Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
» POLITICA ECONOMICA DIRIJISTA PRECONIZATA DE J.M. KEYNES SI REZULTATELE EI PRACTICE PE TERMEN SCURT SI PE TERMEN LUNG


POLITICA ECONOMICA DIRIJISTA PRECONIZATA DE J.M. KEYNES SI REZULTATELE EI PRACTICE PE TERMEN SCURT SI PE TERMEN LUNG


POLITICA ECONOMICA DIRIJISTA PRECONIZATA DE J.M. KEYNES SI REZULTATELE EI PRACTICE PE TERMEN SCURT SI PE TERMEN LUNG

Teoria generala a lui Keynes a urmarit ca, pe baza disfunctionalitatilor din economie semnalate si in multe privinte explicate, sa gaseasca solutii practice de atenuare sau chiar de inlaturare a dezechilibrelor si de revigorare a sistemului economic in ansamblu.

Pe cat de indrazneata a fost analiza economica intreprinsa de J.M.Keynes, pe atat de socanta a fost politica economica preconizata de el.

Deosebindu‑se in mod substantial de neoclasici in ce priveste diagnoza economiei contemporane de piata, J.M. Keynes se deosebeste de ei si in ce priveste terapeutica preconizata, respectiv tipul de politica economica interna si externa. Paradoxul consta insa in faptul ca, reprosandu‑le clasicilor (si neoclasicilor) ca au neglijat ce este valoros in opera predecesorilor lor, J.M. Keynes s‑a facut si el vinovat de un astfel de "delict" intelectual.



Pe planul politicii economice, dezacordul lui Keynes cu neoclasicii este si mai pronuntat decat pe plan metodologic si teoretic.

a) Critica adusa de J.M. Keynes politicii liberului schimb

Daca dezechilibrele persistente din economia contemporana constituiau urmarea actiunii necontrolate a unor factori obiectivi si subiectivi, indeosebi a legilor psihologice analizate, Keynes a tras concluzia ca atenuarea, eventual inlaturarea acestor dezechilibre nu se puteau produce in mod spontan. In aceste conditii nu se justifica pasivitatea statului si politica liberului schimb sau a liberei concurente.

J.M. Keynes respinge liberul schimb pentru ca il considera ineficient si nerealist, atat la scara macroeconomica, cat si la scara mondoeconomica.

La scara macroeconomica, liberalismul economic a dus la risipa de resurse si capacitati de productie, ca urmare a dezechilibrelor, a dificultatilor in vanzarea marfurilor si in efectuarea de investitii, precum si ca urmare a somajului involuntar cronic.

Esecul liberului schimb la scara mondoeconomica s‑a manifestat, dupa parerea lui Keynes, prin propagarea unor contradictii si conflicte care au dat nastere la o acerba lupta pentru piete, transformand comertul international intr‑un "mijloc desperat de a mentine ocuparea mainii de lucru in propria tara prin fortarea vanzarilor pe pietele externe si restrangerea cumparaturilor", prin "deplasarea problemei somajului, spre vecinul care a fost infrant in lupta", culminand cu razboaiele cauzate de lupta de concurenta pentru piete (p. 383-384).

b) Esenta dirijismului preconizat de J.M. Keynes

Corolarul practic al criticii aduse de J.M. Keynes politicii liberului schimb l‑a constituit apelul sau la interventia limitata a statului in economie, pentru a coordona si controla actiunea legilor psihologice care explicau comportamentul oamenilor, pentru a corecta neajunsurile care apar pe baza actiunii acestor legi, pentru a sustine pe intreprinzatorii particulari si pentru a gestiona mai rational bunurile interne, avutia nationala si relatiile cu alte tari.

Pentru a diferentia politica economica preconizata de el de interventia excesiva a statului in economia tarilor cu proprietatea colectiva, denumita planificare (centralizata) sau "socialism de stat", Keynes si adeptii sai au denumit interventia moderata si limitata a statului in economie cu termenul de "dirijism".

Esenta politicii economice dirijiste preconizata de J.M. Keynes consta in realizarea "unor masuri de control pentru a determina o concordanta intre inclinatia spre consum si imboldul la investitii", "pentru a statornici un volum global al productiei cat mai apropiat cu putinta de volumul corespunzator ocuparii depline" (380, 381).

Autorul recunoaste "implicatiile moderat conservatoare" ale viziunii sale in sensul ca este in continuare adept al individualismului si al deosebirilor in venituri pentru a stimula initiativa si acceptarea riscului in afaceri, condamnand insa abuzurile, si precizand ca se opune interventiei excesive a statului in economie, inclusiv socializarii activitatii economice ("socialism de stat"), precum si nationalizarii intreprinderilor particulare, acceptand pe termen lung "eutanasia rentierului", a "investitorului fara functie", posibila fara a se recurge la o revolutie sociala.

Masurile de politica economica preconizate de J.M. Keynes pentru stimularea inclinatiei spre consum si a imboldului la investitii, respectiv pentru descurajarea tezaurizarii sterile, sunt expuse in special in capitolele 23 si 24 ale "Teoriei generale".

In esenta, este vorba despre doua grupe de masuri (politica veniturilor si politica creditelor ieftine) si de folosirea a doua parghii economico­-financiare mai importante (politica monetara si politica fiscala).

Pentru stimularea inclinatiei spre consum si descurajarea tezaurizarii sterile, Keynes are in vedere reducerea salariilor reale si cresterea consumului de stat, recurgand in acest sens la sporirea cantitatii de bani de pe piata, eventual la ajustarea suplimentara a veniturilor prin politica fiscala (impozite, taxe, contributii indeosebi impozite mari pe mosteniri).

Pentru stimularea imboldului la investitii, el propune o politica a creditului ieftin (reducerea ratei dobanzii), alte facilitati pentru investitii particulare (aprovizionare, transport, desfacere etc.), precum si investitii de stat, atat in ramuri productive, in cercetare, cat si in domenii neproductive, efectuate pe seama cheltuielilor publice din bugetul statului.

Lasand in continuare pe agentii economici sa ia decizii in mod individual, pe consumatori in functie de marimea veniturilor obtinute si inclinatia lor spre consum, iar pe investitori in functie de maximizarea eficientei marginale a capitalului, statul avea sarcina sa foloseasca parghiile economice pe care le avea la dispozitie (politica veniturilor, a impozitelor, politica monetara, fiscala, bugetara etc.) in asa fel incat sa dirijeze comportamentul agentilor economici in sensul corelarii si coordonarii inclinatiilor psihologice pentru a determina echilibrarea ofertei de marfuri cu cererea efectiva de marfuri. Totodata, aceasta insemna echilibrarea investitiilor cu economiile, extinderea investitiilor productive, generatoare de cerere de bunuri finale si, implicit, cresterea numarului de locuri de munca in vederea functionarii cat mai echilibrate a economiei.



Exista, fireste, o anumita ierarhie a masurilor practice preconizate de J.M. Keynes pentru atenuarea dezechilibrelor si somajului din economia secolului XX. In centrul masurilor dirijiste preconizate de el pentru dezvoltarea economica echilibrata si reducerea somajului sta politica investitiilor productive, creatoare de noi locuri de munca si de cerere suplimentara de bunuri de consum si bunuri investitionale, care presupune activizarea fondurilor economisite sau acumulate in vederea cresterii bogatiei sociale si deci a prosperitatii generale.

Accentul deosebit pus de Keynes pe transformarea economiilor (acumularilor) in investitii se bazeaza pe convingerea lui ca un act individual de economisire are un efect depresiv asupra activitatii economice intrucat presupune reducerea neta a cererii de consum si nu contribuie cu nimic la imbunatatirea venitului in perspectiva.

Pentru a contracara aceste efecte negative, Keynes considera ca statul ii poate stimula pe particulari sa faca investitii suplimentare daca practica o rata scazuta a dobanzii, facilitand accesul la plata capitalului, iar, in absenta initiativelor particulare, statul insusi poate mobiliza fondurile economisite, fie pe calea impozitelor pe venituri, averi, mosteniri etc., fie pe calea imprumuturilor publice, utilizandu‑le apoi pentru investitii de stat, mai ales sub forma lucrarilor publice.

c) Rezultatele politicii economice dirijiste in practica.

Succesul rapid si rasunator al keynesismului in deceniile de la mijlocul secolului XX s‑a datorat faptului ca prin politica economica preconizata a dat raspunsuri eficiente unor probleme grave si urgente, contribuind la relansarea economiilor occidentale dupa criza din anii 1929-1933.

Pe termen scurt, politica dirijista preconizata de Keynes a dat rezultate incurajatoare, contribuind la reducerea somajului si atenuarea dezechilibrelor, respectiv amanarea sau atenuarea crizelor.

Este adevarat ca acest curs al evenimentelor a fost intrerupt de cel de al doilea razboi mondial, dar, dupa acest razboi, politica dirijista a fost reluata cu rezultate bune, contribuind la cresterea economica a tarilor occidentale intr‑un ritm inalt, necunoscut pana la acea data.

Pe termen lung politica economica dirijista a avut efecte mai complexe. Desi cresterea economica (sporirea substantiala a venitului national de la un an la altul) a continuat mai bine de doua decenii dupa cel de‑al doilea razboi mondial, fara perturbari violente, cu timpul au inceput sa se manifeste o serie de "efecte perverse" (indirecte, neasteptate) ale acesteia. Este vorba in special de inflatie, atat sub forma ei "taratoare", cat si sub forma "galopanta" in diferite momente ale perioadei postbelice. Doua cauze mai importante au contribuit la subminarea echilibrului economiei de piata contemporane si manifestarea violenta a dezechilibrelor sub forma unui complex de crize (functionale, structurale, globale etc.). Pe de o parte, este vorba de cresterea considerabila a ponderii cheltuielilor publice insotita de cresterea deficitelor bugetare ale tarilor dezvoltate. Pe de alta parte, este vorba de modificarea caracterului si destinatiei investitiilor de stat care au fost orientate spre sectorul militar, reducand considerabil efectul creator de venit si de locuri de munca al acestor investitii, iar uneori transformandu‑l de‑a dreptul in "efect depresiv" .

Cand aceste consecinte negative au inceput sa eclipseze avantajele initiale reale ale dirijismului, la granita dintre deceniile 7 si 8 ale secolului nostru, a luat amploare critica antidirijista si antikeynesista, relansand, in prim-planul controverselor teoretice si politice din economie, orientarile de natura liberala despre care se va vorbi intr‑una din lectiile viitoare ("noii economisti", teoria economiei ofertei, neoliberalii, teoria asteptarilor rationale etc.).







Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate