumiri de origine, dintre care 717 erau inca in vigoare la acea data.

Conform articolelor 5(3) la 5(5), oficiul oricarui stat semnatar al acordului de la Lisabona poate, in termen de un an de la primirea notificarii inregistrarii, sa declare ca nu poate asigura protectia unei anumite denumiri. In afara de limita de timp mentionata, dreptul de a refuza depinde de o singura conditie: trebuie indicate motivele de refuz. Motivele care pot fi invocate astfel nu sunt limitate de Acordul de la Lisabona; acest lucru da de fapt fiecarei tari puterea discretionara de a proteja sau de a refuza protectia pentru o denumire de origine inregistrata. Denumirea inregistrata se bucura de protectie in tarile care nu au facut o declaratie de refuz. Cu toate acestea, daca exista terti care folosesc denumirea intr-o anumita tara dinainte de notificarea inregistrarii, Oficiul acelei tari poate sa le acorde, conform Articolului 5(6) din Acordul de la Lisabona, un maxim de doi ani in care sa incheie o astfel de utilizare.

Protectia conferita prin inregistrare internationala nu este limitata in timp. Articolul 6 prevede ca o denumire careia i-a fost acordata protectia nu poate fi considerata generica atata timp cat este protejata ca o denumire de origine in tara de origine. Articolul 7 prevede ca inregistrarea nu trebuie reinnoita si ca este supusa platii unei singure taxe care este, in prezent, de 500 de franci elvetieni. 0 inregistrare internationala inceteaza sa produca efecte doar in doua situatii: cand denumirea inregistrata a devenit un nume generic in tara de origine, sau cand inregistrarea internationala a fost anulata de catre Biroul international la cererea oficiului din tara de origine.

Continutul protectiei acordate unei denumiri de origine inregistrata sub Acordul de la Lisabona, conform Articolului 3 din Acord, este foarte extensiv. Este interzisa orice uzurpare sau imitare a denumirii, chiar daca este indicata adevarata origine a produsului sau daca denumirea este utilizata intr-o forma tradusa sau calificata prin termeni cum ar fi ,,tip', ,,fel', ,,forma', ,,imitatie' sau altii asemanatori.

Cu privire la aplicarea protectiei unei denumiri de origine inregistrata sub Acordul de la Lisabona, Articolul 8 se refera la legislatia nationala. El specifica faptul ca dreptul de a lua masuri apartine oficiului competent si procurorului, pe de o parte, si partii interesate, persoana fizica sau juridica, publica sau privata, pe de alta parte. In plus, fata de orice sanctiuni aplicabile conform Conventiei de la Paris si Acordului de la Madrid (articolul 4) pot fi aplicate toate sanctiunile prevazute in legislatia nationala, civile (hotarari de restrangere sau interzicere a actelor ilegale, actiuni pentru daune) penale sau administrative. Totusi, Acordul de la Lisabona nu stabileste un standard cu privire la sanctiunile ce trebuie prevazute de statele semnatare ale acestuia.

La 10 august 1995, erau parte la Acordul de la Lisabona, 17 tari: Algeria, Bulgaria, Volta Superioara, Congo, Cuba, Republica Ceha, Franta, Gabon, Haiti, Israel, Italia, Mexic, Portugalia, Slovacia, Togo, Tunisia si Ungaria.

1.4. Protectia indicatiilor geografice la nivel international prin

intermediul prevederilor din acordurile bilaterale

0 alta posibilitate de protectie internationala a indicatiilor geografice este incheierea de contracte bilaterale intre doua state. Cateva tari au incheiat deja astfel de contracte, si, ca exemplu, poate fi mentionat contractul dintre Germania si Franta privind protectia indicatorilor sursei, a denumirilor de origine si a altor denumiri geografice din 8 martie 1960. In general, astfel de contracte bilaterale constau dintr-o lista de indicatii geografice, alcatuita de partile contractante, si dintr-un angajament de a proteja indicatiile geografice ale respectivei parti contractante. De obicei, contractul specifica si tipul de protectie ce urmeaza a fi acordat. Un anumit numar de tari au incheiat contracte care respecta un anumit model. Desi in general utile, contractele bilaterale nu pot constitui o solutie pe deplin satisfacatoare la problema lipsei de protectie internationala, din cauza multitudinii de negocieri solicitate si, ca urmare, a diversitatii inevitabile a standardelor.

2. PROTECTIA IMPOTRIVA CONCURENTEI

NELOIALE

2.1. Chestiuni introductive

Incepand de acum aproape un secol, protectia impotriva concurentei neloiale a fost recunoscuta ca facand parte din protectia proprietatii industriale. Aceasta recunoastere a fost manifestata pentru prima data in anul 1900, la Conferinta diplomatica de la Bruxelles pentru revizuirea Conventiei de la Paris privind protejarea proprietatii industriale (denumita aici ,,Conventia de la Paris”), prin introducerea in Conventie a Articolului 12bis. In versiunea sa initiala, asa cum a fost adoptat la Conferinta diplomatica de la Bruxelles, continutul sau este urmatorul: ,,Resortisantii Conventiei (Articolele 2 si 3) se vor bucura, in toate Statele Uniunii, de protectia acordata nationalilor impotriva concurentei neloiale”. Ca rezultat al revizuirii ulterioare in cadrul conferintei, formularea articolului este urmatoarea (in Actul de la Stockholm (167) al Conventiei de la Paris):

„(1) Tarile Uniunii sunt obligate sa asigure resortisantilor acestor tari protectie efectiva impotriva concurentei neloiale.

(2) Oricare act de concurenta contrar practicilor oneste in probleme industriale sau comerciale constituie un act de concurenta neloiala.

(3) In particular, vor fi interzise urmatoarele:

1. Toate actele de natura sa creeze confuzie prin orice mijloace cu privire la amplasarea, bunurile, activitatile industriale sau comerciale ale unui concurent;

2. Afirmatiile false facute in cursul comercializarii, de natura sa discrediteze amplasarea, bunurile, activitatile industriale sau comerciale ale unui concurent;

3. Indicatiile sau afirmatiile a caror utilizare in cursul comercializarii pot induce publicul in eroare cu privire la natura, procesul de fabricare, caracteristicile, in conformitate cu scopurile sau cantitatea bunurilor”.

La prima vedere, se pare ca exista diferente de baza intre protectia drepturilor de proprietate industriala, cum ar fi aceea a brevetelor de inventie, a desenelor industriale inregistrate, marcilor de fabrica sau de comert inregistrate etc. pe de o parte, si protectia impotriva actelor de concurenta neloiala, pe de alta. Intrucat drepturile de proprietate industriala, cum ar fi brevetele de inventie, sunt acordate la cerere de catre oficiile de proprietate industriala si confera drepturi exclusive cu privire la obiectul avut in vedere, protectia impotriva concurentei neloiale nu se bazeaza pe o astfel de acordare a drepturilor, ci pe considerarea - stipulata in cadrul unor prevederi legislative sau recunoscuta ca principiu juridic general - ca sunt interzise actele contrare practicilor oneste in afaceri. Cu toate acestea, este clara legatura dintre cele doua tipuri de protectie cand sunt avute in vedere anumite cazuri de concurenta neloiala. De exemplu, in multe tari utilizarea neautorizata a unei marci de fabrica sau de comert care nu a fost inregistrata, este considerata ilegala pe baza principiilor generale care apartin domeniului protectiei impotriva concurentei neloiale (in unele tari, o astfel de utilizare neautorizata este numita delict de inselatorie (,,passing-off”)). In domeniul inventiilor exista un alt exemplu de acest tip: daca o inventie nu este dezvaluita publicului si este considerata drept secret comercial, executarea neautorizata, de catre terti, a anumitor acte in legatura cu acel secret comercial poate fi ilegala. Intr-adevar, executarea anumitor acte in legatura cu o inventie care a fost dezvaluita, publicului nu este brevetata sau al carei brevet a expirat, poate fi de asemenea ilegala, in anumite circumstante deosebite (cum ar fi un act de imitare servila (,,slavish imitation”)).




Exemplele de mai sus arata ca protectia impotriva concurentei neloiale extinde efectiv protectia drepturilor de proprietate industriala, cum ar fi brevetele de inventie si marcile de fabrica sau de comert inregistrate, in cazurile in care o inventie sau un semn nu sunt protejate printr-un astfel de drept. Exista, desigur, si alte cazuri de concurenta neloiala, de exemplu in cazul la care se refera Articolul 10bis(3)2 al Conventiei de la Paris, si anume acela al afirmatiei false in cursul comercializarii, de natura sa discrediteze un concurent, in care protectia impotriva concurentei neloiale nu executa o astfel de functie suplimentara. Acest lucru se datoreaza faptului ca notiunea de concurenta neloiala acopera o mare varietate de acte.

2.2. Necesitatea protectiei

In urma evolutiilor politice recente, unele tari sunt in momentul de fata in proces de adoptare a sistemului economiei de piata, care permit libera concurenta intre intreprinderile industriale si comerciale, intre anumite limite definite prin lege. Aceste evolutii au loc nu numai in tarile Europei centrale si de Est, ci si in cateva tari in curs de dezvoltare. Libera concurenta intre tntreprinderi este considerata mijiocul cel mai eficient de a satisface cererea si oferta in economie si de a servi interesele comerciantilor si ale economiei ca intreg. Cu toate acestea, acolo unde exista concurenta, sunt posibile si actele de concurenta neloiala. Acest fenomen a fost vizibil in toate tarile si in toate timpurile, indiferent de sistemele politice sau sociale predominante.

Uneori, concurenta economica a fost comparata cu concurenta in sport, pentru ca in ambele castiga cel mai bun. In concurenta economica, acesta este reprezentat de intreprinderea care furnizeaza produsul sau serviciul cel mai util si eficient, in conditiile cele mai economice (pentru consumatori) si mai satisfacatoare. Totusi, acest rezultat poate fi atins daca toti participantii se ghideaza dupa un anumit set de reguli de baza; ca si in sport, poate fi tentant sa ignori regulile. Incalcarile regulilor de baza ale concurentei economice pot lua diverse forme, variind de la acte ilegale dar inofensive (care pot fi comise de antreprenorul cel mai onest si atent) la incalcari premeditate, cu intentia de a vatama concurenta sau de a induce in eroare consumatorii. Ele pot consta dintr-un atac direct asupra unui concurent individual sau dintr-o inducere in eroare pe ascuns a ,,arbitrului”, care in mod tipic, in concurenta economica, este chiar consumatorul. Orice forma ar lua aceste incalcari, este in interesul antreprenorului onest, al consumatorului si publicului larg ca aceste incalcari sa fie impiedicate cat mai devreme si mai eficient posibil.

Experienta a aratat ca este putin probabil ca onestitatea in concurenta sa fie atinsa doar prin liberal joc al fortelor de piata. In teorie, consumatorii, conform rolului lor de arbitri ai jocului economic, ar putea impiedica antreprenorii necinstiti prin desconsiderarea bunurilor sau serviciilor acestora si favorizarea bunurilor concurentilor onesti. Totusi, realitatea este diferita. Cu cat o situatie economica devine mai complexa, cu atat consumatorii sunt mai putin capabili de a actiona drept arbitri. Adesea ei nu sunt nici macar in pozitia de a identifica ei insisi actele de concurenta neloiala, fiind lasati sa reactioneze in consecinta. Intr-adevar, consumatorul - impreuna cu concurentul onest - este cel care trebuie protejat impotriva concurentei neloiale.

Autoreglarea a fost adesea considerata un remediu, dar aceasta nu s-a dovedit a fi o masura suficienta impotriva concurentei neloiale. Fara indoiala, autoreglarea prin asociatii de intreprinderi poate juca un rol important in asigurarea conducerii unui comert cinstit. Daca autoreglarea este bine dezvoltata si examinata in general, poate fi mai rapida, mai putin costisitoare si mai eficienta decat orice sistem juridic. Pe deasupra, ea se bazeaza pe studierea continua de catre toti participantii.

Pentru a impiedica eficient concurenta neloiala, autoreglarea trebuie, cel putin in anumite zone, sa fie suplimentata printr-un sistem juridic de sanctionare. Doar un astfel de sistem ii poate asigura pe antreprenorii onesti ca sansele lor de succes vor fi determinate de propriile lor eforturi si ii poate asigura pe consumatori ca fac alegerile optime privind cumpararea, evitand astfel risipirea unor resurse rare si asigurand o transparenta imbunatatita a pietei si bunastarea economica maxima.

Regulile privind impiedicarea concurentei neloiale si acelea privind impiedicarea practicilor respective in afaceri (legea antitrust) sunt in stransa corelatie. Amandoua au ca scop asigurarea unei functionari eficiente a economiei de piata. Totusi, ele realizeaza acest lucru in moduri diferite: legea antitrust priveste conservarea, mentinerea libertatii concurentei prin combaterea obstacolelor in comert si a abuzurilor puterii economice, in timp ce legea privind concurenta neloiala priveste asigurarea cinstei in concurenta, obligandu-i pe toti participantii sa se conformeze acelorasi reguli. Ambele legi sunt la fel de importante, desi privesc aspecte diferite si se completeaza reciproc. Tarile care-si stabilesc un sistem de economie de piata au nevoie de o lege antitrust, dar nimeni nu se poate baza doar pe aceasta lege pentru a asigura onestitatea concurentei ca efect secundar; acest lucru poate fi atins doar prin intermediul unor reguli distincte care sa furnizeze o protectie impotriva concurentei neloiale.

Legile privind proprietatea industriala, care protejeaza inventiile, desenele industriale, marcile, numele de fabrica sau de comert, indicatiile geografice etc., nu sunt suficient de cuprinzatoare pentru a asigura practici cinstite pe piata. Este adevarat ca protejarea drepturilor de proprietate industriala este nu numai in interesul titularilor acestora, ci si in interesul consumatorilor si publicului larg, servind astfel obiectivul asigurarii unei concurente cinstite, loiale. In particular, utilizarea neautorizata a unei marci de fabrica sau de comert pentru un produs concurent constituie nu doar o exploatare ilegala a clientelei titularului marcii de fabrica sau de cornert, dar si publicul este indus in eroare cu privire la originea comerciala a produsului (si, de aici, si a caracteristicilor acestuia). Prin urmare poate fi demonstrat ca legea privind marca de fabrica sau de comert constituie o parte speciala a domeniului mai larg al legii privind concurenta neloiala si ca aplicarea protectiei marcii de fabrica si de comert serveste la impiedicarea actelor de concurenta neloiala, in particular a delictului de inselatorie si a atenuarii calitatii distincte sau valorii publicitare. Acelasi lucru este adevarat intr-o masura mai mica, cu privire la drepturile de proprietate industriala, cum ar fi brevetele de inventie, care protejeaza inventatorii impodiva exploatarii ilegale a eforturilor lor.

Totusi, in ciuda acestor obiective comune, comportarea onesta pe piata nu poate fi asigurata doar de protejarea drepturilor de proprietate industriala. 0 gama larga de acte neloiale, cum ar fi publicitatea inselatoare si violarea secretelor comerciale, nu sunt tratate de obicei in legile specifice ale proprietatii industriale. Legea privind concurenta neloiala este, prin urmare, necesara fie pentru a suplimenta legile privind proprietatea industriala, fie pentru a acorda un tip de protectie pe care nu o poate furniza nici o astfel de lege. Pentru a-si indeplini aceasta functie, legea concurentei neloiale trebuie sa fie flexibila si protectia oferita prin intermediul ei trebuie sa fie independenta de orice formalitate, cum ar fi inregistrarea. Desigur ca legea concurentei neloiale nu poate fi niciodata la fel de concreta asa cum sunt legile privind brevetele de inventie sau cele privind marcile de fabrica sau de comert; experienta din multe tari a aratat ca este posibila dezvoltarea unui sistem eficient si flexibil al legii concurentei neloiale si, in acelasi timp, asigurarea unei predictibilitati suficiente.

2.3. Bazele legale ale protectiei

2.3.1. Dezvoltarea Legii privind concurenta neloiala

Toate tarile care au organizat sisteme de economie de piata au conceput si tipuri de masuri de protectie impotriva practicilor neloiale in afaceri. Totusi, pentru a realiza acest lucru, ele au ales abordari destul de diferite. In timp ce in alte domenii ale Legii privind proprietatea industriala, cum ar fi acelea care se ocupa de brevetele de inventie, desene sau marci, s-a convenit asupra faptului ca protectia este acordata cel mai bine printr-un statut special, cuprinzator, bazele legale pentru reprimarea concurentei neloiale se pot intinde de la o prevedere a unui delict succinta si generala, pana la reglementarea detaliata intr-un statut special. Motivul acestei diversitati de abordari este pur istorica.

Conceptul de concurenta neloiala a aparut pentru prima data in Franta, in jurul anului 1850. Desi in acea perioada nu exista nici o interzicere clara a practicilor neloiale in afaceri, instantele franceze au putut dezvolta un sistem cuprinzator si eficient al Legii concurentei neloiale, pe baza prevederii generale continute in Articolul 1382 din Codul civil francez, conform caruia actele ilegale impun o obligatie la plata unor daune. In privinta protectiei concurentilor, principiile dezvoltate prin deciziile judecatoresti date pe baza Articolului 1382 din Codul civil francez, constitute inca baza pentru reducerea concurentei neloiale in Franta. Pentru protectia consumatorilor, a fost decretata o lege a fraudei in legatura cu produsele, inca din 1905, si de atunci a fost completata prin numeroase statute si decrete, inclusiv asa-numitul ,,Loi Royer' din 1973, care interzice publicitatea care induce in eroare, precum si prin Legile privind informarea consumatorului din 1978 si 1989.

In Germama, situatia a evoluat in mod diferit. Deoarece tribunalele au refuzat extinderea prevederilor privind delictele din Codul civil si conform practicilor neloiale in afaceri, a fost necesara decretarea unei legislatii specifice legate de acest subiect. Astfel, in anul 1909, ,,Legea impotriva concurentei neloiale” a devenit si a ramas inca, principala baza pentru reprimarea actelor de concurenta neloiala. Legea cuprinde doua prevederi generale cu privire la practicile neloiale si care induc in eroare, imprejurul carora sunt grupate prevederi speciale, de exemplu legate de protectia secretelor comerciale. In continuare, Legea se bazeaza aproape exclusiv pe reclamatii de la partea privata, acordand concurentilor, consumatorilor si organizatiilor de afaceri posibilitatea de a actiona in instanta. Tribunalele germane, bazandu-se in special pe cele doua prevederi generale cuprinse in Articolele 1 si 3, au dezvoltat un sistem cuprinzator pentru reprimarea practicilor comerciale neloiale, care urmareste protejarea nu numai a concurentilor, dar si a consumatorilor si a publicului larg.

Legea diferitelor jurisdictii care alcatuiesc Marea Britanie (Anglia, Scotia, Tara Galilor, Irlanda de Nord) a avut abordari diferite, bazate pe dreptul comun si echitabile si nu a dezvoltat un regim juridic separat pentru protejarea impotriva concurentei neloiale. 0 abordare traditionala larga se indreapta catre o ezitare in a adopta reguli generale care sa permita opinii subiective asupra a ceea ce este ,,onest” sau nu. Delictul de inselatorie, recunoscut inca din anul 1824, este privit ca o protectie suficienta pentru concurenta. Prin urmare, despagubirile civile pentru concurenti sunt inca reduse la cateva cazuri izolate sub principiile modificate ale delictului, in particular protectia impotriva delictului de inselatorie reclama minciuna pagubitoare sau abuzul de incredere. Pe de alta parte, prevederi privind protectia consumatorului impotriva actelor inselatoare au fost introduse in 1862 si, intre timp, au fost suplimentate printr-o serie autonoma de statute privind protectia consumatorului, cum ar fi Legea descrierii comertului din 1968, Legea privind comertul corect din 1973, Legea privind bunurile si serviciile benevole din 1971 si 1975 si Legea privind protectia consumatorului din 1987. In 1988, au fost adoptate regulamentele privind controlul publicitatii inselatoare, ca urmare a Directivei CE din 1984. In plus, sunt pe deplin recunoscute si cateva coduri publicitare auto-disciplinare.

Ca si in Regatul Unit, legea privind concurenta neloiala s-a dezvoltat in Statele Unite ale Americii din hotarari judecatoresti, in special din dreptul comun privind delictul de inselatorie. Ca si in Regatul Unit, nu a coexistat si nu exista nici o lege cuprinzatoare a concurentei neloiale. Totusi, a fost acordat un ajutor statutar limitat impotriva falselor revendicari cu privire la produsul propriu al cuiva in comertul interstatal inca din anul 1946, sub prevederea privind protectia marcii de fabrica si de comert din Sectiunea 43(a) a Legii marcii de fabrica sau de comert (Legea Lanham). In 1988, acea prevedere a fast extinsa pentru a acoperi si reprezentarile false sau inselatoare cu privire la produsul sau serviciul altcuiva. In plus, o agentie federala, Comisia Federala de Comert (Federal Trade Commission - FTC), a fost creata in 1914, care are o jurisdictie larga pentru a urmari orice act sau practica neloiala sau inselatoare din sau care afecteaza comertul interstatal. Totusi, Sectiunea 5(a) din Legea FTC nu acorda nici un fel de drept de actiune concurentilor sau consumatorilor prejudiciati, in timp ce statutele impotriva practicilor comerciale neloiale pe care toate statele le-au adoptat in ultima jumatate a acestui secol (modelate tipic dupa Legea FTC) adesea permit ca partile interesate sa intenteze actiune in justitie.

Exemplele de mai sus indica modul in care Legea privind concurenta neloiala s-a dezvoltat in mod diferit in tari distincte. Intre timp, multe tari au depasit legislatia speciala in acest subiect sau au inlocuit legi anterioare privitoare la concurenta neloiala. In ceea ce priveste activitatea legislativa recenta din acest domeniu, Elvetia a adoptat in 1986 o Lege impotriva concurentei neloiale, care contine o prevedere generala cuprinzatoare si un regulament detaliat privind comportamentui comercial specific, ca, de exemplu, imitarea servila. Ungaria a adoptat o Lege privind interzicerea practicii comerciale neloiale in 1990, care reglementeaza concurenta neloiala si legea antitrust; Legea spaniola privind concurenta neloiala din 1991 cuprinde o reglementare detaliata a practicilor daunatoare pentru consumatori si concurenti, iar din anul 1991 Belgia a adoptat Legea privind practicile comerciale si protectia consumatorului, care accentueaza ideea protectiei consumatorului.

2.3.2. Protectia internationala: Articolul 1Obis din Conventia de la Paris

pentru protejarea proprietatii industriale

Articolul 1 (2) al Conventiei de la Paris mentioneaza reprimarea concurentei neloiale impreuna cu brevetele, modelele industriale, desenele industriale, marcile de fabrica sau de comert, numele de comert, indicatiile sursei si denumirile de origine printre obiecte ale protectiei proprietatii industriale si Articolul 1Obis cuprinde o prevedere expresa in legatura cu reprimarea concurentei neloiale. In peste o suta de state parte in Conventia de la Paris, bazele legale pentru protectia impotriva concurentei neloiale pot fi astfel gasite nu numai in legislatia nationala, dar si la nivel international.

Conform articolului 10bis(l) al Conventiei de la Paris, tarile Uniunii de la Paris trebuie sa asigure o protectie efectiva impotriva concurentei neloiale. Articolul 10ter(l) al Conventiei prevede in continuare obligatia de a asigura ,,sanctiuni legale adecvate”. In particular, trebuie luate masuri pentru a permite federatiilor si asociatiilor care reprezinta industriasii interesati, producatorii sau comerciantii sa ia masuri, avand in vedere faptul ca acest lucru nu contravine legilor tarii respective si nu depasesc drepturile acordate in mod obisnuit asociatiilor nationale.

Articolul 10bis(2) al Conventiei de la Paris defineste concurenta neloiala drept orice act de concurenta contrar practicilor oneste in probleme industriale sau comerciale. Aceasta definitie lasa precizarea notiunii de ,,onestitate comerciala” tribunalelor nationale si autoritatilor administrative. Statele membre ale Uniunii de la Paris sunt, de asemenea, libere sa acorde protectie impotriva anumitor acte chiar daca partile implicate nu concureaza una impotriva celeilalte.

Articolul 10bis(3) al Conventiei de la Paris da trei exemple de cazuri care trebuie interzise ,,in particular”. Aceste trei exemple nu trebuie privite ca exhaustive, ci, mai degraba ca o protectie minima care trebuie acordata de toate statele membre. Primele doua - crearea confuziei si discreditarea - pot fi privite ca apartinand domeniului ,,traditional' al legii concurentei, si anume acela al protectiei concurentului. Cel de-al treilea - inducerea in eroare - a fost adaugat de Conferinta de Revizuire de la Lisabona din anul 1958 si ia in considerare interesele concurentilor si pe cele ale consumatorilor.

In afara de Articolele 10 bis si 1Oter, Conventia de la Paris contine cateva prevederi relevante pentru protectia impotriva actelor de concurenta neloiala intr-un sens mai larg, in special acelea privind marcile de fabrica sau de comert si numele de comert. De exemplu, Articolele 6 si 8 prevad protectia marcilor de serviciu in originea geografica, in masura in care nu este prevazuta de Articolul 10bis(3), rezulta din Articolul 10 si Articolul 9, la care se raporteaza Articolul 10. Acorduri speciale incheiate in cadrul Conventiei de la Paris si anume Acordul de la Madrid pentru reprimarea indicatiilor false sau inselatoare privind sursa pe ramuri si Acordul de la Lisabona pentru protectia denumirilor de origine si inregistrarea internationala a acestora, impreuna cu tratate bilaterale, prevad in mod special protectia la nivel international a indicatiilor geografice.

2.3.3. Protectia nationala: trei abordari de baza ale

Legii privind concurenta neloiala

Conform Articolului 10 bis(1) al Conventiei de la Paris, statele membre ale Uniunii de la Paris trebuie sa furnizeze protectie impotriva concurentei neloiale. Desi nu sunt obligate sa introduca o legislatie speciala pentru acest scop, ele trebuie sa prevada - cel putin pe baza legislatiei generale existente - masuri eficiente impotriva tuturor actelor care contravin ,,practicilor comerciale oneste” si in special impotriva practicilor la care se refera Articolul 10bis(3). In indeplinirea acestor obligatii din tratat, pot fi distinse trei abordari:

,,Articolul 9

(1) Toate bunurile care poarta ilegal o marca sau nume de fabrica sau de comert vor fi confiscate la importarea in acele tari ale Uniunii in care aceste marci sau nume de comert sunt indreptatite la protectie legala.

(2) De asemenea, se va efectua confiscarea si in tara in care a aparut aplicarea ilegala sau in tara in care au fost importate bunurile.

(3) Confiscarea va avea loc la solicitarea procurorului, sau a oricarei alte autoritati competente, sau parte interesata, fie ca persoana fizica sau juridica, in conformitate cu legislatia interna a fiecarei tari.

(4) Autoritatile nu vor fi obligate sa efectueze confiscarea bunurilor aflate in tranzit.

(5) Daca legislatia unei tari nu permite confiscarea la importare, confiscarea se va inlocui cu interzicerea importarii sau cu confiscare in interiorul tarii.

(6) Daca legislatia unei tari nu permite nici confiscarea la importare, nici interzicerea importarii, nici confiscarea in interiorul tarii, pana in momentul in care legislatia va fi modificata corespunzator, aceste masuri vor fi inlocuite de actiuni si sanctiuni disponibile in astfel de cazuri resortisantilor, in conditiile legilor acestei tari.

Articolul 10

(1) Prevederile articolului precedent se vor aplica in cazuri de utilizare directa sau indirecta a unei indicatii false privind sursa bunurilor sau identitatea producatorului, fabricantului sau a comerciantului.

(2) Orice producator, fabricant sau comerciant, persoana fizica sau juridica, angajat in producerea, fabricarea sau comercializarea unor astfel de bunuri si stabilit ori in localitatea fals indicata ca fund sursa, ori in regiunea in care este situata aceasta localitate, sau in tara indicata in mod fals, sau in tara in care este utilizata indicatia falsa a sursei, va fi considerat in orice caz parte interesata”.



2.3.3.A. Protectia bazata pe legislatia speciala

Cateva tari au decretat legi speciale sau prevederi specifice in cadrul unor statute mai largi, care, uneori combinate cu prevederi din legi generale cum ar fi Codul civil, se ocupa de protectia impotriva concurentei neloiale. Aceste legi prevad sanctiuni civile sau penale si contin o prevedere generala mai larga (adesea modelata dupa Articolul 10bis(2) din Conventia de la Paris), care este completata prin prevederi detaliate privind formele specifice de practici comerciale neloiale; ele

prevad, de obicei, sanctiuni civile si, cu privire la anumite cazuri, si sanctiuni penale. Desi multe dintre aceste tari au decretat si o legislatie aditionala privind actele ce au in vedere anumite produse (alimente, droguri etc.), media (televiziune) sau practicile comerciale (darurile, premiile) legea impotriva concurentei neloiale ramane principala baza de protectie. Adesea, aria de acoperire a acelei legi a fost chiar extinsa, prin presupunerea ca violarea oricarei alte legi poate constitui o practica comerciala neloiala, intrucat ofera un avantaj necuvenit in concurenta asupra concurentului care se supune legii. In unele tari, conceptul de lege speciala privind concurenta a evoluat catre adoptarea unei legi mai generale privind comportamentui comercial, sau legatura cu legea antitrust este accentuate prin decretarea unor legi care sa se ocupe de institutia concurentei insasi, ca si de corectitudinea in concurenta.

2.3.3.B. Protectia bazata pe Legea privind delictele generale si/sau

Legea privind delictele de inselatorie si secretele comerciale

Intr-un anumit grup de tari cu traditii in legea civila, care urmaresc abordarea constand in protectia omului de afaceri onest, o astfel de protectie este gasita de obicei in legea privind delictele generale. Intr-un alt grup de tari care urmaresc traditiile dreptului comun, actiunile privind delictele de inselatorie si violarea secretelor comerciale dezvoltate de instante (cel putin la inceput) raman principala baza de protectie a concurentilor. In privinta protectiei consumatorilor, un numar de tari din aceleasi doua grupe au decretat, in plus, seturi de legi separate care reglementeaza cazurile specifice de comportamentul comercial indezirabil, cum ar fi publicitatea inselatoare, compararea preturilor, loteriile, jocurile si gratificatiile, acele legi esential independente de protectia concurentilor, in conditiile legii civile sau ale dreptului comun.

2.3.3.C. Combinatia celor doua abordari anterioare

Cele mai multe tari parte in Conventia de la Paris - chiar si acelea care la inceput au incercat reglementarea concurentei neloiale printr-o lege privind delictele generale - prevad o combinare a principiilor Codului civil, jurisprudentei si legilor speciale. In multe tari cu structura federala, divizarea competentei legislative intre legislatura federala si legislaturile statelor federale in federatie a condus la o combinatie si mai complexa a diferitelor forme de protectie. In unele din aceste tari, legislatorul federal nu are nici o competenta judiciara asupra concurentei neloiale in masura in care este considerat un delict de drept comun al Statului. Acolo unde, in astfel de tari, protectia este acordata de state, este in general mai bine dezvoltata decat aceea acordata la nivel federal. In Statele Unite ale Americii, in particular, disponibilitatea limitata a sanctiunilor de drept comun impotriva concurentei neloiale a fost tratata pentru prima data in legea federala prin stabilirea unor autoritati administrative (Comisia Comerciala Federala) si mai recent, prin extinderea prevederilor unei legi federale cu privire la marcile de fabrica sau de comert (Articolul 43 (a) al Legii privind marcile de fabrica sau de comert (Actul de la Lantiano) la o mai mare varietate de reprezentari inselatoare). Totusi, reglementarea cea mai progresista se afla in ,,legile privind afacerile”, ,,actele mici FTC”, ,,legile privind protectia consumatorului” si alte legislatii adoptate de Statele din cadrul Statelor Unite ale Americii.

2.3.4. Rolul jurisprudentei

In ciuda abordarilor distincte mentionate mai sus, toate tarile care au introdus masuri eficiente impotriva concurentei neloiale se preocupa in special de aplicarea legii, si, de obicei, ingaduie instantelor o libertate de actiune considerabila. Succesul unei legi privind concurenta neloiala depinde in mare masura de modul in care o intrebuinteaza instantele. Cateva cuvinte dintr-o prevedere a unui delict general pot constitui o baza suficienta pentru dezvoltarea unui sistem eficient al legii privind concurenta neloiala, in timp ce o lege proiectata in mod impresionant poate da rezultate dezamagitoare. Totusi, acest lucru nu inseamna ca o reglementare explicita si detaliata a practicilor comerciale neloiale nu este utila: cel putin aceasta ar avea un efect de prevenire in cadrul comportamentului comercial; dar ea ar ramane ineficienta daca nu este activata in instanta. In lumea concurentei aflata in continua schimbare, chiar si legiuitorul cel mai perspicace nu poate anticipa toate formele ulterioare de comportament comercial neloial si trebuie sa se bazeze pe interpretarea legii in instanta. Prin urmare, multe tari au suplimentat prevederile explicite impotriva anumitor practici comerciale cu o prevedere generala, care permite tribunalelor sa includa formele noi de practici comerciale neloiale in sistemul general.

2.4. Actele de concurenta neloiala

2.4.1. Definitie generala

Conform Articolului 10bis(2) al Conventiei de la Paris, concurenta neloiala consta din ,,orice act de concurenta care contravine practicilor oneste”. Cele mai multe tari cu legi speciale privind concurenta neloiala au adoptat aceeasi definitie sau definitii similare pentru prevederile generale - utilizand termeni ca ,,practici comerciale oneste” (Belgia si Luxemburg), ,,principiul bunei-credinte” (Spania si Elvetia), ,,corectitudinea profesionala” (Italia) si ,,bune moravuri” (Germania, Grecia si Polonia). In absenta legislatiei specifice, tribunalele au definit concurenta loiala cu sintagme ca ,,principiile onestitatii si ale tranzactiilor loiale” sau ,,moravurile pietei” (Statele Unite ale Americii).

Este adevarat ca descrierea concurentei neloiale ca acte contrare ,,practicilor comerciale oneste”, ,,bunei-credinte” etc. nu delimiteaza clar si ofera standarde de comportament universal acceptate, din moment ce sensul termenilor utilizati este mai degraba fluid. Standardul ,,cinstei” sau ,,onestitatii” in concurenta, nu este decat o reflectare a conceptelor sociologice, economice, morale si etice ale unei societati si, prin urmare, poate sa difere de la o tara la alta (si uneori chiar in interiorul unei tari). Alt standard este, de asemenea, expus schimbarii in timp. Mai mult, exista intotdeauna acte noi de concurenta neloiala, de vreme ce, in aparenta, nu exista nici un fel de limite ale inventivitatii in domeniul concurentei. Orice incercare de a cuprinde toate actele de concurenta prezente si viitoare intr-o definitie cuprinzatoare - care, in acelasi timp, defineste toate comportamentele interzise si este destul de flexibila pentru a se adapta noilor practici comerciale - a esuat pana in prezent.

Totusi, aceasta nu inseamna ca nu poate fi definita in general in nici un fel concurenta neloiala, si ca cel mai bun lucru pe care il poate face cineva este sa indice exemple de comportament comercial ca fiind neloial. Dimpotriva, exista cateve aspecte care indica in mod clar care practici trebuie considerate ,,loiale” si care ,,neloiale”.

S-a recunoscut, in general, ca anumite ecte de comportament comercial sunt in totdeauna (sau, conform Articolului 10bis(3) din Conventia de la Paris, ,,in particular”) considerate a constitui concurenta neloiala. Cele mai notabile dintre acele acte sunt cauzarea confuziei, discreditarea si utilizarea unor indicatii care induc in eroare. Aspectul comun acestor exemple de comportament neloial deosebit de importante, dar nici decum exhaustive, este incercarea (de catre un antrepenor) de a reusi in concurenta fara a se baza pe propriile realizari privind calitatea si pretul

propriilor produse si servicii, ci mai degraba asumandu-si un avantaj necuvenit provenit din munca altuia sau influentand cererea consumatorului prin declaratii false sau care induc in eroare. Practicile care implica astfel de metode sunt indoielnice de la inceput in privinta corectitudinii in concurenta.

Un alt punct de referinta poate fi elemental subiectiv in actal neloial. La prima vedere, notiunea de ,,onestitate” pare sa se refere la un standard moral si     intr-adevar este implicat un anumit standard etic. Totusi, acest aspect trebuie diferentiat de problema daca un act de concurenta neloiala poate fi stabilit in absenta oricarei vini, rea-credinta sau neglijente. Acolo unde legea privind concurenta neloiala s-a dezvoltat pe baza prevederilor legate de obiectele generale, ,,delictul de concurenta neloiala” necesita un oarecare element subiectiv, cum ar fi ,,vina” sau reaua-credinta. Totusi, in practica, elementul, de vina sau rea-credinta este adesea propus de tribunale. Prin urmare, aceste elemente subiective nu sunt esentiale pentru notiunea de corectitudine in concurenta. Intr-adevar, cu cateva exceptii, sunt aplicate mai degraba standarde obiective in scopul stabilirii unui act de concurenta neloiala; desigur, conditiile subiective pot fi relevante in scopul determinarii sanctiunii ce va fi aplicata. Uneori aceasta abordare obiectiva a concurentei neloiale este enuntata in mod expres in legislatie, ca in legea spaniola din 1991, care utilizeaza expresia ,,orice act impotriva bunei-credinte in sens obiectiv”.

Cel mai important factor pentru determinarea ,,incorectitudinii” pe piata deriva totusi din scopul legii privind concurenta neloiala. In aceasta privinta, legea concurentei neloiale a fost proiectata initial pentru protejarea omului de afaceri onest. Intre timp, a fost recunoscut ca fiind la fel de importanta si protectia consumatorului. Mai mult, unele tari pun un accent deosebit pe protectia publicului larg si in special, pe interesul acestuia in libertatea concurentei. Prin urmare, legea moderna a concurentei neloiale serveste un triplu scop: protectia concurentilor, a consumatorilor si a comertului, in interesul publicului larg. Dupa cum este precizat in legea elvetiana din 1986 si in cea spaniola din 1991, scopul legii concurentei neloiale este acela de a asigura concurenta corecta si nedeformata in interesul tuturor celor implicati. In practica, aceasta inseamna ca concurenta neloiala trebuie defmita si functional, luandu-se in considerare interesele celor implicati, si anume partile interesate in exploatarea pietei.

0 parte mereu implicata este omul de afaceri onest. De vreme ce legea concurentei neloiale a debutat ca lege speciala pentru protectia omului de afaceri onest, un standard de comportament al omului de afaceri serveste in mod logic ca punct de pornire. 0 practica blamata ca improprie de catre toti oamenii de afaceri nu poate fi calificata drept un act ,,correct” de concurenta.

Pe de alta parte, anumite practici pot fi, in general, acceptate in cadrul unui sector al afacerilor, dar, cu toate acestea, pot fi considerate ,,improprii' de catre alti participanti la comert. In astfel de cazuri, trebuie sa existe o corectie etica a actualelor standarde de comportament. Standardele etice impun, in particular, ca interesele consumatorilor sa nu fie prejudiciate inutil, de exemplu prin nerespectarea principiului sinceritatii (pe care consumatorul isi bazeaza tranzactiile), prin atragerea consumatorului spre un comportament nesocial sau chiar daunator sau prin invadarea intimitatii sale.

Mai mult, pot exista practici care, la prima vedere, nu sunt de natura sa aduca prejudicii nici pentru alt om de afaceri, nici pentru consumatori, dar totusi pot avea efecte nedorite asupra economiei in mare. De exemplu, vanzarea la preturi de dumping poate, pe termen lung, sa distruga afacerile mici si mijiocii si sa aiba astfel efecte nedorite asupra concurentei libere. Acolo unde aceste aspecte economice sunt incorporate in legea concurenfei neloiale, un astfel de comportament va fi adesea, in

mod expres, etichetat ca fund ,,neloial”.

In determinarea ,,onestitatii” in afaceri, trebuie avuti in vedere toti acesti factori. In practica, conceptul de concurenta neloiala a devenit din ce in ce mai mult o echilibrare a intereselor. Diferentele in evaluarea a ceea ce este ,,loial” sau ,,neloial” pot fi in general explicate de diferitele accente puse pe aspectele de mai sus. De exemplu, un anumit tip de comportament comercial poate sa fie foarte bine privit in mod diferit in tarile in care legea traditionala a concurentei neloiale se concentreaza inca pe protectia concurentului onest, spre deosebire de tarile care pun un accent deosebit pe protectia consumatorilor sau a publicului larg.

Pe de alta parte, este unanim acceptat ca macar unele acte si practici sa fie ireconciliabile cu notiunea de corectitudine in concurenta.

2.4.2. Categorii de acte de concurenta neloiala

Actele de concurenta neloiala pot fi clasificate intr-o mare varietate de moduri, in functie de criteriile aplicate sau de accentul pus pe anumite aspecte ale unui anumit act sau unei anumite forme de comportament. Un act care va fi considerat ,,neloial', de obicei are loc in circumstante complexe si necesita o examinare minutioasa si o evaluare pe baza unor standarde stabilite sau predominante. Un act poate fi considerat ,,neloial” din mai multe considerente, in functie de abordarea adoptata pentru a caracteriza actul. Prin urmare, unul si acelasi act se poate incadra in doua sau mai multe categorii. De asemenea, nici o categorisire sau clasificare sistematica a actelor de concurenta neloiala nu poate evita un anumit grad de suprapunere a conceptelor si categoriilor utilizate.

In scopul stabilirii categoriilor de acte de concurenta neloiala si a facilitarii analizarii acestora in acest studiu, se disting doua grupe largi de acte de concurenta neloiala, si anume acte de tipurile mentionate in mod expres in Articolul 1Obis din Conventia de la Paris si acte care nu sunt mentionate expres in Articolul 10 bis.

Articolul 10bis(3) cuprinde o lista non-exhaustiva cu trei tipuri de acte de concurenta neloiala, si anume acte care pot cauza confuzie, acte care discrediteaza un concurent si acte care pot induce publicul in eroare. Deoarece actele care pot cauza confuzie si cele care pot induce publicul in eroare sunt inrudite unul cu celalalt si uneori se suprapun, sunt tratate inainte de actele de discreditare a unui concurent.

Exista un numar de acte care nu sunt mentionate in Articolul lObis, care au fost recunoscute de tribunale ca fiind practici neloiale si care, din ce in ce mai mult, au devenit subiect al unor prevederi legislative. In aceasta privinta este de interes deosebit tendinta de protejare explicita a secretelor comerciale prin prevederi exprese in legi ale concurentei neloiale si evolutia continua a prevederilor care reglementeaza practica publicitatii comparative. Mai mult, a existat o recunoastere din ce in ce mai mare a necesitatii acordarii protectiei impotriva insusirii ilegale necuvenite sau a ,,uzului arbitrar” (,,free riding”) al realizarilor concurentilor, indiferent de disponibilitatea unor drepturi de proprietate industriala specifice, dat fiind faptui ca, in circumstantele cazului, astfel de acte sunt considerate neloiale.

Bibliografie

Parvu, Rodica, Oprea, Laura, Dinescu, Magda, (2001), Introducere in Proprietatea Intelectuala, Editura ROSETTI, Bucuresti;

International Bureau of WIPO, Protection and Registration of Geographical Indications (including Appellations of Origin) on the National and International Level; Tlie Lisbon Agreement/or the Protection of Appellations of Origin and their International Registration, OMPI/ACAD/S/94/8 (numai in limba spaniola);

International Bureau of WIPO, (1994), Protection Against Unfair Competition, WIPO Publ. No. 725(E).




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate