Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
Veniturile si formarea acestora


Veniturile si formarea acestora


VENITURILE SI FORMAREA ACESTORA

Recompensarea factorilor de productie

Producerea de bunuri si servicii se poate realiza numai prin utilizarea si combinarea factorilor de productie. Este normal atunci, ca fiecare factor de productie sa primeasca o parte din veniturile create cu aportul lor. Cu alte cuvinte, implicarea factorilor in productie si alte activitati economice atrage necesitatea recompensarii lor, aparand astfel in societate urmatoarele venituri: salariul care revine factorului munca; renta care revine factorului pamant; profitul si dobanda care revin factorului capital.



Posesorii factorilor de productie primesc venituri sub formele amintite drept plati pentru factorii pusi la dispozitie activitatilor economice de catre ei. Daca nu primesc o asemenea plata (respectiv veniturile sub forma amintita) dispare motivatia economica a participarii factorilor la activitatile necesare societatii.

Firmele, in functie de obiectul activitatii lor, au interes in a atrage, combina si utiliza factorii in anumite proportii, corespunzator nivelului productiei pe care si-au propus a o detine si a celui mai redus cost de productie. Avand in vedere aceste obiective, firmele nu vor ezita in substituirea factorilor intre ei, astfel incat costul lor de productie sa fie cat mai mic. Cererea de factori si, desigur, substituirea unui factor cu altul sunt determinate de pretul factorilor pe piata, de veniturile pe care le pretind posesorii factorilor. Diferentele intre veniturile obtinute de factori (sau pretinse de posesorii lor), depind de variatiile pretului pentru fiecare factor, ca si de cantitatea de factori oferita. Cu alte cuvinte, exista o piata a factorilor, al caror comportament este identic cu cel de pe piata celorlalte marfuri.

Pe piata factorilor se intalnesc ofertantii de factori cu cei care cauta factori, respectiv intreprinzatorii. Acestia din urma vin la piata cu scopul de a cumpara factori. Ca si alti consumatori de marfuri ei se intereseaza de pretul factorilor si estimeaza pentru fiecare factor productivitatea pe care o poate obtine prin cumpararea si utilizarea lor. Desigur, problema care se pune este de a cumpara acele cantitati de factori care sa le aduca avantajele cele mai mari. Pentru aceasta ei estimeaza productivitatea marginala a fiecarui factor. Pe de alta parte, ofertantii de factori urmaresc sa obtina cel mai bun pret pentru serviciile pe care le vor aduce factorilor lor. In confruntarea dintre ofertantii de factori si consumatorii lor se stabileste pretul fiecarui factor intr-un anumit moment si, desigur, pe o anumita piata. Analiza pietei factorilor pune in evidenta aceleasi caracteristici ca in cazul pietei celorlalte bunuri. Respectiv, piata factorilor poate fi privita la randul ei atat ca piata cu concurenta perfecta, cat si ca piata cu concurenta imperfecta, corespunzator conditiilor concrete existente. In conditiile de azi, cu toate elementele de imperfectiune existente, jocul liber al pietei continua sa influenteze nemijlocit cererea, oferta si pretul factorilor.

In aceste conditii, putem spune ca pretul fiecarui factor se stabileste (se determina) identic ca pretul celorlalte marfuri, prin intalnirea ofertei cu cererea. Ceea ce este specific in cazul factorilor, este ca cererea este o cerere derivata. Factorii sunt ceruti de intreprinzatori, nu pentru ca ii sunt necesari consumului propriu, ci pentru ca prin intermediul lor, el poate organiza si desfasura productia de bunuri (sau servicii) capabile sa satisfaca cerintele de consum existente in societate.

Salariul: definitie, forme, determinare

Definitie si forme de salarizare

Salariul apare ca venit ce revine factorului munca ca urmare a participarii acestuia la activitatea economica. Salariul, ca forma de venit, nu a existat in toate timpurile, cu toate ca factorul munca a participat in toate timpurile la procesul de productie. El este o forma de venit ce a aparut in anumite conditii social - economice, odata cu aparitia in societate a unor oameni lipsiti de toate conditiile necesare pentru organizarea si desfasurarea productiei, sau a altor activitati economice, cu exceptia muncii lor, care, pentru ei, aparea ca singur mijloc de existenta.

In conditiile in care posesorul factorului munca devine liber din punct de vedere juridic si, desigur, lipsit de mijloace de existenta (deci liber si din punct de vedere economic), el va inchiria - pe baza unui contract - aptitudinile lui de a muncii celor care poseda celelalte conditii (factori) de productie. Acest lucru se realizeaza in oranduirea capitalista, unde se creeaza cele doua conditii amintite mai sus.

In conditiile contemporane, salariul reprezinta cea mai frecventa forma de venit (dupa P. Samuelson el reprezinta cca. 80% din venitul national al tarilor dezvoltate), a unui numar insemnat de persoane. El exprima atat retribuirea muncii de executie a lucratorilor propriu-zisi, cat si remunerarea muncii celor ce executa activitati de conceptie si conducere. Numitorul comun este dat de faptul ca se inchiriaza capacitatea de munca si a unora si a altora de catre cei ce au nevoie de ea. Acestia din urma platesc pretul necesar pentru obtinerea si folosirea capacitatii de a munci, a posesorilor acesteia. Deci, salariul apare nu pur si simplu ca pret al muncii ci ca pret al inchirierii factorului munca, a capacitatii de a munci, a unor oameni liberi juridic si economic si desigur, ca pret al serviciilor aduse prin munca depusa de catre acesti oameni. Asa cum arata P.A. Samuelson "omul este mai mult decat o marfa, cu toate ca este adevarat ca omul inchiriaza serviciile sale pentru un pret. Acest pret este nivelul salariului, care este de la distanta cel mai important pret"[1].

Pentru practica economica intereseaza mai putin discutiile cu privire la definirea salariului si mai mult modalitatile prin care se determina marimea acestuia pentru fiecare salariat. Formele de salarizare sunt modalitati de plata, respectiv de determinare a partii din produsul muncii ce revine salariatilor. Formele de salarizare realizeaza legatura intre marimea produsului muncii, partea ce revine salariatilor si activitatea depusa. In aceste conditii, prin intermediul lor se determina cat de mare este salariul fiecarui lucrator.

Pe parcursul evolutiei sale salariul a cunoscut diverse forme de plata. In esenta, ele se pot reduce la trei forme de baza: a) salariul dupa timpul lucrat; b) salariul in acord; c) salariul mixt.

Salariul dupa timpul lucrat, sau in regie, este forma de salariu prin care plata muncii se face in functie de timpul lucrat: ora, zi, saptamana, etc. De regula, il intalnim in cazurile in care munca este complexa si dificil de normat. Singura modalitate de determinare a drepturilor banesti cuvenite salariatilor este timpul de munca lucrat de fiecare.

Salariul in acord (cu bucata, pe operatii, etc.) este forma de plata pe individ sau in grup in functie de cantitatea de obiecte realizate de individ sau de grup, sau de operatii executate. El se aplica la acele activitati unde se poate norma munca, respectiv munca cheltuita se masoara prin cantitatea de produse lucrate sau numarul de operatii executate. Fiecare dintre acestea sunt platite dupa un anumit tarif. La randul lui salariul in acord s-a diversificat imbracand diverse forme (acord direct, acord progresiv, acord global, etc.). Este firesc acest lucru, deoarece fiecare firma are dreptul de a-si alege modalitatile de plata corespunzator conditiilor ei concrete si conceptiei proprii despre stimularea propriilor salariati.

Salariul mixt, este forma de plata care imbina elemente din cele doua forme aratate mai sus. Se constituie dintr-o suma de bani fixa care se acorda pe unitatea de timp lucrata (ex. zi de munca, etc.) si dintr-o suma variabila ce se acorda corespunzator cu indeplinirea unor conditii tehnice, tehnologice, organizatorice, etc. de catre salariat. Aceste conditii se cuantifica prin intermediul unor tarife, astfel incat ele pot fi determinate banesc ca si in cazul salarizarii in acord.

Exista numeroase sisteme de salarizare, care pornind de la cele doua forme de baza si de la progresele in organizarea productiei si a muncii, asigura calculul salariului in conformitate cu contributia exacta a fiecarui salariat la rezultatele intreprinderii. In aceste conditii este firesc sa intalnim sisteme in care cele doua forme de salarizare se imbina intre ele, si mai mult, acestea se imbina cu alte modalitati de stimulare cum ar fi participarea la profit, stimularea bazata pe factori psiho-sociali, etc.

Indiferent de formele prin care se determina salariul, acesta capata o expresie baneasca. Sub acest aspect, salariul este cunoscut ca salariul nominal. Acesta este reprezentat de suma de bani pe care salariatul o primeste in urma inchirierii capacitatii sale de munca. Marimea salariului nominal depinde de o multitudine de factori. Asa cum vom vedea mai departe si in cadrul acestui factor de productie - munca - intervin procese reglatoare ale pietei, care isi pun amprenta foarte puternic asupra dimensiunii salariului nominal.

Alaturi de salariul nominal, categoria de salariu real vine si intregeste imaginea asupra dimensiunii salariului. Salariul real reprezinta cantitatea de mijloace de subzistenta si de servicii pe care salariatii si le pot procura cu salariul nominal. In principal salariul real, mai bine spus marimea lui, depinde de doi factori si anume: marimea salariului nominal si nivelul preturilor si tarifelor marfurilor si serviciilor.

Determinarea salariului

Pentru practica economica prezinta interes, alaturi de problemele teoretice ale salariului, aspectele legate de determinarea acestuia corespunzator situatiilor de piata existente. Din acest punct de vedere intalnim urmatoarele situatii:

1. Cazul concurentei perfecte. In economia de piata determinarea nivelului salariului nu se poate face in afara mecanismului pietei sau ignorand acest mecanism. Asa cum am vazut, cand am discutat despre piata, exista un segment al acesteia care este piata muncii. Fenomenele care au loc in cadrul acestei piete determina atat cantitatea de munca angajata de fiecare firma, cat si nivelul salariului. Amintim faptul ca in cazul pietei cu concurenta perfecta intalnim un numar mare, atat de ofertanti, cat si de cumparatori de munca. Daca cunoastem cererea si oferta de munca (la nivel de industrie sau ramura industriala si la nivel de firma) nivelul salariului se determina urmarind unde este punctul de echilibru rezultat din intersectarea celor doua curbe ( figura nr. 37). Punctul de echilibru E ne determina atat nivelul salariului cat si cantitatea de munca necesara.

Pentru simplificare consideram forta de munca existenta, omogena din punct de vedere al pregatirii, ca si a altor caracteristici. Deci, fiecare lucrator va avea un salariu identic cu al celorlalti lucratori.

In desenul A, curba cererii (C1) este derivata din curbele venitului marginal al produsului (VMP) tuturor firmelor din industrie. Ca in cazul tuturor curbelor de cerere ea este orientata in jos si spre dreapta. Curba ofertei, in schimb, se inscrie in sus si spre dreapta. Acest lucru, deoarece este necesar a creste salariul pentru a atrage forta de munca in industrie din celelalte sectoare ale economiei. In desenul B, cererea unei firme oarecare pentru munca este reprezentata de curba VMP specifica firmei, care este si ea inclinata in jos si spre dreapta. Curba ofertei este perfect elastica, deoarece la pretul de piata al muncii, firma poate angaja oricata cantitate de munca doreste. La un nivel dat al salariului, curba ofertei este identica cu cea a costului marginal pe factor (CMF). Atata timp cat firma poate obtine oricata cantitate de munca doreste, la pretul pietei (nivelul salariului existent pe piata), curba ofertei de munca va fi o linie orizontala. Cantitatea de munca pe care o angajeaza o firma competitiva va fi determinata de intersectia dintre curba cererii si curba ofertei, respectiv de punctul EF. Identic se petrec lucrurile si pe total industrie. Punctul EI va determina cantitatea de munca (QM) care poate fi angajata in industrie. Corespunzator punctului EI se determina si nivelul salariului (S) la care se angajeaza cantitatea de munca respectiva (QM).

Fig. nr. 37

Firma nu are control asupra nivelului salariului existent pe piata muncii. In schimb ea poate ajusta cantitatea de munca pe care o angajeaza in acord cu evolutia venitului marginal al produsului (VMP). Pentru a maximiza profitul, firma va trebui sa angajeze acea cantitate de munca la care VMP egaleaza nivelul salariului de pe piata.

2. Cazul monopolului. In ce priveste piata muncii, existenta situatiei de monopol poate afecta alocarea resurselor, la fel ca si in cazul situatiei de monopol in productie. Situatia de monopol, in cazul pietei muncii, are in vedere monopolul in oferta de munca. Un asemenea monopol este asumat de regula de sindicate, care urmaresc sa ridice nivelul salariului deasupra celui care domina pe piata cu concurenta perfecta. Aceasta, in conditii normale, inseamna ca numarul de lucratori angajati este mai mic decat in cazul concurentei perfecte. Reducandu-se numarul celor angajati, deci reducandu-se oferta, va creste nivelul salariului. Desigur, sindicatele nu au un rol insemnat nu numai asupra salariului, ci si asupra ocuparii fortei de munca si a conditiilor de munca.

.Cazul monopsonului. Monopsonul reprezinta un singur cumparator al unei resurse, care fixeaza atat cantitatea cat si pretul. In cazul factorului munca, monopsonul poate sa apara, de exemplu, in situatia unei localitati unde o singura firma domina viata economica, avand cel mai mare numar de angajati. Forta de munca locala nu are posibilitatea de a opta. Celelalte activitati economice, sociale, de administratie etc. din localitate, ofera un numar mic de locuri de munca, a caror pondere este insignifianta. In aceste conditii, ea se angajeaza la firma ce joaca rol de monopson, la un salariu stabilit de acesta.

Monopsonul nu poate angaja nici el decat un numar limitat de persoane, fapt ce duce la intensificarea concurentei pe piata muncii. Curba ofertei de munca este identica si in cazul existentei monopsonului cu oricare curba a ofertei. Monopsonul, daca are nevoie de munca, poate ridica nivelul salariului in vederea atragerii de noi muncitori, pana la punctul in care costul marginal pe factor (CMF) egaleaza venitul marginal al produsului (VMP), respectiv pana la punctul F (figura nr. 38).

Costul marginal pe factor, dupa cum stim, este costul la care angajam, sau cu care cumparam o cantitate aditionala de factor. Cand firma este in conditiile pietei cu concurenta perfecta CMF egaleaza pretul factorului. Cand este monopson CMF este mai mare decat pretul factorului.

Asa cum este ilustrat in grafic, curba cererii de munca a monopsonului este curba venitului marginal al produsului (VMP). Necesarul de lucratori a fi angajati si respectiv nivelul salariului nu rezulta din punctul de echilibru E, in care se intersecteaza curba ofertei cu cea a cererii, respectiv cu VMP. Fiind singurul cumparator de munca dintr-o anumita zona, monopsonul nu tine seama de punctul de echilibru E. El poate de exemplu, mari salariul pentru a atrage cat mai multa munca din zona, sau micsora salariul sub nivelul SE corespunzator punctului E. Daca avem in vedere regulile generale, monopsonul ar trebui sa plateasca un salariu de nivel SF, corespunzator punctului F, de intersectie intre costul marginal pe factor (CMF) si venitul marginal al produsului (VMP). Acest punct, dupa cum am vazut, reprezinta maximum pana la care monopsonul poate ridica nivelul salariului. Dar in determinarea nivelului efectiv al salariului, monopsonul se ghideaza dupa curba ofertei, deci salariul va fi citit pe curba ofertei, corespunzator punctului M, si nu pe curba costului marginal al produsului, asa cum se intamplau lucrurile in conditiile pietei perfecte. Salariul S, corespunzator punctului M da la iveala si cantitatea de munca QM pe care o angajeaza monopsonul. Ea va fi mai mica decat cantitatea de munca (QE) corespunzatoare punctului de echilibru E. Deoarece pretul factorului este sub venitul marginal al produsului, lucratorii sunt platiti de monopson mai putin decat este contributia lor la venit. Datorita acestui lucru, multi specialisti denumesc salariu monopsomic, salariu de exploatare.

4. Salariul minim. O cale de a contracara puterea monopsonului pe piata muncii este ca statul sa stabileasca un nivel minim al salariului. Acest nivel SE este dat de punctul E (figura nr. 64) unde se intersecteaza, in conditii normale, cele doua curbe ale ofertei si cererii de munca.

La acest punct, atat angajarea (numar de lucratori), cat si salariul sunt peste nivelul monopsomic. Daca urmarim graficul observam ca, in conditiile stabilirii salariului minim de catre guvern, curba ofertei va lua forma SEEO, iar curba costului marginal va fi identica cu curba ofertei in portiunea de la SE la E, de unde se indreapta (se rasuceste) spre punctul C (deci EC apare ca linie punctata) si de acolo pe vechiul traseu. Numarul de lucratori angajati de monopson va fi dat de intersectia dintre noua curba a costului marginal pe factor si curba venitului marginal al produsului, respectiv de punctul E. La acesta corespunde cantitatea QE. Stabilirea de catre guvern a salariului minim, are ca efect in situatia de monopson, cresterea salariului, a numarului de angajati si implicit a productiei.

In alte conditii (in afara celor de monopson) stabilirea salariului minim are ca efect cresterea salariilor, dar si o reducere a angajarii pretutindeni, deci a reducerii si ocuparii fortei de munca.

5. Cazul monopolului bilateral. Sunt situatii cand pentru un factor de productie exista un singur vanzator si un singur cumparator. O asemenea situatie este cunoscuta sub denumirea de monopol bilateral. In ce priveste factorul munca, monopolul bilateral apare cand se intalnesc sindicatele (uniunile acestora) dintr-o ramura cu cateva mari firme din ramura. Asa cum se poate vedea din figura nr. 40, nivelul salariului se stabileste undeva intre nivelul salariului de monopol si salariul de monopson si este rezultatul negocierilor dintre sindicate si firme.

Daca nu ar fi negocierile, firma sau firmele vor angaja un numar de lucratori Q1, corespunzator unui nivel de salariu S1. Sindicatele forteaza nivelul salariului la S2. Negocierile dintre sindicate si firme duc in final la stabilirea salariului la nivelul S3, aflat undeva intre S1 si S2. La acest nivel, creste si ocuparea fortei de munca, vor fi angajati un numar de Q2 lucratori, mai mare decat cel avut in vedere numai la firme, respectiv Q1.

Intr-o societate moderna, factorul munca nu este omogen si drept urmare contributia lui in cadrul activitatilor din societate este diferita de la individ la individ. Este firesc ca si nivelul salariului sa difere de la o categorie la alta de salariati si chiar in cadrul aceleasi categorii de la un individ la altul. Sunt activitati la care pot participa numai indivizi bine educati, cu o pregatire profesionala exceptionala. Este firesc ca nivelul salariilor pe care il vor obtine asemenea indivizi sa fie foarte ridicat. Ei insisi au cheltuit imens pentru educatia si formarea lor profesionala, iar contributia lor la veniturile firmei este considerabila.

Cu alte cuvinte, se pot desprinde o serie de factori care influenteaza nivelul salariilor pe categorii de salariati si in interiorul acestora. Cei mai importanti factori de influenta sunt urmatorii: diferente de calificare, grade diferite de dificultate a activitatilor din cadrul societatii, preferintele indivizilor cu privire la o profesie sau alta, la un loc de munca sau altul, tipul pietei de munca, existenta sau inexistenta discriminarii in functie de sex, varsta, culoare, gradul de imobilitate a pietei muncii, prevederile legale in vigoare s.a.

Desigur, situatiile sunt diferite de la o tara la alta, de la etapa la etapa, pe zone geografice in cadrul fiecarei tari etc. Unii factori actioneaza cu intensitate mai mare, altii in unele zone, sau pentru unele profesii nu actioneaza etc. De aceea, pentru fiecare situatie in parte este necesara o analiza concreta, care sa permita desprinderea tuturor factorilor de actiune, precum si a intensitatii acestora.

Profitul: definitie, forme, maximizare, functii

Continutul categoriei de profit. Formele profitului

Profitul, in sens foarte larg, poate fi privit ca fiind castigul realizat, in forma baneasca, de catre cei ce initiaza si organizeaza o activitate economica. Problema care se ridica pentru teoreticieni este privitoare la natura si continutul acestuia, iar pentru agentii economici de a se stabili raportul in care se gaseste cu celelalte venituri (salariu, dobanda, renta) si, mai ales, modalitatile prin care se poate asigura maximizarea lui.

In ceea ce priveste continutul categoriei de profit, se poate spune ca au existat si exista mai multe puncte de vedere, unele foarte asemanatoare intre ele, altele opuse. Putem distinge doua mari curente teoretice, unul care cuprinde acele puncte de vedere dupa care veniturile (deci si profitul) apar ca recompensa a factorilor de productie, altele, conform carora profitul este munca insusita gratuit de cei ce poseda capitalul, pe seama celor care isi inchiriaza (vand) capacitatea de a munci.

Pentru a ne lamuri, sa incercam sa patrundem in intimitatea acestei notiuni. Porninm de la faptul ca activitatile economice se desfasoara, in cea mai mare parte, in intreprinderi, initiate si organizate de intreprinzatori, care angajeaza si combina factorii de productie. Intreprinzatorii pot fi proprietari ai tuturor factorilor de productie antrenati in cadrul activitatii firmei (intreprinderii) sau pot inchiria unul sau mai multi factori de productie. Indiferent de situatie, intreprinzatorii sunt acei ce organizeaza si conduc afacerile firmei, decid ce sa produca, in ce cantitati, unde sa se vanda si cum sa se vanda s.a. Toate acestea necesita cunostinte, abilitate si implica un anumit risc din partea intreprinzatorului. Este firesc ca ele sa fie recompensate iar intreprinzatorul sa se astepte la un castig, care este cunoscut sub denumirea de profit.

Profitul provine din diferenta dintre venitul obtinut de firma si costul de productie al acesteia, cu alte cuvinte el este excedentul pretului de vanzare asupra pretului de cost. El se poate determina in felul urmator:

Pr = P x Q - C, unde:

Pr = profitul

P = pretul de vanzare pe unitatea de produs

Q = cantitatea vanduta

C = costul aferent productiei vandute.

Profitul privit astfel este profitul total, care la o privire atenta constatam ca este format din doua componente, respectiv din profitul normal si profitul supernormal, sau profitul economic. (A se vedea schema de la tema IX). Sa ne reamintim cele doua ipostaze sub care se prezinta costul de productie.

In primul rand, din punct de vedere economic, costul cuprinde toate cheltuielile generate de obtinerea productiei, respectiv cheltuielile pentru factorii procurati de firma, inclusiv cheltuielile de factori ce apartin proprietarilor firmei, in al doilea rand, din punct de vedere contabil cuprinde cheltuielile de factori procurati de firma pentru care aceasta plateste catre terti, inclusiv acele cheltuieli care reprezinta amortizarea capitalului fix care apartine firmei. Deci, in costul contabil nu se includ cheltuielile de munca ale proprietarilor firmei, care in mod real desfasoara activitate in cadrul firmei sau alte facilitati pe care le pun la dispozitie proprietarii si care, evident, nu necesita plati catre terti (de pilda un calculator ale carui servicii nu trebuie platite, asa cum ar trebui de fapt sa fie daca el ar fi fost inchiriat de la alta firma).

Daca avem in vedere costul contabil, tot ceea ce se obtine peste acest cost este profit, respectiv profitul total. Daca acest excedent depaseste suma costului explicit si implicit, respectiv costul economic sau costul de oportunitate, atunci profitul total este compus din doua componente si anume profitul normal si profitul supernormal sau economic. Cu alte cuvinte, intreprinzatorul poate primi profit din doua motive:

daca el este proprietarul unora dintre factorii de productie (echipament, pamant etc.) utilizati de firma, el obtine profitul normal;

daca vinde bunurile firmei obtinute la un pret mai mare decat costul de productie (costul contabil plus profitul normal), va obtine si profitul supernormal sau economic.

Deci, profitul total este profitul normal plus profitul economic. Daca intreprinzatorul nu poseda nici unul din factorii de productie (inchiriaza absolut tot), el nu va obtine profitul normal, iar daca va vinde bunurile produse obtinute la un pret mai mic decat costul de productie, atunci nu va obtine nici profit economic.

Profitul normal apare ca o componenta a costului de productie si deci si a costului mediu si marginal.

In structura lui intra atat o remuneratie de munca, cat si una de capital.

Remuneratia de munca vizeaza munca de coordonare, conducere a intreprinzatorului, remuneratia de capital vizeaza recompensarea (dobanda) capitalului adus firmei de catre intreprinzator, sau procurat din alta parte. Daca si factorul pamant utilizat de firma este inchiriat, atunci profitul cuprinde atat remunerarea muncii intreprinzatorului, dobanda capitalului utilizat, cat si chiria pamantului.

Profitul economic reprezinta venitul obtinut de cei care intemeiaza, organizeaza si administreaza o firma - intreprinzatorii - si care sunt proprietarii bunurilor produse de catre firma. Ei vand aceste bunuri (daca este posibil) la un pret mai mare decat este costul total al firmei (costul contabil plus profitul normal). Ceea ce obtin ca excedent peste costul total este profitul economic sau superprofitul, care nu este altceva decat venitul ce rasplateste pe intreprinzator pentru intemeierea si buna functionare a firmei.

In economia de piata, unde se manifesta pentru intreprinzatori permanent incertitudinea cu privire la prezent si viitor, acestia suporta riscul in afaceri, respectiv ca venitul ce provine din vanzarea bunurilor fabricate sa fie mai mic decat costul de productie. In aceste conditii profitul economic este considerat ca rasplata pentru asumarea riscului.

Firmele, chiar in conditiile unor prospectari foarte riguroase a pietelor, nu pot fi niciodata sigure in legatura cu evolutia pietelor, a preturilor, a cererii consumatorilor etc. Intr-o economie dinamica, cu piata deschisa, incertitudinile cresc. Riscul in afaceri este ceva normal, o componenta a vietii economice care nu mira pe nimeni si a carei disparitie ar crea deruta si comportamente nefiresti ale agentilor economici. Disparitia riscului in afaceri marcheaza existenta unei situatii de dictat, respectiv alti factori decat cei economici conduc piata si economia, deci o situatie nefireasca in care economicul este subordonat sau dominat de factorii neeconomici. Deci, nefiind nimic firesc, nu exista nici economie normala si, deci, nici riscul in afaceri (daca putem vorbi de afaceri).

In conditii normale, riscul in afaceri apare sub trei ipostaze:

a)      Incertitudini privind conditiile pietei.

b)      Riscul datorat schimbarilor in tehnologie si implicit concurentei celor care au un avans in domeniu.

c)    Risc financiar, juridic si politic.

Daca privim cele trei mari grupe de riscuri este firesc ca profitul intreprinzatorului si anume profitul economic sa fie privit si considerat ca o compensatie primita de acesta datorita presiunii acestor riscuri. Cu alte cuvinte, profitul supranormal sau economic este rasplata pe care o primeste intreprinzatorul pentru riscul de a pierde capitalul. Daca avem in vedere notiunea de profit ca un tot nediferentiat pe cele doua componente, putem spune ca el se cuvine intreprinzatorului din mai multe motive:

a)      inovatia, reflectata atat prin ideile noi ale intreprinzatorului, dar si prin ideile noi ale altor specialisti pe care intreprinzatorul le obtine, le asimileaza si le pune in practica;

b)      managementul, respectiv efortul de conducere care imbina atat cunostinte stiintifice, cat si talent, arta, pricepere;

c)      speculatia comerciala, ce se refera la capacitatea intreprinzatorului de a organiza si desfasura o distributie si o vanzare de succes a bunurilor produse;

d)     asigurarea contra riscurilor, motiv explicat mai larg in randurile de mai sus.

Specialistii considera ca primele trei motive pun in evidenta ca profitul este, in primul rand, o plata a muncii intreprinzatorului, la fel de normala ca salariul oricarui lucrator, iar in al doilea rand, avand in vedere ultimul motiv, profitul este si o rasplata a riscului asumat de intreprinzator. Cu alte cuvinte, profitul este un venit, care depinde de anumite circumstante favorabile intreprinzatorului.

In concluzie, se poate spune ca profitul se diferentiaza de celelalte venituri. El poate fi privit ca un element rezidual al activitatii economice a firmelor. Spre deosebire de salariu, renta, dobanda, el nu are baza contractuala, depinzand de succesul in afaceri si de norocul intreprinzatorului de a nu intalni o concurenta distrugatoare, disturbari politice, financiare etc., restrangeri sau limitari legislative s.a.

Alaturi de cele doua forme mari de profit - profitul normal si profitul economic (supernormal) - a caror natura si continut le-am descifrat, in practica unele firme pot obtine si alte categorii de profit si anume:

a)    profit de monopol, cunoscut si sub denumirea de supraprofit de monopol, care se obtine, de regula, de catre firmele care castiga si-si mentin o pozitie de monopol pe piata. Prin manipularea pretului, dar si a altor factori, castigul lor este mult mai mare decat in conditii normale, tocmai datorita pozitiei lor de monopol;

b)   profit neasteptat (windfall profit), a carui definitie nu este foarte clara, desi preocupa pe foarte multi specialisti, mai ales in ultimul timp[2]. El apare ca un castig nesperat, datorita unor conjuncturi ale vietii economice si politice. Se da ca exemplu, pentru acest tip de profit, cel obtinut de catre producatorii de petrol atunci cand OPEC-ul a ridicat in mod nejustificau pretul petrolului. Producatorii de petrol au vandut la preturi care nu se justifica in cresterile costurilor de productie. Un asemenea profit este considerat de foarte multi ca necinstit, constituind de fapt un transfer incorect de bogatie de la cei care platesc pretul ridicat artificial catre producatori. De la existenta unor asemenea situatii, dupa parerea unor specialisti, profitul poate fi privit sub doua ipostaze: ca profit legitim, rezultat din activitatea firmei desfasurata in conditii normale, asa cum am vazut si ca profit nelegitim care este obtinut si insusit fara a fi castigat prin vreun serviciu adus in activitatea economica sau ca rezultat al riscului intreprinzatorului. De pilda, in cadrul profitului nelegitim se include profitul de monopol, asa numitul profit neasteptat etc. Multi specialisti sunt de parere ca aceste forme de profit (profitul nelegitim) trebuie preluat in intregime de societate.

Cunoasterea de catre agentii economici a dimensiunii profitului obtinut in fiecare etapa data ca si a dinamicii acestuia prezinta interes pentru fundamentarea deciziilor lor. Pentru a obtine informatii utile, agentii economici pot utiliza o serie de indicatori de analiza a profitului. Cei mai importanti sunt masa profitului si rata profitului.

Masa profitului reprezinta profitul total obtinut de un agent economic intr-o anumita perioada de timp. Acest indicator se poate calcula si la nivel de ramura si economie nationala. Masa profitului se determina scazand din pretul de vanzare al bunurilor costul de productie aferent productiei respective. Se poate determina pe total productie sau pe fiecare produs (tip de produs). Daca in urma calculului rezulta o marime mai mare decat zero, este vorba de castig, daca rezultatul este negativ este vorba de pierdere.

Rata profitului este o marime relativa reflectand raportul procentual dintre profitul obtinut de catre un agent economic intr-o anumita perioada de timp(masa profitului) si costurile aferente acestuia. Se mai poate determina si prin raportarea profitului obtinut la volumul capitalului si / sau la cifra de afaceri.

sau sau , unde:

= rata profitului

Pr = profitul total obtinut (masa profitului)

c = costul de productie

C = capitalul utilizat

CA = cifra de afaceri.

Rata profitului pune in evidenta gradul de rentabilitate a firmei, sau pe fiecare produs. Calculat la nivel de ramura si economie nationala acest indicator va reflecta gradul de rentabilitate la aceste nivele.

Profitul obtinut de agentul economic intr-o anumita perioada de timp este privit ca profit brut. Acesta se supune impozitarii rezultand profitul net sau profitul admis, cel ce ramane obiectiv la dispozitia agentului economic care l-a obtinut.

Maximizarea profitului

Toti agentii economici sunt interesati nu numai in a obtine profit ci a obtine cat mai mult, respectiv in a-l maximiza. Cu cat profitul obtinut este mai mare cu atat rentabilitatea, eficienta firmei este mai mare.

Maximizarea profitului se refera la profitul total. In acelasi timp, trebuie sa tinem seama ca nici unul dintre agentii economici nu are posibilitatea de a influenta marimea chiriei pentru nici unul dintre factorii de productie, respectiv nu are nici o influenta asupra marimii profitului normal. Deciziile lor in schimb influenteaza marimea profitului economic si deci, daca o firma actioneaza pentru maximizarea profitului total, o face maximizand de fapt profitul economic.

Analiza maximizarii profitului se poate porni de la conditiile pietei perfecte. In acest caz trebuie sa avem in vedere doua situatii, respectiv ce se intampla in conditiile perioadei scurte de timp si in conditiile perioadei lungi.

In perioada scurta, daca privim cu atentie graficul din figura nr. 66 care cuprinde curbele venitului mediu, venitului marginal, curba costului marginal si a costului mediu - curbele costului includ si profitul normal - constatam urmatoarele:

Firma va obtine un profit economic (profit supernormal) la orice productie intre punctele A si B, deoarece pentru aceste productii, venitul mediu este mai mare decat costul mediu, care include si profitul normal. Firma poate opta pentru productia care ii asigura profitul maxim folosind informatiile date de marimea venitului marginal si a costului marginal. Daca presupunem ca firma isi mareste productia cu o unitate suplimentara de produs, se va inregistra atat o crestere a costului marginal al ei, cat si a venitului marginal obtinut. Daca venitul marginal este mai mare decat costul marginal, venitul total va creste mai mult decat creste costul total (care include profitul normal) si deci cresterea in productie duce la cresterea profitului economic. Asadar, firma obtine venit prin cresterea productiei atunci cand venitul marginal depaseste costul marginal pentru toate cresterile de productie pana la punctul C si, deci, este firesc ca productia firmei, in final sa atinga acest punct.

Ce se intampla daca firma extinde productia dincolo de punctul C, unde - asa cum se vede din figura nr. 41 - costul marginal depaseste venitul marginal? In acest caz, orice unitate aditionala de produs va adauga mai mult la costul total decat la venitul total si, deci, ca o consecinta, profitul economic va scadea.

Fig. nr. 41

In concluzie, productia firmei - mai bine spus volumul de productie al firmei, care asigura maximizarea profitului - este cel de la punctul C din grafic. Cu alte cuvinte, maximum de profit economic este atins la acel nivel al productiei la care venitul marginal egaleaza costul marginal.

Cand productia firmei atinge punctul C, costul mediu este D si costul total este dat de OC x OD. Venitul mediu este E si, deci, venitul total este OC x OE si profitul economic (profitul supernormal) este (OC x OE) - (OC x OD) care este, de fapt, aria DEGF, in cadrul desenului de la figura nr. 42, fiind hasurata.

Fig. nr. 42

Formularea de mai sus prin care se exprima ideea ca profitul este maxim atunci cand venitul marginal egaleaza costul marginal, nu este suficienta. Dupa cum observam in figura nr. 67, acest lucru se intampla atunci cand productia atinge atat punctul X, cat si punctul Y. Daca productia firmei este la punctul X si firma va produce in continuare o unitate aditionala de produs, profitul economic al firmei va creste datorita faptului ca, costul marginal este mai mic decat venitul marginal. Daca productia firmei este la punctul Y si firma va produce in continuare o unitate suplimentara de produs, profitul ei economic va scadea, deoarece costul marginal va depasi venitul marginal. Deci, asa cum am vazut si anterior, Y este punctul la care productia maximizeaza profitul. In concluzie, profitul economic (profitul supernormal) este maximizat atunci cand venitul marginal egaleaza costul marginal, iar curba costului marginal este in crestere.

Putem spune, in final, ca dimensiunea maxima a profitului economic (supernormal) al firmei, intr-o perioada scurta, depinde de marimea venitului mediu si a costului mediu.

Pentru a intelege ceea ce se intampla in perioada lunga revenim la o idee pe care am expus-o de mai multe ori in cadrul acestui capitol si anume ca profitul normal este considerat maximum de castig pe care intreprinzatorii, proprietari de factori, il pot obtine daca ar utiliza factorii lor de productie in alt fel. Daca firma produce, de exemplu, un bun oarecare A, obtinand un profit economic (supernormal) pozitiv, atunci toate celelalte directii alternative de utilizare a factorilor de productie (folositi la producerea bunului A) vor aduce un venit mai mic proprietarilor lor. In acest caz, toti posesorii factorilor de productie in discutie vor dori sa-i utilizeze pentru a produce bunul A si nu pentru altceva. Dupa cum stim, in perioada lunga toti factorii pot fi transferati de la o utilizare la alta si deci, in exemplul nostru, numarul firmelor care pot produce bunul A va creste, iar numarul firmelor care, prin utilizarea acelorasi factori, vor produce alte bunuri, va scadea. Putem desprinde o concluzie foarte importanta si anume ca in perioada lunga numarul firmelor care produc un bun oarecare se va mari, daca firmele respective obtin profit economic (supernormal) pozitiv. Invers, daca firmele care produc un bun oarecare inregistreaza pierderi (adica profitul total este mai mic decat profitul normal) atunci, treptat - treptat, ele vor renunta la productia bunului respectiv, iar numarul lor, tot treptat, va descreste. In acelasi timp, precizam ca nu se inregistreaza schimbari in numarul firmelor care produc un bun in conditiile in care profitul este la nivel normal, deoarece pentru aceste firme nu exista motivatia nici de a iesi nici de a intra in ramura.

Sa vedem care este efectul intrarii sau iesirii firmelor dintr-o ramura. Daca intr-o ramura oarecare se va inregistra, la un moment dat, o crestere a numarului de firme care produc un anumit bun (deci va avea loc o sporire a cantitatii din bunul respectiv) atunci vom sesiza o modificare a costurilor si veniturilor tuturor firmelor care produc acel bun. Acest fapt se datoreaza urmatoarelor:

a)      Intrarea unui numar insemnat de firme in ramura are ca efect imediat cresterea ofertei la bunul produs in cadrul ramurii si, in mod firesc, scaderea pretului de vanzare. Venitul mediu, ca si venitul marginal ale fiecarei firme vor scadea, deoarece vanzarile se vor face la noile preturi;

b)      Intrarea in ramura a noilor firme va duce la cresterea cererii de factori de productie, utilizati pentru producerea bunului respectiv. In aceste conditii, pretul factorilor va creste si deci, in mod corespunzator, va creste costul total al fiecarei firme.

Scaderea venitului si cresterea costului vor avea ca efect reducerea profitului fiecarei firme, asa ca intrarea noilor firme atrase de marimea profitului economic (supernormal) va reduce nivelul acestui profit. In aceste conditii, motivatia pentru noile firme de a produce bunul respectiv va dispare, dar numai atunci cand profitul economic al fiecarei firme in parte va scadea, in perioada lunga, la zero.

In concluzie: numarul firmelor poate sa creasca intr-o ramura oarecare pana ce profitul economic (supernormal) va scadea la zero.

Fiecare firma in parte va renunta la a produce un bun, daca nu va obtine profitul normal. In acest caz, firmele vor iesi din ramura sau de pe piata, influentand printr-o astfel de actiune atat costul, cat si venitul, dar in sens invers decat am vazut mai sus. Deci, pentru fiecare firma venitul va creste din cauza reducerii ofertei si, pe aceasta baza, a cresterii pretului de vanzare, si costul va scadea deoarece cererea de factori va descreste si, implicit, se va reduce pretul lor. Asadar, profitul firmelor care vor ramane in ramura va creste si firmele vor continua sa existe pana ce profitul total al fiecarei firme egaleaza profitul normal (figura nr. 43).

Intrarea si iesirea firmelor in si din ramura implica urmatoarele aspecte: in perioada lunga, profitul total al fiecarei firme egaleaza profitul normal; profitul supernormal este zero si costul mediu (inclusiv profitul normal) egaleaza venitul mediu.

In figura nr. 43, graficul c, sunt ilustrate curbele costului si venitului pentru fiecare firma, atunci cand piata cu concurenta perfecta se gaseste in echilibru in perioada lunga. In aceasta situatie, retinem trei conditii:

a)    Fiecare firma va produce in conditiile celui mai redus cost posibil ei. Costul mediu al firmei este dat de curba costului mediu in perioada lunga;

b)   Fiecare firma isi maximizeaza profitul economic (supernormal) realizand o productie pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal;

c)    Profitul supernormal este egal cu zero, nu exista tentatia firmelor de a intra si de a iesi din ramura si deci costul mediu este egal cu venitul mediu. In plus, pentru o firma perfect competitiva, venitul mediu este egal cu venitul marginal.

Aceste trei supozitii reflecta faptul ca, in conditiile in care piata perfecta este in echilibru pe termen lung, costul mediu va fi egal, sau este, cu costul marginal, pentru toate firmele. Costul mediu este egal cu costul marginal, la cel mai scazut punct al curbei costului mediu. Aceasta egalitate (vezi si graficul c din figura nr. 43) pune in evidenta productia (volumul acesteia) la care costul mediu este minim si deci, profitul este maxim.

In conditiile pietei imperfecte, problema maximizarii profitului vizeaza strategiile duse in functie de tipul pietei. Ne vom opri la doua tipuri de piata, respectiv piata de monopol si piata de oligopol.

In cazul monopolului, maximizarea profitului se obtine atunci cand costul marginal este egal cu venitul marginal (figura nr. 44). Productia X maximizeaza profitul supernormal, deoarece venitul marginal egaleaza, asa cum se poate observa din grafic, costul marginal. Monopolul va vinde produsele cu pretul Y (care este egal cu venitul mediu). Costul mediu al monopolului, care include profitul normal, este Z. Profitul supernormal total al monopolului este YZ x OX, respectiv este dat de aria ZYVW[3].

In perioada lunga, tentate de castig, si alte firme doresc sa intre pe piata monopolului in ideea de a obtine un profit economic ridicat. Aceasta dorinta este stavilita insa de barierele ridicate de monopol care sunt, daca nu imposibil, foarte greu de trecut. Deci, monopolul va obtine in perioada lunga profitul supernormal. Datorita dominatiei in ramura, pretul la care vinde monopolul produsele proprii ii asigura o dimensiune substantiala a profitului supernormal, fapt ce-i determina pe unii specialisti sa-l denumeasca profit ridicat de monopol.

Costul mediu al monopolului in perioada lunga este mai redus decat in perioada scurta. Acest lucru se explica prin faptul ca in perioada lunga monopolul poate schimba cantitativ toti f actorii de productie, inclusiv pe aceia care in perioada scurta sunt ficsi.

Fig. nr. 44

Aceasta schimbare urmareste procurarea de factori calitativ superiori care sa permita monopolului sa inregistreze costuri mai scazute si, deci, sa-si mareasca profitul. De aici putem desprinde concluzia ca monopolul are posibilitatea sa obtina un profit supernormal mai ridicat in perioada lunga fata de perioada scurta.

In conditiile pietei de oligopol, firma oligopolista isi alege strategiile privind cantitatea produsa, pretul, promovarea vanzarilor etc., in functie de informatiile pe care le detine cu privire la strategiile concurentilor.

Strategiile deschise oligopolului sunt:

a)    Competitie prin pret. Firma isi atrage cumparatorii vanzand la un pret mai redus decat rivalii sai. Desigur, aceasta strategie nu se aplica permanent, ea atrage reducerea profitului. Dupa ce atrage un numar suficient de cumparatori, firma va ridica pretul la nivelul firmelor concurente, indeosebi in acele perioade cand se instaleaza asa - numita "solidaritate" in cadrul ramurii;

b)   Competitie in afara pretului, care vizeaza calitatea bunurilor produse, calitatea serviciilor postvanzare prestate-daca este cazul-, reclama, vanzarile in timpul sarbatorilor, etc.

Desigur, pozitia fiecarei firme depinde de strategia adoptata, ca si de "solidaritatea" din cadrul ramurii. De pilda, daca numai o singura firma majoreaza pretul de vanzare, in perspectiva obtinerii unui profit mai mare, atunci exista riscul sa i se reduca procentul (cota) de vanzari in favoarea celorlalte firme. In schimb, daca toate firmele din ramura se inteleg sa majoreze pretul de vanzare, atunci fiecare firma isi pastreaza cota de participare la piata, chiar daca pe total ramura se poate inregistra o scadere a cererii.

De aici se desprinde o concluzie foarte importanta si anume ca profitul fiecarei firme oligopoliste depinde de modul de a alege si combina strategiile, de rapiditatea de schimbare a strategiilor, de rapiditatea de a obtine informatiile si de a le utiliza. Pornind de aici, se poate aprecia ca oligopolurile au posibilitatea de a obtine un profit supernormal mare, unele firme ajungand chiar la nivelul profitului de monopol. De aici si tentatia de a intra in ramura, precum si efortul celor existenti in ramura de a opri avantul noilor veniti. Si pentru acest lucru se aplica diferite strategii, de regula aceleasi, de catre cei existenti deja in ramura. Aceste strategii se refera la reducerea pretului de vanzare, stiindu-se ca mai intotdeauna noii veniti au costuri mai mari si ca reducerea pretului este greu de suportat de catre acestia, uneori fiind chiar imposibila pentru ei. Se apeleaza la reclama, obligand pe noii veniti sa cheltuiasca foarte mult pentru reclama, ceea ce duce la scaderea profitului. Se limiteaza accesul la patente. Se negociaza cu sindicatele pentru a fi boicotati noii veniti etc.

Si intre oligopolurile din aceeasi ramura concurenta poate lua forme distrugatoare. Mobilul este profitul, marimea lui, iar obiectivul este inlaturarea concurentilor. Daca o firma oligopolista este capabila, prin diferite cai (pret, calitate, noutate tehnica etc.) sa-si forteze rivalii sa se retraga, atunci se stabileste situatia de monopol care, inevitabil, duce la cresterea de pret si la obtinerea de profit supernormal ridicat, deci de profit de monopol.

In concluzie, se poate spune ca, in situatia de oligopol, profitul fiecarei firme depinde de deciziile luate de catre toate firmele din ramura. Oligopolurile sunt capabile de a obtine profituri mai mari in conditiile de intelegere decat in cele de concurenta. O intelegere oligopolista se poate rupe daca una din firme considera ca poate obtine un profit mai ridicat prin concurenta decat prin negocieri. Arsenalele de concurenta sunt bogate in mijloace de actiune, dar toate sunt costisitoare, afecteaza profitul. Alegerea luptei deschise se face numai atunci cand se intrevad rezultate compensatorii pierderilor, deci cand se mizeaza pe maximizarea profitului.

Functiile profitului

Functia de motivare a firmelor, luate in ansamblu, ca entitati economice a intreprinzatorilor si proprietarilor firmelor respective. Profitul stimuleaza initiativa economica atat a proprietarilor, cat si a intreprinzatorilor, el determina acceptarea riscului de catre intreprinzatori si, prin aceasta, contribuie la stimularea productiei de bunuri si servicii.

Functia de crestere, ce pune in evidenta faptul ca profitul sta la baza cresterii productiei, a dezvoltarii firmelor, a aparitiei de noi intreprinderi, etc. El reprezinta sursa principala a acumularilor pe baza carora se constituie investitiile, sursa de baza a cresterii economice.

Functia de control asupra activitatii firmelor. El este un adevarat barometru pentru fiecare firma, indicand nu numai eficienta in general ci, pentru fiecare etapa din viata intreprinderii, nivelul eficientei, permitand astfel efectuarea de comparatii si analize profunde asupra rentabilitatii firmei. Se poate aprecia ca profitul este indicatorul principal de care conducerea firmelor tine seama in elaborarea politicilor si strategiilor lor economice. El genereaza si imprima tuturor participantilor la viata economica un spirit de economisire care se transmite de la nivelul conducerii fiecarei firme pana la ultimul salariat al acesteia. Mai mult, acest spirit de economie depaseste portile firmei, fiind parte a comportamentului oamenilor in societate.

Dobanda si rata dobanzii

Definirea si continutul conceptului

Dobanda reprezinta o alta forma a venitului creat in societate si anume, venitul ce revine factorului capital. Dobanda apare atunci cand posesorul capitalului transfera capitalul sau, prin imprumut, unui intreprinzator. Este vorba de capital "lichid", respectiv capitalul aflat sub forma baneasca.

De remarcat este faptul ca existenta capitalului lichid nu este suficienta pentru explicarea dobanzii. Este necesar ca in acelasi timp, posesorul capitalului lichid sa doreasca a imprumuta acest capital, sau mai corect, este necesar ca ei sa-si amane satisfacerea unor cheltuieli prezente, in favoarea unora de perspectiva (oferta de credite). Procedand astfel, ei pot imprumuta capitalul lor lichid celor care au nevoie de el, in prezent, pentru folosirea lui in afaceri. Cei ce iau cu imprumut banii - intreprinzatorii - ii folosesc pentru procurarea de factori de productie, cu ajutorul carora organizeaza si desfasoara activitati de producere de bunuri si servicii (cererea de marketing). Deci, capitalul lichid, preluat prin imprumut de intreprinzator, se transforma in capital fizic (active fizice) cu ajutorul caruia se va obtine cantitati sporite de bunuri si servicii necesare societatii.

Cei care imprumuta platesc pentru dreptul de folosinta a capitalului imprumutat, dobanda. Deci, acesta este pretul platit de debitor creditorului, pentru dreptul de folosire a imprumutului pana la scadenta. Cu alte cuvinte, dobanda poate fi considerata ca reprezentand pretul renuntarii la capitalul lichid, cerut de cel ce acorda imprumutul si acceptat de cel ce se imprumuta. Mai simplu, dobanda se prezinta ca fiind suma de bani platita creditorului de catre debitor pentru dreptul de folosire a capitalului imprumutat, pe intreaga perioada a imprumutului.

Dobanda se poate stabili fie la creditele pentru consum, caz in care debitorul o plateste din venitul sau, fie la creditele pentru productie, cand debitorul o plateste din profitul obtinut ca urmare a desfasurarii activitatii economice in care s-a utilizat creditul solicitat.

Forma cea mai importanta de dobanda este cea de pe piata monetara pentru imprumuturile pe termen scurt pe care bancile le contracteaza intre ele sau cu banca centrala. La aceasta se adauga si alte tipuri de dobanda, cum este cea de pe piata obligatiunilor, taxa de scont etc.

Determinarea ratei dobanzii

Pornind de la definitia dobanzii, rata acesteia exprima nivelul pretului la care poate fi dobandit imprumutul, acceptat de solicitant. In mod concret, rata dobanzii se determina ca un raport procentual intre marimea dobanzii totale si capitalul imprumutat:

unde:

d = rata dobanzii;

D = dobanda totala;

C = capitalul imprumutat.

Sa vedem cum se stabileste concret rata dobanzii. intotdeauna aceasta este rezultatul intalnirii pe piata a cererii cu oferta de credite.

La intersectia curbelor cererii si ofertei apare punctul de echilibru E, care pune in evidenta nivelul ratei dobanzii (figura nr. 45). De asemenea, din grafic, putem observa de la ce nivel sunt dispusi posesorii de capital de imprumut sa ofere capitalurile lor.

De pilda, daca consideram rata dobanzii de 4%, observam o oferta mica de capital de imprumut (linia f), deoarece la o rata mai mica decat cea determinata la punctul E se manifesta mai puternic tendinta de a consuma propriul capital pentru nevoi prezente. Este ceea ce specialistii denumesc o rata pozitiva a preferintei de timp[4], ceea ce inseamna ca posesorii de disponibilitati de imprumut apreciaza la un nivel mai ridicat, obtinerea bunurilor si serviciilor in prezent decat in viitor. Cu alte cuvinte, ei au o preferinta puternica spre consum in prezent, in detrimentul celui in viitor.

In practica, institutiile bancare imprumuta bani de la cei care au o rata scazuta a preferintei de timp si acorda credite la cei care au o rata pozitiva a preferintei de timp.

Fig. nr. 45

In exemplul nostru, considerand ca piata este perfect competitiva, punctul de echilibru s-a stabilit la nivelul de 6% al ratei dobanzii. Cu alte cuvinte, eficienta marginala a investitiei este de 6%. Aceasta inseamna ca 1 $ investit azi, peste un an reprezinta 1,06 $. Pe scurt, prin investitii se convertesc bunurile prezente intr-o cantitate mai mare de bunuri ce se obtine in viitor.

Pe piata imprumuturilor, ofertantii de capital de imprumut se intalnesc cu cei ce solicita imprumuturi. Din confruntarea lor, rezulta dobanda, respectiv pretul pe care-l platesc cei ce imprumuta capital celor care dau cu imprumut capitalul lor. Daca privim cu atentie dobanda si in special rata acesteia, constatam ca ele nu sunt numai rezultatul confruntarii cererii si ofertei de capital, ci ele apar si ca o rasplata ce se cuvine posesorilor de capital de imprumut pentru faptul ca si-au amanat consumul prezent pentru unul de viitor. Acest lucru este rezultatul caracterului de productie indirecta a investitiei. Prin investitii, intai se produc bunuri capital, dupa care, acestea impreuna cu ceilalti factori (munca si pamant) vor produce bunuri de consum. Aceasta productie indirecta nu este posibila daca unii indivizi nu-si suspenda consumul prezent. Acestia sunt cei care au ca dominanta inclinatia spre economisire. Astfel, se elibereaza resurse care vor putea fi folosite la producerea bunurilor capital si mai departe, a bunurilor de consum. Rezulta cu claritate faptul ca dobanda poate fi privita si ca rasplata pentru economisire si asteptare.

Determinarea dobanzii (calculul dobanzii) se face pe baza cunoasterii ratei dobanzii. Sunt doua modalitati de calcul:

- Dobanda simpla, calculata numai la suma imprumutata, respectiv:

DS = Si (1 + n.d)

- Dobanda compusa, calculata la suma capitalizata a dobanzilor anterior percepute, in plus fata de suma imprumutata, respectiv:

Dc = Si (1 + d)n, unde

DS = dobanda simpla

Dc = dobanda compusa

d = rata dobanzii

Si = suma imprumutata

n = perioada pentru care se acorda creditul

Dobanda reprezinta o parghie financiara. Pentru o rata a dobanzii scazuta se stimuleaza investitiile, se dezvolta productia si creste profitul agentilor economici (dobanda trebuind sa fie mai mica decat profitul). Daca intr-o tara se doreste realizarea unui anumit nivel al ratei dobanzii, trebuie luate masuri de politica monetara prin care sa se influenteze cererea si / sau oferta de moneda. Reducerea ratei dobanzii va determina cresterea cererii de capital si de asemenea cresterea veniturilor celor ce iau capital cu imprumut. In plus, producatorii vor obtine venituri mai mari, din care vor economisi o parte si o alta parte o vor folosi pentru cresterea cheltuielilor cu bunurile de consum, crescand si cererea pentru acestea. Nivelul scazut al ratei dobanzii are insa, efecte negative asupra bancilor care isi asigura profitul din dobanzi. O rata mai mare este avantajoasa pentru detinatorii de capital deoarece atrage capital atat din tara cat si din exterior dar, franeaza posibilitatea solicitarii creditelor de catre agentii economici pentru ca acestea sunt mai scumpe.

Factori de influenta asupra ratei dobanzii

Marimea ratei dobanzii - asa cum am vazut - nu este data o data pentru totdeauna. Ea este o marime variabila, miscarea ei este generata de procesele economice, sociale si politice ce au loc in cadrul societatii omenesti. Sintetic, putem spune ca asupra ratei dobanzii influenteaza conjunctura economica si politica si desigur, evolutia acesteia atat in interiorul fiecarei tari, cat si in plan international.

Asa cum am aratat, asupra nivelului dobanzii influenteaza, in primul rand, raportul dintre cererea si oferta de capital de imprumut. Daca presupunem ca avem situatia unei piete cu concurenta perfecta, nivelul dobanzii este dat de punctul de intersectie (de echilibru) dintre curba cererii si curba ofertei de capital de imprumut (vezi figura nr. 45).

Alaturi de raportul dintre cererea si oferta de factori asupra nivelului dobanzii, respectiv asupra ratei dobanzii, actioneaza si alti factori. Avem in vedere in principal urmatorii factori:

Riscul pentru cel ce acorda capital de imprumut. Cu cat posibilitatea returnarii capitalului imprumutat este mai mare, cu atat riscul este mai mic si, in conditiile cand ceilalti factori sunt constanti in actiunea lor, rata dobanzii este mai mica. Invers, cu cat posibilitatea returnarii capitalului imprumutat este mai mica, cu atat riscul este mai mare si deci rata dobanzii este mai mare. De pilda, o firma puternica va fi capabila sa obtina imprumuturi la o rata mica a dobanzii deoarece potentialul economic si mersul afacerilor firmei reprezinta garantii pentru cei ce acorda credit. Lucrurile stau invers in situatia unei firme care are o situatie financiara precara. Aceasta trebuie sa plateasca o dobanda mai ridicata, care sa compenseze riscul mai mare al celor ce acorda imprumuturi firmei. De aici tragem concluzia ca dobanda poate fi privita ca o marime compusa din doua elemente si anume: a) dobanda propriu-zisa, care este pretul platit pentru dreptul de folosire a imprumutului si care se determina prin actiunea cererii si a ofertei, marimea ei reprezentand baza ratei dobanzii; b) prima de asigurare contra riscurilor, care variaza, de la caz la caz, in functie de situatiile concrete de acordare a imprumutului. Daca baza ratei dobanzii este aceeasi pentru toate imprumuturile, rata dobanzii fiecarui imprumut se schimba prin interventia factorului risc.

Inflatia este un alt factor de influenta asupra ratei dobanzii. De regula, rata dobanzii se majoreaza cu rata inflatiei. De pilda, daca rata dobanzii este de 6% si rata inflatiei se apreciaza ca va fi de 10%, anual, atunci rata dobanzii va ajunge la 16% anual (6% rata reala a dobanzii si 10% premiu pentru cresterea inflatiei). Cei ce acorda imprumuturi pretind acest premiu drept compensatie pentru scaderea puterii de cumparare a banilor. Desigur, in perioadele in care inflatia se resimte in economia unei tari, rata dobanzii va fi mai mare decat in perioadele non inflationiste. Avand in vedere acest factor, respectiv inflatia, dobanda se prezinta ca dobanda nominala si dobanda reala. Pornind de la ecuatia lui Irving Fisher, rata nominala a dobanzii, sau rata de piata se determina astfel:

rn = rr + ri , unde

rn = rata nominala sau rata de piata a dobanzii;

rr = rata reala a dobanzii;

ri = rata inflatiei.

Daca procesul inflationist nu este prezent, atunci rn = rr. Dupa impozitarea dobanzii nominale ceea ce ramane este dobanda neta.

Durata creditului influenteaza rata dobanzii. De fapt, influenta este reciproca. Daca imprumutul este pe termen scurt si rata dobanzii este ridicata, atunci se reduce cererea de credite pe termen scurt, ceea ce va duce la reducerea ratei dobanzii pentru asemenea credite, paralel cu cresterea ratei dobanzii la creditele pe termen lung (5 - 10 ani). Se poate spune ca schimbarile care se prevad in perspectiva in ceea ce priveste rata dobanzii, vor schimba raportul dintre rata dobanzii pe termen scurt si pe termen lung in prezent.

Un alt factor este raportul dintre rata dobanzii si a profitului existand intre acestea o relatie de proportionalitate directa.

Rata dobanzii mai este influentata si de raportul dintre cererea si oferta de capital pentru imprumut pe piata capitalului. O crestere a cererii de capital determina cresterea ratei dobanzii si invers.

In opinia lui J. M. Keynes, nivelul ratei dobanzii este determinat de preferinta pentru lichiditate, adica de confruntarea pe piata dintre cei ce doresc lichiditatea si cei care sunt nevoiti sa renunte la ea ca urmare a necesitatilor activitatii de productie. Acest nivel reprezinta pretul renuntarii la lichiditate.

Desigur, rata dobanzii mai poate fi influentata si de alti factori, unii strict conjucturali, altii cu actiune permanenta. Iata de pilda, un factor care poate influenta la un moment dat rata dobanzii il constituie costul procesului de acordare de imprumut. La imprumuturile mari si care se reintorc la creditor dintr-o data (un singur termen de scadenta) costurile sunt mult mai mici decat in cazul imprumuturilor mici si care se returneaza creditorului in rate.

Agentul economic detinator de capital decide daca il foloseste direct intr-o activitate economica sau daca il imprumuta altui agent economic. Decizia se ia pe baza compararii castigului pe care l-ar obtine daca ar utiliza capitalul cu castigul obtinut ca dobanda la capitalul imprumutat, deci pornind de la costul de oportunitate.

Fiecare din factorii amintiti actioneaza intr-o anumita perioada, cu o anumita intensitate. Nivelul ratei dobanzii se va stabili luand in considerare factorii cu influenta cea mai puternica. De asemenea, nu trebuie sa neglijam faptul ca ei se interfereaza in actiunea lor unii cu altii, si ca din aceasta interferare rezulta nivelul ratei dobanzii la un moment dat.

Plafonarea ratei dobanzii si efectele ei

Atunci cand pe piata capitalului de imprumut se manifesta puternic factorii care actioneaza in directia cresterii ratei dobanzii, guvernul poate interveni in sensul stoparii acestui proces, stabilind un plafon maxim al ratei dobanzii. Ce se intampla in acest caz?

Asa cum se observa in figura nr. 46, inainte de plafonarea ratei dobanzii, punctul de echilibru (E) in conditiile pietei perfecte era la intersectia curbelor cererii si ofertei. Acest punct de echilibru asigura o rata a dobanzii d1 pentru o cantitate de capital de imprumut Q1. Daca presupunem ca intervine guvernul prin plafonare, rata dobanzii nu va putea depasii nivelul d2. Sa vedem ce se va intampla: cei care au nevoie de capital de imprumut vor solicita la dobanda d2 credite corespunzator cantitatii Q3, respectiv vor incerca sa impinga punctul de echilibru de la E la F. Ofertantii, descurajati de reducerea ratei dobanzii, nu vor satisface cererea decat la nivelul Q2, considerand noul punct de echilibru G. Prin mutarea punctului de echilibru de la E la G, se inregistreaza in mod firesc o reducere a cantitatii de capital de imprumut de la Q1 la Q2.

In aceste conditii, intervalul dintre Q2 si Q3 pune in evidenta cererea de capital de imprumut nesatisfacuta, datorita plafonarii ratei dobanzii.

Plafonarea este adoptata de guvern pentru a proteja pe micii proprietari de practicarea unei rate a dobanzii impovaratoare.

Fig. nr. 36

Desigur, plafonarea, la prima vedere, apare ca o solutie de protectie a celor "saraci". In fond, ea nu indeplineste acest rol, deoarece elimina o parte insemnata din aceasta categorie a populatiei de la credite, respectiv intervalul Q2 Q3. Cu alte cuvinte, efectele plafonarii ratei dobanzii pot fi negative. Acest lucru nu inseamna eliminarea oricarei interventii a statului in directia sprijinirii "saracilor". Printr-o analiza profunda a situatiei concrete, guvernul poate elabora solutii de sprijin eficiente care, pot duce la sprijinirea micilor firme si a tuturor celor care necesita un asemenea sprijin.

Renta

O alta forma de venit intalnita in societate este renta. Exista mai multe interpretari in legatura cu notiunea de renta. Una dintre ele se refera la sensul uzual al notiunii, care desemneaza un venit fara munca. Acest sens este prea larg, el nu este utilizat de catre specialisti, nu reflecta corect nici natura, nici continutul rentei. O alta semnificatie a continutului de renta provine de la economistii clasici, care considera ca pamantul, ca factor de productie limitat cantitativ, produce un venit suplimentar care imbraca forma rentei. Aceasta semnificatie clasica fundamentata si dezvoltata de David Ricardo, a fost completata ulterior, astfel incat astazi majoritatea specialistilor considera renta ca un plus de venit de care pot sa beneficieze toti subiectii economici care dispun de conditii deosebite[5].

Desigur, o asemenea interpretare a notiunii de renta este destul de larga, chiar ambigua. Ce inseamna conditii deosebite? Cum apare plusul de valoare? Iata doua intrebari care trebuie sa stea in atentie pentru a clarifica corect notiunea de renta.

Conditiile deosebite vizeaza situatia ofertei unui factor sau altul. Daca oferta este inelastica, sunt create conditiile ca o parte din venitul obtinut sa imbrace forma de renta. "Renta economica pura (respectiv renta privita ca recompensa a factorilor de productie, s. n.) se refera la venitul obtinut de un factor de productie - orice factor - care se caracterizeaza prin completa inelasticitate a ofertei [6]. Acest lucru inseamna ca, sub aspectul cantitatii nu se vor produce modificari in viitor, indiferent ce pret se ofera pentru factorul respectiv. Aceasta caracteristica o are factorul pamant si uneori un element sau altul din ceilalti factori de productie. De pilda, un cercetator de exceptie care este angajat de catre o firma, sau un manager cu calitati deosebite. Acestia vor fi platiti cu mult peste nivelul celor cu aceeasi pregatire si care desfasoara aceeasi munca. Plusul obtinut de cercetator sau manager peste salariul celorlalti cercetatori sau manageri cu aceleasi atributii, va imbraca forma de renta. Acest plus se obtine datorita faptului ca oferta este inelastica, profesionistii de exceptie se intalnesc foarte rar. "Renta este intotdeauna un extraprofit, conditionat de faptul ca unul dintre factorii de productie are un anumit avantaj si se afla in posesia exclusiva a cuiva." .

Cert este ca dintre toti factorii de productie, pamantul indeplineste toate conditiile pentru a crea renta. De fapt, economistii clasici au folosit acest factor de productie ca sa explice natura si continutul categoriei de renta. Pentru ceilalti factori, renta apare numai in situatii deosebite, respectiv in situatia in care cantitatea oferita ramane neschimbata, deci oferta se caracterizeaza prin inelasticitate. "In deciziile privind recompensarea factorilor, elasticitatea ofertei este de mare importanta. Daca oferta este inelastica, factorii vor fi capabili sa obtina renta economica si, cu cat este mai mare inelasticitatea ofertei, cu atat va creste partea din recompensa care va imbraca forma de renta" [8] .

Sa ne oprim la factorul pamant pentru a explica aceasta forma de venit care este renta. Asa cum subliniaza specialistii, trasatura distincta a pamantului este ca oferta este fixa la nivelul intregii economii, chiar si in cazul perioadelor lungi[9]. Desigur, apar unele exceptii atunci cand omul reuseste sa mareasca suprafata de pamant prin actiuni de desecare sau asa cum este cazul in Olanda, prin indiguiri etc. Fara indoiala, aceste exceptii nu schimba cu nimic datele problemei, oferta de pamant este inelastica, ea apare sub forma unei curbe verticale (figura nr. 47) care reprezinta cantitatea fixa si neschimbatoare a pamantului. De mentionat ca, indiferent daca renta pe hectar creste sau descreste, cantitatea de pamant disponibila a fi utilizata in productie este neschimbatoare.

Venitul suplimentar obtinut datorita situatiei speciale a ofertei in cazul pamantului si care imbraca forma de renta este insusit de proprietarii pamantului, atat in cazul in care il lucreaza singuri, cu forte proprii, cat si in cazul in care il arendeaza.

Curba cererii pentru pamant are o traiectorie in jos, spre dreapta, ea deriva din VMP pentru factorul pamant. Intersectia dintre curba cererii pentru pamant si curba ofertei de pamant pune in evidenta nivelul rentei (re).

Fig. nr. 47

Daca cantitatea de pamant oferita, deci si care se va utiliza, creste (desecari, indiguiri etc.), pastrandu-se ceilalti factori ficsi, produsul marginal al pamantului se va diminua conform actiunii legii descresterii randamentului. Daca productia obtinuta este vanduta in cadrul pietii imperfecte, atunci VMP al factorului pamant va descreste pentru simplu motiv ca venitul marginal va descreste.

Renta pe ha, asa cum rezulta din grafic, trebuie sa tinda spre nivelul re. Acest lucru se explica astfel. La un nivel al rentei deasupra lui re, cantitatea de pamant ceruta va fi mai mica decat oferta disponibila. In acest caz se creeaza situatia ca unii proprietari de pamant sa nu obtina nimic pentru pamantul lor. De fapt, pentru a obtine ceva, proprietarii de pamant in aceasta situatie isi vor oferi pamanturile pentru mai putin, astfel incat nivelul rentei va scadea, tinzand sa atinga punctul re. De asemenea, o renta sub nivelul re nu poate fi mentinuta mult timp. Producatorii (cei ce iau in arenda pamantul), vor incerca sa-si atraga cat mai mult pamant. Pentru aceasta, ei vor oferi mai mult pe ha, ridicand nivelul rentei pana la punctul re. Deci, concluzia este ca singurul nivel al rentei care se poate mentine este acela care egaleaza cererea de pamant cu oferta de pamant, respectiv re.

Desi oferta totala de pamant este, tehnic vorbind, fixa, oferta de piata nu este fixa. Avem in vedere schimbarile care se produc in fertilitatea diferitelor suprafete de pamant si, desigur, unele actiuni de atragere a unor noi suprafete in sfera productiei agricole. Daca tinem seama de legea randamentelor neproportionale (legea descresterii fertilitatii), atunci este limpede ca oferta diferitelor calitati de pamant va scadea. Asemenea mutatii nu schimba cu nimic caracterul rigid, inelastic al ofertei totale.

Oferta fixa de pamant inseamna ca renta pe hectar este determinata in mod exclusiv de cererea pentru pamant. Daca cererea pentru pamant intr-o anumita zona geografica este ridicata, atunci si nivelul rentei va fi mare si invers, daca cererea este scazuta si renta va fi la fel. Cererea pentru oricare resursa - asa cum am vazut - este o cerere derivata, deci renta pe hectar va fi determinata de valoarea de piata a bunurilor obtinute de pe pamant.

Renta obtinuta de pe pamanturile care sunt utilizate in productia agricola este renta funciara. Cum apare acest venit ?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare este necesar sa analizam situatia concreta din agricultura. Dupa cum stim, oferta de pamant este fixa. In acelasi timp, suprafetele de pamant cu o fertilitate ridicata sunt si ele limitate. Mai mult, exista diferente intre suprafetele de pamant privind pozitia lor fata de centrele de desfacere si aprovizionare. Deci, terenurile cu potential productiv sunt limitate. Ele nu sunt suficiente pentru acoperirea cererii de consum de produse agricole a societatii. Drept urmare, oamenii vor atrage in productia agricola si terenuri cu fertilitate mai redusa. Aceasta inseamna ca la investitii egale, pe terenuri diferite de fertilitate, se obtin randamente inegale; la fel se intampla daca pe acelasi teren se fac investitii succesive de capital. Este de fapt efectul concret al actiunii legii fertilitatii descrescande.

Diferentele de fertilitate intre terenuri, ca si diferentele de pozitie fata de centrele de consum si aprovizionare genereaza renta diferentiala. Aparitia ei este determinata pe de o parte de limitarea terenurilor de potential ridicat, precum si a celor care au o pozitie mai buna, iar pe de alta parte, de necesitatea cultivarii si a terenurilor cu fertilitate mai scazuta si pozitie mai proasta, deoarece nevoile societatii de produse agricole impun acest lucru.

Datorita acestui fapt, nivelul preturilor de vanzare pe piata a produselor agricole va fi determinat de costurile de pe terenurile cu fertilitatea cea mai scazuta, sau de cele cu pozitia cea mai dezavantajoasa (pozitia dezavantajoasa contribuie la ridicarea cheltuielilor de transport). Este firesc atunci ca produsele obtinute de pe terenurile cu fertilitate ridicata, sau cu o pozitie mai avantajoasa sa se vanda la preturile astfel stabilite, obtinandu-se un spor de venit. Acest spor de venit realizat pe terenurile bune si foarte bune, ca si de pe terenurile cu localizare buna si foarte buna, constituie un venit suplimentar fata de veniturile aduse de terenurile cu fertilitate scazuta, sau cu o pozitie dezavantajoasa. Acest plus de venit imbraca forma rentei diferentiale si va fi insusit de catre proprietarul de pamant. Cu alte cuvinte, parcelele de pamant care dau o recolta mare pe hectar vor determina o renta mai mare decat parcelele cu o productie mai mica pe hectar. Desigur, cererea pentru parcelele cu fertilitate ridicata va fi mai mare decat pentru parcelele cu fertilitate mai mica. VMP pentru o suprafata de pamant cu mare fertilitate va depasi VMP pentru o suprafata similara, dar cu fertilitate mai scazuta. La fel se intampla si in cazul diferentei de pozitie. Renta este mai mare in zonele cele mai importante. Putem spune ca in primul caz se obtine renta diferentiala de fertilitate si, in al doilea caz, renta diferentiala de pozitie.

Renta diferentiala se obtine si datorita randamentului inegal al investitiilor succesive de capital pe aceeasi suprafata sau pe terenuri diferite. Formarea ei este rezultatul promovarii unei agriculturi intensive, generata de cresterea continua a nevoilor de consum de produse agricole ale societatii si, desigur, de realizarile in stiinta si tehnica cultivarii plantelor si cresterii animalelor.

Ce se intampla in cazul terenurilor cu cea mai scazuta fertilitate, sau cu pozitia cea mai proasta? Vor da si ele renta? Daca da, cum?

Unii specialisti sustin ca si aceste terenuri vor da renta, dar care rezulta din miscarea preturilor produselor agricole. Nevoia de produse agricole, deci cererea mare in comparatie cu oferta, va duce la ridicarea preturilor produselor agricole, astfel incat se va obtine un surplus de venit si de pe aceste terenuri, surplus care va imbraca forma de renta, cunoscuta sub denumirea si de renta absoluta.

Renta funciara a cunoscut o dinamica contradictorie. Economistii clasici considerau ca exista o tendinta de crestere a rentei datorita cresterii cererii de produse agricole. Azi se constata ca in tarile dezvoltate din punct de vedere economic, renta descreste deoarece intervin o serie de factori deloc neglijabili, cum ar fi: atragerea in productia agricola a unor tehnici si tehnologii de mare randament; ridicarea fertilitatii unor suprafete de teren prin actiuni de ameliorari; perfectionarea mijloacelor de transport etc.

Renta, in conditiile in care proprietarul de pamant nu se ocupa personal de cultivarea acestuia, imbraca forma arendei. Arendasul este un intreprinzator care isi asuma responsabilitatea activitatii economice pe pamantul inchiriat (arendat) de la un proprietar funciar. Renta nu coincide cu arenda. De regula, aceasta este mai mare deoarece, pentru arendas, renta este o plata facuta pentru dreptul de folosire a terenului si devine element al costului de productie alaturi de platile efectuate pentru masini, ingrasaminte etc. Arenda mai cuprinde, in afara de renta, si alte elemente: dobanda la capitalul celui care a dat in arenda, diferite impozite pe care le plateste proprietarul, chirii pentru diferite constructii pe care le foloseste arendasul etc. Desigur, marimea arendei este rezultatul negocierilor dintre proprietarii pamantului si arendasi.

Renta se intalneste nu numai in agricultura, ci este prezenta oriunde factorul pamant participa la activitatea economica. O intalnim in constructii, ca renta de pozitie, in industria extractiva, ca renta miniera etc.

Teoria rentei, ca si determinarea nivelului acesteia, are o importanta practica deosebita pentru stabilirea corecta a impozitelor pe venit. Acesta este diferentiat corespunzator nivelului rentei pentru fiecare suprafata de teren.

Renta nu este acelasi lucru cu pretul pamantului. Acesta din urma se refera la suma de bani cu care se vinde la piata fiecare unitate de suprafata de pamant. Cum se stabileste pretul ? La ce nivel ?

Daca analizam cu atentie modul de formare a pretului pamantului sesizam ca marimea acestuia depinde de doi factori: marimea arendei si rata dobanzii.

Sa explicam acest lucru. Pentru aceasta sa ne imaginam ca o anumita parcela de pamant data in arenda aduce proprietarului ei un venit anual de 1000 $. Daca aceasta parcela se va vinde, pretul ei va fi egal cu suma care, depusa la banca, va aduce o dobanda posesorului ei egala cu 1.000 $. Daca presupunem ca rata dobanzii este de 5% pe an, atunci pretul pamantului va fi egal cu 1.000/5 x 100 = 20.000 $.

Daca rata dobanzii va fi de 4% anual, atunci pretul pamantului va fi egal cu 25.000 $. Deci, pretul pamantului este, de fapt, renta capitalizata, adica acea renta care fiind transformata in capital aduce posesorului banilor respectivi un venit egal sub forma de dobanda. Desigur si aici intervine confruntarea dintre cererea si oferta de terenuri agricole cat si dintre cererea si oferta de produse agricole, dar punctul de plecare in stabilirea pretului este cel aratat mai sus. Ceea ce trebuie retinut este ca la determinarea pretului pamantului, este necesar a se face calculul luand in considerare marimea rentei care se prevede a fi in viitorii ani.



Paul Samuelson, Economics, Ed. a IX-a, Mebrow-Hill Bask Company, 1973, p. 570.

A se vedea notiunile de cost explicit si implicit de la capitolul de costuri.

Lloyd Atkinson, Economics, Richard D. Irwin, Inc., Homewood, Illinois, 1982, p. 584.

A sevedea John Craven, op. cit., p. 223-224

William P. Albrecht jr., Microeconomics principies, Prentince-Hall, Englewood Cliffs, 1986, p. 370.

Henri Guitton, Economie politique, vol. II, Paris, Dalloz, 1971, p. 306.

Lloyd Atkinson, Economics, Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982, p. 570-571.

Virgil Madgearu, Curs de Economie politica, Institutul de cercetari economice Profesor Virgil Madgearu, Bucuresti, 1944, p. 269.

Goffrey Whitehead, Economics, W.H. Allen, London, 1971, p. 178-179.

David Begg, Stanley Fischer, Rudiger Dornbusch, Economics, McGraw Hill Book Company, 1984, p. 266.





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate