Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» Izvoarele si proba raporturilor juridice civile concrete


Izvoarele si proba raporturilor juridice civile concrete




Izvoarele si proba raporturilor juridice civile concrete

Sectiunea 1 – Izvoarele raportului juridic civil concret




# 1. Notiuni introductive.

De principiu, norma juridica civila stabileste doar ipotetic si abstract conditiile in care se pot forma raporturile juridice civile concrete intre subiecte de drept, creand o premisa ce poate fi concretizata in masura in care un virtual raport juridic ia nastere cu adevarat. Altfel spus, pentru existenta raportului juridic civil trebuie sa fie prezente subiectele iar norma sa permita nasterea lui, la aceste componente adaugandu-se un anume element de care legea civila sa lege aparitia unui astfel de raport juridic concret. O astfel de imprejurare poate fi un fapt juridic – in sens larg -, practic faptele juridice civile fiind izvoarele oricarui raport juridic concret.

Putem spune ca norma juridica civila constituie premisa necesara existentei oricarui raport juridic civil in timp ce un astfel de raport concret particularizeaza tiparul reprezentat de raportul juridic civil abstract, particularitate care se afla in stransa legatura cu izvorul care genereaza situatia juridica determinanta dintre subiectele de drept civil. Asa fiind, nu orice imprejurare da nastere unui raport juridic civil, ci doar aceea de care legea civila leaga o asemenea consecinta. Oricum, ceea ce determina nasterea unui raport juridic civil concret este faptul social si nu norma, fapt care insa poate produce un astfel de efect doar in masura in care el este recunoscut prin reglementarea juridica.

# 2. Definitia si clasificarea raporturilor juridice civile concrete.

Prin izvor al raportului juridic civil concret se intelege o imprejurare – act sau fapt – de care legea civila leaga nasterea unui raport civil juridic concret .

a)Dupa sfera de actiune, se distinge faptul juridic in sens larg (lato sensu) si faptul juridic in sens restrans (stricto sensu).

In sens larg, prin fapt juridic se inteleg atat evenimentele, cat si actiunile omenesti savarsite cu sau fara intentia de a produce efecte juridice, efecte care totusi se produc deoarece norma juridica prevede astfel. Putem spune ca in acest sens, notiunea de fapt juridic este sinonima cu cea de izvor al aportului juridic civil concret.

In sens restrans, prin fapt juridic intelegem numai faptele omenesti savarsite fara intentia de produce efecte juridice – si care produc totusi in puterea legii – precum si faptele naturale, denumite si evenimente.

b)Dupa legatura lor cu vointa umana, izvoarele raportului juridic civil concret se impart in actiuni omenesti si fapte naturale (evenimente).

b.1)Actiunile omenesti sunt fapte comisive sau omisive ale omului savarsite cu sau fara intentia de a produce efecte juridice civile, constand in nasterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile concrete.

Aceste actiuni, la randul lor, se subclasifica, distingandu-se actiunile savarsite fara intentia de a produce efecte juridice si care cuprind acele fapte in legatura cu care vointa omului se manifesta doar in sensul de a savarsi fapta respectiva, fara a fi avut in vedere efectul juridic produs. Aceste fapte sunt faptele juridice civile in sens restrans, ele putand - fi la randul lor - licite sau ilicite.

Pe de alta parte, intalnim actiunile omenesti savarsite cu intentia de a produce efecte juridice si care cuprind toate celelalte actiuni, respectiv acele manifestari de vointa savarsite in scopul generarii, modificarii sau stingerii unor raporturi juridice civile concrete. Acestea sunt actele juridice civile.

b.2)Faptele naturale sunt acele imprejurari care se produc independent de vointa omului si de care norma juridica civila leaga anumite consecinte juridice, constand in nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete.

c)In functie de structura lor, izvoarele raportului juridic civil concret pot fi simple sau complexe, iar in functie de efectele pe care le produc pot fi distinse izvoarele de drepturi patrimoniale de cele de drepturi nepatrimoniale.

Caiet de seminar 5

Izvor al raportului juridic civil = fapt juridic in sens larg.

Izvoarele raportului juridic civil sunt:

- evenimentele + actiunile omenesti sau

faptele juridice in sens restrans + actele juridice.

Evenimente (fapte naturale): nastere omului determina aparitia unui nou

subiect de drept; decesul unei persoane are ca efect incetarea capacitatii juridice civile a subiectului de drept civil respectiv; implinirea varstei majoratului determina dobandirea capacitatii de exercitiu etc.

Actiuni omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridice, efecte care se produc datorita faptului ca legea leaga de aceste actiuni nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.

Actiuni omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridic licite:

-gestiunea intereselor altei persoane – este o operatie ce consta in aceea ca o persoana intervine, prin fapta sa voluntara si unilaterala, si savarseste acte materiale sau juridice in interesul altei persoane, fara a fi primit mandat din partea acesteia din urma (art. 987 Cod civil) . Persoana care intervine se numeste gerant iar persoana pentru care se actioneaza se numeste gerat. Exemplul clasic il reprezinta cel al proprietarului unui apartament situat intr-un imobil cu mai multe locuinte, care este plecat pentru o perioada mai lunga de timp si la un moment dat se sparge o conducta de apa in apartamentul respectiv. Unul sau unii dintre vecini, si pentru a-si salva propriile locuinte de stricaciuni si chiar in interesul vecinului lor, sparg usa si intra in apartament pentru a repara conducta respectiva. Din acel moment se naste un raport juridic intre vecini si proprietarul apartamentului, cei dintai raspunzand pentru eventualele stricaciuni produse in timpul interventiei lor, iar cel de-al doilea fiind obligat sa suporte toate cheltuielile generate de aceasta gestiune a intereselor sale;

-plata nedatorata – reprezinta executarea de catre o persoana a unei obligatii la care nu era tinuta si pe care a facut-o fara intentia de a plati datoria altuia (art. 992-993 Cod civil). De exemplu mostenitorul gaseste in actele antecesorului sau o chitanta care atesta ca acesta ar fi contractat un imprumut si se prezinta la creditor pentru a stinge creanta. Ulterior efectuarii platii gaseste un alt act, care confirma executarea obligatiei de catre antecesorul sau. In aceste conditii mostenitorul (solvens) va fi indreptatit sa recupereze plata nedatorata din partea celui care a primit-o (accipiens);

-imbogatirea fara justa cauza – definita ca fiind faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este marit pe seama patrimoniului altei persoane , fara ca pentru aceasta sa existe un temei juridic; din acest fapt juridic se naste obligatia pentru cel care-si vede marit patrimoniul de a restitui, in limita maririi, catre cel care si-a diminuat patrimoniul prestatiile care au determinat acest dezechilibru. O conditie pentru intentarea actiunii in restituire (actiune care nu este reglementata in mod expres, fiind o creatie a practicii judecatoresti) este aceea de a exista o legatura intre sporirea patrimoniului paratului si diminuarea celui ce apartine reclamantului. Trebuie mentionat ca actiunea in restituire, intemeiata pe imbogatirea fara justa cauza, are un caracter subsidiar, reclamantul neavand la dispozitie nici un alt mijloc juridic de recuperare a prestatiilor executate. Exemplul il reprezinta cazul celui caruia I se promite incheierea unui contract de intretinere, virtualul intretinator facand investitii la imobilul ce apartine virtualului intretinut, care ii profita acestuia si care ulterior nu mai incheie actul promis. Este evident ca in patrimoniul proprietarului imobilului se reflecta o crestere de valoare datorata investitiilor efectuate la imobil (daca proprietarul doreste sa vanda pretul obtinut va fi mai mare decat cel ce putea fi negociat anterior efectuarii investitiilor) iar in patrimoniul virtualului intretinator se reflecta o scadere a valorii acestuia, corespunzatoare investitiilor efectuate si care nu au fost inlocuite cu nici o alta valoare in acest patrimoniu. Pentru ca nu se mai incheie contractul virtualul intretinator nu are nici o alta actiune la dispozitie pentru recuperarea investitiilor avansate decat pe cea intemeiata pe imbogatirea fara just temei.

Actiuni omenesti savarsite fara intentia de a produce efecte juridic ilicite:

Este vorba despre fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligatii, reglementata de art. 998-1003 Cod civil.

Potrivit art. 998 Cod civil orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara, iar potrivit art. 999 omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acelea ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa.

In afara de raspunderea pentru fapta proprie, legea instituie raspunderea unor categorii de persoane pentru fapta ilicita savarsita de o alta persoana, sau pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ori animalele aflate in paza juridica a unor subiecte de drept.

Fapta ilicita cauzatoare de prejudiciu declanseaza intotdeauna o raspundere civila delictuala al carei continut il constituie obligatia civila de reparare a prejudiciului cauzat:

-A iese pa balcon sa ude florile si din greseala loveste un ghiveci care cade si sparge parbrizul autoturismului lui B, parcat legal sub balconul lui A. Se naste raportul juridic in temeiul caruia A este obligat sa suporte contravaloarea prejudiciului cauzat lui B. Atentie: A nu a intentionat sa genereze un astfel de raport juridic, care s-a nascut deoarece norma prevede obligativitatea repararii prejudiciului cauzat de fapta omului.

-A, copil de 12 ani, jucandu-se in fata blocului, arunca mingea si sparge parbrizul autoturismului lui B. Tatal si mama lui A vor fi obligati sa-i plateasca lui B contravaloarea prejudiciului cauzat (parbriz + costul manoperei de inlocuire).

-A, conducator auto al SC XXX SRL, conducand autoturismul societatii comerciale, in timpul programului si in exercitarea sarcinilor atribuite, produce un accident in urma caruia este distrus autoturismul lui B. Obligatia de acoperire a prejudiciului se naste atat in sarcina lui A, cat si in sarcina societatii comerciale SC XXX SRL.

-A, in varsta de 10 ani, jucandu-se in timpul orei, distruge ghiozdanul colegului sau de banca, in anumite limite vor fi obligati la repararea prejudiciului, atat profesorul care avea ora in perioada respectiva, cat si parintii lui A.

-un perete al imobilului ce-i apartine lui A se prabuseste peste autoturismul lui B, strivindu-l. A, in calitatea sa de proprietar, va fi obligat sa suporte contravaloarea reparatiilor necesare pentru punerea autoturismului in stare de functionare.

-cainele lui A distruge un strat cu flori de mare valoare din curtea lui B. A va fi obligat sa suporte contravaloarea florilor distruse de cainele sau.

Actiunile omenesti savarsite cu intentia de a produce efecte juridice = acte juridice.

A incheie un contract de vanzare cumparare cu B deoarece doreste sa obtina bunul respectiv, ce-i apartine lui B si pe care acesta il instraineaza. Este vorba deci de dorinta partii de a genera un raport juridic civil, aceasta fiind diferenta esentiala intre acest tip de actiuni omenesti si cele analizate anterior. La incheierea fiecarui act juridic partea doreste sa dea nastere, sa modifice sau sa stinga un raport juridic civil concret, astfel incat acest efect se si produce.

Sectiunea 2 – Proba raportului juridic civil concret.

# 1. Notiuni generale.

Prin proba se intelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si, prin aceasta, a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile.

Sub aspect terminologic, termenul este folosit in trei sensuri diferite: intr-un prim sens termenul de proba este sinonim cu cel de dovada; intr-un al doilea sens este vorba de operatiunea de prezentare, in fata justitiei, a mijloacelor de proba iar intr-o ultima varianta termenul este folosit pentru a se desemna rezultatul obtinut prin folosirea mijloacelor de dovada.

Sub aspectul conditiilor admisibilitatii probelor precum si al reglementarii mijloacelor de dovada cum ar fi inscrisurile, marturia, marturisirea si prezumtiile sediul materiei se regaseste in Codul civil si in Codul comercial, in timp ce modalitatea administrarii probelor precum si reglementarea expertizei, a probelor materiale si a cercetarii la fata locului, pot fi gasite in Codul de procedura civila.

Probele au o importanta vitala, procesul civil fiind o lupta a probelor partilor deoarece, in fond, un drept nedovedit este inexistent, oricine pretinde un drept civil subiectiv trebuind sa faca dovada existentei lui. Nu trebuie inteles insa ca probe dreptului civil subiectiv s-ar confunda cu insusi dreptul, fiind vorba totusi de notiuni distincte. In fond, dreptul civil subiectiv exista, iar obligatia corelativa poate fi executata de buna voie de catre cel caruia ii incumba, fiind irelevant daca dreptul poate fi probat sau nu deoarece in masura in care debitorul este de buna credinta el recunoaste obligatia pe care si-a asumat-o.

In situatia in care se impune totusi dovada dreptului civil subiectiv, elementul care trebuie dovedit de catre cel care il invoca reprezinta obiectul probei, acest obiect cuprinzand faptele juridice din care rezulta drepturile si obligatiile ce compun continutul raportului juridic civil concret. Altfel spus acest obiect al probei consta in acele imprejurari (evenimente sau actiuni) care au generat, au modificat ori au stins drepturi civile subiective.

Pot fi sesizate insa anumite particularitati, respectiv unele situatii speciale ce pot sa apara in legatura cu obiectul probei. Astfel, :

-norma de drept nu constituie obiect al probei, judecatorul fiind prezumat a cunoaste legea; singura exceptie o reprezinta legea straina invocata in fata instantei romane, al carei continut se stabileste prin atestari obtinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau intr-un alt mod adecvat, in aceasta varianta partea care invoca o astfel de lege putand fi obligata sa faca dovada continutului ei (art. 7 din Legea nr. 105/1992);

-faptele negative generale nu pot forma obiect al probei, in schimb un fapt negativ determinat poate fi invocat, el dovedindu-se prin probarea faptului pozitiv contrar;

-faptele notorii se dovedesc prin probarea notorietatii;

-faptele necontestate nu necesita, in principiu, probarea lor;

-aspectele cunoscute personal de judecator, din alte imprejurari decat acelea ale dosarului, formeaza obiect al probatiunii judiciare.

Sarcina probei reprezinta indatorirea de a face dovada actului sau a faptului juridic din care decurge dreptul pretins, fiind reglementata de art. 1169 Cod civil astfel: cel ce face o propunere inaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca. De regula, cel ce face primul o asemenea propunere este reclamantul, prin actiunea cu care a sesizat instanta, astfel incat lui ii revine, in primul rand, sarcina probei.

In masura in care reclamantul si-a dovedit pretentiile, vine randul paratului sa actioneze, in sensul combaterii acestor pretentii, situatie in care sarcina probei trece asupra lui. Nu este mai putin adevarat ca paratul poate ridica el insusi pretentii, pe calea actiunii reconventionale, fiind evident ca in acest caz ii revine sarcina probei, pentru dovedirea acestora. Nu in ultimul rand, paratul trebuie sa iasa din pasivitate in cazul in care invoca exceptii in apararea sa.

Este evident ca sarcina probei revine de-a lungul procesului atat reclamantului cat si paratului. Asa fiind, judecatorul trebuie sa staruie pentru a descoperi adevarul si pentru a preveni orice greseala in cunoasterea faptelor, potrivit dispozitiilor art. 130 alin. 2 Cod procedura civila. In acelasi timp insa, judecatorul va opri acest duel al probelor in masura in care va aprecia ca au fost administrate suficiente probe pentru dovedirea pretentiilor partilor din proces.

Pentru a fi incuviintate de instanta, probele trebuie sa indeplineasca, cumulativ, urmatoarele conditii: sa nu fie oprite de lege, sa fie verosimile, sa fie utile, sa fie pertinente si sa fie concludente.

Referitor la conventiile pe care partile le pot incheia asupra probelor, ele pot avea ca obiect sarcina probei, obiectul probei, admisibilitatea acesteia, puterea doveditoare a probei si administrarea dovezii. Cum in realitate normele care stabilesc aceste aspecte au, in majoritatea cazurilor, un caracter imperativ, ce nu poate fi atins de vointa partilor, destul de rar vor fi intalnite in practica astfel de conventii.

CAIET DE SEMINAR 6

In Codul civil se regasesc reglementari in aceasta materie in art. 1169 – 1206. Proba juramantului, prevazuta de art. 1170 Cod civil, a fost inlaturata prin prevederile Decretului nr. 205/1950.

Codul de procedura civila reglementeaza cele trei mijloace de proba precum si administrarea acestora in art. 167– 225 si 235 –241.

Raportul juridic, in majoritatea cazurilor, exista indiferent de faptul ca el poate fi probat sau nu, si atata vreme cat dreptul nu este contestat iar obligatia este executata de buna voie nici nu apare necesitatea dovedirii acestuia. O astfel de necesitate apare in masura in care fie titularul dreptului solicita executarea unei obligatii intr-o modalitate cu care debitorul nu este de acord, fie debitorul nu recunoaste intinderea dreptului subiectului activ. Intr-o astfel de situatie, instanta va fi cea chemata sa solutioneze acest litigiu, ori judecatorul nu se poate pronunta decat in masura in care poate sa cerceteze in mod exact modul in care raportul juridic s-a nascut, vointa partilor in momentul respectiv si efectele pe care acestea le-au avut in vedere.

Sarcina si obiectul probei:

A ii da cu titlu de imprumut lui B o suma de bani, la 25 ianuarie 2000, urmand ca B sa restituie imprumutul la 1 iunie 2000. In cazul in care B nu isi executa obligatia, A va sesiza instanta in vederea obtinerii unui titlu executoriu. A va trebui sa dovedeasca in fata judecatorului incheierea contractului de imprumut, predarea banilor si suma in sine, precum si data la care obligatia trebuia stinsa. Daca A va reusi sa faca dovada pretentiilor sale, B va trebui sa se apare, invocand de exemplu restituirea sumei, prescriptia dreptului la actiune, transformarea obligatiei prin novatie, si oricare dintre aceste fapte juridice vor trebui dovedite pentru a fi retinute ca producand efecte, de catre judecator.

In masura in care B va invoca nulitatea actului de imprumut – de exemplu pentru lipsa consimtamantului – el va putea formula o actiune reconventionala, urmand sa faca dovada propriilor afirmatii.

Administrarea probelor trebuie limitata intr-o masura care sa permita clarificarea situatiei de fapt si de drept fara a incarca dosarul in mod nejustificat. Astfel, de exemplu, daca au fost audiati doi martori care au declarat ca au vazut cand ghiveciul cu flori a cazut, din balconul lui A, spargand parbrizul autoturismului lui B, nu se mai impune audierea altor martori, care sa relateze acelasi lucru.

Nu se poate dovedi ca A nu a fost niciodata intr-o anumita localitate (fapt negativ general sau nedefinit) dar se poate dovedi ca A nu a fost in data de 1 martie 2001 la Galati, dovedindu-se ca a fost, in aceeasi data, la Oradea.

Un fapt necontestat este un fapt recunoscut de parat; de exemplu, B recunoaste ca a primit, cu titlu de imprumut, o anumita suma de la A, dar nu a restituit-o pentru ca nu a avut bani. In aceasta varianta nu se mai impune administrarea de probe pentru a se dovedi existenta imprumutului si cuantumul creantei.

In masura in care judecatorul cunoaste in mod direct anumite fapte care sunt esentiale la dezlegarea pricinii, el va renunta la calitatea de judecator al cauzei si va relata, in calitate de martor, aceste aspecte cunoscute. Oricum, hotararea sa trebuie sa se bazeze exclusiv pe probe administrate in instanta, cu respectarea principiului oralitatii si contradictorialitatii.

Un exemplu in care proba este oprita de lege este cel al interogatoriului in caz de divort, deoarece potrivit art. 612 alin. ultim din Codul de procedura civila interogatorul si juramantul nu pot fi cerute pentru dovedirea motivelor de despartenie.

Proba trebuie sa fie verosimila in sensul ca ea nu trebuie sa tinda la dovedirea unor fapte incredibile. Se va respinge proba prin care s-ar solicita sa se dovedeasca faptul ca un om a urcat pe raza soarelui, dar verosimilitatea va fi incontestabil analizata in functie de anumite rezultate obtinute de dezvoltarea tehnicii si tehnologiei si care permit administrarea unor probe imposibil de imaginat in urma cu cativa ani.

Proba este utila atunci cand prin administrarea ei se tinde la dovedirea unor fapte contestate (daca, de exemplu, paratul nu recunoaste la interogatoriu nici una din pretentiile formulate de reclamant; daca pe o parte din acestea le recunoaste si pe o parte le contesta, nu se va mai impune administrarea de probe pentru dovedirea faptelor recunoscute, ci doar pentru dovedirea celor contestate).

Proba este pertinenta daca are legatura cu cauza si este concludenta daca permite rezolvarea acesteia; orice proba concludenta este si pertinenta, dar nu orice proba pertinenta este si concludenta.

Se poate afirma ca probele au importanta lor, care poate fi analizata sub mai multe aspecte. In mod incontestabil probele judiciare au o legatura indisolubila cu temeinicia si legalitatea hotararii pronuntara intr-o anumita cauza. Temeinicia unei astfel de hotarari se bazeaza pe probele administrate care trebuie sa fie suficiente pentru a permite judecatorului sa-si formeze o convingere. Se intampla, de multe ori, ca instantele de apel sau de recurs sa constate ca netemeinicia hotararilor judecatoresti cenzurate are la baza o insuficienta administrate a probelor sau o gresita apreciere a acestora.

Varianta ideala o reflecta prezentarea unui material probator suficient de vast, care sa permita stabilirea unor date reale, obiective si suficiente, pentru lamurirea situatiei de fapt, intotdeauna instanta fiind obligata sa urmareasca respectarea principiilor procesului civil - legalitatea, aflarea adevarului, continuitatea, nemijlocirea, publicitatea, contradictorialitatea - si sa nu uite niciodata de continutul principiului rolului activ al judecatorului, principiu care uneori este formulat expres iar alteori se deduce din spiritul normelor procedurale, dar care este imposibil de inlaturat deoarece el determina aflarea adevarului despre un raport juridic civil si efectele acestuia, punct final al oricarui proces.

Pe de alta parte, o importanta deosebita o prezinta probele si pentru alte stiinte decat aceea a dreptului, in special atunci cand este vorba de cercetari istorice. Se poate imagina o paralela intre un judecator si un istoric, ambii cautand urma lasate de fapte, lucruri si fiinte din trecut, pentru a reconstitui o perioada si a stabili adevarul in cauza cercetata.

Nu in ultimul rand un sistem probator bine pus la punct permite pronuntarea unor hotarari conforme cu realitatea, acestora recunoscandu-li-se un rol educativ, in mod indubitabil continutul acestora reflectandu-se in constiinta subiectelor de drept.

* * *

Izvoarele cele mai indepartate care fac amintire despre probe dateaza cu mult inaintea erei noastre, un astfel de exemplu reprezentandu-l legea asiriana, care cunoaste doua sisteme de probe: probele legale si probele materiale.

In mod indiscutabil, cele mai bine conservate si pastrate sunt datele ce provin din dreptul roman, probele cunoscute in aceasta perioada fiind in principal actele si martorii, iar in unele situatii chiar si prezumtiile. Specific acestei perioade este si faptul ca nu erau cristalizate reguli cu privire la valoarea mijloacelor de proba, ele fiind clasificate in functie de criterii destul de subiective.

In dreptul feudal existau ordaliile, care constau in proba cu fierul rosu, caldarea cu apa fiarta, duelul judiciar, judecata lui Dumnezeu, proba cu martori, actele scrise si blestemul.[5]

Ulterior, normele de procedura cuprinse in cutume au fost unificate, regasindu-se in norme ce au dobandit, din ce in ce mai mult, un caracter tehnic. Concomitent, in doctrina au aparut lucrari de specialitate, majoritatea tarilor europene cunoscand sistemul probator in secolul al XVIII-lea. De asemenea, reprezinta o trasatura comuna faptul ca aceste norme s-au regasit in Codul civil si Codul de procedura civila al fiecaruia dintre sistemele de drept national, fiind elocvent in acest sens faptul ca sarcina probei si admisibilitatea diferitelor mijloace de proba sunt cuprinse de Codul civil francez, in timp ce Codul de procedura civila reglementeaza expertiza, ancheta si interogatoriul. Aceeasi este situatia in legislatia italiana care reglementeaza probele prin normele Codului civil, Codului de procedura civila si Codului comercial, recunoscandu-se dreptul judecatorului de a aprecia probele ce au fost stranse de un alt magistrat.

O situatia speciala o reprezinta legislatia engleza, deoarece probele sunt tratate in cuprinsul legilor de aplicare a drepturilor de fond si se disting anumite trasaturi specifice tipurilor de judecata care pot fi: prin judecator, prin judecator si juriu obisnuit, prin judecator si juriu special, prin judecator si expert sau prin arbitri si expert. De asemenea, o alta trasatura specifica sistemului de common-law o reprezinta faptul ca martori pot fi chiar si partile din proces.

In legislatia SUA probele sunt reglementate de o lege speciala, denumita „Law of Evidence”, judecata facandu-se cu ajutorul juriului.

In sistemul nostru de drept, reglementari mai vechi au recunoscut sistemul probelor legale, mijloacele de dovada fiind limitate, expres reglementate si ierarhizate potrivit legii, avand o valoare prestabilita. In acest sistem judecatorul avea sarcina sa constate daca exista proba prevazuta de lege si in cazul unui raspuns afirmativ sa-i acorde acesteia puterea atribuita de norma.

# 2. Clasificarea probelor

Pentru clasificarea probelor se au in vedere mai multe criterii.

A. Dupa izvorul de la care provin:

1.Probe personale si probe materiale. Probele personale sunt cele percepute de cel care le reda instantei, verbal sau in scris, pe cand cele materiale sunt obiectele ,care prin insusirile lor, locul in care se afla sau urmele lasate pot furniza informatii valoroase pentru solutionarea litigiului.

2.Probe nemijlocite sunt acelea luate din prima sursa (interogatoriul sau cercetarea la fata locului), in timp ce probele mediate sunt cele care ajung la cunostinta judecatorului printr-un factor intermediar (declaratiile martorului, care relateaza aspecte cunoscute de la o alta persoana).

3.Probele preconstituite, care sunt intocmite anterior aparitiei litigiului si probe create dupa aparitia litigiului (declaratie de martor, marturisire).

B. Dupa legatura cu faptul care urmeaza a fi probat:

1.Probe directe, care permit stabilirea faptului generator, modificator sau extinctiv de drepturi singure, fara a fi necesar concursul altor probe.

2.Probe indirecte, care permit stabilirea izvorului raportului juridic printr-un fapt probator, intermediar, vecin si conex, fiind necesar in acest caz sa se recurga la un rationament deductiv sau inductiv.

C. Dupa forma de exprimare pot fi deosebite probele verbale de cele scrise si de cele materiale.

D. Dupa cum probele sunt administrate in fata instantei sau in afara acesteia se deosebesc probele judiciare de cele extrajudiciare. Probele judiciare dintr-un proces pot fi utilizate intr-un alt proces, caz in care vor fi caracterizate ca fiind probe extrajudiciare.

Referitor la inscrisuri se cunosc mai multe clasificari ale acestor mijloace de proba, astfel:

A. Dupa cum, la intocmirea inscrisului, s-a avut in vedere sau nu folosirea acestuia ca mijloc de proba, distingem inscrisurile preconstituite de cele nepreconstituite.

Inscrisurile preconstituite pot fi impartite, la randul lor, in inscrisuri originare – cele intocmite de organul instrumentator, competent sau de catre parti, cu scopul constatarii incheierii, modificarii sau stingerii unui raport juridic civil -, inscrisuri recognitive – care au scopul de a recunoaste existenta inscrisului originar, pierdut sau distrus, pe care-l inlocuiesc – si inscrisurile confirmative, care permit producerea de efecte juridice de catre un act anulabil, existenta lor fiind strict determinata de intentia subiectului de drept protejat de norma incalcata la incheierea actului, de a acoperi viciul respectiv.





B. Inscrisuri a caror putere doveditoare este prevazuta de lege si inscrisuri a caror putere doveditoare este lasata la aprecierea judecatorului.

C. Dupa subiectul de la care emana inscrisurile acestea pot fi oficiale sau neoficiale.

D. Inscrisuri autentice si inscrisuri sub semnatura privata.

# 3. Mijloacele de proba

3.1 Inscrisurile

Definim inscrisurile ca fiind declaratii despre un act sau fapt juridic facute de parti sau de terti in forma scrisa cu mana sau prin dactilografiere ori imprimare, cu orice litere sau sistem de scris, pe hartie sau pe orice alt material.[6]

De cele mai multe ori inscrisurile sunt preconstituite, adica redactate inainte de nasterea oricarui litigiu, tocmai in scopul de a fi intrebuintate, la nevoie, ca mijloace de proba (inscrisurile autentice, inscrisurile sub semnatura privata, chitante, facturi, rabojuri[7]). Inscrisurile pot fi evident si nepreconstituite, la intocmirea acestora neurmarindu-se scopul de a fi folosite ca mijloc de dovada (cartile, hartiile casnice, scrisorile).

3.1.1.Inscrisul autentic.

Potrivit art. 1171 Cod civil inscrisul autentic este acela care a fost realizat cu solemnitatile cerute de lege, de un functionar public care are dreptul de a functiona in locul unde actul s-a facut. Aceste inscrisuri sunt instrumente probatorii cu o valoare semnificativa deoarece cuprind manifestari de vointa ale partilor facute inainte de ivirea litigiului, cu intentia de a servi ca mijloc de dovada in viitor. Se poate spune ca inscrisurile autentice – ca probe extrajudiciare – constituie cea mai importanta categorie a inscrisurilor preconstituite, deoarece fac dovada deplina pana la inscrierea in fals, ele fiind cele mai puternice mijloace de proba.[8]

Din definitia data inscrisurilor autentice de art. 1171 Cod civil se desprind mai multe conditii impuse de legiuitor pentru validitatea inscrisului autentic: actul sa fie intocmit de catre un functionar public; functionarul public sa aiba calitatea de a intocmi actul si sa fie capabil pentru aceasta operatiune (sub rezerva aplicarii maximei error comunis facit jus); functionarul public sa fie competent pentru a incheia inscrisul, atat sub aspectul competentei materiale cat si a cele teritoriale, precum si faptul ca inscrisul trebuie sa fie intocmit cu formalitatile cerute de lege, sub sanctiunea nulitatii.

Principalele categorii de acte autentice sunt: inscrisurile autentice notariale (cele intocmite de notarul public sau cele redactate de parti si doar autentificate de acesta); hotararile organelor jurisdictionale; actele de stare civila; inscrisurile elaborate de reprezentantele diplomatice ale Romaniei. Legea speciala este cea care stabileste ca actul intocmit de un anumit functionar are sau nu valoarea unui inscris autentic.

Intocmirea sub forma autentica a inscrisurilor poate fi ceruta de lege sau poate fi decisa de vointa partilor.

Redactarea actelor juridice civile sub forma actului autentic prezinta pentru parti avantaje deosebite, datorita trasaturilor care le caracterizeaza, astfel:

- inscrisul autentic se bucura de prezumtia de autenticitate care il scuteste pe titular de orice alta dovada, proba contrara fiind solicitata celui care contesta actul; in masura in care inscrisul are infatisarea unuia autentic prin forma si aparenta sa exterioara, el se bucura de prezumtia de autenticitate, in sensul ca emana cu adevarat de la cei care figureaza ca semnatari;

- inscrisurile autentice fac dovada pana la inscrierea in fals in ceea ce priveste constatarile personale ale functionarului instrumentator;

- actul face deplina dovada, pana la inscrierea in fals, si in ceea ce priveste semnaturile partilor si a agentului instrumentator, precum si sub aspectul datei intocmirii actului;

- inscrisurile autentice care constata obligatii – ajunse la scadenta – pot fi puse in executare, fiind necesara doar investirea cu forma executorie, altminteri nemaimpunandu-se interventia instantei.

Puterea doveditoare a inscrisului autentic rezulta din faptul ca a fost intocmit si autentificat sau cel putin primit si autentificat de un functionar public competent a instrumenta actul respectiv, ce functioneaza in locul in care actul a fost intocmit, si in limita propriilor atributii.

Inscrisul autentic se bucura de o prezumtie de autenticitate in sensul ca emana cu adevarat de la cei care figureaza ca semnatari, atunci cand prin forma si aparenta sa exterioara se prezinta ca un inscris autentic intocmit potrivit dispozitiilor legale (aparenta exterioara este redata de semnatura functionarului public, sigiliul autoritatii, numarul de inregistrare etc.). Daca, dimpotriva, inscrisul prezinta nerelegularitati – vicii materiale sau formale care evidentiaza de la prima vedere falsitatea sa – nu numai ca acesta nu poate constitui temeiul prezumtiei de autenticitate, dar instanta il va putea inlatura fara a mai recurge la procedura inscrierii in fals.

Principalul efect al prezumtiei de autenticitate de care se bucura inscrisul autentic este cel al inversarii sarcinii probei, aceasta trecand de la partea care invoca actul la cea care contesta sinceritatea si autenticitatea acestuia. Persoana care invoca inscrisul autentic nu mai trebuie sa faca nici o dovada, sarcina de a dovedi falsitatea actului revenind partii contestatoare, care va fi obligata sa apeleze la procedura inscrierii in fals.

I. Puterea doveditoare a mentiunilor referitoare la constatarile personale ale functionarului public instrumentator.

Mentiunile cuprinse in inscrisul autentic cu privire la faptele materiale savarsite de insusi functionarul public si cele privind faptele materiale petrecute in fata sa si constatate prin propriile sale simturi in cadrul atributiilor ce-i revin, potrivit legii, se bucura de deplina putere doveditoare, ele neputand fi combatute decat prin procedura speciala a inscrierii in fals.

Sunt cuprinse in aceasta categorie: semnatura partilor si a altor participanti, semnatura functionarului instrumentator, mentiunile privind prezenta partilor si constatarea identitatii lor, data si locul incheierii inscrisului, declaratia partilor ca afirmatiile cuprinse in inscris exprima vointa lor, precum si mentiunile referitoare la alte fapte materiale constatate personal de functionarul instrumentator, cu conditia ca acestea sa intre in atributiile sale de serviciu.

Aceste toate mentiuni fac aceeasi dovada si fata de terti care nu le vor putea combate decat tot prin inscrierea in fals, deoarece caracterul de autenticitate este indivizibil.

Nu trebuie inteles ca autentificarea unui inscris ar face imposibila anularea acestuia pentru motive de incapacitate a partilor sau pentru vicierea consimtamantului sau constatarea caracterului simulat al actului deoarece functionarul nu are nici obligatia si nici posibilitatea de a controla vointa partilor sub aceste aspecte.

In masura in care mentiunile cuprinse in actul autentic depasesc atributiile conferite de lege functionarului public instrumentator, actul va avea doar valoarea unei simple marturii.

II. Puterea doveditoare a declaratiilor si mentiunilor partilor cuprinse in inscrisul autentic.

Spre deosebire de forta probanta conferita mentiunilor referitoare la constatarile personale ale agentului instrumentator, puterea doveditoare a declaratiilor partilor cuprinse in inscrisul autentic, cunoaste o valoare limitata, respectiv pana la proba contrara deoarece este vorba de mentiuni care nu pot fi verificate pentru a se stabili daca ele exprima vointa libera si neviciata a partilor si nici macar daca ele corespund sau nu realitatii.

In ceea ce priveste pe functionarul public instrumentator, acesta atesta un fapt, si anume ca partile au declarat in fata sa ca cele cuprinse in inscris exprima vointa lor, iar aceasta atestare face dovada pana la inscrierea in fals, dar realitatea afirmatiilor in sine nu poate avea o putere doveditoare mai mare decat aceea corespunzatoare mentiunilor facute sub semnatura partilor respectiv pana la proba contrara.

Dorind sa concluzionam, putem spune ca mentiunile trecute de parti intr-un inscris autentic pot fi grupate in trei categorii si anume:

- declaratiile partilor referitoare la obiectul insusi al faptului juridic civil pe care inscrisul il constata privind drepturile si obligatiile lor;

- enuntarile partilor care nu se refera la obiectul principal al actului juridic pe care inscrisul il constata, dar care au legatura cu obiectul respectiv;

- afirmatiile partilor cu privire la fapte straine de obiectul actului juridic civil, in vederea constatarii caruia s-a intocmit inscrisul.

Declaratiile din primele doua categorii au putere doveditoare pana la proba contrara, iar in ceea ce priveste mentiunile din cea de-a treia categorie, acestea nu constituie decat un inceput de dovada scrisa, care va trebui completat prin alte probe. Stabilirea faptului daca afirmatiile partilor au sau nu legatura cu raportul juridic pentru constatarea caruia s-a intocmit inscrisul, cade in sarcina instantei, care este chemata sa aprecieze in fiecare caz concret in parte.

III. Valoarea probatorie a inscrisului nul ca inscris autentic.

Dispozitiile art. 1172 Cod civil prevad ca actul care nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau necapacitatii functionarului, sau din lipsa de forme, este valabil ca scriptura sub semnatura privata, daca s-a iscalit de partile contractante.

Se poate spune ca inscrisul este nul ca inscris autentic in masura in care actul nu reuneste conditiile prevazute de lege pentru a fi autentic: daca s-a incalcat competenta sau capacitatea functionarului ori daca nu au fost respectate cerintele de forma prevazute prin norme cu caracter imperativ. Este evident ca lipsa uneia sau a mai multora din conditiile esentiale lipseste inscrisul de forta sa probanta specifica, consecintele fiind mai mult sau mai putin semnificative, raportat la conditia impusa de legiuitor privind necesitatea formei autentice ad validitatem sau ad probationem.

In cazurile in care forma inscrisului autentic este ceruta de legiuitor in mod imperativ, ca o conditie obligatorie pentru valabilitatea actului juridic civil, in masura in care inscrisul va fi nul ca inscris autentic, intregul act juridic civil va fi lovit de aceasta sanctiune.

Daca partile au convenit si au imbracat actul juridic in forma actului autentic, numai pentru a-si asigura o dovada mai sigura, nulitatea inscrisului sub acest aspect nu va influenta valabilitatea actului juridic in sine si nici valabilitatea inscrisului privit ca un inscris sub semnatura privata si avand data certa.

3.1.2.Inscrisurile sub semnatura privata

Inscrisul sub semnatura privata este acel inscris care este semnate de cel ori de cei de la care provin, singura conditie cu caracter general pentru valabilitatea unui astfel de act reprezentand-o semnatura autorului sau autorilor.

Semnatura trebuie sa fie executata de mana autorului, ceea ce insemna ca numele dactilografiat, litografiat, executat prin parafa sau punere de deget nu indeplinesc aceasta conditie. Cerinta semnaturii nu este sinonima cu mentionarea numelui partii, fiind vorba despre semnatura obisnuita a acestuia. Nu este mai putin adevarat ca aceasta semnatura trebuie asezata intr-un asemenea mod in cuprinsul actului, incat sa rezulte cu usurinta ca autorul ei isi insuseste in intregime acest continut.

Actul in sine poate sa fie insa dactilografiat, litografiat sau imprimat, fiind considerate ca acte sub semnatura privata chitantele, politele de asigurare, contractele tipizate, in toate aceste variante insa semnatura fiind olografa.

Inscrisurile pot fi redactate in limba romana sau intr-o alta limba, admitandu-se chiar folosirea unui limbaj conventional, folosit de parti, cu conditia ca acesta sa fie accesibil tuturor partilor care au semnat actul.

Atunci cand in cuprinsul inscrisului se fac adaugiri sau inlaturari de cuvinte ce determina schimbarea continutului acestuia toate aceste modificari trebuie sa fi confirmate prin semnatura de partea sau partile de la care emana actul.

Caracteristicile inscrisului sub semnatura privata sunt urmatoarele:

- inscrisul sub semnatura privata, recunoscut de cel caruia i se opune sau considerat de norma ca fiind recunoscut, este asimilat sub aspectul valorii probante inscrisului autentic, cu mentiunea ca efectul se produce atat fata de partile semnatare cat si fata de mostenitorii acestora;

- nu este mai putin adevarat ca partea careia i se opune actul are posibilitatea de a contesta continutul sau semnatura, iar mostenitorii au o pozitie si mai favorabila, fiind suficient sa declare ca nu cunosc scrierea sau semnatura antecesorului lor; intr-o astfel de varianta se va proceda la verificarea de scripte sau se va declansa procedura falsului pentru a se stabili autenticitatea scrisului, respectiv a semnaturii contestate;

- inscrisul sub semnatura privata, prin forma si conditiile lui, se bucura de o prezumtie de validitate pana la proba contrara.

Nu pot incheia acte sub semnatura privata persoanele care se afla in imposibilitatea fizica sau intelectuala a intocmi asemenea inscrisuri, respectiv cele care nu pot sau nu stiu sa scrie sau sa citeasca, nefiind in masura sa ia cunostinta de cuprinsul actului si nu sunt in masura sa verifice conformitatea cuprinsului acestuia cu declaratia lor de vointa. Pe de alta parte, persoanele care datorita unor infirmitati sau unor boli nu pot sa scrie sau nu pot sa citeasca se vor afla, de asemenea, in incapacitatea de a semna astfel de acte. In toate aceste cazuri, chiar pentru dovedirea actului juridic, se impune redactarea inscrisului in forma autentica.

Referitor la data inscrisului sub semnatura privata, legislatia in materie civila nu impune in mod expres obligativitatea mentionarii acesteia desi este vorba de un element care prezinta importanta in anumite situatii (de exemplu stabilirea capacitatii partii in momentul incheierii actului).

Indicarea datei in inscrisuri sub semnatura privata, avand caracterul unei mentiuni a partilor, nu poate sa aiba alta putere probanta decat cea pe care o au celelalte mentiuni din inscris. In vederea ocrotirii intereselor tertilor care ar putea fi prejudiciati in cazul indicarii unei alte date in act decat cea la care s-a realizat cu adevarat acordul de vointa al partilor semnatare, legiuitorul a prevazut o regula speciala, potrivit careia data inscrisului sub semnatura privata nu este opozabila acestor terti decat din ziua in care a devenit certa, prin unul din mijloacele indicate de lege (art. 1182 Cod civil).

Intre partile contractante mentiunea datei este supusa conditiei recunoasterii sau celei a verificarii de scripte. Odata recunoscuta, intr-un fel sau altul ca valabila, ea este opozabila partilor contractante, facand dovada pana la proba contrarie. In ceea ce priveste pe terti, mentiunea datei are aceeasi putere – pana la proba contrara – ca si mentiunile ce formeaza continutul inscrisului.

Data certa se dobandeste de inscrisul sub semnatura privata prin urmatoarele mijloace:

- prin prezentarea inscrisului la o institutie de stat administrativa, judecatoreasca sau de orice alta natura, in care caz inscrisul sub semnatura privata dobandeste data certa din ziua prezentarii;

- prin inregistrarea inscrisului intr-un registru public, cum ar fi registrele instantelor judecatoresti sau registrele fiscale, in aceasta varianta data inscrierii in registru fiind data certa a inscrisului;

- prin relatarea continutului inscrisului, chiar si prescurtat – dar in mod suficient pentru identificarea acestuia – in acte intocmite de magistrati, notari sau functionari publici (hotarari judecatoresti, procese-verbale incheiate de executorii judecatoresti, inscrisuri autentice) in toate aceste variante actul sub semnatura privata avand ca data certa data inscrisului in care a fost mentionat;

- prin decesul uneia din persoanele care au semnat actul, in care caz inscrisul sub semnatura privata dobandeste data certa din ziua mortii persoanei respective;

- prin darea de data certa de catre notarul public, in temeiul art. 8 lit. f din Legea nr. 36/1995.

Din modul de redactare al art. 1182 Cod civil se deduce ca mijloacele de dobandire a datei certe sunt enumerate limitativ, neadmitandu-se alte modalitati de efectuare a acestei operatiuni.

Pe langa conditia generala – a semnaturii autorului sau autorilor -, pentru valabilitatea unor anumite inscrisuri sub semnatura privata legea impune indeplinirea unor conditii speciale:

A. Conditia pluralitatii de exemplare sau a multiplului exemplar este solicitata de art. 1179 Cod civil, potrivit caruia actele sub semnatura privata, care cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca nu s-au facut in atatea exemplare originale cat sunt parti cu interes contrar, este de ajuns un singur exemplar original pentru toate persoanele care au acelasi interes.

Fiecare exemplar trebuie sa faca mentiunea de numarul originalelor ce s-au facut.

Cu toate acestea, lipsa de mentiune ca originalele s-au facut in numar indoit, intreit si celelalte, nu poate fi opusa de acela care a executat din parte-i conventia constatata prin act.

Formalitatea multiplului exemplar a fost introdusa pentru prima data de Parlamentul din Paris printr-o decizie din 30 august 1736. Conditia este ceruta cu valoare ad probationem si numai pentru inscrisurile ce constata conventii sinalagmatice, ceea ce permite limitarea domeniului de aplicare a acestei formalitati. Legiuitorul a urmarit asezarea partilor pe o pozitie de egalitate sub aspectul dovedirii drepturilor si obligatiilor reciproce prin detinerea si infatisarea unui exemplar original al inscrisului intocmit tocmai pentru a folosi ca mijloc de dovada.

Formalitatea este solicitata doar in cazul conventiilor sinalagmatice, din care rezulta drepturi si obligatii reciproce deoarece numai in varianta in care se incheie astfel de conventii pot fi intalnite parti cu interese distincte care au nevoie de exemplare originale ale inscrisului doveditor ce s-a intocmit. Asa fiind conditia nu este necesara pentru actele unilaterale si nici pentru conventiile unilaterale care cuprind obligatii din partea doar a uneia dintre parti.

De la conditia multiplului exemplar, prevazuta de art. 1179 Cod civil, se cunosc mai multe exceptii, chiar in varianta in care este vorba de conventii sinalagmatice, cum ar fi:

-in cazurile in care, potrivit art. 1172 Cod civil, un inscris este nul ca inscris autentic, el va fi valabil ca inscris sub semnatura privata, cu singura conditie de a fi semnat de parti, fara a fi necesar sa fi fost intocmit in mai multe exemplare;

-conventiile sinalagmatice comerciale carora li se aplica dispozitiile Codului comercial nu sunt supuse conditiei pluralitatii de exemplare originale, deoarece potrivit art. 46 ele pot fi dovedite prin orice mijloc de proba, inclusiv martori si prezumtii;

-daca inscrisul sub semnatura privata este incredintat de parti spre pastrare unei terte persoane;

-conventia aditionala care completeaza sau modifica o conventie sinalagmatica anterioara, poate fi intocmita intr-un singur exemplar original, cu conditia mentionarii ei intr-o clauza de trimitere adaugata pe toate exemplarele conventiei initiale;

-inscrisul va fi de asemenea valabil indiferent de numarul de exemplare redactate daca partile il recunosc;

-in situatia in care conventia sinalagmatica s-a incheiat prin schimbul a doua inscrisuri – oferta urmata de acceptare – conditia pluralitatii de exemplare se considera a fi indeplinita daca se prezinta in instanta ambele inscrisuri, fiecare purtand semnatura expeditorului.

Trebuie mentionat faptul ca neindeplinirea cerintei multiplului exemplar poate avea consecinte doar asupra dovedirii existentei actului juridic nu si asupra valabilitatii acestuia.

O alta cerinta este prevazuta de art. 1179 alin. 2 Cod civil, in sensul ca nu este suficient ca inscrisul sa fie intocmit in mai multe exemplare, ci este necesar ca fiecare exemplar al actului sa poarte mentiunea numarului originalelor redactate. Totusi, in varianta in care lipseste aceasta mentiune, dar sunt prezentate in instanta toate exemplarele originale care trebuiau intocmite, actul va putea fi folosit ca mijloc de proba.

B. Conditia scrierii in intregime, respectiv a mentiunii bun si aprobat.

Potrivit prevederilor art. 1180 Cod civil actul sub semnatura privata prin care o parte se obliga catre alta a-i plati o suma de bani sau o catime oarecare, trebuie sa fie scris in intregul lui de acela care l-a subscris, sau cel putin acesta, inainte de a semna, sa adauge la finele actului cuvintele bun si aprobat, aratand totdeauna in litere suma sau catimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca.

Aceasta prevedere reprezinta o protectie pentru debitorul pe care il opreste sa semneze astfel de conventii in alb, fiind evident ca debitorul are cunostinta de valoarea creantei pe care si-a asumat-o. In mod evident este vorba doar de inscrisurile intocmite pentru a constata obligatii unilaterale ce au ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unor cantitati de bunuri fungibile.

Mentiunea in inscrisul sub semnatura privata a cerintei bun si aprobat este necesara daca inscrisul nu este scris de mana debitorului, in urmatoarele cazuri:

-cand o obligatie unilaterala este constatata intr-un inscris in forma aparenta de conventie sinalagmatica, dar in realitate actul este unilateral;

-cand mai multi debitori se obliga unilateral fata de un creditor, doar unul dintre acestia redactand inscrisul, iar celorlalti revenindu-le obligatia de a face mentiunea inaintea semnaturii lor;

-cand inscrisul constata angajamente unilaterale de a plati o renta, ori o suma de bani in urma incheierii unei tranzactii, sau prin care se recunoaste primirea unui depozit;

-cand angajamentul unilateral luat cu ocazia incheierii unei conventii sinalagmatice este consemnat in inscrisul intocmit pentru constatarea conventiei, deoarece in acest caz suntem in prezenta a doua acte, dintre care unul este unilateral;

-cand inscrisurile constata angajamente unilaterale accesorii, cum ari fi fidejusiunea.

Indeplinirea formalitatii nu este necesara in urmatoarele cazuri:

-cand obligatia unilaterala are ca obiect predarea unui lucru individualizat si identificat prin prestatia de a face sau de a nu face;

-cand inscrisul care constata o obligatie unilaterala de a plati o suma de bani sau de a preda o cantitate de lucruri este nul ca inscris autentic, avand valoarea unui inscris sub semnatura privata;

-in cazul inscrisurilor care constata primirea unei plati – chitante – deoarece in acest caz actul se refera la executarea obligatiei si nu la nasterea ei;

-in cazul in care obligatia unilaterala a debitorului este nedeterminata, in aceasta varianta neputand fi indicata suma sau catimea lucrurilor.

In situatia in care apar neconcordante intre cuprinsul inscrisului si mentiunea bun si aprobat, potrivit art. 1181 Cod civil, se prezuma ca obligatia s-a incheiat pentru suma cea mai mica.

Nerespectarea formalitatii scrierii in intregime a actului sub semnatura privata de cel care-l semneaza – in acest caz particular -, sau cel putin a mentiunii bun si aprobat, are drept consecinta nulitatea inscrisului care va putea fi folosit ca un inceput de dovada scrisa, cu mentiunea ca valabilitatea obligatiei insasi nu este afectata. Acceptarea inscrisului nul ca inscris sub semnatura privata – pentru neindeplinirea conditiilor cerute de art. 1179, respectiv de art. 1180 Cod civil – ca inceput de dovada scrisa prezinta avantajul ca permite judecatorului posibilitatea administrarii probei cu martori si prezumtii in vederea stabilirii adevarului obiectiv.

C. Testamentul olograf.

Potrivit art. 859 Cod civil testamentul olograf nu este valabil decat cand este scris in tot, datat si subsemnat de mana testatorului.

In acest caz nu exista nici o situatie de exceptie, neputandu-se acorda valoare de testament olograf nici unui alt act care nu indeplineste cumulativ aceste conditii.

D. Forta probanta a inscrisului sub semnatura privata.

Cu toate ca inscrisul sub semnatura privata isi justifica puterea doveditoare in semnatura partilor, el prezinta mai putine garantii cu privire la originea sa decat inscrisul autentic. Pana in momentul in care semnatura nu este recunoscuta sau nu este valorificata in justitie, nu se poate sti cu certitudine daca ea apartine sau nu celui care figureaza in inscris ca semnatar. Aceasta este cea mai importanta deosebire intre inscrisul sub semnatura privata si cel autentic, acesta din urma bucurandu-se de o prezumtie de autenticitate care rastoarna sarcina probei.

Printr-o reglementare aproape identica, art. 1177 alin. 1 Cod civil si art. 177 alin. 1 Cod procedura civila stabilesc ca acela caruia I se opune un inscris sub semnatura privata este obligat fie sa recunoasca fie sa conteste scrisul sau semnatura.

In varianta in care cel caruia i se opune un astfel de inscris nu-l tagaduieste si nu se opune folosirii acestuia in proces, va trebui sa admita proba in sine, pozitia sa fiind considerata ca o recunoastere tacita a valabilitatii actului.

In ceea ce-i priveste pe succesorii in drepturi ai aceluia de la care se pretinde ca emana inscrisul sau pe terti, acestia pot declara ca nu recunosc inscrisul sau semnatura, ei neputand fi obligati sa adopte opozitie transanta in legatura cu acest aspect.

Este suficient ca semnatura sa fie tagaduita de parte sau declarata ca necunoscuta de succesorii in drepturi ai partii pentru ca inscrisul sa fie lipsit de orice putere doveditoare, pana la verificarea autenticitatii sale si sub rezerva unei asemenea verificari. Intr-o astfel de situatie sarcina probei revine celui care doreste sa utilizeze inscrisul, el fiind obligat da dovedeasca realitatea semnaturii partii.

In oricare din situatiile analizate instanta de judecata va fi obligata sa procedeze la verificarea autenticitatii inscrisului, utilizand mijloacele prevazute de art. 178 – 179 Cod procedura civila, adica fie prin comparatia inscrisului cu semnatura si scrisul partii obtinute in fata instantei, fie prin compararea actului cu alte inscrisuri provenind de la aceeasi parte, comparatie ce se realizeaza, de regula, printr-o expertiza grafologica.

Cand partea care si-a recunoscut semnatura sau a carei semnatura a fost verificata, pretinde ca inscrisul a fost falsificat dupa semnare, in ce priveste continutul sau – prin stersaturi, adaugiri ori alte mijloace de realizare a falsului – sau cand inscrisul ar contine un fals intelectual, ea poate uza de procedura inscrierii in fals, reglementata de art. 180 – 185 Cod procedura civila.

3.1.3.Alte inscrisuri.

In afara de inscrisurile autentice si sub semnatura privata, Codul civil, Codul comercial si Codul de procedura civila se refera si la alte categorii de inscrisuri, care pot contribui la aflarea adevarului in pricinile cercetate.

1.Raboajele – sunt inscrisuri nesemnate si, potrivit legii civile, constituie un mijloc de proba intre persoanele care au obiceiul de a le utiliza, cu conditia ca ambele bucati sa contina crestaturi egale si corelative (art. 1187 Cod civil).

2.Registrele comerciale – Codul comercial reglementeaza in art. 50 – 56 proba prin astfel de registre, la acestea facand referire si prevederile art. 1183 – 1184 Cod civil. Acestea cuprind marturisirile scrise, extrajudiciare, facute de comercianti privitor la operatiunile trecute in ele. Registrele, se pastreaza de comercianti timp de 10 ani, iar in cazul in care sunt intocmite in mod regulat pot face dovada pentru fapte si chestiuni de comert atat impotriva cat si in folosul comerciantului, instanta putand sa compare fiecare registrul al partilor aflate in litigiu. In situatia in care evidenta nu este tinuta in mod regulat registrul poate face dovada impotriva comerciantului, cu mentiunea ca cealalta parte nu poate scinda continutul registrului pentru a alege doar ce ii este favorabil. In litigiile dintre un comerciant si un necomerciant, registrele fac dovada impotriva comerciantului si in folosul necomerciantului. Oricum ar fi, puterea doveditoare a registrelor comerciale este lasata la aprecierea judecatorului, care va decide valoarea probei cu mentiunea obligativitatii motivarii inlaturarii acesteia. Cele cuprinse in astfel de registre pot fi combatute prin orice mijloc de proba, inclusiv martori si prezumtii.



3.Mentiunea facuta de creditor pe titlul de creanta. Potrivit prevederilor art. 1186 alin. 2 Cod civil, orice adnotatie facuta de creditor in josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de creanta este crezuta, cu toate ca nu este subsemnata nici datata de el, cand tinde a proba liberatiunea debitorului. Mentiunile vor fi crezute pana la proba contrara, facute prin orice mijloc de proba. Trebuie retinut faptul ca norma prevede exclusiv situatia mentiunilor prin care creditorul atesta o plata care profita debitorului, nefiind reglementate mentiunile care ar ingreuna situatia acestuia.

4.Scrisorile – sunt inscrisuri semnate in mod obisnuit scrise de mana sau dactilografiate, prin care expeditorul face anumite comunicari destinatarului utilizand transmiterea prin intermediul postei sau a unei terte persoane. Sunt cuprinse in aceasta categorie, pe langa scrisorile inchise, si cartile postale si ilustratele. In actiunea de folosire in justitie a corespondentei trebuie intotdeauna sa se tina cont de caracterul confidential al acesteia.

5.Telegramele – sunt asimilate inscrisurilor sub semnatura privata, cu conditia sa fie semnate de persoana care le expediaza, cel putin in varianta originalului predat oficiului telegrafic. Este vorba de declaratii de vointa predate unui oficiu postal, sub forma scrisa, ale caror cuprins este transcris prin mijloace mecanice la oficiul de destinatie si remis destinatarului.

6.Mai pot fi utilizate ca mijloace de proba registrele si hartiile casnice – condici, caiete, carnete, foi legate impreuna sau foi volante pe care o persoana are obiceiul de a mentiona acte si fapte juridice care o intereseaza -, precum si telexurile si faxurile. De asemenea, in materie comerciala, mai pot fi utilizate ca probe titlurile de credit (cambia, cecul, biletul la ordin, ordinul de plata), cu conditia ca acestea sa indeplineasca formele cerute de lege.

CAIET DE SEMINAR 7

Problema 1.

Modelul unui act autentic: acesta este format, de regula, din doua parti – in special in cazul actelor notariale -, prima parte continand clauzele actului juridic ce reprezinta vointa partilor, iar cea de-a doua parte continand incheierea de autentificare.

ATENTIE! Nu reduceti actele autentice la actele notariale, in ciuda faptului ca acestea din urma reprezinta majoritatea actelor autentice, mai ales din sfera celor care sunt intocmite la cererea partilor. Sa nu uitam ca au acest caracter si hotararile judecatoresti si actele de stare civila, precum si orice acte carora legea speciala le confera aceasta valoare.

Contract de vanzare-cumparare

Intre AB, dom. in Copacenii de Munte, nr. 15, in calitate de vanzator, si CD, dom. in Copacenii de Vale, nr. 17, in calitate de cumparator, s-a incheiat urmatorul contract:-------- ----- ------ -------- ----- ------ ----- ----- --------------

Vanzatorul instraineaza imobilul situat in Copacenii de Munte, nr. 15, dobandit cu titlu de mostenire, in favoarea cumparatorului, in schimbul pretului de 200.000.000 lei. Imobilul este format din 5000 mp, teren inscris in CF 272-Copaceni, nr. top 672, precum si constructiile edificate, constand in casa cu 15 camere si piscina.-------- ----- ------ -------- ----- ------ ------------

Pretul a fost platit integral azi, data autentificarii actului, in mainile vanzatorului.-------- ----- ------ -------- ----- ------ ----- ----- ------

Imobilul se vinde liber de orice sarcini si vanzatorul garanteaza pe cumparator ca bunul nu este ipotecat si nu a fost scos din circuitul civil, totodata asumandu-si obligatia de garantie pentru evictiune si vicii ascunse.----- ----- ---------

Cumparatorul preia posesia imobilului azi, data autentificarii actului, de la aceeasi data suportand toate taxele si impozitele catre stat si unitatea administrativ-teritoriala.-------- ----- ------ -------- ----- ------ ----- ----- ------------

Cumparatorul declara ca este casatorit, prezentul imobil reprezentand bun comun.-------- ----- ------ -------- ----- ------ ----- ----- ---------------

Actul a fost redactat si dactilografiat azi, data autentificarii, in 4 exemplare originale, din care unul pentru vanzator, unul pentru cumparator, unul necesar inscrierii dreptului in cartea funciara si unul pentru mapa de acte autentice a notarului public instrumentator, la Biroul notarului public XYZ, cu sediul in Copaceni, nr. 215.-------- ----- ------ -------- ----- ------ ------------

Vanzator, Cumparator,

R O M A N I A

BIROUL NOTARULUI PUBLIC XYZ

Copaceni, nr. 215

INCHEIERE DE AUTENTIFICARE NR. 5

Anul 2001, luna ianuarie, ziua 7

In fata mea, XYZ, notar public, s-au prezentat:

AB, dom. in Copaceni, nr. 15, identificat cu cartea de identitate seria XH nr. 888888, eliberat de Politia Copaceni, la data 7 decembrie 1995;

CD, dom. in Copaceni, nr. 17, identificat cu cartea de identitate seria BH nr. 737373, eliberat de Politia Copaceni la data de 3 februarie 1996, care au semnat actul in fata mea si si-au dat consimtamantul la autentificarea acestuia.

In temeiul art. 58 – 65 din Legea nr. 36/1995

SE AUTENTIFICA PREZENTUL INSCRIS.

S-a taxat cu 2.500.000 lei taxa de timbru si 30.000 lei timbru judiciar si s-a incasat 1.000.000 lei taxa notariala.

NOTAR PUBLIC

Loc stampila

Deci, au putere doveditoare, pana la inscrierea in fals, mentiunile care dovedesc prezenta si identitatea partilor in fata notarului public, precum si faptul ca acestea si-au dat acordul pentru autentificare.

Asa fiind, pentru ca AB sa dovedeasca faptul ca nu a semnat actul, nu ii va fi suficient ca in fata instantei sa faca o dovada certa ca in ziua autentificarii a fost plecat la mii de kilometri distanta, ci el va trebui sa porneasca procedura inscrierii in fals.

Referitor la cuantumul pretului si la faptul ca acesta a fost achitat, cum aceste aspecte nu au fost verificate personal de catre notar, forta probanta a declaratiilor partilor si implicit a inscrisului este pana la rasturnarea prin proba contrara. Altfel spus, partile pot conveni, printr-un alt act, incheiat de exemplu in aceeasi zi ca pretul sa se achite in rate lunare, de cate 50.000.000 lei. In acest caz un inscris ce va consemna un astfel de acord va putea fi folosit ca proba impotriva celor mentionate in actul, chiar si autentic.

Rareori se intalnesc in practica cazuri ca partile sa cuprinda in inscrisul autentic declaratii care nu au nici o legatura cu acordul lor de vointa, cu atat mai mult cu cat un astfel de act este redactat de avocat sau de notar, fiind destul de dificila aparitia unor astfel de elemente.

Cel mai adesea putem intalni astfel de situatii in cazul testamentelor autentice ce cuprind si recunoasterea paternitatii unui copil astfel incat actul va avea un caracter complex, iar mentiunea privind recunoasterea paternitatii nici nu va mai putea fi revocata, ea producandu-si efecte, chiar daca dispozitiile de ultima vointa au fost ulterior modificate.

Problema 2.

Referitor la inscrisurile sub semnatura privata urmatoarele aspecte pot fi invocate:

-singura conditie generala este aceea a semnaturii partii sau partilor de la care emana, pentru valabilitatea actului nefiind necesara semnarea lui si de catre martori – terti fata de actul juridic pe care inscrisul il consemneaza;

-mentiunea bun si aprobat nu trebuie sa se regaseasca obligatoriu in aceasta formula, fiind suficienta identificarea unei mentiuni din care sa rezulte cu certitudine ca debitorul si-a asumat obligatia de plata a sumei respective, suma ce va fi scrisa in cifre si litere; Atentie! Mentiunea nu este necesara daca inscrisul a fost redactat de debitor (scris de mana acestuia);

-in cazul actelor sinalagmatice se redacteaza atatea acte originale cate parti cu interese contrare sunt; daca A si B – sot si sotie – instraineaza un imobil lui C si D – sot si sotie – vor fi redactate cel putin doua exemplare, fiind in acelasi timp suficiente, deoarece unul va fi inmanat vanzatorilor iar unul cumparatorilor.

Problema 3.

In fata instantei, partea care invoca un anumit inscris va trebui sa depuna la dosar copii ale acestuia, un exemplar pentru instanta si cate un exemplar pentru fiecare parte, el nefiind obligat sa depuna originalul decat in cazul in care partea adversa sau instanta solicita inscrisul pentru a-l vedea si a-l confrunta cu copiile depuse. Daca partea obligata de instanta sa depuna originalul nu-si executa aceasta obligatie sau refuza sa raspunda la interogatoriul ce i se ia pentru dovedirea detinerii sau existentei inscrisului, proba nu va fi avuta in vedere la solutionarea cererii. In masura in care inscrisurile sunt redactate intr-o limba straina sau intr-un alt alfabet, partea care invoca actul va fi obligata sa depuna traduceri legalizate, atat pentru uzul instantei, cat si pentru celelalte parti.

Dupa ce inscrisurile au fost depuse la instanta, cercetarea lor se face in sedinta publica, in fata completului si in contradictoriu cu toate partile din proces.

Procedura falsului este reglementata de art. 180 – 184 Cod procedura civila si se foloseste in cazul inscrisurilor autentice. Ea se declanseaza atunci cand partea careia i se opune inscrisul autentic contesta valabilitatea acestuia, fiind posibila si cand se afirma ca a fost falsificat un inscris sub semnatura privata.

Invocarea ca un inscris este fals trebuie facuta de parte personal sau de un mandatar cu procura speciala. Presedintele completului va dispune prezentarea inscrisului original in sala, ocazie cu care se va intocmi un proces - verbal care va cuprinde constatarile acestuia referitoare la starea materiala a inscrisului in sensul mentionarii existentei unor modificari sau adaugiri. Presedintele va semna inscrisul si va cere si grefierului, respectiv partilor sa-l semneze, actul fiind apoi predat grefei, spre pastrare. Aceste inscrisuri vor fi pastrate in plicuri separate si daca este nevoie se va dispune efectuarea unei expertize de specialitate. In varianta in care exista modele de comparatie se va examina continutul textului si modul in care partea careia i se opune actul compune si scrie un text care, pentru usurarea expertizei, va fi acelasi cu cel din inscrisul contestat. Proba de comparatie va fi luara de catre presedintele completului, dictandu-i-se textul respectiv partii, atat stand jos cat si in picioare. Aceasta modalitate de verificare se utilizeaza atunci cand este vorba de un fals material, deoarece in cazul falsului intelectual mentiunea neconforma apare in cuprinsul actului.

Daca partea care a propus folosirea inscrisului ca proba staruie in utilizarea acestuia, iar cea careia I s-a opus insista in afirmatia ca acesta este fals, se incheie un proces-verbal de constatare a pozitiei partilor, acesta impreuna cu toate probele fiind trimis procurorului competent sa efectueze cercetari in cazul infractiunilor de fals.

Instanta va aprecia daca judecata trebuie suspendata, tinand cont de valoarea probatorie a inscrisului, de stadiul desfasurarii procesului sau de alte aspecte in legatura cu cauza. Se va avea in vedere si faptul ca exista un motiv de revizuire a hotararii bazat pe falsitatea actului care a stat la baza pronuntarii acesteia (art. 322 pct. 4 Cod procedura civila).

In masura in care instanta penala nu poate solutiona cererea, deoarece autorul falsului nu poate fi identificat sau in varianta in care actiunea penala s-a stins prin decesul autorului, prin prescrierea raspunderii penale sau prin amnistie, falsul va fi cercetat si stabilit de instanta civila, fiind posibila administrarea oricaror mijloace de proba.

Daca falsul este retinut de instanta penala sau civila, inscrisul va fi inlaturat, iar daca actul va fi considerat nealterat el va putea fi utilizat ca proba in proces, avand valoarea actului autentic sau respectiv a inscrisului recunoscut de parti.

Procedura verificarii de scripte este reglementata de art. 177 – 179 Cod procedura civila, fiind specifica situatilor in care se contesta un inscris sub semnatura privata.

In varianta in care una dintre partile careia i se opune actul contesta scrierea sau semnatura sau daca mostenitorii nu recunosc unul din aceste doua elemente, instanta va fi obligata sa dispuna verificarea inscrisului respectiv. Mai mult, se va putea trece la o astfel de verificare chiar daca inscrisul a fost recunoscut dar instanta are dubii in ceea ce priveste sinceritatea unei asemenea afirmatii.

Verificarea de scripte se va face fie direct de catre instanta, utilizandu-se materialele de comparatie fie solicitandu-se efectuarea unei expertize de specialitate. Materialele de comparatie reprezinta fie probe obtinute direct de la parte in fata instantei fie, daca acest lucrul nu mai este posibil, alte inscrisuri – de preferinta autentice - necontestate de catre partile aflate in litigiu ca apartinand autorului caruia i se atribuie si actul contestat.

Problema 4.

Trebuie retinut faptul ca actul sub semnatura privata poate fi folosit ca proba daca toate exemplarele cerute de lege sunt prezentate in instanta, chiar daca nu apare pe fiecare din acestea numarul de exemplare in care actul a fost intocmit. Pe de alta parte, nu se va putea prevala de o asemenea neregularitate partea care a inceput sa execute sau a executat contractul in intregime deoarece, prin aceasta executare, ea a recunoscut implicit incheierea actului juridic.

Se pot intalni si cazuri in care partea nu a semnat pe exemplarul ce i-a fost inmanat, dar a semnat pe toate celelalte exemplare, iar exemplarul pe care il are in posesie poarta semnatura partilor cu interese contrare. Intr-un astfel de caz subiectul nu se va putea prevala de neregularitatea care i se datoreaza lui sau antecesorului sau in drepturi.

Problema 5.

Atentie! In cazul testamentului olograf, acesta trebuie sa fie scris, semnat si datat de catre testator pentru a-si produce efecte. Lipsa oricareia dintre aceste mentiuni va determina ineficacitatea actului. Deci, chiar daca actul a fost scris si semnat de testator, nu va produce efecte daca nu poarta data, sau nu poate produce efecte un act chiar daca este semnat si datat de testator dar este scris de o alta persoana sau dactilografiat.

3.2. Marturia (proba testimoniala)

Marturia este relatarea facuta de o persoana oral in fata instantei de judecata cu privire la acte sau fapte litigioase savarsite in trecut, despre care are cunostinta personala.

Un element esential il reprezinta cunoasterea personala de catre martor a faptelor litigioase pe care le relateaza, martorul aducand la cunostinta instantei aspecte vazute si auzite personal. Altfel spus, nu va putea fi retinuta depozitia care cuprinde aspecte cunoscute de martor din relatarile unor terte persoane, decat in masura in care poate fi indicata si individualizata persoana de la care stirea a fost obtinuta (marturia indirecta).

O situatia speciala o reprezinta faptele notorii, caz in care obiectul probei il va reprezenta imprejurarea notorietatii, respectiv ca faptul este cunoscut, in general, de toata lumea, pe un anumit teritoriu.

Un al doilea element esential consta in prezentarea marturiei in mod oral in fata instantei, astfel incat declaratiile scrise ale unor terte persoane, chiar redactate in forma autentica sau in cadrul unei anchete administrative ori intr-un alt proces, nu pot constitui marturii propriu-zise si aceasta in primul rand deoarece nici instanta si nici partile nu au posibilitatea de a pune intrebari directe martorului.

Trebuie spus ca daca la un moment dat marturia reprezenta proba cea mai importanta in cazul unui litigiu, in urma cresterii gradului de educatie si a tehnicii de redactare a unor inscrisuri, acestea din urma au dobandit o pondere din ce in ce mai mare, pondere justificata si de gradul de precizie privind redarea informatiei. In fond, depozitia martorului poate fi incoerenta sau incorecta fie pentru ca memoria acestuia nu a retinut corect un eveniment la care a participat, fie pentru ca el este de rea credinta si relateaza in mod voit faptele nu asa cum s-au petrecut ele ci in mod distorsionat.

Prin raportare la izvoarele raportului juridic civil, regula este aceea ca faptele juridice pot fi dovedite neingradit cu martori, in timp ce actelor juridice le sunt aplicabile normele restrictive prevazute de art. 1191 cod civil. In acelasi context se impune precizarea potrivit careia actul juridic este la randul sau, pentru tert, un fapt juridic, astfel incat acesta va putea face dovada cu ajutorul probei testimoniale.

Potrivit art. 1191 alin. 1 Cod civil dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare ce depaseste suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat sau prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata. Norma se intregeste cu prevederile art. 1193 – 1195 Cod civil, astfel incat proba nu va fi admisa nici daca obiectul litigiului este o suma mai mica de 250 lei dar aceasta reprezinta un rest dintr-o creanta mai mare, daca suma este rezultatul cumularii mai multor creante, in varianta in care partile raporturilor juridice sunt acelasi creditor si acelasi debitor si nici daca valoarea creantei este mai mare dar reclamantul o reduce sub 250 lei, deoarece nu este in posesia unor inscrisuri care sa ateste existenta raportului juridic.

Si mai restrictiv, proba testimoniala nu va putea fi administrata nici chiar daca valoarea litigiului ar fi sub 250 lei, in cazul in care cu ajutorul martorilor s-ar dori a se dovedi impotriva sau peste cuprinsul actului (art. 1191 alin. 2 Cod civil).

Evident, s-a pus problema - in ultimii ani - a mentinerii valorii de 250 lei in cuprinsul acestor reglementari, fiind evident ca in prezent practic este imposibila dovedirea actului juridic prin intermediul acestui mijloc de proba. Este reala sustinerea potrivit careia valoarea este desueta fiind necesara majorarea acesteia, dar experienta a demonstrat faptul ca intotdeauna legiuitorul a intervenit, atunci cand a dorit, in mod real, sa o faca (reglementand de exemplu, principiul reactualizarii valorii taxelor judiciare de timbru, prin hotarare a guvernului) ori din moment ce in acest domeniu nu a facut-o – desi doctrina a atras atentia asupra problemei – se poate intelege ca nu a dorit sa o faca. O explicatie ar fi si aceea ca actele civile trebuie dovedite prin inscrisuri si in secolul XXI nu mai ridica probleme redactarea unui inscris, proba fiind la indemana oricarui subiect de drept si fiind de preferat ca inscrisul sa fie intocmit in momentul in care se realizeaza acordul de vointa, sa cuprinda vointa reala a partilor pentru a putea fi utilizat in caz de litigiu si pentru a permite instantei sa-si formeze o imagine clara in legatura cu cele urmarite de parti.

Evident, dat fiind caracterul extrem de strict al normei, anumite exceptii au fost prevazute. Astfel, potrivit art. 1192 Cod civil, restrictia nu va fi aplicata in cazul in care cererea depaseste limita datorita unirii capitalului cu dobanzile dar, ceea ce este mai important, este prevederea cuprinsa de art. 1197 si 1198 Cod civil, potrivit careia interdictia nu va opera in varianta in care exista un inceput de dovada scrisa sau daca nu im-a fost cu putinta creditorului sa-si procure o dovada scrisa in legatura cu obligatia pe care o pretinde sau i-a fost imposibil sa-si conserve proba ce a fost obtinuta.

Inceputul de dovada scrisa este orice inscris ce provine de la cel caruia i se opune pretentia - si care o face credibila - , indiferent de scopul sau de forma in care acesta a fost facut, nereprezentand nici o importanta ca el este sau nu datat, semnat sau nesemnat, cu conditia ca provenienta lui sa nu fie pusa la indoiala. In acest context trebuie inteles si raspunsul partii la interogatoriu sau, dimpotriva, lipsa partii care a fost citata cu aceasta mentiune (potrivit art. 225 Cod procedura civila, daca partea – fara motive temeinice – refuza sa raspunda la interogatoriu sau nu se infatiseaza, instanta poate socoti aceste imprejurari ca o marturisire deplina sau ca un inceput de dovada in folosul partii potrivnice).

In legatura cu imposibilitatea procurarii unei dovezi scrise, aceasta poate fio imposibilitate morala sau materiala.

Imposibilitatea morala apare atunci cand parti ale actului juridic sunt rude, prieteni apropiati sau persoana aflate pe o structura ierarhica profesionala sau sociala care da nastere unei prezumtii potrivit careia creditorul nu a avut curajul sa solicite un inscris debitorului – superior, pentru a nu-si periclita serviciul sau pozitia. In toate aceste variante se va trece in primul rand la dovedirea existentei unor astfel de raporturi (cele de rudenie vor fi probate cu ajutorul actelor de stare civila iar relatiile de prietenie sau de subordonare utilizandu-se proba testimoniala) urmand ca doar in masura in care acestea vor fi dovedite, fara putinta de tagada, instanta sa incuviinteze audierea martorilor pentru probarea incheierii actului juridic si continutului acestuia.

Imposibilitatea materiala se refera la obligatii care se nasc din delicte, la depozitul necesar in caz de incendiu, ruina, inundatii sau naufragiu, la orice fel de accidente neprevazute, in toate aceste variante creditorului fiindu-i imposibil sa preconstituie probe.

Ultima exceptie se refera la situatia in care creditorul a fost prevazator si a intocmit un inscris, pe care ulterior l-a pierdut dintr-o cauza de forta majora. In acest caz se va dovedi in primul rand existenta inscrisului si motivul pentru care acesta a pierit, doar in cazul in care instanta poate sa-si formeze o imagine clara in legatura cu aceste aspecte permitand apoi dovedirea actului juridic si a continutului acestuia cu ajutorul probei testimoniale. Intr-o situatie similara se va afla si creditorul, al carui titlu a fost sustras cu rea credinta de catre debitorul care retine acest act sau care l-a distrus.

3.3. Marturisirea

Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana a unui fapt pe care o alta persoana isi intemeiaza o pretentie sau o aparare si care este de natura sa produca consecinte juridice impotriva autorului ei.

Spre deosebire de marturie, care cuprinde explicatiile tertilor in legatura cu aspecte cunoscute in mod direct, aceasta proba insumeaza recunoasteri facute de o parte privind fapte pe care ar fi trebuit sa le dovedeasca partea adversa si care sunt de natura sa produca unele consecinte juridice impotriva autorului lor.

Pentru ca recunoasterea ca adevarata a unui fapt sa constituie o marturisire nu este necesar ca partea sa-o fi facut cu intentia de a putea fi folosita ca proba impotriva sa, fiind suficient ca ea sa fi fost voluntara si din cuprinsul ei sa se deduca aceasta posibilitate. Este necesar insa ca recunoasterea sa rezulte in mod neindoielnic din declaratia partii respective (propunerea incheierii litigiului printr-o tranzactie, de exemplu, nu echivaleaza cu recunoasterea faptelor pe care se sprijina pretentia reclamantului).

Referitor la natura juridica a marturisirii, intr-o opinie s-a apreciat ca aceasta se reduce o intervertire a sarcinii probei – in sensul ca partea care face marturisirea scuteste pe cealalta parte de sarcina ce-i revenea in sensul de a proba faptul pretins si marturisit de autor. Corelativ, potrivit acestei teorii, marturisirea ar putea fi interpretata ca o renuntare a paratului la dreptul de a cere obligarea reclamantului sa faca dovada izvorului care genereaza dreptul pretins. Intr-o alta parere se afirma ca marturisirea este o proba, in acest context apreciindu-se ca natura ei juridica trebuie analizata din punctul de vedere al normelor care reglementeaza probele si nu al normelor din dreptul material. Autorii care au sustinut acest punct de vedere au concluzionat ca probatiunea prin marturisire apare ca o aplicatie a procedeului logic de deplasare a obiectului probei de la faptul marturisit necunoscut, petrecut in trecut, la faptul cunoscut al marturisirii, din existenta caruia judecatorul poate determina existenta faptului marturisit.

Din definitia marturisirii se desprinde ideea ca ea reprezinta un act de vointa, unilateral, ce reprezinta un mijloc de proba, impotriva autorului ei, fiind evident un act personal. Aceste caractere ale marturisirii determina anumite consecinte ce reprezinta adevarate conditii de valabilitate ale probei. Astfel, in primul rand, autorul marturisirii trebuie sa aiba o vointa constienta iar aceasta trebuie exteriorizata in mod liber. Pe de alta parte, se recunoaste ca ea este valabila si produce efecte prin ea insasi, fara a fi necesara vreo acceptare din partea celui care va beneficia de recunoasterea cuprinsa in marturisire. Nu este mai putin adevarat ca marturisirea este definitiva si irevocabila, din momentul in care a fost facuta, autorul ei nemaiputand-o retracta nici in situatia in care nu ar fi fost acceptata de partea adversa, in conditiile in care aceasta acceptare nu are nici o semnificatie juridica. Ceea ce este important este impactul pe care proba o are asupra judecatorului, vointa partii adverse fiind nesemnificativa.

Potrivit art. 1206 alin. 2 Cod civil, marturisirea poate fi revocata daca a fost facuta din eroare, practic intr-un asemenea caz urmarindu-se o anulare a declaratiei de recunoastere pentru motivul ca autorul ei a descoperit ca - din eroare – a recunoscut ca adevarat un fapt care nu corespunde realitatii.

Marturisirea poate determina pierderea litigiului de catre autorul ei astfel incat poate avea un caracter vatamator pentru partea respectiva, motiv pentru care este important ca cel care face marturisirea sa aiba capacitate de exercitiu deplina (in concluzie minorul si interzisul nu pot face marturisiri care sa le fie opozabile).

Din caracterul personal al marturisirii deducem ca ea nu poate fi facuta decat de catre titularul dreptului litigios – personal – sau de un mandatar al acestuia, cu procura speciala (art. 1206 Cod civil). Reprezentantul egal al persoanei lipsite de capacitate de exercitiu nu poate face marturisiri in numele incapabilului, cu exceptia cazului cand este vorba de acte incheiate si fapte savarsite de acesta, in virtutea calitatii de reprezentant (art. 220 Cod procedura civila).



Tot din caracterul personal al marturisirii deriva si consecinta ca ea este opozabila nu numai autorului ei ci succesorilor universali si cu titlu universal ai acestuia, nu insa si succesorilor particulari sau tertilor.

Marturisirea este admisa – in principiu – in toate materiile, insa ea nu poate avea ca obiect decat fapte care determina nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil.

Cu toate acestea, marturisirea nu va fi admisa in cazurile expres prevazute de lege (exemplu: faptele invocate ca motive de divort), cand prin admiterea marturisirii s-ar eluda dispozitiile legii sau daca prin admiterea marturisirii s-ar putea ajunge la pierderea - in tot sau in parte – unui drept la care nu se poate renunta sau care nu poate face obiect al unei tranzactii.

3.3.1.Felurile marturisirii. Marturisirea poate fi judiciara sau extrajudiciara (art. 1204 Cod civil).

a. Marturisirea este judiciara cand se produce in fata judecatorului si in timpul procesului in care este folosita (art. 1206 Cod civil).

Pentru a avea acest caracter, marturisirea trebuie sa fie facuta in cadrul unui proces care indeplineste toate regulile procedurale de fond si de forma. Astfel, in caz de necompetenta absoluta a instantei, marturisirea facuta in fata acesteia va fi considerata extrajudiciara, putand fi insa utilizata ca proba intr-un proces ce se va desfasura in fata instantei competente.

Tot pentru a fi considerata judiciara, marturisirea trebuie obtinuta in cadrul procesului in care este invocata ca mijloc de proba. Daca ea a fost facuta intr-un alt proces – chiar intre aceleasi persoane – nu-si va mai pastra aceasta calitate.

Nu in ultimul rand, marturisirea trebuie facuta in fata instantei, fara insa a fi necesara prezenta partii adverse in momentul respectiv.

Orice marturisire care nu indeplineste, cumulativ, aceste conditii este una extrajudiciara, aceasta putand fi insa transformata intr-una judiciara daca este reiterata in fata instantei competente, cu indeplinirea tuturor conditiilor enumerate.

Mijlocul procedural de obtinere al marturisirii il reprezinta interogatoriul, raspunsul partii fiind consemnat in scris, sub semnatura acesteia sau in procesul verbal de sedinta.

b. Marturisirea extrajudiciara este marturisirea care nu indeplineste conditiile pentru a fi considerata ca fiind judiciara, aceasta putand fi facuta oral sau in scris.

Potrivit art. 1205 Cod civil ea nu poate fi folosita ca mijloc de proba in cazul in care proba testimoniala nu este admisa, marturisirea extrajudiciara orala neputand fi dovedita decat prin martori, acest fapt implicand admisibilitatea ascultarii martorilor in cauza respectiva. Altfel spus, daca s-ar admite dovada cu martori a marturisirii extrajudiciare orale si in cazurile in care proba testimoniala nu este admisa, s-ar ajunge indirect la incalcarea dispozitiilor legale, care nu permit folosirea probei cu martori in anumite litigii. Evident, in masura in care marturisirea extrajudiciara verbala va fi consemnata intr-un act intocmit de o instanta, de o unitate a Ministerului Public sau a unui alt organ, ea va putea fi utilizata in orice procese, chiar in cele in care proba testimoniala este inadmisibila.

3.3.2.Formele marturisirii. Marturisirea poate fi facuta printr-o declaratie expresa dar, in mod exceptional, ea poate fi si tacita, in situatiile in care legea permite instantei sa o deduca dintr-o anumita atitudine a partii. Este cazul prevazut, de exemplu, de art. 225 Cod procedura civila.

3.3.3.In functie de structura sa, marturisirea poate fi simpla, calificata si complexa.

Marturisirea este simpla atunci cand ea corespunde in totalitate cu pretentia reclamantului, cand faptul care formeaza obiectul litigiului este recunoscut de parat, ata cum a fost prezentat de partea adversa, fara nici o rezerva.

Marturisirea este calificata in situatiile in care, pe langa faptul invocat de reclamant, paratul mai prezinta si alte imprejurari – legate strans de acel fapt, chiar din momentul savarsirii sau producerii lui – care il califica insa in mod deosebit de modul in care l-a infatisat reclamantul, schimbandu-i semnificatia juridica pe care acesta i-a atribuit-o.

Marturisirea este complexa in toate acele variante in care paratul, pe langa faptul principal invocat de reclamant, prezinta si un alt fapt – distinct si posterior – care restrange sau anihileaza efectele celui dintai.

In cazul marturisirii calificate sau complexe se pune problema indivizibilitatii ei deoarece, potrivit art. 1206 alin. 2 Cod civil, aceasta nu poate fi luata decat in intregime impotriva celui care a facut-o.

In acest context trebuie mentionat faptul ca in urma modificarilor legislative petrecute in 1950, proba si-a pierdut rolul special pe care l-a detinut pe teren probator, fiind pusa alaturi, sub aspectul valorii, de celelalte probe si fiind lasata la aprecierea judecatorului. Concomitent insa ea si-a pastrat caracterul de proba indivizibila (pe care judecatorul n-o poate scinda), caracter ce era initial strans legat de superioritatea ei calitativa, pe care a pierdut-o.

Potrivit regulilor indivizibilitatii, marturisirea calificata nu poate fi scindata, ea urmand a fi analizata in ansamblul ei, ca un tot unitar. Analiza este mai complicata in cazul marturisirii complexe, cand pe langa faptul principal se recunosc fapte posterioare distincte, in doctrina fiind cunoscute doua tendinte de rezolvare a problemei indivizibilitatii acestui tip de marturisire. Intr-o prima varianta, este considerata marturisirea complexa ca fiind indivizibila, in toate cazurile in care, intre faptul principal si cel posterior distinct exista o conexitate, in sensul ca acesta din urma il presupune necesar pe cel dintai, ea putand fi scindata in cazurile in care faptul posterior distinct reprezinta o alta obligatie intre aceleasi persoane, care determina stingerea celei dintai, fara sa existe vreo conexitate intre ele. Intr-o alta opinie, marturisirea complexa poate fi scindata si cand intre cele doua fapte exista conexitate, daca faptul posterior distinct nu reprezinta urmare obisnuita a faptului principal, ci numai una accidentala.

In prezent, tinand cont de regulile care determina puterea doveditoare a marturisirii, se considera ca regula indivizibilitatii acesteia a fost mentinuta formal in vigoare, probabil datorita unei inadvertente. Se apreciaza ca regula in sine trebuie subordonata principiului liberei a probelor si a principiului obligativitatii judecatorului de administra toate probele necesare in vederea determinarii adevarului in cauza. Altfel spus, nu se poate impune judecatorului sa mentina o marturisire simpla ca o proba deplina si nici sa retina o marturisire calificata sau complexa in intregul ei, in masura in care are indoieli cu privire la faptele cuprinse in marturisire. De altfel, regula este ca marturisirea se coroboreaza – chiar indirect – cu celelalte probe administrate in proces.

Mai trebuie mentionat faptul ca marturisirea poate fi spontana, dar de cele mai multe ori ea este provocata pe calea interogatoriului – reglementat de Codul de procedura civila (art. 218 – 225). Fiecare din parti poate chema pe cealalta la interogatoriu, iar instanta il poate ordona din oficiu si, in mod indiscutabil, acesta nu poate avea ca obiect decat fapte sau, si mai corect, fapte personale ale partii care raspunde la interogatoriu. In ceea ce priveste alte fapte, straine de persoana partilor, acestea vor fi dovedite prin alte mijloace de proba, eventuale intrebari in acest sens fiind irelevante si urmand a fi respinse de catre instanta daca ele se vor strecura in inscrisul care cuprinde intrebarile propuse de partea adversa. Evident, vor fi avute in vedere doar faptele personale ale partii, care au legatura cu procesul si care pot determina solutionarea acestuia, orice alte intrebari neputand fi nici pertinente si nici concludente.

3.4.Prezumtiile

Prezumtiile sunt definite de art. 1199 Cod civil ca fiind consecintele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. In doctrina, acestea sunt definite fie ca reprezentand considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenta altui fapt, vecin si conex, fie ca inducerea existentei unui fapt necunoscut din cunoasterea altui fapt, datorita legaturii ce exista intre cele doua fapte.

Aceasta presupunere facuta de legiuitor sau judecator se bazeaza pe doua fapte: o fapta necunoscuta, generatoare de drepturi si una cunoscuta, a carei existenta poate fi mai usor de dovedit, aceasta din urma fiind vecina si conexa cu cea dintai. Existenta faptei necunoscute se desprinde pe calea unei concluzii logice din cunoasterea celei vecine si conexe.

Prezumtiile prezinta avantajul ca deplaseaza obiectul probei de la faptul generator de drepturi la cel vecin si conex. Practic, ceea ce este specific prezumtiei este o dubla deplasare a obiectului probei: odata de la faptul generator de drepturi necunoscut – greu sau imposibil de dovedit – la un fapt vecin si conex cu acesta, de asemenea necunoscut – dar mai usor de dovedit – iar a doua oara de la acest fapt vecin si conex la un fapt probator (inscris, marturie etc.) Din cunoasterea faptului probator se trage mai intai concluzia existentei faptului vecin si conex si apoi din cunoasterea acestuia se trage concluzia existentei faptului generator de drepturi. Dubla deplasare a obiectului probei este insotita de o dubla operatie de inducere a existentei unui fapt necunoscut din existenta unuia cunoscut.

3.4.1.Clasificarea prezumtiilor.

a. Potrivit art. 1199 Cod civil - in functie de autorul lor - prezumtiile pot fi simple sau legale, dupa cum consecintele dedus dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut sunt opera judecatorului sau a legii.

a.1.Prezumtiile simple. Aceasta categorie este definita de art. 1123 Cod civil astfel prezumtiile care nu sunt stabilite de lege sunt lasate la luminile si intelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie sa se pronunte decat intemeindu-se pe prezumtii care sa aiba greutate si putere de a naste probabilitatea; prezumtiile nu sunt permise magistratului, decat numai in cazurile cand este permisa si dovada prin martori, afara numai daca un act nu este atacat ca s-a facut prin frauda, dol sau violenta.

Constatam ca prezumtiile simple pot fi extrem de numeroase si variate, ele pot fi folosite neingradit, ori de cate ori situatiile juridice practice le reclama cu conditia ca in litigiu sa fie admisibila proba testimoniala. Evident, puterea lor doveditoare este lasata la aprecierea judecatorului, cu atat mai mult cu cat ele nu pot naste mai mult decat o probabilitate, fiind astfel susceptibile de rasturnare prin alte mijloace de proba admise de lege.

a.2.Prezumtiile legale sunt determinate special de lege, in numar limitat, norma precizand si puterea lor doveditoare. Rationamentul ce constituie esenta lor apartine insusi legiuitorului si se bazeaza pe observarea indelungata a faptelor sociale si pe o asimilare critica si selectiva a datelor pe care le ofera stiinta, in diversele ei ramuri. Exista in acelasi timp pericolul ca modelul generalizat si sistematizat prin prezumtii sa nu reprezinte trasaturile dominatoare ale unei majoritati. Concomitent, magistratul este obligat sa tina seama de ceea ce legiuitorul a prezumat, de multe ori irefragabil, chiar daca evidenta faptelor reclama o alta solutie decat cea la care dispozitia legii constrange si indeamna. Concluzia care se impune este aceea ca numarul prezumtiilor legale si, in special, a celor absolute – trebuie restrans cat mai mult cu putinta, pentru a nu da nastere unor solutii abuzive si in contradictie cu realitatea cotidiana.

Din definitia cuprinsa de art. 1200 Cod civil deducem ca prezumtiile legale sunt determinate special prin lege, in temeiul unui text expres, ele fiind limitative si de stricta interpretare. In al doilea rand, o astfel de prezumtie reprezinta o dispensa de proba in ceea ce priveste faptul generator de drepturi, partea avand totusi sarcina de a dovedi faptul vecin si conex pe care se intemeiaza prezumtia legala.

Potrivit art. 1200 Cod civil prezumtiile legale se divid in patru categorii si anume: actele pe care legea le declara nule; imprejurarile ce atesta dobandirea dreptului de proprietate sau liberatiunea unui debitor; puterea doveditoare acordata de lege marturisirii si autoritatea lucrului judecat. Clasificarea este criticabila deoarece, pe de o parte, nu cuprinde toate prezumtiile ce se regasesc in Codul civil, iar pe de alta parte, dintr-o alta perspectiva anumite prezumtii nu pot fi incluse in nici una dintre aceste categorii.

b. Potrivit scopului care le justifica, prezumtiile pot fi clasificate in urmatoarele categorii:

-prezumtii legale care suplinesc imposibilitatea sau dificultatea dovedirii anumitor fapte;

-prezumtii legale, care usureaza proba anumitor fapte, nerealizabile in mod eficace prin dovezile directe si indirecte;

-prezumtiile legale destinate sa evite eludarea unei interdictii legale;

-prezumtia puterii lucrului judecat.

c. Raportat la interesul ocrotit, se disting prezumtiile legale, care urmaresc in mod precumpanitor ocrotirea unor interese individuale, de cele legale care urmaresc apararea normelor legale imperative si prohibitive, precum si ocrotirea ordinii publice, sociale si economice.

d. Raportat la forta lor probanta, prezumtiile pot fi clasificate astfel:

-prezumtii legale relative – care pot fi combatute prin proba contrara;

-prezumtii legale absolute – care nu pot fi combatute prin nici un mijloc de proba;

-prezumtii legale intermediare sau mixte – care pot fi combatute prin anumite mijloace de dovada dar numai in anumite conditii sau doar de catre anumite persoane, potrivit dispozitiilor legale in materie.

3.5.Alte mijloace de proba.

In cadrul celei de-a treia sectiuni a capitolului III – Judecata – din Codul de procedura civila, este reglementata procedura de administrare a dovezilor dar, in acelasi timp, aici de regasesc normele privind expertiza si cercetarea la fata locului.

Referitor la expertize, trebuie mentionat aspectul ca nu de putine ori lamurirea faptelor ce formeaza obiectul unui proces sau a legaturilor intre anumite imprejurari invocate de catre parti si acele fapte reclama cunostinte de specialitate din diferite domenii de activitate, fiind necesara administrarea unei asemenea probe.

Raportul de expertiza in sine cuprinde relatarea expertului, prin care acesta expune instantei, constatarile si concluziile sale. Expertul aplica, in expertiza si in raportul sau, datele si metodele stiintei, ale tehnicii sale ale artei la faptele litigioase si explica, in raportul sau, faptele examinate, prin prisma acestor date si metode, precum si a experientei sale de specialist.

Din punct de vedere juridic, ceea ce constituie proba este raportul de expertiza si nu expertiza insasi, care nu reprezinta decat cercetarea prealabila pe care se bazeaza raportul. Trebuie mentionat ca raportul constituie o proba, in intregul sau si nu numai in partea care cuprinde concluziile expertului, deoarece pentru intelegerea deplina a acestuia trebuie cercetate toate aspectele prezentate de expert.

In ceea ce priveste cercetarea la fata locului, aceasta este reglementata de art. 215 – 217 Cod procedura civila, fiind intalnita cel mai adesea in cazul litigiilor in materie imobiliara. Cele constatate de complet cu ocazia unei asemenea deplasari la fata locului vor fi consemnate intr-un proces-verbal, care se depune la dosarul cauzei, insotit de eventualele schite intocmite de instanta sau de experti sau de schite si acte prezentate de parti instantei cu acel prilej. Cu ocazia deplasarii pot fi audiati martori, cu mentiunea ca declaratiile acestora se vor consemna in procese-verbale separate, intocmite potrivit normelor de drept comun deoarece, in fond, cercetarea la fata locului nu este decat o sedinta tinuta in afara sediului instantei, la locul de situare sau asezare a probei materiale cercetate.

CAIET DE SEMINAR 8

Problema 1.

Cazuri exceptionale in care proba testimoniala este inadmisibila independent de valoarea actului juridic: tranzactia (art. 1705 Cod civil); contractul verbal de inchiriere nepus in executare (art. 1416 Cod civil); contractul de depozit voluntar (art. 1597 Cod civil); orice alte situatii prevazute de norme speciale.

Problema 2.

Semnificatia inadmisibilitatii dovezii cu martori impotriva si peste cuprinsul unui inscris.

In masura in care partile intocmesc un inscris pentru constatarea unui act juridic se presupune ca ele si-au cuprins in inscrisul respectiv intregul lor acord de vointa si ca au inteles, de asemenea, sa-si dovedeasca raportul juridic prin inscrisul respectiv. Asa fiind, se naste prezumtia ca intentia partilor s-a baza pe caracterul mai sigur al probei scrise astfel incat apare nereala presupunerea ca desi au redactat un inscris vointa lor a fost ca eventualele intelegeri sa poata fi dovedite cu ajutorul martorilor, chiar in varianta in care valoarea contractului ar fi fost mai mica de 250 lei. Prezumtia este sustinuta si de faptul ca partile pot conveni in sensul ca raportul lor juridic sa poata fi dovedit cu martori astfel incat daca nu au cuprins o asemenea clauza, ele nu a avut-o in vedere.

In ceea ce priveste prima interdictie cuprinsa de art. 1191 Cod civil, proba cu martori nu este admisa pentru a stabili ca inscrisul ar cuprinde clauze sau mentiuni inexacte care s-ar fi introdus in cuprinsul acestuia din eroare ori din intentia culpabila a uneia dintre parti. Astfel, de exemplu, nu se poate dovedi prin martori ca pretul ar fi fost altul decat cel prevazut in inscris sau ca pretul n-ar fi fost platit la incheierea contractului, asa cum se arata in act.

Cea de-a doua interdictie privind dovedirea peste cuprinsul unui inscris, impiedica sa se stabileasca prin martori faptul ca partile ar fi adus verbal modificari actului pe care l-au constatat prin inscris, indiferent de momentul in care se pretinde ca aceste schimbari ar fi intervenit. Discutiile avute de parti inainte de redactare inscrisului, in momentul intocmirii acestuia sau ulterior trebuie considerate ca simple tratative, atata timp cat ele nu se regasesc in textul inscrisului pe care partile il detin. Astfel, nu vor putea fi dovedite prin martori pretentia creditorului ca s-ar fi stipulat o dobanda sau pretentia debitorului ca s-ar fi introdus un termen sau o conditie.

In schimb, vor putea fi dovedite prin martori orice imprejurari cu conditia ca ele sa nu vina in contradictie cu inscrisul partilor si sa nu aduca modificari cuprinsului acestuia. Proba testimoniala va fi astfel admisa pentru a lamuri sensul exact al unora din clauzele inscrisului cand acestea sunt obscure, confuze sau susceptibile de mai multe intelesuri, deoarece a interpreta nu echivaleaza cu a proba contra sau peste cuprinsul inscrisului ci, dimpotriva, a stabili sensul exact al acestuia. In acelasi mod vor putea fi corectate si eventualele erori materiale strecurate in inscris.

Regula inscrisa in art. 1195 alin. 2 Cod civil nu se refera la viciile de care pot suferi actele juridice: eroarea, dolul, violenta, falsitatea cauzei, absenta acesteia, toate acestea putand fi dovedite prin martori sau orice alte mijloace de proba deoarece sunt imprejurari de fapt a caror existenta nu se va putea niciodata regasi in inscrisuri.

Problema 3.

Conditiile inceputului de dovada scrisa: existenta unei scrieri, conditia provenientei acesteia de la cel caruia i se opune si conditia ca scrierea sa faca verosimil faptul pretins.

Problema 4.

Aprecierea marturiei. In actualul sistem de administrare a probelor valoarea marturiei este lasata la libera apreciere a judecatorului, puterea ei doveditoare depinzand de masura in care ea poate determina intima convingere a judecatorului despre realitatea faptelor relatate de martori. In fond, este indiferent numarul martorilor care confirma un a anumit fapt, caci depozitia unui singur martor poate avea o suficienta forta de convingere incat sa determine inlaturarea tuturor celorlalte depozitii din dosarul respectiv. Marturia trebuie sa emane de la un martor de buna credinta si sa fie veridica, sa inspire judecatorului increderea ca reflecta in mod exact realitatea. Analizand marturiile, de multe ori neconcordante, si corelatia lor cu celelalte probe de la dosar, instanta trebuie sa aprecieze fiecare proba in parte pentru a-si da seama care este cea care reflecta in mod exact realitatea. Aceasta convingere se va regasi in motivarea hotararii, instanta aratand modul si rezultatul aprecierii sale si elementele care au determinat-o sa retina doar anumite marturii si sa le inlature pe celelalte. Doar in acest mod instantele de control vor putea verifica temeinicia hotararii.

Problema 5.

Prezumtii:

-prezumtii legale, in temeiul carora legea declara nule anumite acte pentru ca le considera facute in frauda dispozitiilor sale: art. 812 Cod civil – dispozitiile in favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui contract oneros, fie facute in numele unor persoane interpuse – sunt considerate a fi persoane interpuse tatal, mama, descendentii si sotul persoanei incapabile; -este vorba de persoane incapabile sa primeasca donatii, astfel incat actele de dispozitie cu titlu oneros sunt prezumate a fi donatii deghizate, acelasi caracter avandu-l si donatiile facute in favoarea membrilor familiei incapabilului – prin raportare la art. 810 Cod civil;

-prezumtii in temeiul carora legea trage din anumite imprejurari concluzia dobandirii dreptului de proprietate sau eliberarii debitorului de obligatia sa: art. 492 Cod civil ( constructiile sau plantatiile facute pe un anumit teren sunt presupuse a fi facute de proprietarul terenului, pe cheltuiala sa si deci ca sunt proprietatea acestuia); art. 1138 Cod civil (remiterea voluntara a titlului original facuta de creditor debitorului presupune efectuarea platii si stingerea datoriei);

-prezumtia puterii lucrului judecat, art. 1020-1021 Cod civil (se prezuma ca un litigiu solutionat in mod definitiv si irevocabil, care a trecut prin toate gradele de jurisdictie, a fost finalizat printr-o hotarare legala si temeinica, astfel incat legea nu mai permite reluarea aceluiasi litigiu intre aceleasi parti.

Prezumtii intermediare sau mixte: prezumtia de proprietate comuna a zidului despartitor dintre doua imobile stabilita de art. 590 Cod civil, nu poate fi combatuta decat prin inscrisuri, semne de necomunitate sau prescriptie; prezumtia de proprietate a posesoriului de buna credinta a unui bun mobil corporal (art. 1909 Cod civil) nu poate fi combatuta decat in caz de pierdere sau furt; prezumtia de paternitate a copilului din casatorie nu poate fi combatuta decat de tatal prezumat prin actiunea in tagada paternitatii.



Gheorghe Beleiu – op. cit. p. 119

Constantin Statescu, Corneliu Barsan, Tratat de drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Academiei, Bucuresti, 1981, p. 118

Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 120.

Pentru o anlaiza detaliata, Florea Magureanu, Inscrisurile – mijloace de proba in procesul civil, Ed. Lumina Lex,

Bucuresti, 1997, p. 16 si urm.

E. Mihuleac, Sistemul probator in procesul civil, Ed. Academiei, Bucuresti, 1970, p.14 si urm.

Ernet Lupan, op. cit., p. 120

Rabojul este o bucata de lemn, in forma cilindrica, sau in patru muchii, pe care sunt insemnate, prin crestaturi, anumite socoteli.

Florea Magureanu, op. cit. p. 51

Aurelian Ionascu Probele in procesul civil, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1969, pag.. 172

Aurelian Ionaascu, op. cit., p. 255

Pentru o analiza detaliata a acestor teorii, Aurelian Ionascu, op. cit. p. 256 si urm.

Gheorghe Beleiu, op. cit. p. 130

Aurelian Ionascu, op. cit. p. 224

Pentru o analiza detaliata, Ion Deleanu, Valean Margineanu, Prezumtiile in drept, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, . p. 35 si urm.

Pentru o analiza detaliata vezi Aurelian Ionascu, op. cit. p. 187 – 195.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Drept




Libertatea de asociere si intrunire pasnica
Dreptul la viata
Curatela
COMPETENTA IN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT
JUDECATORUL ROMAN IN FATA ORDINII JURIDICE COMUNITARE. ROLUL SI FUNCTIILE JUDECATORULUI NATIONAL IN FAZA DE PREADERARE LA U.E.
Dreptul la educatie
ROLUL SI FUNCTIILE DREPTULUI IN SOCIETATE
Obligativitatea inceperii urmaririi penale inainte de solicitarea emiterii unui mandat de perchezitie
Exheredarea (dezmoȘtenirea)
TENTATIVA IN CAZURI SPECIALE














loading...