Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Ca sa traiesti o viata sanatoasa. vindecarea bolilor animalelor, protectia si ingrijirea, cresterea animalelor, bolile animalelor


Alimentatie Asistenta sociala Frumusete Medicina Medicina veterinara Retete

Asistenta sociala


Index » sanatate » Asistenta sociala
ASISTENTA SOCIALA IN EUROPA MEDIEVALA


ASISTENTA SOCIALA IN EUROPA MEDIEVALA




ASISTENTA SOCIALA IN EUROPA MEDIEVALA

La marginea societatii se aflau cei care nu posedau nimic, nu lucrau deloc, nu erau intretinuti nici de familie (pentru ca nu aveau o familie), nici de un stapan, decat - mai tarziu si intr-o prea mica masura - de mila unei manastiri sau, mai rar, a unui bogat laic. Este vorba de cersetori, vagabonzi, leprosi si debili mentali, repudiatii societatii feudale. Abia la sfarsitul secolului al X-lea apar primele confrerii cu scopuri caritative. Ulterior, in diverse orase burghezii bogati fondeaza spitale sau aziluri destinate cersetorilor si varstnicilor neputinciosi ramasi fara familie.

Unul dintre aspectele cenusii ale societatii medievale europene il reprezinta multimea celor care, fara sa posede o resedinta stabila, vagabondeaza dintr-un loc in altul: sclavi fugiti de pe proprietatile stapanilor, calugari care si-au parasit manastirile, pustnici fanatici, jongleri care trec din castel in castel, tineri aventurieri, raufacatori de toate felurile organizati in bande etc. Dupa 1350, cand se formeaza asociatii bine organizate de cersetori profesionisti, bandele de raufacatori se inmultesc. Alcatuite fiecare din zeci si chiar sute de indivizi, bandele de raufacatori si cersetori erau conduse de capetenii cu experienta, uneori razboinici priceputi, adeseori mici nobili si cavaleri decazuti, care traiau in paduri sau fortificatii, jefuiau convoaiele de negustori, de pelerini, de calatori, luau ostateci pentru a fi rascumparati cu sume mari de bani. Din a doua jumatate a secolului al XIV-lea, orasele intocmesc liste, fac recensamantul vagabonzilor, ii expulzeaza de pe teritoriul lor sau ii trimit la munca fortata. Ordonantele regale prevad pentru recidivisti pedepse grele: inchisoare, expunere la stalpul infamiei sau insemnarea cu fierul rosu. In Imperiul Bizantin, cersetorii erau organizati intr-o breasla iar "profesiunea" lor a fost de la inceput recunoscuta de autoritatile bisericesti.




In secolele XII si XIII, prostitutia a cunoscut o perioada de avant in Franta si Italia. Prostituatele erau comasate in cartiere speciale, din care nu puteau evada; daca incalcau aceasta dispozitie, erau puse la stalpul infamiei. Mai libere erau "cameristele", servitoarele angajate printr-un fel de oficiu de plasare, care practicau prostitutia clandestina cu clientii hanurilor si birturilor.

In evul mediu tarziu, cand decaderea moravurilor s-a accentuat la aproape toate nivelurile, racila prostitutiei s-a extins in Europa. La Roma, marile curtezane formau o categorie de femei cultivate, capricioase si foarte bogate. La Dieta imperiala din Frankfurt, in 1394, principii si nobilii germani au fost insotiti de peste 800 de curtezane. La conciliul din Konstanz (Elvetia), din 1412-1418, cardinalii si prelatii catolici au fost insotiti de 1400 de aventuriere prostituate.

Aspectul cel mai dramatic al lumii repudiatilor medievali il reprezentau leprosii si debilii mintali. Lepra, aparuta in Europa Occidentala in sec. XI, s-a propagat cu repeziciune in sec. XII - XIV, dupa care a regresat, fiind o boala care facut zeci de mii de victime. Leprosii au fost acuzati ca fac vrajitorii si ca otravesc fantanile. Fiind considerati un pericol public, multimea naiva prefera sa-i suprime pe leprosi. In 1321, in Perigueux, leprosii erau arestati si arsi pe rug. Din punct de vedere juridic, leprosul era lovit de moarte civila: nu mai putea dispune de bunuri, traia numai din pomana si nu avea drept de mostenire. Dupa marea foamete din 1315, regele Filip al V-lea a organizat in toata Franta o adevarata vanatoare de leprosi. Dupa o marturisire smulsa prin tortura, multi leprosi au fost arsi de vii, la fel precum ereticii.

Au existat si initiative de asistenta sociala in societatea medievala. In Galia merovingiana, episcopii trebuiau sa-i primeasca, sa-i adaposteasca si sa-i hraneasca pe calatori si pe pelerini. Conciliul din Lyon din 583 le dadea in sarcina si grija leprosilor. Biserica catolica dispunea de bogatii imense, pe care le justifica motivand ca ii serveau in mare parte pentru ajutorarea saracilor si a bolnavilor.

In diocezele lor, episcopii centralizau contributiile destinate ajutorarii saracilor si bolnavilor, distribuindu-le apoi prin diaconii si diaconesele diocezei. In sec. X si XI, numarul saracilor a crescut considerabil. Manastirile catolice (indeosebi cele bizantine) se ocupau de asistenta saracilor, batranilor, vaduvelor, orfanilor, infirmilor si pelerinilor, oferindu-le adapost si hrana, iar periodic imbracaminte si bani. Dupa benedictini, incepand din sec. XIII se consacra caritatii si ordinele calugarilor cersetori - franciscanii si dominicanii.

O treime din veniturile enorme ale manastirii din Cluny (Franta) erau cheltuite pentru opere de binefacere. Pentru a-i hrani pe cei saraci si bolnavi, intr-o duminica abatia a pus sa se taie 250 de porci (prevazand un porc pentru hrana a 64 de persoane). Pentru a face fata nevoilor sociale, abatia de la Cluny impartea in fiecare an cam 2000 de masuri de cereale iar vesmintele calugarilor, dupa un an de purtare, erau impartite saracilor.

Urmand exemplul bisericii catolice, din sec. XI si unii nobili se arata preocupati de acte filantropice, incepand sa inteleaga (desi intr-un mod confuz) ca asemenea actiuni reprezinta o datorie a intregii colectivitati. O serie de orase din Franta se preocupa de asistenta sociala in comunitatile lor. Astfel, la lasata secului, orasele din Perigueux imparteau saracilor 4000 de paini iar de Rusalii 6000. In Spania, in veacul al XIII-lea, unele orase ca Valencia distribuiau saracilor bani iar de sarbatori hrana (paine, carne, orez) iar celor bolnavi alimentele li se aduceau la domiciliu. Dar cei care simulau saracia sau boala erau urmariti si expulzati din oras.

Fiecare biserica, parohie avea "cutia milei" , in care credinciosii puneau in fiecare duminica bani pentru intretinerea saracilor si a celor care nu puteau sa munceasca, fiind bolnavi sau infirmi. In epoca medievala, asistenta si protectia sunt asigurate in mod esential de Biserica. Saracul, imagine a lui Christos, este considerat drept un personaj sacru. Biserica intelege sa-l intretina prin pomana individuala si institutiile caritabile.

Spitalurile si azilurile - institutii necunoscute antichitatii greco -romane- au aparut mai intai , sub influenta crestinismului , spre sfarsitul sec. IV in Cezareea. In Europa de Vest, primul loc de adapost pentru calatori si pelerini, avand uneori si o cladire separata rezervata ingrijirii bolnavilor, a fost fondat la Lyon (Franta) in 512, de catre regele merovingian Childeric. In acelasi sec. VI, azilul spital fondat la Arles (Franta) putea primi intre 12-16 saraci si bolnavi zilnic. In sec. VIII sunt infiintate primele aziluri pentru pelerini.





Conciliile catolice impunand episcopilor sa ingrijeasca de bolnavi, spitalele s-au inmultit. Fiecare spital isi avea regulamentul sau si un epitrop, un administrator, numit de episcop sau de fondator. Incepand din sec. VII si laicii nobili au fondat aziluri sau spitale, indeosebi prin lasaminte testamentare). In sec. XII si XIII, spitalele si azilurile se inmultesc in Europa Occidentala. Laicii fondatori erau incurajati de regii Frantei prin acordarea de diferite privilegii. In anul 1339 orasul Florenta din Italia avea 33 de spitale si aziluri pentru saraci, cu un numar aproximativ de 1000 de paturi.

Laicii fondatori de spitale si aziluri erau incurajati de regii Frantei prin acordarea de diverse privilegii. Ajutorul dat de comunitatile urbane consta in terenuri, in subventii si in sarcina pe acre si-o luau de a administra asezamantul respectiv. Spitalele-aziluri erau situate de obicei langa poarta orasului si ramaneau sub directia superioara a bisericii catolice.

Incepand cu sec. XI se constituie congregatii si ordine calugaresti care se dedicau asistentei calatorilor, pelerinilor si bolnavilor: ordinul antonitilor, ordinele canonicilor si cavalerilor Sfantului Mormant, Sfantul Ioan din Ierusalim, al Templierilor, al Teutonilor; in Spania, ordinele cavalerilor de Calatrava, de Alcantara, de Santiago; in Anglia, cel fondat la Coventry etc.

Spitalele erau scutite de dijma. Bunurile lor, provenite din donatii, erau inalienabile. Aproape toate orasele din Europa de Vest aveau macar un azil - spital, pentru pelerini si pentru bolnavi. Comune la inceput, odata cu sec. XIV azilurile pentru calatori si pelerini au fost, peste tot, complet separate de spitale, unde erau primiti tot felul de bolnavi, in afara de leprosi, paralitici, orbi, schiopi si ciungi, care fiind incurabili sau irecuperabili, nu erau socotiti in categoria bolnavilor. De asemenea, erau primite in spitale si femeile gravide sarace, precum si copiii bolnavi. Primul spital de copii a fost fondat in 1477 la Lille (Franta). Bolnavii, cate 2-3 intr-un pat, aveau conditii igienice mediocre. Masa in schimb era foarte buna, iar asistenta spirituala era asigurata permanent (capela separata, preot propriu, slujbe religioase proprii). Remediile insa erau foarte putine, rezumandu-se la ceaiuri, siropuri si luari de sange (operatie facuta de barbieri). In gradinile manastirilor se cultivau tot felul de plante medicinale. Medici in spitale nu existau (cu rarisime exceptii; erau chemati doar in anumite cazuri si platiti cu vizita.

Spitalul azil din evul mediu era considerat o institutie eclezistica, pusa sub autoritatea episcopului. Ingrijirea bolnavilor ramanea in sarcina calugarilor si personalului manastirii sau a unor confraternitati laice fondate in acest scop. In sec. XII se formeaza confraternitatea caritativa a beghinelor, comunitate de vaduve si celibatare, dintre care cele mai bogate au fondat si spitale noi. Incepand din sec. XV - XVI, locul beghinelor a fost luat de calugarite dedicate practicii spitalicesti. In aceste comunitati, de cate 10-20 de persoane, beghinele duceau o viata inspirata de regulile calugaresti , dar fara sa faca votul monahal. Locuiau in case individuale construite in interiorul unor incinte, aveau administratia si statutele lor proprii, purtau o uniforma stabilita de regulile lor, se dedicau unei vieti pioase, ingrijirii bolnavilor, privegherii defunctilor, lucrarilor de lenjerie, dantelarie, confectionau ornamente bisericesti etc. Puteau parasi definitiv comunitatea daca se casatoreau - in care caz si luau inapoi intregul patrimoniu cu care intrasera in comunitate. Beghinajele, al caror numar a crescut continuu in secolul al XIII-lea, fiind recunoscute si sustinute de municipalitati, care le acordau privilegii, erau numeroase in toata Germania, in Alsacia si mai ales in Belgia si Olanda. De pilda, beghinajul din Gand (Belgia) numara - cu cele 18 comunitati ale sale, peste 800 de persoane.

In veacul al XIV-lea, in Europa de Vest si-au facut aparitia si orfelinatele. In aceste institutii, conditiile de viata erau mai precare. Baietii, cand implineau varsta de 10-12 ani erau dati sa invete o meserie in cadrul breslelor, la oras. Cei mai inzestrati obtineau uneori burse, spre a putea studia, chiar la Universitate. Fetele erau tinute ca ajutoare pe langa spitale, pana cand se casatoreau. Copiii abandonati gasiti puteau fi tinuti de spitale, dar nu erau primiti in orfelinate. De altfel, pana in veacul al X-lea, cei care gaseau copii abandonati ii puteau lua acasa si - daca parintii nu ii reclamau in termen de 3 luni - ii cresteau si ii puteau apoi vinde ca sclavi. Abia in secolul XV incepe obiceiul de a adopta copiii parasiti de parinti.




La inceputul secolului XII se infiinteaza primele leprozerii in Europa- St. Lazare din Paris, in 1124. In dioceza Parisului, numarul leprozeriilor ajunge in 1351 la 59, dovada numarul ridicat al leprosilor. Spre sfarsitul secolului al XIV-lea, numai in vechile departamente ale Senei erau 151. Leprozeriile erau situate la 200 - 300 metri de marginea satului, a manastirii sau a orasului. Unele erau foarte modeste: o casa cu 3 incaperi, una pentru dormit, alta pentru a lua masa si o bucatarie. Alte leprozerii erau insa cladiri mari, destul de confortabile si erau inzestrate cu paduri si terenuri agricole, pe care bolnavii continuau sa lucreze.

O leprozerie - intotdeauna cu un numar de locuri limitat - era rezervata bolnavilor din satele vecine sau celor care contribuisera la infiintarea ei. Separarea unui lepros de cei sanatosi era riguros observata si absolut obligatoriu. Pana in secolul al XII-lea, divortul era impus in cazul imbolnavirii unuia dintre soti. Cel care afla de existenta unui caz de lepra era obligat sa il semnaleze. Dar denuntarea abuziva era pedepsita cu excomunicarea. Leprosul era chemat in fata diocezei, instanta care constata si certifica daca intr-adevar era vorba de lepra. Lepra putea fi usor confundata in evul mediu cu diferite erizeme sau leziuni pigmentare ca: vitiligo, pelagra, micoze profunde, tuberculoza cutanata etc. Pentru confirmarea diagnosticului, episcopul era asistat de o serie de persoane ca barbieri, medici sau de leprosi verificati.

Izolarea definitiva a leprosului - considerat si numit "mort viu" - incepea cu o ceremonie lugubra: se trageau clopotele, se pornea intr-o procesiune, la biserica se facea o slujba a mortilor, urmata uneori si de un simulacru de inmormantare - bolnavul fiind coborat si tinut un timp intr-o groapa, sapata in cimitir. Casatoria era admisa numai intre bolnavii de lepra. Sotii - daca numai unul era bolnav de lepra - nu puteau coabita dar puteau lua masa impreuna duminica ( dar cu cel mai mari precautii). Bolnavul trebuia sa isi plateasca singur intretinerea in leprozerie. Aici, putea cultiva si o bucata de pamant pe care i-o dadea satul dar nu avea voie in schimb sa iasa in afara hotarului leprozeriei. Bolnavii lipsiti de posibilitati materiale nu erau admisi intr-o leprozerie ci erau siliti sa rataceasca din sat in sat si din oras in oras, cersindu-si painea, obligati sa poarte o imbracaminte distinctiva, manusi si o huruitoare al carei zgomot sa-i anunte prezenta, pentru ca lumea sa se fereasca din calea lor, ca trecatorii sa-i evite.

Regele protector

Marile monarhii insotesc aceste daruri ale Bisericii si ale asociatiilor cu daruri care exprima puterea regelui. Aceste daruri colective sunt facute cu ocazia sarbatorilor, a incoronarilor, a funeraliilor celor mari. Regii Frantei si Angliei din evul mediu pretindeau ca, datorita ungerii divine, deveneau personaje sacre, dispunand de puteri taumaturgice. Regii taumaturgi, cu ocazia celor mai importante sarbatori crestine, Craciunul si Pastele, atingeau bolnavii si pretindeau ca-i vindeca (mai ales pe cei bolnavi de scrofule). Monarhii rosteau formula: " Regele te atinge, Dumnezeu te vindeca".

Dar pana in epoca clasica, Biserica este aceea care asigura rolul major in distribuirea ajutoarelor; principiul acestei actiuni ramane datoria caritatii crestine. O parte a averii Bisericii provine de altfel din donatiile facute cu scopul de asigura caritatea. Totusi, volumul de ajutoare stabilit de patrimoniul fundatiilor este nesemnificativ in comparatie cu amploarea saraciei, cu atat mai mult cu cat sistemul de protectie deturneaza adesea mijloacele de asistenta spre cei care le administreaza. Este cazul anumitor ordine monastice.



loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Asistenta-sociala




CURS DE METODE UTILIZATE IN ASISTENTA SOCIALA
Evaluarea programelor sociale
Studiu de caz privind serviciile de sanatate din Resita, judetul Caras-Severin
ASPECTE LEGISLATIVE - DEVIANTA SOCIALA
ASISTENTA SOCIALA IN STATELE UNITE ALE AMERICII
PRIMAVARA ANULUI 1848:LIBERALII IN DEFENSIVA
DOSAR DE CERCETARE LA M.T.C.S. - Explorarea aspectelor motivationale ale consumului de alcool la studentii din Hasdeu
Migratia externa a fortei de munca - Proiect de cercetare Asistenta Sociala
Politici sociale in sec. XX
Tipuri de grupuri utilizate in asistenta sociala



loading...