REFERAT LA GUVERNANTA CORPORATIVA - Modele de guvernanta corporativaNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

POLITICI FINANCIARE DE INTREPRINDERE

REFERAT LA GUVERNANTA CORPORATIVA

Conceptul de guvernanta corporativa este o notiune mai putin cunoscuta in Romania . Termenul "corporate governance" desemneaza ansamblul de reguli prin care o companie este condusa si controlata.

Guvernanta corporativa este combinatia elementelor de control care opereaza impreuna pentru a reglementa relatia dintre toti cei care au un interes in companie :
. actionarii;
. managementul;
. angajatii;
. clientii;
. furnizorii, etc.

Sursele legale care reglementeaza acest tip de relatii se regasesc in legislatia referitoare la societatile comerciale, la insolventa, diverse reglementari financiare, etc.

Exemple de acte care contravin guvernantei corporative sunt: :spalarea banilor, utilizarea informatiilor confidentiale pentru a obtine castiguri la tranzactionarea titlurilor, etc.

Una din prevederile specifice conceptului este necesitatea separarii consiliului de administratie de managementul firmei. Consiliul de administratie ar trebui sa urmareasca activitatea managementului si sa se asigure ca acesta face o raportare corecta catre actionari. Acest lucru nu se poate intampla atunci cand CEO -ul este una si aceeasi persoana cu presedintele consiliului de administratie. Acesta este un model specific Marii Britanii.

Prin guvernanta corporativa se urmareste cresterea performatei companiei si armonizarea diferitelor grupuri de interese. In special, dupa marile scandarilor care au zguduit companii precum WorldCom sau Enron guvernele si autoritatile de control si-au canalizat atentia pe stabilirea unui sistem mai eficient de guvernare a companiilor

Una dintre organizatiile care s-a concentrat asupra implementarii unui regim de guvernanta corporativa este OECD. Principiile OECD vizeaza asigurarea unui cadru transparent si care sa respecte legislatia in vigoare, specificarea clara a drepturilor actionarilor (in cele din urma guvernanta corporativa trebuie sa apere drepturile actionarilor), transparenta informatiei, stabilirea rolului consiliului de administratie astfel incat acesta sa tina cont de interesele diferitelor grupuri de actionari , etc.

Conceptul de guvernanta corporatista a aparut in anul 1992, ca urmare a raportului Cadbury din Regatul Unit.

El reprezinta o dezvoltare a conceptului de "responsabilitate sociala a Companiei".
Daca in anii 1970, Milton Friedman in "teoria stakeholder-ilor" considera ca maximizarea rezultatelor financiare, respectiv a dividendelor platite catre actionari reprezinta cea mai mare responsabilitate sociala a unei companii, ulterior conceptiile s-au schimbat.
In prezent, se considera ca o companiei apartine mai curand comunitatii in care ea isi desfasoara activitatea; ea a devenit "un cetatean al comunitatii" fata de care are niste drepturi si o multitudine de obligatii.

In esenta, guvernanta corporativa este definita ca fiind managementul relatiilor unei companii cu actionarii sai, cu societatea in ansamblu.

Potrivit definitiei date de OECD, "guvernanta corporativa precizeaza distributia drepturilor si responsabilitatilor diferitelor categorii de persoane implicate in companie : consiliul de administratie, directorii, actionarii si alte categorii si stabileste regulile si procedeele de luare a deciziilor privind activitatea unei companii".

Ca set de reguli pe baza carora companiile sunt conduse si controlate, guvernanta corporativa este rezultatul unor norme, traditii si modele comportamentale dezvoltate de fiecare sistem legislativ.

La nivelul Uniunii Europene, acquis ul comunitar priveste legislatia societatilor comerciale, dar nu exista acquis pentru guvernanta corporativa (directive sau legislatie obligatorie), ci doar recomandari - introducerea in legislatiile nationale si / sau aplicare.
Pe plan international, principiile guvernantei corporative au inceput sa se armonizeze, spre exemplu : "Principiile OECD privind Guvernanta Corporatista - revizuite in anul 2004.
In esenta, principiile corporative se refera la : transparenta informatiilor, protectia actionarilor, responsabilitatea Consiliului de Administratie.

Aceste principii au fost introduse in legislatia economica romaneasca si au intrat in practica curenta a multor companii.

Desi mult criticat, procesul de globalizare este intr-o continua expansiune, internationalizarea pietelor si activitatilor intreprinderilor fiind un fenomen profund si ireversibil, ceea ce determina companiile, mai mari sau mai mici, sa adopte masuri in consecinta.

Sistemele de guvernanta corporativa difera mult de la o tara la alta si aceste diferente afecteaza direct atat procesul de dezvoltare al strategiilor globale cat si tipurile de strategii care pot fi adoptate.

Deciziile de strategie globala reprezinta o piatra de incercare grea pentru eficacitatea sistemelor de guvernanta corporativa care urmaresc maximizarea profitului si a competitivitatii globale cel mai adesea pe seama unora dintre participantii la guvernare. Prin definitie, strategia globala se refera la adoptarea unei strategii extinse dincolo de granitele tarii lucru care ar putea afecta puternic acele parti care au legaturi stranse cu compania din tara de origine.

Cercetatori in domeniul guvernantei corporative comparate au identificat cinci jucatori importanti:

− angajatii impreuna cu structurile in care acestia actioneaza (sindicate sau blocuri sindicale).

− consiliile de administratie care reprezinta organul de conducere a intreprinderii si care aproba strategia companiei.

− comitetul director, managementul de varf care este responsabil cu transpunerea in practica a deciziilor strategice luate.

− actionarii care se pot exprima prin intermediul votului garantat de detinerea de actiuni dar care au si posibilitatea de a iesi din firma prin vanzarea actiunilor in cazul in care nu sunt de acord cu decizia luata, si nu in ultimul rand

− guvernele care impun reguli nationale privind guvernanta corporativa.

Rolul si puterea pe care o poate exercita fiecare dintre partile mai sus mentionate depind in mare masura de mediul economic si de sistemul de guvernanta corporativa a tarii din care provin.

Economisti, juristi si politicieni incearca diverse clasificari ale capitalismului, clasificari care au la baza in principal relatiile dintre proprietar-manager, creditor manager, firma-guvern, firma-sindicate. Robert Boyer prezinta patru tipuri de capitalism: capitalismul orientat spre piata (specific pentru Statele Unite), capitalismul orientat spre companie (specific Japoniei), capitalismul cu orientare social-democtratica (statele din nordul Europei) si capitalismul dirijat de stat (Franta). Germania este localizata, in opinia autorului, intre ultimele doua tipuri.

Yusuke Fukada si Ronald Dore noteaza: "Pe plan mondial sunt mai multe curente de capitalism: unul este cel de tip anglo-american care se centreaza in jurul Statelor Unite si a Marii Britanii, iar altul diferit de cel anglo-american care se regaseste in cazul Germaniei, Suediei, Norvegiei, Danemarcei, Olandei, ElveŅiei, Japoniei etc. Daca ar fi sa clasificam aceste curente doar in doua tipuri acestea ar fi : tipul anglo-american si japonezo-german".

In functie de "traditiile" economiei nationale s-au orientat si artizanii sistemelor de guvernanta corporativa.

Tabelul 1 cuprinde o prezentare comparativa sumara a celor trei mari modele: modelul traditional sau sharehoder, modelul stakeholder sau continental European     si modelul extins japonez.

Tabelul 1 - Comparatie intre modelele de guvernanta corporativa

Angajatii

Exista doua variabile esentiale care diferentiaza rolul angajatilor, priviti ca un colectiv, in procesul de luare a deciziilor strategice.

In primul rand piata fortei de munca nationala este cea care influenteaza flexibilitatea si mobilitatea angajatilor. Tari ca Statele Unite au la dispozitie o piata a muncii foarte flexibila cu contracte de munca de scurta durata, legislatia americana permitand usor rezilierea contractului de munca. Consecinta acestui fapt este ca pregatirea profesionala se face in afara companiei, angajatii avand competente generale si transferabile la un alt loc de munca.

In tari cu piete rigide ale fortei de munca, ca Germania sau Japonia, companiile investesc multi bani in dezvoltarea profesionala a angajatilor ceea ce conduce la o forta de munca specializata cu competente specifice companiei care ii fac mai greu transferabili de la o firma la alta.

In al doilea rand este problema organizatiilor sindicale si a puterii pe care acestea o pot exercita diferit de la o tara la alta. De pilda in Franta drepturile sindicale sunt extinse asupra tuturor angajatilor indiferent de afiliere, uniunile sindicale pot avea o influenta mai mare in luarea deciziilor corporatiei decat in SUA sau Marea Britanie unde doar membrii uniunii sindicale beneficiaza de intelegerile colective negociate. Companiile japoneze sunt caracterizate prin sindicate la nivelul intreprinderii ceea ce conduce la negocieri colective la nivel de companie care de asemenea asigura o pozitie ferma a angajatilor.

Este evident ca situatiile in care angajatii au o mobilitate redusa si o voce puternica in cadrul companiei se vor implica mai activ in deciziile privind strategia de globalizare. Ei doresc sa-si pastreze locurile de munca acasa si tind sa se opuna oricarei tendinte de globalizare. O influenta marita o au lucratorii mai ales in sistemul de guvernanta corporativa care presupune obligativitatea consultarii angajatilor in luarea deciziilor. Un exemplu recent privind opozita salariatilor este cel al firmei germane Volkswagen AG care in ciuda costurilor ridicate pe care le are cu forta de munca a trebuit sa ajunga la un compromis cu cartelul sindical IG Metall si sa promita angajatilor ei vest germani securitatea postului pana in anul 2011 in schimbul inghetarii salariilor pana in 2007 si a unui program mai flexibil de munca.

Echipa manageriala

Diferente transnationale in ceea ce priveste echipa managementului de varf se intalnesc in special in experienta internationala pe care acestia o au precum si in pregatirea profesionala, a studiilor absolvite.

Managerii din SUA si Marea Britanie tind sa aiba o pregatire profesionala cu specializare in finante sau marketing (cel mai des absolvent de universitati cu profil de afaceri) spre deosebire de managerii germani care au mai degraba o educatie in domeniul tehnic. In Franta managerii sunt absolventi ai unei "grandes ecoles" comune cu o pregatire ideologica si provin adesea din pozitii guvernamentale.

In ceea ce priveste experienta internationala Statele Unite este tara care are cei mai multi top manageri nascuti in afara tarii spre deosebire de Franta, Italia si Japonia care se afla la capatul opus. De asemenea mobilitatea managerilor in SUA si Marea Britanie este mult mai mare spre deosebire de Franta si Japonia unde managerii tind sa ramana o lunga perioada de timp in cadrul companiei. Prezenta unor manageri de nationalitate straina, cu o bogata experienta internationala in combinatie cu o piata a muncii deschisa creaza premisele unei deschideri din partea echipei manageriale spre adoptarea unor strategii globale. In Statele Unite tot mai multe companii au sau au avut directori executivi (CEO) nascuti in afara tarii: Charles Bell de la McDonald's care este australian, E. Neville Isdell de la Coca Cola care este irlandez.

Dimpotriva, echipele manageriale dintr-o piata a muncii inchisa, din companii cu stranse legaturi guvernamentale (Franta) sau fondate si controlate de familii (Italia, Japonia) vor fi mult mai rezervate in a se angaja in strategii globale, majoritatea preferand sa mentina controlul acasa.

Actionarii

Diferentele nationale privind structura actionariatului sunt de asemenea foarte mari.

La o extrema se afla Statele Unite care are cea mai dispersata structura a actionariatului caracterizata prin neutralitatea ei in ceea ce priveste conducerea si strategiile adoptate de acestea atata timp cat acestea aduc profit si valoarea actiunilor este ridicata.

In Marea Britanie un procent important il reprezinta actionarii institutionali, ca de pilda fondurile de pensii, care, de regula aici, joaca un rol neutru spre deosebire de activismul investitorilor institutionali americani.

Japonia este caracterizata print-un procent ridicat de investitori institutionali care nu au deloc o atitudine neutrala ci dimpotriva, actioneaza ca parte a unei retele sau keiretsu in sprijinirea managementului. In Germania bancile sunt cele care joaca un rol important in influentarea politicii companiei, atat ca si creditori cat si ca actionari ai acesteia. Pentru angajatii actionari este tipica reactia de blocare a globalizarii. Aceasta atitudine se manifesta chiar si in Statele Unite unde United Airlines ofera unul din rarele exemple de companie publica mare cu actionari majoritari angajatii proprii (55%). Astfel angajatii acestei companii au reusit sa blocheze planurile conducerii de a marii numarul de zboruri de la baza cu costuri mai scazute din Taiwan.

Consiliul de administratie

Compozitia consiliilor de administrtie arata de asemenea contraste puternice intre tari. Spre exemplu, companiile japoneze sunt renumite pentru numarul foarte mare de membrii ai consiliului si implicit ineficienta acestora. Acestea pot fi compuse din peste 50 de membri intre care foarte putini externi care sa monitorizeze activitatea managerilor si directia strategica a companiei. Italia si Franta sunt considerate a avea consilii de dimensiuni medii dar tot ineficiente datorita lipsei sau a numarului redus al directorilor nonexecutivi independenti. France Telecom ofera un exemplu despre cum pot influenta interesele nationale componenta consiliului de administratie. In ciuda faptului ca a fost privatizata in 1997, France Telecom inca sufera de interventia guvernului francez. Din cei 15 membri ai consiliului doar 7 sunt alesi de catre adunarea generala a actionarilor deoarece 3 sunt reprezentanti ai angajatilor iar ceilalti 5 sunt reprezentanti ai guvernului.Germania reprezinta un caz special prin numarul mare de reprezentanti ai partilor interesate (angajati, banci, furnizori) in consiliul supervizor (Aufsichtsrat). Cele mai active borduri sunt considerate cele din Marea Britanie si Statele Unite in mare parte si datorita eforturilor in domeniul imbunatatirii legislatiei corporative care s-au facut.

Guvernul

Diferente intre tari apar si in functie de gradul de interventie al statului in economie si de protectionismul pe care il aplica pe propriile piete. Interventia guvernului ia, cel mai adesea, forma regulatorilor de piata. O masura reprezentativa de interventie guvernamentala in economie o reprezinta reglementarile referitoare la preluare (takeover).

Legislatia in Statele Unite si intr-o mai mica masura in Marea Britanie nu prevede in mod special bariere impotriva preluarilor, ramane la latitudinea companiilor sa-si ia masuri anti-preluare. In contrast, in tarile continental europene Franta, Germania, Italia si in Japonia interventia guvernului in a ridica bariere puternice de anti-preluare este mare inclusiv prin instituirea asa numitelor "golden shares" care dau autoritatilor guvernamentale dreptul de veto asupra unor decizii strategice. In timp ce in Europa si Asia legislatia referitoare la societatile pe actiuni este atributul celui mai inalt for legislativ, in SUA reglementarile de constituire ale unei corporatii este la nivel de stat federal.

Diferitele obstacole pe care multe dintre tarile europene le ridica in calea preluarilor ostile fac firmelor straine dificila achizitionarea de companii europene. In 2001 planul de fundamentare a unui cod european privind achizitiile prin preluare a fost amanat in urma obiectiilor ridicate de guvernul german.

Este de notorietate scandalul iscat cu ocazia preluarii ostile in 2001 de catre compania de telefonie britanica Vodafone a operatorului german Mannesmann, preluare care desi a fost considerata cea mai mare tranzactie din istoria corporatista a lumii a ingrijorat atat guvernul german, precum si intreaga opinie publica de posibilitatea ca si alte companii germane sa treaca in "maini straine".

Un alt caz particular este Franta care de asemenea depune eforturi de mentinere a capitalului national in marile firme franceze. Cel mai recent caz de implicare guvernamentala este cel al firmei Danone. Primul-ministru francez, Dominique de Villepin, a afirmat ca guvernul pe care il conduce este ingrijorat de o posibila preluare a grupului Danone de catre PepsiCo si a avertizat ca va proteja interesele Frantei in aceasta problema. El a declarat reporterilor ca Danone este unul dintre 'stindardele' industriei franceze si ca 'orice solutie strategica trebuie sa aiba la baza protejarea intereselor grupului', dar si a industriei tarii .

In concluzie, conducatorii companiilor trebuie sa recunoasca si sa se adapteze la dificultatile pe care procesul de globalizare le presupune, sa incerce realizarea unei situatii de echilibru intre toate partile implicate.

Pe de alta parte, reprezentantii guvernelor ar trebui sa fie mai deschisi in ceea ce priveste acceptarea capitalului strain si sa folosesca acest prilej pentru imbunatatirea relatiilor la nivel global. Guvernele au nu numai responsabilitatea ci au in mana si instrumentele politice pentru imbunatatirea sistemelor de guvernanta corportativa din tarile lor, lucru care ar conduce la cresterea competitivitatii nationale.