Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Idei bun pentru succesul afacerii tale.producerea de hrana, vegetala si animala, fibre, cultivarea plantelor, cresterea animalelor




Afaceri Agricultura Economie Management Marketing Protectia muncii
Transporturi

Economie


Index » business » Economie
Inflatia si politica monetara intr-o economie aflata in tranzitie


Inflatia si politica monetara intr-o economie aflata in tranzitie


Inflatia si politica monetara intr-o economie aflata in tranzitie

La inceputul procesului de tranzitie, un numar mare de experti si organismele internationale specializate au vazut economia de tranzitie ca o economie standard confruntata cu un soc advers puternic pe latura ofertei, care urma sa rezolve simultan problema excesului de moneda si cea a declinului productiei. Zece ani mai tarziu majoritatea economistilor este de acord ca abordarea initiala a reformei in aceste tari s-a bazat pe reprezentari extrem de simplificatoare ale realitatii. O critica a acestei viziuni, dar si recenta, scoate in evidenta ineficienta intrinseca a reformelor ortodoxe in economiile extrem de dezorganizate si sustine necesitatea intaririi "institutiilor" ca o preconditie importanta pentru o reforma izbutita (Blanchard, 1997; Stiglitz, 1999; Rodrick, 1999).

In aceasta sectiune comentam pe scurt factorii care ar putea sa justifice intr-o masura covirsitoare inflatia cronica din primii ani de tranzitie (diferita de inflatia corectiva care insoteste procesul de liberalizare a preturilor realizata in contextul existentei unui exces monetar). Descriem o economie ipotetica ale carei trasaturi fundamentale sunt dezvoltate la extrem. Cadrul de baza se refera la o tara care nu a beneficiat de programe de reforma partiala sau graduala la sfarsitul anilor '80. Scopul acestei sectiuni este de a prezenta istoria inflatiei in mod clar si apoi de a cerceta daca aceasta istorie mai este inca valabila.



Economiile socialiste au fost extrem de centralizate: in general, o marfa sau un serviciu dat era produs de un numar redus de intreprinderi gigant aflate in proprietate de stat; unele marfuri erau produse numai de o singura intreprindere si existau intreprinderi care aveau un singur cumparator pentru produsele lor (asemenea organizare facea ca planul central sa fie mai usor de aplicat). Sa ne imaginam atunci lantul de productie a unui bun de consum final. Daca una din firme era scoasa de pe piata, intregul lant s-ar fi rupt. Desigur, aceasta este o caracterizare aproape extrema, dar ea nu este o imagine departe de realitate pentru tari foarte centralizate ca Romania ori Rusia, cel putin la inceputul procesului de tranzitie. Intuitiv, se poate vedea atunci de ce guvernele erau dornice sa nu lase sa se prabuseasca unele firme.

Pentru a produce, firmele au nevoie de energie si alte input-uri. In timp ce unele input-uri pot fi produse in interior, energia este cumparata de pe piata mondiala (desigur si alte input-uri sunt cumparate de peste hotare). Astfel, orice devalorizare ar fi condus la o deteriorare a bilantului firmei respective. Daca piata de capital nu functioneaza bine, firma respectiva nu va fi capabila sa imprumute pe baza venitului viitor si va achizitiona mai putine input-uri. In consecinta, devalorizarea va implica o productie redusa si chiar iesirea firmei de pe piata. Pentru a evita un asemenea colaps in lanturile de productie, guvernele din economiile de tranzitie au acordat la inceput subventii firmelor cu probleme (le-au dat fonduri sau au inghetat preturile la energie). Cresterea deficitului bugetar a fost finantata in general de banca centrala. Adesea cu un decalaj, cresterea consecutiva a ofertei monetare a dus la o crestere a preturilor, care au creat o presiune suplimentara asupra ratei de schimb. Chiar daca banca centrala se straduia sa pastreze paritatea constanta, pierderea de competitivitate determina o scadere a rezervelor si, in final, moneda trebuia sa fie devalorizata. +i un nou ciclu inflationist intra in functiune.

Astazi, peisajul economic s-a schimbat mult. Majoritatea guvernelor au interzis subventiille directe catre firme. Totusi, tarile mai putin avansate pe calea reformelor, se confrunta cu o problema majora reprezentata de arieratele fiscale. In aceste cazuri guvernele au tolerat acumularea de impozite neplatite de catre firmele care pozau ca avind dificultati financiare. Deficitul care rezulta este in general monetizat fie direct, fie prin bancile comerciale care se vor refinanta prin utilizarea bonurilor de tezaur drept garantie . In plus este o nevoie cronica de inflatie, aceasta devenind un mijloc pervers de stabilizare a arieratelor in termeni reali, in alte conditii economia sufocindu-se datorita imposibilitatii platii salariilor si a celorlalte elemente critice procesului de productie.

Se poate argumenta ca motivatia pentru sprijinirea firmelor nu s-a modificat: ar exista inca nevoia de a mentine unele firme in lantul de productie prin perfuzii, dat fiind riscul unui colaps global. Totusi, vechiul argument si-a pierdut mult din forta astazi. In primul rand, deschiderea internationala sporita a permis ofertantilor straini sa devina o alternativa valabila pentru firmele autohtone. Mai important insa, economiile in tranzitie si-au asumat un proces important de de-monopolizare: multe firme private au intrat pe piata si sunt astazi concurenti seriosi pentru "campionii" nationali de alta data. De asemenea, pietele de capital s-au largit, oferind astfel firmelor furnizoare, care se confrunta cu dificultati temporare de plati, ajutorul necesar. In acest context, un furnizor ineficient poate fi inlocuit la un cost social relativ scazut(nu vor fi efecte colaterale majore).

In timp ce la originea ciclului inflationist a stat vointa guvernului de a proteja firmele slabe, astazi initiativa pare sa o ia insesi firmele care, in cautare de scutire fiscala incearca sa ascunda costurile adevarate si sa revendice ajutor de stat. Aceasta strategie non-cooperanta este dominanta, ]n masura ]n care firma care nu accepta regula jocului este penalizata (Daianu si Vranceanu, 2000). Se poate observa ca acest cerc vicios care perpetueaza inflatia, arieratele fiscale si moneda slaba poate fi legat, de asemenea, de lipsa de progres in restructurare si de viteza scazuta a realocarii resurselor, factori care reprezinta o frina pentru cresterea economica pe termen lung.

In consecinta, politici si mecanisme adecvate si bine elaborate in domeniul monetar si al ratei de schimb, sustinute de reforme structurale si institutionale ar putea contribui la reducerea inflatiei si a anticipatiilor inflationiste, fara a crea incordari suplimentare asupra sectorului productiv.

2.1. O explicatie simpla pentru inflatia cronica intr-o economie dezechilibrata

Economiile in tranzitie au mostenit o structura economica deformata, unde dezvoltarea fortata industriei grele a penalizat cresterea in sectorul serviciilor si in sectorul bunurilor de consum (aceste dinamici au fost accentuate de o masiva ineficienta la nivel microeconomic).

Dupa 1991, liberalizarea comertului si preturilor au deschis calea pentru o realocare graduala a resurselor din sectoarele si activitatile ineficiente catre cele eficiente. O importanta forta motrice pentru realocarea fortei de munca este salariul diferential dintre sectoare. Acele sectoarele unde cererea de forta de munca este relativ mare si resursele de munca sunt relativ insuficiente ar trebui sa inregistreze salarii mai inalte decat sectoarele unde forta de munca este abundenta si cererea este slaba.

Mediul de piata in economiile in tranzitie din sud-estul Europei inclusiv Romania are de asemenea trasaturi specifice. Pe de o parte, mari firme de productie inca beneficieaza de o putere de piata semnificativa; este de asemenea cunoscut ca astfel de medii permit fixarea preturilor prin adaugarea unui profit marginal la costurile unitare (profitul marginal depinde de elasticitatea curbei cererii). Pe de alta parte, procesul negocierii salariului in Romania include o componenta puternica de indexare, unde cresterile salariale depind de o "inflatie programata". Cel mai adesea, guvernantii sustin pretentiile salariale ale uniunilor sindicale si practica indexari in sectorul public. Acestea sunt blocurile de baza ale modelului standard WS/PS (Layard, Jackman and Nickell, 1991).

Cand diferentialele salariului sunt combinate cu un model WS/PS, se poate oferi o explicatie simpla pentru inflatia cronica din Romania. De exemplu, sa presupunem ca economia este formata din doua sectoare: "sectorul care se extinde" - 2 si "sectorul care se restrange" - 1. Sub o indexare (explicita sau implicita), pentru o rata a somajului data, salariile nominale in sectorul care suporta o reducere cresc proportional cu inflatia:

Wt1 =lpt-1



unde l<1 este coeficientul de indexare. Un coeficient de indexare ridicat da semnalul unei mai mari puteri de negociere a sindicatelor. Presupunerea ca l<1 implica ca salariile reale scad in sectoarele in declin.

Salariile nominale in sectorul care se dezvolta cresc mai repede decat cele din sectorul cu probleme, care cunoaste fenomenul de restrangere. Presupunem ca acestea sunt de asemenea indexate cu inflatia, dar muncitorii cer si obtin o parte din castigurile generate de  productivitati. Productivitatea marginala in acest sector este mai mare decat salariul marginal si muncitorii solicita o parte din profitul net al companiei. Asadar salariile pot creste mai rapid decat in sectorul care se restrange (cu probleme); ele pot creste mai repede decat inflatia, iar ca rezultat muncitorii obtin mai mult din profitul net asteptat. Odata cu cresterea productivitatii, salariile muncitorilor cresc in continuare si ele. Aceasta strategie de impartire a castigurilor de productivitate poate fi de asemenea optimizata pentru firmele din acest sector, in ideea de motivare a fortei de munca. Cresterile salariale in acest sector sunt:

Wt2 = lpt-1 mqt + zt

unde m < 1 este partea castigului productivitatii ce revine muncitorilor si zt < 0 este viteza salariului marginal care urmareste productivitatea marginala.

Rata inflatiei este o medie ponderata a cresterilor salariale in cele doua sectoare, in care am adaugat un soc exogen, legat de influente monetare care nu sunt explicitate aici. Pentru moment, politica monetara expansionista este cea care impinge salariile in sus (nu este clar daca aceasta creste cererea, dar cresterea inflatiei este sigura).

pt a)w t1 + aw t2  + et 

pt lpt-1 amqt + et+ zt 

Solutia de echilibru (rata inflatiei pe termen lung) este:

amqt zt + Eaet



p (5)

1- l

unde Ea-] reprezinta asteptarile. Desigur, un model mai elaborat ar putea determina in rata somajului de echilibru.

Acest model foarte simplu arata ca in conditiile unei indexari partiale rata inflatiei pe termen lung poate fi destul de mare si impacturile unor mici socuri pot fi amplificate. Aceasta indexare nu trebuie sa fie neaparat explicita; poate fi o anumita prevedere/norma sociala aparuta ca un raspuns firesc al sistemului economic la o inflatie inalta; aceasta prevedere/norma poate fi indusa chiar de o inflatie mare care opereaza ( ca un stabilizator incorporat) pentru mentinerea arieratelor in termeni reali constante.

In mod alternativ , putem interpreta indexarea ca o inertie pe planul expectatiilor, unde un mecanism similar celui descris mai sus este acum construit pe baza asteptarilor referitoare la structura economiei. Pentru a evidentia aceasta, va fi suficient sa inlocuim pt-1 cu Eapt], si sa rezolvam ecuatia (4) pentru pt = Eapt] , la punctul de echilibru corespunzator asteptarilor rationale. In acest context, inflatia actuala si asteptarile coincid si in cazul Romaniei aceasta poate fi interpretata ca o tinta programata a inflatiei.

In timp ce diferentele de salarii sunt un fenomen natural si necesar intr-o economie in restructurare, indexarea, fie ea implicita sau explicita, nu este. Ea a aparut pentru a proteja puterea de cumparare a muncitorilor impotriva erodarii provocate de inflatie, dar rolul ei nu mai este justificat, in special acolo unde salariile cu greu se poate spune ca sunt corelate cu dinamica productivitatii. Lupta impotriva inflatiei intr-o economie in tranzitie trebuie sa atinga deasemenea si aceste aspecte.

Modelul de mai sus nu trateaza inflatia ca o cale de a oferi subventii implicite sectoarelor care se opun schimbarii/restructurarii. Un model mai elaborat poate arata cum salariatii din sectoarele care se afla in expansiune s-ar opune restructurarii daca aceasta ar aduce o crestere mai mica a salariilor lor, dat fiind ca mai multa forta de munca urmeaza sa intre ]n sectorul respectiv si o mai mica parte din profituri va fi distribuita muncitorilor (Daianu, 1995, Fourcans and Vranceanu, 1994). Pentru a depasi acest impas, acesti salariati trebuie sa intelega ca ei sunt cei care subventioneaza muncitorii din sectoarele ineficiente; ei vor trebui sa compare ceea ce pierd prin subventii implicte (taxa inflatiei) cu scaderea salariilor (daca productivitatea nu creste).



In Romania la mijlocul anului 2000 arieratele fiscale si cele inter-firme erau cca.36% din PIB. Cand firmele folosesc lichiditati reale pentru plata salariilor si a unor taxe, arieratele apar ca moneda quasi-interna temporara care alimenteaza de asemenea anticipatiile inflationiste (Daianu, 1994). Vezi si studiul lui Pinto si altii (2000) privind arieratele fiscale in Rusia.

vezi sectiunea 2







Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate