Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Geografie


Index » educatie » Geografie
» GRECIA - De la Cnossos la Dephi


GRECIA - De la Cnossos la Dephi




GRECIA

'Chacun s'arręte et puise ŕ cette onde jeune et limpide, dont le murmure est divinement accorde a ce que l'homme universel a de plus profond.'




Charles Maurras

(Fiecare se opreste si se adapa din aceasta unda tanara si clara, al carei murmur se acorda dumnezeieste cu ceea ce are mai adanc omul universal).

De la Cnossos la Dephi

In chip ideal, calatoria umanistului ar trebui sa inceapa din Grecia, tara pe care Paul Valery, cu calmu-i entuziasm, o integra, prin filozofia ei, intre cei trei piloni ai spiritului european. Uimitoarea patrie a gandirii noastre, a europenilor, care ne-a invatat in fulguranta ei evolutie de cateva secole (fata de curgerea lenta, in milenii, a culturilor si civilizatiilor afro-asiatice), intre VIII si III i.e.n., libertatea, democratia si educatia (paideia), se cuvine a fi simbolicul pamant de pe care sa purcedem, intr-o viziune cuprinzatoare de orizonturi uman-filozofice inscrise in biruitorul rationalism al continentului nostru.

Dar cea care ne-a invatat, intr-un concis si vizibil ciclu istoric, devenirea, este ea insasi devenire, caci genezele nu marcheaza pure momente pe inchipuita 'linie' a istoriei, ci vin ele insele din acumulari prealabile, savarsite in alte etape si alte cicluri, din interferentele fara sfarsit. Grecia insasi a strans, fermecat receptacol, in felul ei unic, irepetabil ca opera de arta, tot ceea ce bazinul rasaritean al Mediteranei daduse mai de seama lumii antice. Intre ea si Asia fusese Troia inrudita; intre ea si Egipt statuse misterioasa Creta, insula punte si prag, de la care ni se par tot mai clar a porni drumurile inspre tarmurile Egeei. De fapt, stralucitoarea si rapida ecloziune vazuta a Eladei peninsulare s-a produs intre doua leagane, mitic vorbind, intre cel trac si cel cretan. Si daca o seama de mituri si mistere hotaratoare pentru tipul ei de spiritualitate, ca acela orfic sau acela dionisiac, au venit dinspre nordicele taramuri tracice, multe, si nu putin definitorii, s-au fost nascut in vatra minoica, unde toate amintesc de inceputuri.

Creta, infloritorul ostrov care oferea o pasnica, armonioasa infatisare strainilor veniti din larg si deprinsi sa intalneasca pretutindeni numai silnicie si amenintare cu armele, se bucura, inca din al doilea mileniu i.e.n., de faima bogatiei fara ostentatie, a frumusetii si a dreptatii. Mai tarziu, mult dupa declinul insulei, Homer o cita in ILIADA pentru bogatia ei. Caci Idomeneu regele era prezent in razboiul troian cu optzeci de corabii, cele mai multe dupa vasele Mykenei, si patria lui se numea de catre poet 'insula mare cu o suta de orase'. Iar dintre acestea se pomeneau Gortina, Cnossos, Miletos, Lictos, Licastos, precum si Rition si Festos, 'tihnite si largi amandoua', ceea ce se talmaceste in contextul unei istorii luminate de recente sapaturi arheologice, ca deschise si pasnice.

Chiar daca un puternic stat minoic domina in mil. II i.e.n. marile si intretinea o flota considerabila pentru a se apara, orasele lui aratau calatorilor rasfatate palate, imagini incredibile in eleganta si originalitatea lor. I se dusese numele pana departe mai cu seama celui din Cnossos, intins cat un oras, complicat ca plan de constructie, ridicat pe niveluri variate. Labirintul se constituia din nenumarate coridoare, din incaperi cu forme neobisnuite si ne asemanatoare intre ele, din porticuri, verande si balcoane, ale caror coloane mai subtiri spre baza intensificau iluzia de miscare a intregului, gandit ca un urias joc de umbre si lumini. Scarile, curtile interioare, reliefurile, picturile viu colorate de ziduri nu faceau decat sa intareasca mai sensibil evident cautatul efect. O plastica rafinata exprima miscarea si jocul in sugestii de dinamica ondulatorie, regasite in volume, si forme, si culori, pastrand cumva libertatea liniilor din natura. Miticul arhitect care a inaltat (si a adancit) Labirintul, Dedalos cel vestit, faurarul initiat de Athena insasi in tainele tuturor mestesugurilor, stiind deci totul despre esente ca si despre forme, a dat ciudatului palat implicatiile simbolice ale unei raspantii sigure, desi descumpanitoare, de lumi si fapte.

Mister in esenta, joc in aparenta, Labirintul se revela ca un loc de interferente decisive intre tipurile de spiritualitate ale unei Africi nordice (si transmitand, poate, departate mesaje atlante), ale unui Orient Mijlociu, ale unei mobile lumi pre-europene si in care s-au operat niste modificari nu prea spectaculoase, dar cu consecinte incalculabile pentru viitorul continentului european.

Dedalos, initiatul iubea si incuraja si nascocea jocul pentru bucuria celorlalti. Homer face sa figureze pe scutul lui Achile o scena de dans, 'hora ce-n marea cetate la Cnossos odata, pentru pletoas-Ariadna vestitul Dedal a facut-o' (Iliada _ Cant XVIII). Traditii cretane si siciliene il consemneaza si in calitate de constructor de papusi insufletite pentru agrementul regelui si al familiei sale. Iar Theseu a adus la Athena o statuie de lemn a Aphroditei, tot opera lui Dedalos, luata de Ariadna din Creta. O alta statuie a lui Herakle datorata acelorasi iscusite maini, fusese atat de suparatoare prin asemanarea cu modelul, incat acesta o sparsese cu o piatra. Astfel autorul primului zbor uman si al unui palat enigmatic, stapan pe o stiinta integrala, cum era aceea transmisa prin initiere, practicase arta ca pe un mijloc de comunicare a esentelor, a adevarurilor universale, in jocul nesfarsit si bucuria pura a formelor.

De aceea ne ingaduim a vedea in Labirint si in toata arta si cultura minoica o foarte aplicata talmacire a unor etape anterioare, rezumate asa, incat sa constituie un adevarat inceput un alt ciclu si un alt tip uman. Fara amintiri propriu-zise, fara filozofie si, pare-se, (cum s-a spus)fara un prea nobil ideal de existenta, cretanii au trait in frumusete si bucurie, in lumina de basm a miturilor. Mult influentata de Egipt, dar eliberata de hieratismul inghetat si stereotipiile formelor egiptene, vadind opulenta fastuoasa a Orientului asiatic, dar redusa la o scara mai umana si impodobita cu gratie, insula a dat viitoarei Elade back-ground-ul genetic al unei mitologii ce va deveni celebra. Din amintirile grecesti se detaseaza cateva puncte de sprijin, de inceputuri sacre, de divizari simbolice, mitice ale unitatii originare, de constituiri ale cuplurilor ca expresie a acestei divizari care sa semnifice fie spre posibila refacere a unitatii, prin hierogamii, fie spre tensiunile ce poarta mai departe aventura existentiala prin ceea ce Gabriel Audisio numea 'ambivalenta mediteraneenilor' sau homo duplex, clasic proiectat intr-o pereche. Deteriorate, fireste, de atatea milenii de transmitere prin minti nenumarate, alese ori de rand, miturile Cretei ni se comunica parca intr-o aura si ea dubla, de mister grav, solemn, pe de o parte, de poezie omeneasca, mai mult lirica decat dramatica, pe de alta.

Muntele Ida apartinea lui Zeus, tatal zeilor, cu faimoasa lui grota de initiere cu tot. Aci, pe acest teritoriu de electiune, isi petrecea suprema divinitate ragazurile, de aci privea universul stapanirii sale. Astfel a descoperit-o, intr-un ungher al Asiei, pe frumoasa Europa cu care insotindu-se a avut trei fii, Minos, Radamanthe, Sarpedon. Si, poate, nu dintr-un simplu hazard, zeul suprem procedeaza aci ca intr-o geneza de lume noua, asociindu-si un principiu feminin cu o determinare onomastica indreptata inspre soarta viitoare a continentului nostru ce se pregatea pe insula.

Dintre cei trei urmasi, Minos si-a legat pentru totdeauna numele de Creta. Desemnand un rege sau o dinastie sau chiar, la un alt nivel de intelegere, o divinitate solara, acest nume a imbratisat intreaga civilizatie cretana in vremea apogeului. Eroul a ramas intr-o nedezmintita aureola de rege drept, fiindca initierea lui in grota de pe Ida de catre Zeus a fost urmata de capatarea unor legi, cele mai bune, mai echilibrate, data fiind inalta lor sorginte. Pana astazi, cand intri in sala tronului de la Cnossos, asa de bine pastrata, cu fotoliul regal de piatra intre doi grifoni, auzi pe ghid spunand despre el, 'the most righteous of kings' (cel mai drept dintre regi).

Acest rege atat de drept a avut insa un ciudat destin, pe care nu-l putem explica decat proiectandu-l pe cel putin doua planuri. In legenda comuna, sotia lui Minos, Pasiphae, s-a indragostit, printr-o razbunare a lui Poseidon, de un taur alb, iesit din mare la rugaciunea sotului ei care dorea sa-l sacrifice zeului, dar nu s-a indurat, data fiind frumusetea extraordinara a animalului. Dand reginei mijloace de a satisface morbida ei inclinatie, Dedalos si-a atras mania lui Minos care i-ar fi poruncit sa construiasca Labirintul pentru a ascunde in hatisurile lui si pe sotia pacatoasa si fructul monstruos al unirii ei cu taurul, Minotaurul cu cap de animal si trup de om. Ura lui Minos ar fi crescut dupa ce Theseu, craiul Athenei, vrand sa scape orasul sau de amarul tribut a sapte tineri si tinere platit la fiecare noua ani monstrului Asterios (Minotaurului), a ajuns in Labirint, a ucis monstrul si a izbutit sa iasa cu ajutorul unui ghem magic. Dar a lui Dedalos catre Ariadna, ghemul a fost incredintat de aceasta eroului, ca prinos al iubirii. Pedeapsa data arhitectului e cunoscuta : inchis cu fiul sau Icar in Labirint, el a reusit sa scape, construindu-si aripi. Dar urmarirea lui Minos n-a incetat, pana ce, in Sicilia, Dedalos a izbutit sa-l opareasca in baie pe rege cu apa fiarta, adusa prin niste tevi speciale.

Fireste, nevoia de poveste a oamenilor vechi a pastrat nucleul acesta de mituri inconjurate de numeroase ramificatii pentru fiecare personaj principal ori colateral. Dar comentariile pricepute au sapat mult mai profund in semnificatii, descoperind, cum spuneam mai sus, articulatiile miturilor ca atare, inaltand, intr-o ordine superioara, interpretarile. Astfel, referirile recurente la taurul alb ale carui coarne de consecratiune erau obiect de veneratie in insula (amintind de taurii sacri ai Asiro Chaldeei si de boii sacri ai Egiptului, ca si de acei ai lui Apollon, ne duc spre zonele sacrului, acolo unde regii si preotesele sanctuarelor savarseau nunti rituale, purtand ca pe niste podoabe simbolice atributele zeitatii. Astfel Pausanias acorda mitului despre Pasiphae si taurul alb o noima de atare unire rituala intre marea preoteasa lunara (al carei nume il purta regina), cu coarnele aferente, si Minos, regele cu fata acoperita de o masca de taur. Cosmic proiectate prin numele lor, miticele personaje din familia minoica amintesc necontenit de astre, Minos si Pasiphae, Asterios, stramosul lui Minos, sau Minotaurul insusi, tot Asterios, stea ori soare de aur, sau Ariadna. Si omologate elementelor cosmice prin partea lor de eternitate, raman in memoria oamenilor pentru totdeauna, chiar daca imaginea le e tulburata ca intr-o oglinda prea veche.

Cat despre relatiile dintre Minos si Dedalos, ele sunt incarcate de o ciudatenie prea izbitoare ca sa nu exprime un chip mai profund al acelui cuplu de eroi civilizatorii dintre cei mai vechi, stand parca arhetipal la temelia mitologiei europene. Prieteni si dusmani, facandu-si mult bine si mult rau unul altuia, amandoi initiati de zeii cei mai inalti, Zeus si Athena, in activitati care se intregesc, unul, om politic, legislator, ctitor de cetati, poruncitor care se cere ascultat, celalalt, executant, dar inzestrat cu alese insusiri de demiurgos in acceptia cea mai completa, artist, om de stiinta, magician (caci toate faceau una in stravechiul tip de cunoastere sincretica harazita stiutorilor). Un fel de raport ca intre Sfinx si Oedip parea stabilit intre ei, desigur mutatis mutandis. Minos cerea, adica punea intrebarea, iar Dedalos raspundea, ca in povestea cu scoica si furnica. In raspunsul lui insa se afla adesea si elementul moderator al mainilor regale, de temperare a unor efecte nocive de hybris. Asa in aventura lui Theseu in Labirint, interventia lui Dedalos a fost salvatoare, ca si cum arhitectul ar fi inteles sensul evolutiei necesare care cere imolarea monstrilor pentru instituire domniei luminii, a ratiunii. Dealtfel constructia insasi a Labirintului te lasa sa deslusesti, atata cata a ramas pana astazi in mitica insula, calitatea prin excelenta moderatoare a geniului lui Dedalos, care salveaza continutul grav, misterul prin jocul si bucuria formelor frumoase, coborate la masura oamenilor. Oricum, ca a unor genii tutelare ale locului, amintirea lui Minos si a lui Dedalos a fascinat de secole pe europenii doritori sa-si afle radacinile si inceputurile. Invaluita intr-un suras enigmatic, Creta insa le da raspunsurile treptat si ambiguu, asa cum se cuvine unei stramoase intelepte care stie sa astepte maturizarea spirituala a stranepotilor, oferindu-le pilule de cunoastere diversificate dupa varsta intelegerii lor.



O putere curioasa emana din insula si mai cu seama din anumite parti ale ei. Cu osebire artistii au simtit si simt respiratia ei si fabuloasa si umana. Si cretanul cretanilor, Nikos Kazantzakis, marturisea in biografia lui acest lucru. 'Misterul Cretei e profund, spunea el. Cel care pune piciorul pe aceasta insula simte o forta misterioasa, calda, plina de bunatate, care i se revarsa in vine si-si simte sufletul crescand' (Bilan d'une vie - Lettre au Greco - Plon - I96I - p. 157).

Henry Miller vorbeste in termeni chiar mai entuziasti despre vizita la Cnossos: 'Eram prada unei asemenea exaltari, incat aveam impresia ca merg prin aer. In sfarsit, era pe cale sa mi se implineasca visul Creta este un leagan, un instrument, o eprubeta vibrand unde s-a facut o experienta vulcanica.' Fara indoiala lucreaza asupra noastra depozitul greu al amintirilor livresti in clipa in care punem, cu emotie nestapanita, piciorul pe cheiul de la Heracleion, dupa ce am trecut de fortareata venetiana, venind pe marea calma ca untdelemnul a diminetii albe. De aceea incepem alergatul prin oras, prin punctele turistice cunoscute din ghiduri: fantana Morosini, biserica Sf. Mina si multe altele. O neliniste secreta ne agita insa pana a doua zi, pana la intalnirea cu 'locul' acela.

De dimineata, cu primul autobuz, plecam spre Cnossos. Drumul prafuit trece pe langa case modeste, de tara, in jurul carora plante cu frunze lucioase tin racoare si caprifoliul isi incinge parfumurile in caldura puternica dar dulce. Cat vezi cu ochii, pamantul, in cline mai mici sau mai mari, e uscat si albicios, patat cu putina verdeata, parca maslinie, carunta. Cate un palc de maslini ici-colo, cate doi-trei chiparosi arareori, pini cu coroana rara se vad vrastand cu verdele lor deosebit inaltimile.

Coboram din masina. Nu se vede nimic decat tot praf, piatra si smocuri de iarba. Pornim spre stanga pe langa un mic damb. Pe marginea lui, tufisuri cu flori purpurii, ca niste potire de cristal de Boemia. Rup o ramurica pe care sunt doua corole si le pastrez pana azi intre paginile unui caiet, cu culorile nestinse. Grupul de distinsi arheologi romani si straini cu care am venit de la Athena incepe o docta discutie despre intrarile palatului. Stau un timp fara sa-i ascult. Imi bate inima in urechi. Si plec incet, singura, la intamplare, temandu-ma nu stiu de ce. E cald bate putin vant purtand miresmele buruienilor si, peste tacerea netulburata, pluteste un usor tarait de gaze varatece.

Deodata, iata cladaria de pietre! Iata platformele cenusii, si franturile de zid, si treptele pornind in directii diferite, si pilonii, si coloanele rosii si negre. Vad de departe un colt de constructie. Recunosc repede intrarea nordica in palat, dominand mandra cu cele cinci coloane (trei doar intregi) rosii, cu capiteluri negre in forma de ciuperci, insotit in cadru de un maslin stilizat. Ma precipit spre portic pe unde mi se pare calea mai scurta. Dar imi ies in drum alte niveluri, cu alte terase si ziduri, schimband privelistea spre care pornisem. Incerc sa ma orientez din nou si aleg alte trepte. Ajung in anticamera garzii regale, care e construita asa incat racordeaza cinci niveluri deosebite, coloane de marimi diferite coborand pana la ultimul (cea mai de jos fiind cea mai lunga). Luminoasa incapere e impodobita cu o fresca de scuturi bilobate, strabatute de simbolul sacru al dublei securi. Doua albastre, doua brune pe camp ocru, ele sant traversate de o banda de arabescuri in spirala.

De peste zid un glas ma cheama. Raspund si plec intr-acolo, dar iarasi ratacesc calea. Si nu mai doresc sa ies. Ma las dusa de planul ascuns al palatului si nimeresc intr-un tarziu in vestitul apartament al reginei. Cinci usi si o fereastra inalta fac legatura cu celelalte etaje, cu buduarul. Iar doi pereti sunt descoperiti, formati din piloni, doi si doi, alcatuind megaronul reginei. Jur imprejurul usilor si pe toti peretii la inaltimea lor alearga chenare late, parte formate din rozete albastre cu ocru, parte din spirale. Spatiul dintre chenare si plafon e fericit ornat de fresce cu subiect de fantezie marina. Delfini albastri, jucausi, plutesc in toate sensurile in apa plina de pesti minusculi, rosii si albastri. Atata culoare azurie da atmosferei o dulceata si o suavitate feminina, intarita de ciripitul de pasari de afara. Stai pe bancile de culoarea porfirei ori pe pervazul dintre piloni si te limpezesti.

Alaturi, intr-un cabinet, chenarul se continua si, lucru ciudat, ca un semn al importantei intime, confortabile a locului, aci se gaseste o coloana mai aparte, as zice chiar mai vesela, alba, cu caneluri si capitel colorat alb si rosu (Fr. Matz o da drept camera de baie a reginei ).

Si asa, o juxtapunere libera te poarta din surpriza in surpriza. Ca intr-un joc fara sfarsit, dai mereu de altceva, oriunde te-ai intoarce. Lumina alterneaza cu obscuritatea. gratia cu solemnitatea. Astfel, intre apartamentul reginei si sala tronului e o diferenta, artistic marcata, de la zambet la gravitate, de la lunar si neptunic, la solar si uranic. Patrunzi in megaronul regelui printr-un vestibul cu trei coloane. Pe jos, printre pietrele mari, cu contururi iregulare care pardosesc incaperea, par sa treaca vinele sangerii ale porfirei, potrivindu-se cu irizarile rosietice care umplu sensibil intunericul cald, misterios, venind dinspre fresca ce unduieste pe pereti cu contururile elegante ale grifonilor. Doi din ei strajuiau, cu sau fara semnificatii heraldice, tronul lui Minos, simplu scaun fara brate, cu spatarul drept, alungit ca o frunza de stejar stilizata. Din gips alabastrin, el avea sobrietatea acordata cu cea a bancilor de piatra pentru soldati care marginesc sala oprindu-se respectos in preajma scaunului regal, lasand doar spatiul cuvenit pentru alt brau de fresca la inaltimea lor, cuprinzand de fiece parte cate un singur motiv din faimosul simbol al dublei securi ocrotitoare ca un talisman.

Pe peretele din potriva, un bazin cu nu se stie inca ce functie, probabil bazin ritual cu apa lustrala. Toata camera e mica, joasa, dar are un echilibru placut, de parca respira un geometrism incipient, sugerat in egala masura de barnele tavanului si de cele doua grupuri de linii paralele ce-si desfasoara simplitatea severa inconjurand fresca grifonilor. Dealtfel un iluzoriu geometrism generat in principal de insertiile unor benzi lemnoase de latime totdeauna aceeasi, tempereaza altfel prea libera alaturare de elemente disparate, lipsa de omogenitate care izbeste din orice unghi in uimitorul palat. Intram prin sali de coloane, pe largul coridor al procesiunilor, cu relieful pictat in fresca al printului cu crini, sau al regelui preot, cum i se mai spune. Acestui conducator de procesiune care tragea, pare-se dupa el, un grifon, i s-a dat numele nu numai dupa florile cu tulpini inalte care-l inconjoara, ci si dupa colanul de crini mici si rosii pe care-l poarta la gat, si dupa garnitura liliala a tiarei cu pene de paun pe crestet. Regasim in frumosul tanar un canon egiptean (ochiul din fata, capul din profil, bustul din fata, picioarele din profil), modificat in favoarea libertatii de miscare, a elegantei si gratiei. Trupul sau suplu, cu o talie adolescentina, nu are, asadar, nimic din hieratismul rigid al picturii egiptene, ci pare rasucit, ca intr-o armonioasa miscare de dans. Ne inchipuim pe printul-sacerdote in capul unei procesiuni care se desfasoara mai departe, pe langa altarul in chip de coarne de consecratie dominand totul, apoi mai departe, pe scari, printre propileele din sud, dintre care s-a pastrat una singura, groasa, alba cu braie negre (din omoloaga ei stanga a ramas baza). De aci cateva trepte urca peste tot mai multa lumina, pe platforme cu alte baze de coloane mari. Se intra intr-o camera cu cateva reconstituiri de fresce, un octopod de un albastru palid pe un fond rubiniu si ocru, o maimuta cu papyrus in armonii de galben si albastru, pasari albastre. O tauromahie (sau mai degraba o scena de acrobatie, pe spatele unui taur, cu trei personaje) face sa zvacneasca o silueta de taur purpuriu pe un fond albastrui. trei femei (doua orientate inspre o parte, alta in directia opusa) ne edifica asupra pieptanaturii si podoabelor de cap si de gat. 'Pariziana' e si ea pe undeva pe alaturi cu coafura ei cu catogan si profilul de europeana.

Dar camera in care ne aflam cea de deasupra salii tronului cu care comunica intr-un fel neobisnuit, printr-o terasa fara fund, plasata exact deasupra bazinului ritual. Balustrada terasei e surmontata de cinci coloane negre subtiri, cu capitel si baza rosie, asezate pe albe socluri scurte, intr-un efect bun de contrast si folosind o simbolistica ermetica in colorit.

Coboram din palat fara a ne fi potolit dorinta de a afla foarte multe despre el si lumea lui, doar cu certitudinea de a fi participat la un fragment, la o faramitura de mister pe niste locuri odata sacre. Si teatrul pe langa care ne strecuram ganditori e si el un prilej de noua mirare. Cu treptele lui largi de piatra, apare pentru intaia oara aci in arhitectura lumii, constructie publica pentru oameni care n-aveau notiunea de tragic, pare-se, dar care stiau sa se bucure de frumusete.

Tarziu, spre amiaza, parasim Labirintul, stranie floare a acestui pamant de electiune, saturat de putere si seve, semnul de viata si moarte, premisa initiatica a marei treceri, traduse in forme si culori insotind eternele mituri. Refuzandu-se oricarei explicatii rationale, mitica opera a lui Dedalos, distrusa de cutremure ori incendii, pastreaza inca ceva din vitalitatea pe care i-a infuzat-o magica operatie a constructorului, asa cum pare sa spuna sentimentul sau, mai bine zis, starea in care ma aflu. De oarecare bucurie, amestecata cu oarecare regrete, caci am parcurs bratele tortuoase ale magicului semn, dar n-am ajuns la centru, acolo de unde se iesea la lumina din nou ca intr-o inviere a spiritului (intalnirea cu centrul ne era rezervata pentru alta etapa de calatorie si de intelegere). Stiu ca numai aci se poate trai o stare speciala interioara, in legatura cu valentele inca vii ale locului sacru. Dupa un an cand am revenit in Creta si am vizitat Mallia de pilda, cu excavarile ei mai recente, n-am avut decat o rece emotie intelectuala, cea cu care privesti o istorie departata fara sensuri universal umane.

De aceea intorcandu-ne la Heraclion, trecem prin frumosul si bine facutul muzeu (unul din cele mai frumoase din lume) cu o comprehensiune sporita. Ne uita cu alta atentie la frescele originale (ale caror copii se gaseau in palat), la statuetele de preotese cu serpi, la vasele Camares cu brunul lor cald si florile de apa sau spiralele largi, albe, la bijuterii, la forma invizibil suspendata a acrobatului, scafandru zvelt taind apele vazduhului, la rythoanele in forma de palnie, la cupe si lampi si le vedem ca un univers intreg, legat de corespondente oculte, insufletitoare, univers de arta si magie. Caci la Cnossos, in palatul regilor minoici, am patruns mai adanc in sensul jocului ca activitate superioara, ca fictiune conservand tenace dar imperceptibil sensul functional.

Idea atat de batrana a labirintului, calatorind spre Europa dinspre strafunduri afro-asiatice, s-a ilustrat in acest misterios lacas de regi in care alearga lumini si umbre, culori si joc. Africa si Asia au ramas insa departe cu spaimele grele ale incaperilor obscure si coloanelor uriase, strivitoare. S-ar putea ca si mitul Minotaurului sa fi fost cumva intunecat de superstitia si nestiinta mintilor de rand, fiindca n-am simtit nicaieri emanand groaza la Cnossos. De aceea Kazantzakis avea dreptate cand, afirmand caracterul nesangeros al tauromahiilor cretane, intarea frumusete si lumina Cretei. Probabil ca numai cultura taurului, al coarnelor de consecratie, simbol uranic, a dus la unele legende infioratoare. Demitizandu-le (sau poate tocmai remitizandu-le), Borges, maestrul labirintelor ca semne cu valoare metafizica, in povestirea sa La casa Asterion, face din Minotaur o fiinta ambigua, al carei caracter reflexiv, tragic, da lui Theseu, regele Athenei, o victorie usoara. Personaj mitic si el, Theseu exprima, prescurtata, o etapa de istorie a culturii, inscrisa in mit in felul sau cetos, echivoc. Invingatorul labirintului si al fabulosului animal era atenian si venise sa vada monstrul si constructia necentrata care prelungeau intunecatele origini irationale ale acestor simboluri din culturile afro-asiatice. Ochiul si puterile rationale ale grecului se miscasera, limpezi, intr-o sfortare binecuvantata de zeita cetatii atice, si doborasera tenebrele si semnul lor. Dar chiar si in Creta, pamant de mijloc intre continente, labirintul dobandise oarecare virtuti de tranzitie spre taramul luminii rationale europene, tranzitie marcata inca de pre-eleni, si beznele labirintului originar incepusera sa scada.



La Cnossos, Creta, rascrucea de dumiri intre Orient si Europa, arata fata ei de sub pamant, pamant si cer intr-un amestec atragator, in care prind sa se desluseasca, sa se distinga tendinte noi, anuntand alta civilizatie, o alta cultura. Zeitele cu serpi, cu pieptul gol, vorbesc inca in muzeul din Heraclion despre adorarea htonicului, a divinitatilor subpamantene pe care le simbolizeaza taratoarele, fapturile ascunse, fara lumina. Insa zeitele cu potarnichi ori porumbei, cu privirile fixate departe, in dincolo, ating adevarate epifanii. Media vizibila in arhitectura, ca si in plastica, se stabileste totusi, cum am incercat sa spunem, la nivelul umanului.

Cat despre decoratia coloristica a palatului, ea cuprinde, la exterior mai cu seama, rosu si negru cum e adesea pamantul, pentru ca betia uranica, in reverberatia arzatoare a luminii sa nu faca sa se uite mumele, elementul solid, cel matern, inchis la culoare ca sangele.

Inauntru insa, in incaperile echilibrate, cu intrari pe masura copului omenesc, se intalneste adesea albastrul si galbuiul, sofraniul, apa insorita spintecata de delfini albastri in apartamentul reginei, albastrul aerului inconjurand tauromahiile ori portretele printilor in frescele din camarile sacre.

Inauntru, in intunericul predominant al pamantului, se cade sa nu uiti apa si azurul boltii. Cele patru simboluri ale elementelor se cheama, se impletesc si coexista cu gratie, chiar daca htonicul slabeste prin aceasta. Puterea pamantului exista inca in civilizatia si misterele cretane, asa cum o dovedesc serpii si mitul insusi al Minotaurului, monstrul ascuns undeva sub pamant. Dar claritatile Mediteranei au inceput s-o spele, s-o limpezeasca inca inainte de venirea lui Theseu care nu face decat sa fixeze, printr-un mit al interventiei rationale, un sfarsit de civilizatie. Temperatura htonicului ca forta se simte din raportul cu celelalte elemente care-i diminueaza si presiunea si importanta, transformandu-l intr-un fel de simbol, de perceput deasupra starilor.

Si cum un alt mit grecesc il face pe Apollon, zeul luminii rationale, sa plece, in chip de delfin, de la Cnossos, pentru a ajunge la munte, in inaltul sau sanctuar delphic, unde va imola si el pe monstrul Pytho, intelegi ca te afli in fata unor linii de dezvoltare fireasca, organica a culturii grecesti, pe intinderea carora operele de arta, de la palate la temple, puncteaza simbolic etape pe care miturile le contin si exprima.

M-am despartit de Creta urcand o clipa pe bastionul de sud al fortaretei venetiene (caci insula a stat din secolul XIII pana in secolul XVII sub stapanirea Serenissimei). E un mormant acolo, de o simplitate taraneasca. O cruce de lemn negeluit il strajuieste, un manunchi de flori de camp in fiecare zi proaspete il impodobeste. O inscriptie mandra da masura aceluia ale carui zbuciumate ramasite odihnesc acolo: 'Nu ma tem de nimic: sunt liber'. Kazantzakis a marturisit pentru el si pentru Creta un crez al libertatii absolute pe care a cautat-o patimas si consecvent pe toata fata pamantului, incercand sa aboleasca orice bariera ridicata de rutina, de superstitie, de fanatism, de necesitate, in fata gandului puternic si liber al omului.

Reflectand la viata sa de valvataie, realizata deplin numai in ordinea frumusetii, adica in arta, o amesteci obligatoriu cu destinul miraculoasei insule pe care a iubit-o si a slavit-o. Si indraznesti sa-l asezi si pe el in descendenta gloriilor minoice.

Drumul albastru dinspre Creta m-a purtat odata inapoi la Athena, altadata mai departe spre Rhodos. Dar in mintea mea, care regandeste mereu Grecia, cautandu-i neincetat articulatiile, conexiunile interioare, dupa Cnossos urmeaza, in chip necesar, Delphi. Adica etapa labirintica, a lumii necentrate, a puterilor irationale stapane, se cere succedata nemijlocit de etapa acut resimtita tipic greceasca, a unei a unei lumi centrate de strans ordonatoarele forte ale ratiunii suverane.

De aceea refacem pe uscat traiectoria delfinului apollinic plecat pe mare din Creta spre Delphi, cu sentimentul ca parcurgem, cu pietate de pelerini, calea unei lungi deveniri a genului uman inscrise in memoria noastra colectiva. Si, ajunsi din nou in Atica, plecam mai departe spre nord. E joi, 21 mai 1970, dimineata de primavara tarzie. Orasele si satele se insira pe drumul intins. Marathon, cu cea mai eroica amintire a vechii Elade, Tanagra, foarte populara sursa de statuete alexandrine. Vaile deschise, unduitoare, au verdeata vie inca, ne arsa de uscaciunea verii grecesti. Iar chiparosii si pinii, mai cu seama pinii risipiti pe campie, pun pete negre pe verdele palid.

De aceea refacem pe uscat traiectoria delfinului apollinic plecat pe mare din Creta spre Delphi, cu sentimentul ca parcurgem, cu pietate de pelerini, calea unei lungi deveniri a genului uman inscrise in memoria noastra colectiva. Si, ajunsi din nou in Atica, plecam mai departe spre nord. E joi, 21 mai 1970, dimineata de primavara tarzie. Orasele si satele se insira pe drumul intins. Marathon, cu cea mai eroica amintire a vechii Elade, Tanagra, foarte populara sursa de statuete alexandrine. Vaile deschise, unduitoare, au verdeata vie inca, ne arsa de uscaciunea verii grecesti. Iar chiparosii si pinii, mai cu seama pinii risipiti pe campie, pun pete negre pe verdele palid.

Dupa Halkis, pe o vale intinsa intre munti cu mai putina asprime ca cei din Mykene, se arta in departari o asezare de proportii mai mari. In lanurile galbene cu spic scurt, o piatra cu un nume ce te face sa tresari: Theba. Va fi iesit de aci, lovit de destin, ca si de hybris-ul savarsit de el insusi, cel mai stralucit si mai nefericit dintre muritori, purtat de mana de devotata lui fiica, pornind intr-o ratacire ce avea sa se incheie in crangul de la Colonos? Locul acesta nu se mai poate desparti de teribila amintire a Labdacizilor si a lui Oedip regele, muritorul reconciliat cu zeii dupa atata amar de durere si cainta.

Brodam, desigur, cu inchipuirea, pe bucatile inca neinsemnate de ruine ale palatului regal scoase la iveala de sapaturile ultimilor ani, sau de cei cativa sfincsi mici intarind amintirile locului. Piesele mai alese din muzeu sunt cele care reprezinta nudurile sacre ale frumosilor tineri, Kouroi, opere ale sculptorilor arhaici, ori cateva stele funerare dintre care una poarta un basorelief cu un caine in miscare pe diagonala, de proportii perfecte. Intram in casa lui Pindar, clasicul poet al cetatii grecesti, sarbatorit de contemporani, ca si de urmasi, pentru opera lui care celebra constiinta pan-helenica si vrednicia participantilor la jocuri. Prezent la festivitatile care reuneau pe grecii din toata lumea la Olympia, la Delphi, la Corinth, la Nemeea, chemat pretutindeni in imprejurari sarbatoresti pentru a trece intamplarile si oamenii din ordinea perisabilului in perena ordine a artei, tebanul acesta a izbutit cu opera sa (ciclurile Olimpicelor, Pythicelor, Istmicelor, Nemeienelor) o echivalenta in cuvant a frizelor si sculpturilor ce au nemurit faptele eroilor din secolul clasic. Gloria invingatorilor in intrecerile atletice, alergari, lupte cu pumnul, in cursele de care a facut cu precadere obiectul poeziei sale, caci renumele, faima buna a ramas pentru greci un ideal statornic, dand sens superior existentei. Si in imnuri, ode, ditirambi, peanuri, encomii, reunea virtutile grecilor de peste tot. Slavind pe Hyperon al Syracuzei ori pe Theron din Agrigent, amandoi tirani sicilieni, pentru victoriile lor la cursele de care (in Olympicele I si II, in primele trei Pythice), pe Agesidamos din Locria, pe Ergoteles din Himera, pe Megacles din Athena, pe Melissos din Teba, pe Aristocleides din Egina si pe nenumarati alti invingatori din toate cetatile grecesti, Pindar dadea curs unui principiu fundamental in relatia dintre cetate, erou si poet in vechea Elada. Il enunta el insusi in versurile celei de-a treia Isthmice, zicand: 'Ca rasplata pentru nobilele sale fapte, trebuie sa-l laudam pe viteaz ; trebuie, sarbatorindu-l, sa-l inaltam prin cantece generoase.'

Si fidel principiului, poetul lauda pe eroi slujind gloria Eladei si gasea, pentru substanta poeziei sale ocazionale si encomiastice care ar fi putut deveni atat de banala in mana unui artist mediocru, izvoare pretioase in mituri, genealogii, istorie, idei morale, ganduri filozofice. Imbinate in jurul catorva idei esentiale, de masura in toate, de pace, libertate, de iubire a cetatii de bastina, gandurile poetice ale lui Pindar se teseau intr-o limba care a ajuns la o perfectiune si o ductibilitate maxima, prin ceea ce studiase dupa studiul adancit al lui Homer si dupa calatoriile numeroase de la o curte princiara la alta care-l ajutasera sa atinga un mod de expresie panelenica. Si, semn al pretuirii poetului de catre contemporani, dincolo de vicisitudinile, nu putine, ale Tebei, sta crutarea casei sale de foc la ordinul regelui Spartei, Pausanias, in 479 i.e.n., cand Teba, aliata cu persii, fusese invinsa la Plateea si supusa unor represalii nemiloase. Dar si dupa un secol si mai bine, Alexandru cel Mare reitera gestul de suprema stima fata de casa lui Pindar, lasand-o sa subziste singura in orasul dat prada flacarilor atunci cand Teba s-a razvratit impotriva dominatiei macedonene.

Toate acestea sunt insa numai un nod de ganduri pe ata intinsa a drumului spre tinta noastra finala. Pamantul e tot mai arid si muntii tot mai plesuvi si mai pietrosi. Doar macii, cultivati aci in covoare, fac pete intense de culoare pe sesuri. Iar norii dau locului adancime si taina.

Pe langa Livadia se iveste o alta bucata de campie fertila cu vita de vie si variatii de nuante multiple pe un fond de culoare unica, verde, de la galbui, la masliniu, de la un verde crud, la un verde sumbru.

Si suim pe un urcus cu serpentine (lung de 50 de kilometri) printre culmi uscate, dezgolite. Singura podoaba le sunt tufisurile scunde, sarace prafuite. *Muntele* este pe cale de a fi parcurs, ca in vechile initieri, cu singura diferenta ca pelerinii spre Delphi, spre centrul pamantului, urcau pe jos, truda facand obligator parte din ritualul suisului spre sanctuarele cu reputatie de sfintenie.

Noi suim cu masina, e adevarat. Dar foarte curand incepem sa simtim impactul locului. Caci intram intr-un decor muntos, de culmi asezate in planuri diverse si dominate de un munte posomorat si golas, invaluit partial in ceata si cu cateva dare de zapada pe el. E stancosul munte Phedriades care face bloc cu Parnasul cel vestit. Perspectiva se modifica la fiece turnanta, dand peisajului o nestabilitate derutanta. Umbland pe culmile care parca se misca lent, ochii nostri nu-si mai gasesc puncte de reazem, ci aluneca pe formele nesigure. Muntele se invarte intr-un ritm incet, ca o scena turnanta, infatisand pe rand covoare cu gentiane galbene sau cu maci la poale, cu desene cenusii tot mai ciudate spre varf. Iti pare ca un caleidoscop magic te iluzioneaza, facandu-te sa pierzi legatura cu realul. Usor ametiti coboram din masina la Arahova si intram in pielea arhaicilor pelerini spre sanctuarul zeului.

Dupa cateva sute de metri, parcursi sub covarsitoarea pondere a masei muntoase, ajungi la fantana sacra a Castaliei ce se deschide pe dreapta drumului si catre care duc doua scari. O a treia se infunda in sus, spre spartura dintre cele doua stanci gigantice care formeaza muntele Phedriades si de unde tasneau purele ape ale sursei. In fatada fantanii, sapata in stanca rosiatica, se deslusesc cateva firide arcuite, de buna seama altare pentru prinoase si statui. Un bazin inalt si ingust, acoperit cu dale, strangea apele pe partea de jos a fatadei si le dadea drumul, prin sapte guri de bronz, intr-un alt bazin descoperit, mult mai larg, sapat tot in stanca. Aci, pelerinii obositi si plini de praful suisului, ca dupa un inceput de asceza, se purificau, prin ablutiuni rituale, cu apele lustrale, ca sa poata fi vrednici a ajunge la sanctuar.



Platanii batrani umbreau locul putin mai jos cu frunzele lor late. Si, sub racoarea lor, se aude de peste tot numai murmur de ape si ciripit de pasari. O regie de o perfecta acuratete pare sa fi stapanit aci acum aproape trei milenii, fiindca impreuna cu un probabil amplificator acustic (sau o acustica speciala a spatiului stancos), toate erau folosite inspre mentinerea unei atmosfere absolut speciale, necesare dozarii unor reactii vindecatoare, intregitoare pentru trup si pentru suflet.

Apele serpuiesc din belsug si astazi, cu unde tot atat de curate, dar prinse intr-un canal lung pe partea stanga a fantanii. De-a dreapta, cativa chiparosi vegheaza, ca niste gardieni mandri, nemiscati, scaldatoarea sacra.

Mai departe, stadionul si palestra, pe terase care coboara sub nivelul soselei, arata inca un loc de nobila, indispensabila canonire a trupului, care, integrata in complexul de operatii facute asupra fiintei omenesti pentru a o inalta pe scara evolutiei, capata niste semnificatii mai adanci. Fireste, aci , in antica Pytho (numele anterior celui de Delphi) aveau loc jocuri si intreceri de insemnatatea celor olimpice. Si antrenamentul si luptele aveau insa, dincolo de ineditul interes al atletilor ori conducatorilor de care si al publicului, o legatura ascunsa cu devenire simbolica ce se petrecea aci, in misterioasa incinta sacra dintre munti. Trupul se cade a fi stapanit cu frane tari in spinoasa actiune de alcatuire a unei personalitati armonioase. Cunoasterea de sine (caci aceasta e in fapt telul calatoriei, al pelerinajului delfic, la sanctuarul divinitatii luminii rationale, al lui Apollon) incepe cu constrangerea trupului si cu purificarea, cu distantarea adica de propriul intuneric care trebuie lasat in urma. Odata intrat pe incinta, pe Calea Sacra, trebuia sa traiesti toate acele stari prin care se ajungea de fapt la izbanda zeului insusi, la imolarea monstrului intunericului din noi.

In zona deschisa a palestrei si gymnaziului, pline de acante si maci, alaturi de o livada de maslini, te simti mai tulburat, mai nelinistit decat sub presiunea muntilor. Aici incertitudinea creste, pe masura ce se schimba nivelurile, fiindca se adauga dimensiunea, iar iluzorie (sustinuta doar de contraste), a precipiciului, a unei caderi care te ameninta.

Mai jos, templul rotund, tholosul lui Apollon, asezat cum e, pe de o parte drept sub munte, pe de alta deasupra vaii, iti da un straniu sentiment de opresiune si lumina, amestecate, ca in preajma unui iminent catharsis. Marmura alba a celor trei coloane dorice (ramase din cele douazeci) straluce vie, imobila pe fundalul intunecat al muntelui. In stanga tholosului, tezaurul coloniei grecesti din Marsilia. Mai departe, mai in fund, arhaicul templu doric in tuf, al Athenei Pronaia. Si toate sub munte si deasupra abisului, intre extreme de periculozitate cu care natura apara locul sacru, intretinandu-ti simtamantul unei teribile precaritati a echilibrului in afara ca si inauntru.

Apoi sui din nou si ajungi in marea incinta. Pe Calea Sacra te misti printre ofrandele votive care vorbesc, ca niste mutilate amintiri, de bogatia si mandria cetatilor vechi. Printre ele, se inalta mai sus decat toate tezaurul inchinat de cetatea cetatilor, de Athena, in marmura de Paros de o perfectiune a proportiilor fara posibilitatea de comenta. Athenian e si porticul care-si sprijinea coloanele ionice, tot din marmura si tot din Paros, de zidul de sustinere al marelui templu. Agitatia noastra interioara ajunge insuportabila tensiune in apropierea templului. O incarcatura mai grea si mai insinuanta decat cea rationala ne apasa ca intr-o dusmanie si intr-o spaima. E ca si cum beznele noastre s-ar teme de iminenta exploziei luminoase si ne-ar impinge intr-alta parte decat inspre altarele zilei. Dar, pe platforma dinspre partea rasariteana, intram pe langa cele sase coloane dorice din tambururi scurte, suprapunandu-se usoare, ca si cum nici piatra aci nu-si mai e siesi grea, apasatoare.

Stim ca trecem pe sub un frontispiciu care purta o formula gravata referitoare la inceputul (sau sfarsitul) luminarii rationale, gnosi seafton, cunoaste-te pe tine insuti, porunca strigata parca de zeu prin gura inteleptilor si filozofilor ; stim ca trecem pe sub semnul pus pe poarta despartitoare dintre pronaos si cela (un epsilon intors), simbolizand poarta cosmosului; stim ca trecem peste camera subterana, peste adythonul unde proferatoarea de oracole, Pythia, dadea curs incalcitei ei vorbiri, plecata asupra omphalosului, piatra care semnifica centrul lumii si, in acelasi timp, mormantul monstrului imolat de Apollon, al Pythonului. Poarta cosmosului si centrul lumii (buricul pamantului, cum s-ar spune in limba noastra). Iata-ne deodata confruntati cu simboluri definind o alta viziune despre lume si om decat aceea incifrata in Labirint. Cel mai grec dintre zei, Apollon, a pus aci in munte, in sanctuarul sau, modelul lumii in chip de cosmos. Mitul propunea si telul, dar si demersul unui tip de gandire innoit, ale carui etape semanau pana la identificare cu acelea ale drumului de la poalele muntelui pana la sanctuarul revelator. Aci, la Delphi, grecii vechi vedeau centrul lumii, un centru geometric dupa o masuratoare facuta de Zeus cu vulturii sai, dar si un centru rational dupa masuratorile efortului general uman de centrare a fiintei, a puterilor ei haotice. Omphalosul se afla simbolic sus, in centrul adanc al templului, unde ajungeai, dupa osteneli si suferinta, la capatul celor 49 kilometri de urcus greu, dupa purificarile in apele fantanei de sub munte.

Si odata ajuns in inalt, pelerin al nesfarsitelor cautari inauntrul inimii tale, cuprindeai in sfarsit cu privirea peisajul care se deschidea, supus acum puterilor interioare castigate in lunga lupta cu adversitatile, cu monstri din afara si cu cei launtrici. Ca si Apollon care ucisese sarpele urias, pelerinul ucidea in el monstri si aprindea lumina constiintei, a cunoasterii de sine, aurora ce goneste noaptea si duce spre centrarea universului interior, spre ordonarea stapanita a fortelor ce bantuie sufletul omenesc.

Si deodata ne simtim mai usori si mai luminosi. Privelistea se deschide si cerul se vede deasupra noastra ca o oglinda curata. Apasarea muntelui enorm a disparut si amenintarea abiselor s-a retras. Adunat din ungherele in care se risipise de spaima greutatilor drumului, a intalnirilor cu asprele 'vami', sufletul nostru se linisteste treptat. Alungat, ca insusi Oreste de terifiantele Erinii, divinitatile sangelui, el a gasit in toposul sacru al centrului lumii, limanul de dincolo de zbatere si zbucium. Asa cum, imbratisand solemna piatra, fiul lui Agamemnon dobandea sfatul salvator si scapa din ghiarele fioroaselor urmaritoare, noi iesim din taramul umbrelor nesigure, inselatoare, si intram in imparatia solara a apollinicului cu sentimentul ajungerii in eterna patrie a spiritului.

Iar semnificatia teatrului ce se ridica in coasta de apus a templului adauga si simbolistica si functionalitate micului univers delphic, desi amfiteatru e o constructie mai tarzie. Asistand la reprezentatia tragica, grecul se supunea altui tip de purificare, aceluia trait in catharsis, in eliberarea de patimi si de puterile oarbe ale subconstientului, prin spaima si mila. Adica lucrarea zeului luminii se desavarsea si la acest nivel, intr-o conjugare de mijloace de o mare varietate functionala.

Am suit incet printre trepte. Toate in mine strigau ca la capatul drumului spre lumina trebuie sa se vada marea, grecescul simbol al libertatii spiritului. Am inaintat pana la ultimul graden al amfiteatrului cu prea putina truda in seara de racoare ce se lasa. N-am vazut-o. Am ramas insa cu convingerea nezdruncinata ca, de pe o anumita piatra de pe cel din urma rand, se zarea albastra panza a redemptiunii. Marea era intr-adevar alaturi, vizibila dupa o cotitura a drumului, si geniala, iluminata regie a imbinarii si dozarii efectelor apollinice, nu se pot lipsi de aceasta intregire thalassica, organic necesara.

Am iesit din incinta intr-o tacere grava, calma, impacata. Nimic nu mai putea tulbura pacea celor care fusesera in pelerinaj la Delphi.

In muzeul de alaturi am stat mult in fata unor bucati faimoase. Cea dintai a fost, fara indoiala, misteriosul omphalos, fetisul stravechi care reprezenta buricul pamantului: caciula de piatra, purtand in relief desenul unei retele de fire de lana in care sunt impletite frunze, fructe si flori. Este si a fost ca o piatra de hotar, marcand mijlocul pamantului si purtand numele mijlocului de trup omenesc. Un sfinx il privea pe cand se afla in templu, de la inaltimea unei coloane ionice din marmura de Naxos, intarind indescifrabila enigma a unor semne carora le-am pierdut semnificatia. Doar frumusetea izbuteste sa ne mai deschida portile de aur si fildes ale ingropatelor taine. Si trecem printre pietre, tufuri si marmura cu inima si mintea primitoare de vechime armonioasa. Un capitel alungit de coloana, din frunze de acanta stranse ca intr-un potir zvelt, cu marginile rasfrante in afara ca intr-un inceput de inflorire, e inconjurat de trei siluete, trei preotese ale lui Dyonisos, prinse intr-un dans sacru. Abia acoperite de peplumuri scurte, transparente, agitate de vant, trupurile lor de o frumusete rece si pura, lasand sa se vada rotulele perfecte ale genunchilor usor indoiti, par sa se roteasca. Dansatoarele se invart lent pe tulpina coloanei lor, flori rare ele insele, incadrate fiecare de proeminenta a doua frunze de acanta. Alternanta capetelor solemn incununate cu tiare, a siluetelor alipite la coloana, cu zvacnetul decorativ al foilor, da grupului o dinamica interioara, un ritm irezistibil care insufleteste nobila piatra. Si totusi 'dansatoarele de la Delphi', cum le-a numit Debussy, au o gratie putin melancolica si, in acelasi timp, o degajare, o dezinvoltura plina de siguranta. Superbul grup respira hieratismul lucrurilor celor mai inalte care incap insa in vesmintele unei frumuseti fascinante.

Dupa ele, dupa perfecta iluzie a dansului, ne opreste ochiul neclintirea conducatorului de car, a vestitului Auriga. Ramas singur intact din monumentalul grup votiv delicat, pe la inceputul sec. V i.e.n., de catre printul Polyzalos al Syracuzei, care a vrut sa-si imortalizeze victoria la cursa de care, vizitiul tanar si sportiv se bucura si de asezarea, si de usurinta pe care le respira deopotriva operele din epoca de aur a sculpturii grecesti. Des atribuita lui Pythagora din Samos, maestru al clasicismului timpuriu, statuia ti se releva si ti se ascunde, parca umana, parca divina, in timpi succesivi atat de scurti, atat te lasa intr-o stare de curioasa perplexitate. Trupul e puternic, drept, cu talia inalta, stransa sub piept de o centura ingusta, peste care peplumul bluzeaza dand largimea cuvenita miscarii si o elansare putin comuna intregului. Capul mic, rotund, dupa canoane, cu reliefuri pline, tradeaza de curand depasita varsta a adolescentei, desi ochii ciudati, de piatra neagra incastrata in smalturi albe, au expresia neutra, fara timp, a statuilor primitive. Modelajul e dulce, neted, punand in valoare rotunjimile buzelor, barbiei si gatului puternic. Emotionat, concentrat inca dupa succesul care l-a incununat cu banda de argint si arama a victoriei, ce-i incinge tamplele cu zulufi, vizitiul mana carul in pasul incet al triumfului, tinand fraul fara crispare, cu un gest natural si sigur al bratului atletic, degajat pur si ferm din faldurile mici si moi ale manecii. Bronzul peplumului curge pe el firesc, ca o panza cu creturi egale, oprindu-si apele deasupra gleznelor.

Neclintit, lasandu-se privit din orice parte, Auriga sta in fata noastra cu frumusetea severa a responsabilitatii ce da tineretii lucide gravitate si acuta constiinta a telului, mesaj apollinic dintr-o lume ce modela fiinta umana in egala masura prin adevar, moralitate si frumusete. Aici, la Delphi, el intruchipeaza una din fetele Kalokagathiei.








Politica de confidentialitate





Copyright © 2021 - Toate drepturile rezervate