Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
POLITICI DE COMBATERE A INFLATIEI


POLITICI DE COMBATERE A INFLATIEI


POLITICI DE COMBATERE A INFLATIEI

1. Comportamentul agentilor economici fata de inflatie

Inflatia a ramas un proces preponderent negativ, un proces cu efecte dezechilibrante in economia reala. Aceasta cu atat mai mult cu cat este vorba despre o inflatie puternica neanticipata si necontrolata. De aceea, agentii economici sunt preocupati sa evite sau sa reduca pe cat posibil efectele negative ale inflatiei.



Dar fiecare tip de unitate economica recepteaza inflatia pe anumite fluxuri economice (reale si monetare) si dispune de parghii specifice de anticipare a inflatiei si de adaptare la exigentele concurentei in conditii de inflatie. In plus, fiecare agent economic gestioneaza doar segmente ale dezechilibrului macroeconomic aratat. Nici unul dintre agentii economici nu poate controla inflatia in ansamblu. Ei pot insa sa-si adapteze comportamentul la starea si sensul procesului inflationist si sa ia decizii privind afacerile lor in raport de anticiparile ce se fac de catre autoritatile macroeconomice, ca si in concordanta cu anticiparile proprii.

Agentii economici agreati de acelasi tip sunt ei insisi foarte eterogeni. Ca urmare, comportamentul lor fata de inflatie este departe de a fi unitar. Astfel ca unele firme reusesc sa-si valorifice sansele de a castiga mult si repede in lupta lor cu concurentii, fara a face eforturi economice si manageriale in acest sens. Multe alte firme inregistreaza doar pierderi in lupta cu concurentii in conditii de inflatie.

Prin devalorizarea banilor pe care o antreneaza, inflatia provoaca modificari in comportamentul agentilor economici, alimentand tendintele speculative, devalorizand economiile (acumularile) si descurajand orientarea spre investitii productive.

Deoarece inflatia dezavantajeaza pe creditori, ale caror capitaluri date cu imprumut se devalorizeaza si avantajeaza pe debitori, care la scadenta returneaza sumele imprumutate mult depreciate, inflatia incurajeaza cererea de credite-care poate alimenta tendintele inflationiste, stimuland intreprinderile sa se bazeze prea mult nu pe resurse proprii, ci pe resurse imprumutate.

Pe de alta parte, gospodariile populatiei detinatoare de economii, isi vad erodata de inflatie o parte din aceste economii, precum si din creantele lor.

Pentru contracararea procesului de erodare a capitalurilor imprumutate, bancile maresc dobanda, urmarind ca rata acesteia sa fie mai mare decat rata inflatiei (dobanda real pozitiva).[2]

Practic agentii economici individuali se impart in mai multe grupe dupa modul cum sunt afectati de inflatie si dupa comportamentul lor fata de aceasta, ei fiind avantajati si dezavantajati de procesul inflationist. Primii reusesc sa-si insuseasca rapid metode specifice de lupta cu efectele generale ale inflatiei si obtin rezultate economico-financiare mai bune decat anterior. Ceilalti, nereusind sa se adapteze cu rapiditate la noile conditii, vor pierde din pozitiile detinute si vor inregistra diminuari de profituri. Cu alte cuvinte, inflatia este cauza unor mari redistribuiri de valori existente dinspre unii agenti economici spre altii.

Ierarhizarea agentilor economici dupa modul in care se descurca in fata inflatiei nu-i legata doar de abilitatea lor in a se folosi de facilitatile inflatiei. Cunostintele cat mai veridice despre fenomenul inflationist sunt insa de mare importanta. De aceea, se sustine adesea ca pentru a lupta contra inflatiei este necesara de fapt, invatarea "lectiilor" ei istorice si a modului de convietuire cu aceasta.

Consumatorii, de pilda, sunt invatati sa-si calculeze singuri indicele general de crestere a preturilor bunurilor de consum pe care fiecare din ei le utilizeaza, sa faca distinctie intre inflatia moderata crescatoare si cea rapida descrescatoare, sa caute metodele cele mai adecvate pentru a-si calcula pierderile sau castigurile pe care le asteapta prin luarea unei anumite decizii de a-si consuma veniturile etc.

In fond, cele mai multe dintre recomandarile facute (sau care se pot face) agentilor economici au menirea sa-i ajute pe acestia sa depaseasca cu bine situatiile de exceptie. Altfel spus, ele cauta sa sugereze revenirea la confruntarea "normala" dintre producatori si consumatori, dintre vanzatori si cumparatori, dintre debitori si creditori, ca si dintre indivizii ce fac parte din fiecare grupa enumerata.

Procesul inflationist este continuu si, totodata, derutat prin insasi multiplele sale conditionari. De aceea, cunostintele despre un gen sau altul de inflatie se uzeaza moral foarte repede. Adesea, o invatatura prea bine insusita poate deveni o piedica in calea cunoasterii noilor situatii aparute. Chiar si numai pe baza unei asemenea precizari, se poate concluziona ca are loc un permanent proces de schimbare a locului agentilor economici din avantajati de inflatie in cel de dezavantajati. La un moment dat, la o cota anume a inflatiei nationale (care trebuie corelata si cu procesele din alte tari), apare pericolul ca inflatia sa nu mai poata indeplini nici una din functiile economice aratate si sa devina o disfunctie generalizata a cresterii economice. [3]

2. Politicile antiinflationiste

Politicile antiinflationiste sunt variate si in continua diversificare. Acestea pot fi grupate dupa mai multe criterii:

● Dupa intensitatea si sensul procesului;

● Dupa metodele si instrumentele folosite;

● In raport de faptul daca inflatia este anticipata, ca si de calitatea acestei anticipatii;

● In functie de doctrina social-economica ce sta la baza politicii adoptate.

Oricare ar fi criteriul de grupare al politicilor antiinflationiste, toate masurile si instrumentele sunt concepute in asa fel incat sa actioneze in directia lichidarii sau atenuarii ecartului inflationist, fie dinspre cererea agregata (restrangerea ei), fie dinspre oferta agregata (cresterea ei).

In acest context s-au conturat mai multe cai si mijloace de lupta cu inflatia.

Mijlocul cel mai tentant de stopare (sau de atenuare) a inflatiei consta in blocajul preturilor. Prin blocarea preturilor se suprima manifestarea vizibila a inflatiei (cresterea preturilor). Acesta este motivul pentru care guvernantii revin periodic la aceasta masura, indiferent de orientarea lor politica.

De fapt, intr-o economie de piata descentralizata, este aproape imposibil sa controlezi toate preturile si toate tranzactiile in mod uniform, iar aplicarea unui blocaj generalizat se dovedeste o operatiune delicata. Unele preturi sunt fixate in mod direct. In alte cazuri ceea ce se fixeaza sunt marjele de distributie.

In plus, blocarea preturilor implica o serie de mari dificultati. Daca pe de o parte, evita cresterile, pe de alta, ea are drept consecinta si impiedicarea scaderilor. Pentru exemplificare luam cazul unei intreprinderi care fabrica doua sau mai multe produse, care este cazul celor mai multe intreprinderi. Daca unul dintre cele doua produse poate fi fabricat cu un cost mai mic, intreprinderea se va abtine sa scada pretul, cu scopul de a compensa cresterea pretului care ii este refuzata la celalalt produs. Se ajunge chiar ca industriasii sa fie determinati sa-si schimbe modelele fara nici o alta necesitate, pur si simplu pentru a scapa de blocajul preturilor. In mod paradoxal, blocarea preturilor incarca preturile de cost si determina cresterea preturilor.

Un blocaj ingheata in mod arbitrar preturile la un moment dat. Or, conditiile economice ale cererii si tehnicile de productie evolueaza continuu. Asadar, blocajul nu poate fi mentinut in mod rezonabil mai mult decat cateva luni, deblocajul, risca atunci nu numai sa anuleze beneficiile blocajului, dar sa si provoace mari ajustari si in final sa relanseze inflatia.

Preturile nu pot fi blocate pe termen lung atata timp cat exista o presiune in sensul cresterii lor. In tarile Europei de Est, explozia preturilor care a urmat liberalizarii lor arata ca presiunea era puternica.

In plus, intr-o economie de schimb, blocajul preturilor poate avea efecte perverse greu de prevazut si de controlat, in masura in care apar si se perpetueaza.

De aceea, se apreciaza ca in lupta cu inflatia si cu efectele ei negative sunt de dorit masuri indirecte de politica economica cu impact asupra marimii si dinamicii cererii agregate, pe de o parte, si cu impact asupra marimii si dinamicii ofertei agregate, pe de alta parte.[4]

2.1. Politicile de control a cererii agregate

Politicile de control a cererii agregate folosesc fie instrumentele politicii fiscale, fie pe ale celei monetare.

Politicile fiscale de combatere a inflatiei utilizeaza doua parghii: reducerea cheltuielilor guvernamentale, care constituie o componenta importanta a cererii agregate si cresterea impozitelor, ceea ce reduce masa monetara destinata consumului. Ambele sunt parti constitutive a ceea ce se numeste "politica deflationista". Daca aceleasi parghii se folosesc in sens invers si au in vedere reducerea somajului, ele fac parte din politicile numite "reflationiste".

Politicile monetare se bazeaza fie pe modificarea ofertei de bani, in sensul reducerii ei, fie pe cea a ratei dobanzii, incurajand economisirea si descurajand folosirea creditului.

Cele mai multe pareri autorizate converg spre ideea ca inflatia este un fenomen predominant monetar. Asa se explica faptul ca si masurile care vin dintr-o astfel de directie sunt mai numeroase si mai bogat argumentate. Si aici, ca si in cazul celorlalte tipuri de masuri, terapeutica nu se soldeaza cu efecte imediate, ci doar intr-o perspectiva mai mult sau mai putin indepartata. Citand o autoritate in materie, profesorul Milton Friedman, si referindu-se la acest fapt, economistii Alexandru Tusnadi si Claudiu Doltu retin, sugestiv, ca "inflatia este ca alcoolismul. Cand te apuci de bautura sau de tiparit prea multi bani, mai intai se manifesta efectele pozitive, in timp ce efectele negative apar mai tarziu. De aceea, in ambele cazuri, exista tentatia de a exagera. Cu vindecarea insa, lucrurile stau pe dos. Cand te opresti din baut sau din tiparit mai multi bani, efectele negative apar primele. Si, abia apoi, cele pozitive. De aceea e atat de greu sa suporti tratamentul."[5]

Dur sau nu, tratamentul monetar a facut si face parte din arsenalul de lupta impotriva inflatiei. Dintre masurile care fac, de obicei, obiectul politicilor guvernamentale antiinflationiste retinem:

● Deflatia, prin care statul urmareste blocarea sau temperarea cresterii preturilor, precum si majorarea puterii de cumparare a monedei prin diminuarea cantitatii de moneda in circulatie. Formele pe care le imbraca deflatia sunt:

. Monetara care consta in restrangerea masei monetare in circulatie, proces care se desfasoara prin anularea mijloacelor de plata sau convertirea acestora intr-un anumit raport;

. Financiara care consta in achitarea datoriei statului la banca centrala sau adoptarea de politici prin excedente bugetare, obtinute prin micsorarea cheltuielilor publice si, respectiv, majorarea impozitelor;

. De credit care consta in ridicarea nivelului dobanzilor sau in diminuarea acordarii creditelor bancare.

Desi socotita o masura radicala, deflatia este insotita adesea si de o reducere a activitatii economice. Lipsa de lichiditati, care franeaza circulatia marfurilor, creata in mod brusc, neconfirmarea anticipatiilor inflationiste, cu privire la evolutia preturilor ale agentilor economici care si-au construit planurile de oferta din aceasta perspectiva nu sunt decat doua aspecte ce conduc la efectele contradictorii ale deflatiei.

● Revalorizarea este masura prin care statul urmareste reintoarcerea monedei nationale la cursul initial avut, mai mare. Se constituie intr-o masura antiinflationista in masura in care se restabileste increderea in moneda. Are si efecte negative prin aceea ca scumpeste exporturile si, de aici, reducerea posibilitatii procurarii de valuta cu consecinte negative asupra importurilor.

● Devalorizarea inseamna adaptarea legala a cursului oficial al monedei nationale, mai mare, la cel al pietei, mai mic. Are ca element pozitiv faptul ca ieftineste exportul. De asemenea, conduce la o reasezare a preturilor pe baza unor criterii care rezulta din adevaratele raporturi valorice indicate de realitatea practica. Devalorizarea poate semana insa si neincredere in moneda, atunci cand nu este corelata cu masuri de crestere a productiei, asigurarea echilibrului bugetar, control riguros al emisiunilor monetare si al acoperirii temeinice.

● Manevrarea taxei scontului sau, direct, a ratei dobanzii. Ca forma de existenta a dobanzii, scontul poate fi folosit ca instrument in lupta impotriva inflatiei. Se pleaca de la premisa ca prin credit se alimenteaza in mare masura canalele circulatiei monetare. Strangularea acestei cai de acces nu e posibila decat prin scumpirea imprumutului. Cum pretul imprumutului, in ultima instanta, nu este altul decat rata scontului sau cea a dobanzii, normal ca se va proceda la ridicarea nivelului acestora.

Manevrarea taxei de rescont genereaza cresterea sau scaderea costului creditului, prin intermediul dobanzilor, fapt care se reflecta in micsorarea sau marirea masei monetare din circulatie, in concordanta cu obiectivele de politica monetara ale bancii centrale. Rescontarea reprezinta operatiunea la vedere prin care banca centrala (de emisiune) achizitioneaza de la bancile comerciale efectele de comert, anterior scontate de acestea, monetizandu-le la o valoare diminuata cu suma ce reprezinta taxa de rescont, adica dobanda pe care o percepe banca centrala pe durata creditarii bancilor comerciale, durata care se intinde pana la scadenta efectelor de comert preluate (cambii, bilete la ordin etc.).

In acest context , este evident faptul ca nivelul taxei de rescont influenteaza in mod direct taxa scontului, adica dobanda pe care bancile comerciale o percep de la detinatorii de efecte de comert, atunci cand acestia doresc sa transforme aceste titluri in lichiditati, inainte de scadenta. De precizat, ca taxa scontului, este intotdeauna superioara taxei de rescont. Asadar, banca centrala fixeaza nivelul taxei de rescont in functie de evolutia pe care doreste sa o imprime masei monetare, prin intermediul creditului. Atunci cand intentioneaza o extindere a acesteia, reduce taxa de rescont, ieftinind creditul si marind volumul acestuia. Dimpotriva, cand se urmareste o contractie a masei monetare, mareste taxa rescontului, scumpind astfel creditul din economie si implicit reducand volumul acestuia. Acest instrument de politica monetara are insa o anumita limita de eficacitate, in sensul ca banca centrala nu-l poate folosi decat in masura in care bancile comerciale au nevoie de credite de refinantare.

● Reducerea impozitelor si taxelor indirecte. Incepand cu anii '80 masura a facut, coroborare cu ridicarea ratei dobanzii si o emisiune monetara moderata in raport si in aceeasi cadenta cu ritmul cresterii economice, obiectul unei politici economice oficiale, cunoscuta sub numele de politica sau doctrina ofertei. Promotorii acesteia, si in special A. Laffer, pun accentul pe stimularea productiei, a ofertei. In deplin acord, cu Legea Say, ei socotesc, ca cererea este usor de creat in conditiile in care emisiunea monetara este un monopol al statului; banii, indiferent de forma, o data ajunsi in economie, inseamna cerere potentiala. Mai dificil, mai greu realizabila este productia, oferta. Or, un mijloc de a o stimula inseamna, in aceasta viziune, reducerea fiscalitatii. In afara de faptul ca impozitele si taxele indirecte mari devin componente ale unor preturi, in mod logic mari, ele sufoca viata intreprinderii. Partizanii doctrinei ofertei au demonstrat ca tocmai prin decorsetarea firmei de povara unei fiscalitati ridicate statul are sansa sa incaseze mai mult din aceasta sursa; se are in vedere o rata mica a impunerii, aplicabila unei mase impozabile tot mai mari, urmare si ea a unei cifre de afaceri in crestere.

● Indexarea preturilor, stabilirea unui raport de interdependenta cu cel al veniturilor si al puterii de cumparare. Se mizeaza aici, indeosebi, pe efectul de stabilitate pe care o astfel de masura il poate produce asupra climatului economic si social.

● Reducerea deficitelor bugetare. Aria masurilor antiinflatie nu este epuizata prin prezentarea celor de mai sus. In functie de loc si timp, de natura inflatiei si mai ales de amplitudinea fenomenului, fiecare stat isi construieste strategia care i se potriveste cel mai bine. Chiar daca unele masuri fac corp comun in aproape toate politicile guvernamentale, este important de retinut ca politica antiinflatie ca si cea antisomaj, cu care de obicei este corelata, capata nuante specifice, in functie de perimetrul careia I se circumscrie. La fel face si Romania. Confruntata cu o inflatie dura, ea isi cauta solutiile care sa raspunda cel mai bine specificului ei economic. [6]

Pe termen scurt, lupta impotriva inflatiei comporta in general trei alte categorii de politici: blocajul monedei, blocajul cheltuielilor publice si blocajul veniturilor. Dar pentru a invinge inflatia trebuie atacate cauzele sale profunde:

Blocajul monedei pare natural. Rationamentul este simplu: intrucat moneda pierde din valoarea sa, inseamna ca apare un excedent de moneda. Trebuie deci sa se evite crearea suplimentara de moneda si, pentru aceasta, sa se limiteze creditul; in mod direct, prin incadrarea intre anumite limite a creditului, sau indirect, printr-o rata inalta a dobanzii. Acest rationament simplu se poate dovedi si simplist. Intr-adevar, atunci cand o banca refuza un credit, conducatorul de intreprindere trebuie sa renunte la o investitie. Daca are nevoi financiare, i se poate cere sa-si depuna bilantul. Blocajul monedei risca sa provoace recesiune si cresterea somajului chiar inaintea reducerii inflatiei. Cu toate acestea, politicile de austeritate monetara si-au dovedit eficacitatea impotriva cresterii preturilor cu conditia aplicarii lor pe o durata suficient de mare si acceptarii unui somaj ridicat.

Riscul este de aceeasi natura cand se recurge la un blocaj al cheltuielilor publice. Mai putine piete publice pentru intreprinderi inseamna o activitate mai redusa si somaj mai mult. Dar nu este sigur ca somajul actioneaza impotriva inflatiei. Salariile celor care muncesc sunt indexate si isi urmeaza drumul. Cat despre someri, ei continua sa faca presiuni asupra costurilor prin cresterea cotizatiilor ce trebuie varsate pentru asigurarea de somaj. In crizele antebelice fiecare intreprindere putea sa-si reduca costurile concediind personalul excedentar. Actualmente, fiecare intreprindere crede ca-si reduce costurile prin concedieri, dar ansamblul intreprinderilor si in ultima instanta fiecare dintre ele plateste in compensatie contributia la fondul de somaj.

Ramane recursul la "blocajul" veniturilor si costurilor. Acest blocaj poate lua forma autoritara a unui blocaj al salariilor (si concomitent al preturilor). In tarile cu economie de piata exista prea putina experienta privind asemenea politici pentru a trage o concluzie generala. Politicile veniturilor au condus la rezultate mai degraba favorabile, cu conditia sa nu degenereze in conflict social generalizat.

In sfarsit, pentru a obtine efecte durabile, lupta impotriva inflatiei trebuie sa atace cauzele profunde ale cresterii preturilor crescand productivitatea si intarind concurenta.

Daca multe componente conduc, intr-adevar, la cresterea preturilor, exista si un mecanism puternic de reducere a lor incorporat in economie. Acest mecanism este productivitatea. Conform egalitatii pretul = beneficiul unitar + pretul de cost, tot ceea ce reduce pretul de cost permite fie sporirea marjelor de beneficiu, fie scaderea preturilor.

Pe termen scurt, cresterea sau refacerea marjelor de beneficiu pot amana efectele favorabile ale productivitatii. Dar observatiile arata ca marja de beneficiu reprezinta in general o parte destul de stabila in pretul de vanzare. In timp, sporurile de productivitate depasesc miscarile marjelor de beneficiu. Productivitatea explica puternicile disparitati intre preturile bunurilor, care se observa in dispersia "preturile reale". Pentru exemplificare vom considera ca pretul unui cotidian a crescut de 550 ori (ceea ce este echivalent, in conditiile unei inflatii generale de 280, cu o dublare a pretului relativ al cotidianului), aceasta se explica prin faptul ca sporurile de productivitate in tiparirea si distribuirea cotidianelor sunt modeste. In schimb, daca aparatul de radio costa de treizeci de ori mai putin, este pentru ca productia aparatelor de radio este astazi foarte automatizata.

Operatiunile de open-market reprezinta un alt instrument esential de politica monetara, la indemana bancilor centrale, prin intermediul caruia acestea actioneaza in directia restrangerii sau extinderii masei monetare. Aceste operatiuni constau in vanzarea-cumpararea de pe piata monetara a unor efecte publice sau private ( titluri de valoare-actiuni, obligatiuni), demonetizandu-le, adica retragand o anumita cantitate de moneda, atunci cand le vinde sau, dinpotriva monetizandu-le, adica introducand in circulatie o cantitate suplimentara de moneda atunci cand le cumpara. In felul acesta se modifica structura masei monetare din circulatie in defavoarea sau favoarea lichiditatii. Operatiunile de open-market au un dublu efect: cand banca centrala vinde titluri se reduce cantitatea de moneda centrala de pe piata monetara si se provoaca o scadere a pretului titlurilor tranzactionate, iar atunci cand cumpara titluri de pe piata monetara efectele sunt inverse. Pentru a avea insa succes, ca instrument de politica monetara, aceste operatiuni trebuie sa se desfasoare in conditiile unui volum suficient de mare de titluri negociabile.

Variatia cotei rezervelor obligatorii reprezinta instrumentul de politica monetara cel mai generalizat, adica folosit de catre autoritatile monetare din aproape toate tarile industrializate. Politica rezervelor obligatorii, promovata de banca centrala consta in obligatia pe care o au bancile comerciale de a-si constitui rezerve minime obligatorii, intr-un cont nepurtator de dobanda deschis la banca centrala. Aceasta din urma stabileste cuantumul acestor rezerve, prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de bancile comerciale. Aceasta masura are, pe de o parte, un caracter prudential, marind gradul de lichiditate al bancilor comerciale, iar pe de alta parte, diminueaza resursele de creditare ale acestor banci, si, implicit, capacitatea lor de a crea moneda prin credit. Banca centrala poate, deci, influenta sporirea sau reducerea ofertei de moneda scripturala din partea bancilor comerciale, prin diminuarea, respectiv majorarea cotei rezervelor obligatorii. Variatia cotei rezervelor obligatorii este un instrument de politica monetara restrictiva, foarte eficace, intrucat afecteaza direct multiplicatorul creditului.

Dintre remediile antiinflationiste - politica de preturi, de buget, de moneda, de costuri si de oferta - nici una nu s-a impus pana in prezent ca o solutie miracol. In general, guvernele prudente le utilizeaza pe toate, in diferite grade, in forme variate si nu fara ezitari. Cutare guvern liberal nu ezita sa blocheze preturile pentru a declansa dezescaladarea cresterii lor. Altul, care mizeaza pe relansare, limiteaza totusi deficitul bugetar, de teama derapajului monedei.

In definitiv, in materie de lupta impotriva inflatiei, teoriile despre politica de urmat sunt mai controversate decat politicile aplicate, iar politicile aplicate sunt in general mai putin eficiente decat se spune in teorii. Bilantul luptei impotriva inflatiei este nuantat. Cea mai mare parte dintre tarile dezvoltate au evitat pana acum hiperinflatia, dar toate au suportat valuri de inflatie prost controlate.

2.2. Politicile de stimulare a ofertei agregate

Politicile de stimulare a ofertei agregate au drept scop reducerea ritmului de crestere a preturilor. Ele se concretizeaza in metode de control al preturilor si al veniturilor si masuri de stimulare a productiei. Astfel de efecte se obtin deoarece masurile adoptate vizeaza cauzele profunde ale cresterii nivelului preturilor: productivitatea, concurenta, costuri, management.

Procesul poate fi demarat si intretinut prin masuri de reducere a costurilor si mentinerea marjelor de profit. Se adopta asemenea masuri care sa stopeze reducerea ofertei agregate sau sa o mareasca. Procesul respectiv poate fi sustinut prin demararea unor politici de crestere a productivitatii (stimulente fiscale, incurajarea cercetarii-dezvoltarii, acordare de subventii firmelor ce investesc in tehnologie performanta etc.).

Metodele de control al preturilor si veniturilor au ca obiectiv restrangerea inflatiei monopoliste asupra cresterii preturilor si veniturilor si restrangerea presiunilor privind cresterea salariilor.

Pentru stimularea ofertei, o mare importanta au masurile de incurajare a firmelor in sensul cresterii productiei. In acest scop se folosesc scutiri de impozite si taxe, incurajarea actiunilor de cercetare si dezvoltare, stimularea procesului investitional, in directia modernizarii aparatului de productie si efectuarea de cheltuieli pentru perfectionarea pregatirii profesionale.

Reducerea costurilor de productie, deziderat care poate fi realizat prin eforturile si implicarea directa a agentilor economici. Acestia trebuie sa ia in considerare, atat achizitionarea de factori de productie la preturile cele mai mici de pe piata (fara a fi insa afectata calitatea acestora), cat si cresterea randamentului acestor factori (cresterea productivitatii muncii, cresterea eficientei capitalului fix, reducerea consumurilor specifice de materii prime si materiale, cresterea vitezei de rotatiei a capitalului circulant etc.).

Toate acestea conduc la o reducere a costurilor pe unitatea de produs. De asemenea, in aceasta directie trebuie sa se manifeste si rolul statului, atat pentru descurajarea monopolurilor si oligopolurilor , cat si pentru intarirea si respectarea concurentei loiale si sanctionarea celei neloiale.

Experienta ultimelor decenii atesta faptul ca nici una dintre remediile antiinflationiste nu s-a impus, ca o solutie miracol. Cu toate acestea, s-au impus pe plan mondial anumite experiente nationale de lupta cu inflatia si cu efectele ei negative (experienta franceza promovata de guvernul R. Barre in anii 1976-1981; experienta americana sub presedintele Ronald Reagan in anii '80 etc.).

De aceea, se sustine, pe buna dreptate, ca pentru a lupta cu succes contra inflatiei este necesara invatarea lectiilor ei istorice, ca si intelegerea faptului evident ca trebuie sa stim cum sa convietuim cu ea.

Esential este ca procesul aducerii inflatiei in limite normale sa continue cu fundamentarea cailor de trecere de la stabilizarea economico-monetara la cresterea economica autentica (M. Friedman).

In final, trebuie precizat ca inflatia ramane un fenomen deosebit de complex si, inca, insuficient cunoscut, fapt reflectat atat de teoria, cat si practica economica mondiala. In acest context, nu exista o solutie unica si magica de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Solutiile pot fi diferite, in functie de realitatile si traditiile fiecarei tari.

2.3. Un posibil scenariu de intrerupere a unei inflatii consolidate

In derularea procesului se pleaca de la o inflatie continua, complet validata monetar si un nivel al venitului national actual (real) peste cel potential.

Daca se presupune ca Banca Centrala decide sa reduca rata inflatiei, reducand rata sa de validare monetara, atunci evenimentele ce succed aceasta decizie se inscriu in trei faze: inlaturarea decalajului inflationist, stagflatia si recuperarea.

Prima faza a politicii antiinflationiste consta din incetinirea ratei expansiunii monetare, dimensionarea ei sub rata curenta a inflatiei. Aceasta incetineste rata la care curba cererii agregate se deplaseaza in sus si incepe sa se elimine decalajul inflationist. Daca rata expansiunii monetare este redusa la zero, atunci curba cererii agregate este stopata brusc.

Sub influenta combinata a unui decalaj inflationist si a asteptarilor legate de continuarea inflatiei, salariile vor continua sa creasca si curba ofertei agregate se va deplasa in sus. Venitul national real revine la nivelul celui potential pe masura ce este inlaturat decalajul inflationist.

A doua faza - stagflatia. Salariile nu depind numai de cererea excesiva curenta, ci si de asteptarile inflationiste. Asteptarile pot determina ca inflatia sa persiste dupa ce cauzele ei initiale au fost inlaturate. Ceea ce initial a fost o inflatie prin cerere devine o inflatie asteptata, alimentata de convingerea ca inflatia va continua. Ca urmare, economiile tarilor in loc sa intre in limita somajului natural si a preturilor stabile, ele tind sa suprasolicite si sa intre intr-un decalaj recesionist. Nivelul preturilor continua sa creasca cu toate ca economia stagneaza.

Decalajul recesionist in crestere are doua efecte: somaj in crestere; revizuirea asteptarilor referitoare la inflatie. Atunci cand oamenii nu se mai asteapta la inflatie, nu mai exista alte cresteri ale costurilor salariale si curba ofertei nu se mai deplaseaza in sus. Faza de stagflatie s-a terminat.

Faza a treia - recuperarea. La sfarsitul fazei stagflatiei, situatia economiei este aceeasi cu cea care ar fi fost lovita de un soc izolat al ofertei agregate. Ajungerea productiei nationale la nivelul corespunzator ocuparii depline poate fi obtinuta in doua feluri: reducerea costurilor salariale si deplasarea curbei ofertei la dreapta, pentru a elimina efectele depasirii cauzate de asteptarile inflationiste; sporirea emisiunii monetare pentru a deplasa curba cererii agregate la acel nivel care corespunde ocuparii depline. Daca asteptarile inflationiste revin, atunci Banca Centrala are de ales intre o noua recesiune severa si o inflatie validata cu care ar putea reduce somajul.



Nita Dobrota, Economie, Editura ASE, Bucuresti, 2000, pag. 165-166

Viorel Cornescu, Gh. Cretoiu, Ion Bucur, Economie, Ed. Atcani Bucuresti, 2001, pag. 513

Nita Dobrota, Economics, Editura Economica, Bucuresti, 1992, pag. 460-461

Michel Didier, Economia: Regulile jocului, Editura Humanitas, Bucuresti, 1998, pag. 234-346

Alexandru Tusnadi, Claudiu Doltu, Monetarismul, Ed. Economica Bucuresti, 1996, pag. 80-81

I. Ignat, I. Pohoata, N. Clipa, Gh. Lutac, Economie politica, Ed. Economica Bucuresti, 1998, pag. 429-431

Richard G. Lipsey, K. Alec Chrystal, Economia pozitiva, Editura Economica, Bucuresti, 1999, pag. 871-874





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate