Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia. masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii


Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Contabilitate


Index » legal » Contabilitate
» Politica si strategia financiara


Politica si strategia financiara




Politica si strategia financiara

1. Politica financiara

Politica financiara este o componenta a politicii generale, fiind decisiva in optiunile strategice, respectiv optiunile fundamentale care angajeaza profund viitorul, ca si in deciziile de gestiune curenta. Ea are o influenta deosebita asupra constituirii, repartizarii si utilizarii capitalurilor, in scopul realizarii programelor economice curente si de dezvoltare, al cresterii eficientei ciclurilor de exploatare si de investitii, precum si a activitatii firmei in ansamblul sau.

Asupra politicii financiare a firmei exercita o influenta destul de mare actionarii, imprumutatorii, statul si alti factori din mediul inconjurator. Acest mediu isi pune amprenta asupra activitatii economico-financiare si politicii financiare printr-o serie de constrangeri precum: inflatia sau cresterea preturilor, innoirea tehnologica, exercitarea controlului din partea organismelor de credite, conditii politice si sociale, politica monetara, fiscalitatea etc.




Elaborarea unei politici financiare priveste determinarea nevoilor de finantare pentru o anumita perioada de timp, alegerea unei variante de indatorare, adica a unei modalitati de procurarea a capitalurilor prin surse interne sau externe, raportul intre nevoile de finantare pe termen scurt si pe termen lung, modul de alocare a capitalurilor obtinute, de distribuire a profiturilor etc . Din aceasta perspectiva, deciziile de politica financiara (figura 1) pe care le pot lua managerii firmei, se pot concretiza in decizia de finantare, decizia de investire si decizia de dividend.

Fig. 1

Decizii de politica financiara

Decizia de finantare vizeaza optiunea firmei pentru a-si acoperi nevoile de finantare aferente diferitelor proiecte avute in vedere. Politica financiara urmareste sa stabileasca sursele de procurarea a capitalurilor necesare, astfel incat sa asigure o buna functionare in viitor a firmei. Alternativele de decizie pot fi sursele externe, respectiv atragerea de capitaluri din afara firmei, si sursele interne rezultate din autofinantare si din dezinvestiri. Criteriul de selectare a uneia sau alteia, ori alegerea unei combinatii intre ele este, de regula, costul capitalului insa, managerii nu trebuie sa excluda nici riscul si nici oportunitatea.

Decizia de dividend vizeaza modalitatea in care firma decide repartizarea castigurilor obtinute din activitatea desfasurata. Distribuirea de dividende completeaza imaginea unei firme rentabile si remuneratorii pentru capitalurile proprii. Reinvestirea din profitul net conduce la cresterea autonomiei financiare, la cresterea capacitatii de autofinantare, la imbunatatirea structurii financiare a capitalurilor firmei. Aceste aspecte vor trebui sa fie integrate in obiectivele politicii financiare. Managerii trebuie sa decida gradul de importanta pe care o are acordarea de dividende si retinerea castigurilor, prin analiza efectelor pe care le-ar putea avea asupra firmei diminuarea increderii investitorilor sau a capacitatii de autofinantare. Avand in vedere ca politica financiara nu este stabilita decat pe o perioada redusa de timp, consideram ca managerul financiar va avea posibilitatea efectuarii unor analize permanente privind preferinta investitorilor pentru dividende sau retinerea castigurilor si efectele imediate si viitoare asupra firmei.

Decizia de investire se refera la modul in care politica financiara stabileste utilizarea capitalului in vederea obtinerii in viitor de lichiditati si avand drept scop cresterea bogatiei proprietarilor firmei. Ea este rezultatul corelarii stranse dintre costul capitalului utilizat si rentabilitatea scontata. Foarte importante in stabilirea politicii financiare sunt criteriile de evaluarea a proiectelor de investitii. 

Un obiectiv central al politicii financiare il constituie realizarea echilibrului financiar. In acest scop, managementul activitatii financiare trebuie sa asigure egalitatea intre venituri si cheltuieli, cu prevederea unor rezerve pentru solutionarea sarcinilor noi, neprevazute, care pot sa apara in cursul anului. Urmarind fundamentarea egalitatii dintre necesarul de fonduri si resursele de finantare, politica financiara are in vedere atat repartizarea pe elemente ale structurii de productie, cat si pe sursele de provenienta, in scopul obtinerii celei mai eficiente alocari de capitaluri la cel mai mic cost de procurare si utilizare a acestora, ambele exigente fiind in masura sa contribuie la obtinerea de profit maxim, pe perioade de timp indelungate, cu toate incertitudinile si fluctuatiile frecvente ce se manifesta in economia de piata.

De asemenea, politica financiara are ca obiectiv exprimarea conditiilor financiare de adaptare a firmei la realitatile inconjuratoare sub diverse aspecte dar mai ales din punctul de vedere al ritmului si modalitatilor de crestere a capitalului, modalitatilor de finantare, de utilizare a surplusului existent in anumite perioade, cat si de organizarea structurii puterii, respectiv a managementului in interior

Pe scurt, stabilirea unei politici financiare explicite poate, in mai multe moduri, sa ajute managerii sa ia decizii financiare corecte. Gradul in care toti membrii organizatiei se pot bucura de aceste decizii depinde de cum a fost formulata politica si cine participa la acest proces, care sunt problemele substantiale cu care se confrunta si care este politica adoptata in acel moment. Se poate afirma ca politica financiara trebuie sa asigure raspunsuri cel putin asupra urmatoarelor aspecte : solutionarea problemelor legate de procurarea capitalurilor; stabilirea destinatiilor si utilizarea rationala a capitalurilor; stabilirea politicii de dividende; asigurarea echilibrului financiar; fixarea preturilor; reducerea continua a costurilor.

2. Strategia financiara

2.1. Conceptul de strategie financiara

Termenul de „strategie financiara” reflecta o abordare globala a resurselor financiare ale firmei, avand implicatii in decizia de finantare, decizia de investire si decizia de dividend. Strategiile financiare reprezinta categoria de strategii cu gradul cel mai avansat de centralizare pentru ca se adreseaza intregii firme si realizeaza legatura cea mai puternica si, uneori, unica in cazul diversificarilor conglomerate. Perspectiva integratoare nu poate fi realizata decat la nivelul cel mai inalt.

Deciziile majore pe care managerul financiar trebuie sa le adopte privind strategia financiara a firmei privesc in special urmatoarele aspecte:

obiectivele financiare strategice ale firmei, dar si obiectivele vizate de toate componentele acesteia;

definirea performantelor economico-financiare ce trebuie realizate de catre firma prin derularea tuturor activitatilor sale;

concentrarea eforturilor in directia dobandirii si consolidarii avantajului competitiv al firmei;

stabilirea surselor de atragere a capitalului necesar indeplinirii tuturor obiectivelor strategice la nivel de firma;

evaluarea costului capitalului si determinarea impactului acestuia asupra performantelor economico-financiare;

stabilirea criteriilor de alocare a resurselor de capital investitional si prioritatile ce trebuie respectate;

determinarea actiunilor de fuzionare, achizitionare sau separare pe care le va angaja firma si in functie de care se ajusteaza portofoliul afacerilor ei.

Solutiile viabile si durabile privind adoptarea si implementarea unei strategii financiare nu se rezuma doar la o intarire a fondurilor proprii prin obtinerea unor ajutoare financiare, ci in aplicarea in profunzime a unei terapeutici vizand restructurarea domeniilor de activitate deficitare.

In acest cadru, strategiile financiare pe termen lung trebuie sa se concentreze catre: echilibrul intre finantarea interna si cea externa; nivelul dezirabil al datoriei externe, cu accent pe efectul de levier, ca expresie a legaturii dintre rentabilitatea economica, cea financiara si datoriile firmei, el permitand sa se inteleaga care pot fi alegerile firmei in termeni de risc si rentabilitate; alocarea capitalului existent, cu stabilirea prioritatilor si periodizarilor pentru proiectele de investitii in cadrul strategiilor de crestere sau realocarea acestuia intre diferite sectoare sau activitati/afaceri ale firmei in cadrul strategiilor de restructurare; alocarea dividendelor etc. La randul lor, strategiile financiare operationale pe termen scurt trebuie sa se concentreze asupra managementului capitalului circulant, tinand cont de factorii de influenta ai acestuia si indicand modalitatile stabilite pentru incasari si plati, pentru eliminarea si evitarea blocajelor financiare

2.2. Componentele strategiei financiare

In fiecare etapa a analizei unei afaceri si a caracteristicilor sale economice se iau decizii si se intrepatrund actiuni. In mod similar, elaborarea unei strategii financiare nu poate fi realizata fara a cunoaste elementele sale componente. Acestea vor trebui analizate de catre manageri pentru ca eforturile sa nu fie in zadar iar viitorul sa fie modelat conform asteptarilor.

Literatura de specialitate prezinta urmatoarele componente ale strategiei financiare:

Strategii financiari sunt considerati ca fiind acele persoane care au responsabilitatea cea mai mare pentru succesul sau esecul financiar si implicit al intregii activitati a firmei. Comportamentul strategilor difera la fel cum difera cel al organizatiilor iar aceste diferente se vor reflecta in formularea, implementarea si controlul strategiilor financiare. Astfel, comportamentul strategilor financiari se reflecta in atitudini, etica, capacitatea de a-si asuma riscuri, responsabilitatea sociala, profitabilitatea firmei, preocuparea fata de obiectivele pe termen scurt comparativ cu cele pe termen lung si stilul de conducere.

Misiunea financiara este reprezentata de punctul de vedere al managementului financiar despre ce trebuie sa faca firma si ce doreste sa devina pe termen lung. Misiunea financiara trebuie declarata si comunicata atat public, respectiv pentru toti cei interesati sa devina actionari, pentru institutiile de credit, cat si intern, respectiv pentru persoanele din interiorul firmei astfel incat salariatii si actionarii sa inteleaga cat mai bine activitatile specifice pe care firma le desfasoara. Misiunea financiara reflecta viziunea manageriala asupra obiectului de activitate al firmei, piete, tehnologiile utilizate si toate implicatiile financiare care decurg din acestea.

Obiectivele financiare strategice, ce decurg de altfel din misiunea financiara. Stabilirea acestora va fi rezultatul unor calcule si analize, in care punctele forte si slabe ale firmei, precum si oportunitatile si pericolele mediului extern reprezinta elementele esentiale. Nivelul obiectivelor poate fi insa influentat, pe langa aceste calcule, si de experienta si viziunea celui care elaboreaza strategia. Obiectivele financiare strategice fac in general referire la urmatoarele aspecte : cresterea cifrei de afaceri, cresterea dividendelor, rata profitului, reducerea costurilor, cresterea pretului actiunilor, cresterea cash-flow-ului, o baza mai diversificata a veniturilor, castiguri stabile in perioade de criza economica etc.

Pentru atingerea obiectivelor strategice financiare, managerii trebuie sa aleaga mijloacele de realizare tinand cont de asigurarea echilibrului intre capacitatea de productie si cerere, mentinerea sau marirea avantajului detinut fata de concurenta si a cotei de piata, avantajele noilor tehnologii, respectarea prevederilor statutare etc.

Optiunile financiare strategice, ca vectori principali in realizarea obiectivelor, se elaboreaza in urma unei analize, in interdependenta, a punctelor forte si slabe ale firmei, precum si a oportunitatilor si pericolelor din mediul extern acesteia. Din analiza comparativa a activitatii interne a firmei, din care rezulta punctele forte si slabe ale acesteia, cu mediul extern in care functioneaza firma, pot fi identificate principalele optiuni strategice financiare pentru realizarea obiectivelor propuse, astfel

Optiuni strategice puncte forte-oportunitati, reprezinta deciziile privind folosirea atuurilor firmei pentru exploatarea oportunitatilor din mediul extern, care se considera ca se vor manifesta in perioada viitoare pentru care se urmareste elaborarea strategiei financiare;

Optiuni strategice puncte forte-pericole ce constau in deciziile prin care se urmareste folosirea de catre firma a punctelor ei forte pentru evitarea unor pericole ce se vor manifesta in mediul extern, in perioada viitoare pentru care se urmareste elaborarea strategiei financiare;

Optiuni strategice puncte slabe-oportunitati care urmaresc eliminarea punctelor slabe ale organizatiei, cu scopul folosirii unor oportunitati din mediul extern;

Optiuni strategice puncte slabe-pericole ce constau, in general, in deciziile strategice prin care se urmareste evitarea pericolelor din mediul extern, prin restrangerea sau eliminarea punctelor slabe din activitatea firmei;

Alocarea resurselor financiare. Pentru a eficientiza activitatea firmei este nevoie de actiuni concrete, ce implica angajarea resurselor si modelarea viitorului. Realitatea prezentului trebuie sa fie luata in calcul in planificarea viitorului pentru ca performantele sa nu apara doar pe hartie. In strategii, resursele sunt prevazute sub forma fondurilor circulante, necesare desfasurarii activitatii curente, si a celor pentru investitii, care constituie in fapt preocuparea majora in stabilirea strategiilor financiare. Totusi, pentru a avea deplina eficienta, intreaga activitate trebuie sa fie integrata intr-un program unic pentru obtinerea performantelor . In legatura cu deciziile privind alocarea resurselor financiare se recomanda respectarea urmatoarelor reguli

accepta numai acele investitii care au valori net pozitive in prezent;

accepta investitii care o rata a rentabilitatii veniturilor mai mare decat dobanzile de pe piata;

investeste numai atunci cand obtii in schimb un obiect care se poate vinde;

investeste numai in obiectele pentru care exista o piata.

In luarea deciziei de investire, o insemnatate deosebita o prezinta studiul de oportunitate si de eficienta realizat pe baza mai multor variante de proiect din care urmeaza sa se aleaga cea care asigura rezultate maxime cu minim de efort

Oportunitatea se apreciaza in stransa corelatie cu necesitatea, eficienta si timpul optim de realizare si dare in functiune a capacitatilor de productie, cu formarea resurselor financiare si conditiile de aprovizionare si desfacere, etc.

Eficienta se reflecta in raportul dintre rezultatele sau efectele obtinute din exploatarea investitiei si eforturile sau cheltuielile efectuate pentru investitia respectiva.





In functie de potentialul de care dispune firma, managerul financiar va alege criteriul de eficienta economica ce va sta la baza alocarii resurselor financiare strategice. A te hazarda in a realiza ceva care depaseste posibilitatile tehnice, tehnologice, financiare ale firmei inseamna a cheltui fara sa fi convins ca va veni vremea cand banii respectiv vor fi recuperati. Trebuie avut in vedere ca investitia este o cheltuiala cu caracter ireversibil, ca odata ce a fost facuta nu mai poate fi reconstituita decat pe baza altor cheltuieli, altor eforturi investitionale. O strategie investitionala bine fundamentata trebuie sa stabileasca prioritatile firmei in domeniul resurselor investitionale.

Termenele financiare strategice delimiteaza perioada de operationalizare a strategiei, precizand, de regula, momentul declansarii si finalizarii optiunilor strategice majore. De o foarte mare utilitate se dovedeste apelarea la tehnici de actualizare, care dau o mai mare siguranta in ce ce priveste rationalitatea economica a termenelor previzionate atat pentru strategia financiara in ansamblu, cat si pentru optiunile strategice incorporate. Conceptele de valoare prezenta, actualizare sau compunere sunt frecvent utilizate in majoritatea strategiilor financiare. Intelegerea lor este vitala pentru reusita elaborarii si implementarii strategiei. Valoarea viitoare a unei sume prezente este valoarea pe care o va avea aceasta suma in viitor datorita cresterii ei pe seama luarii in calcul a ratei dobanzii. Valoarea prezenta a unei sume este valoarea pe care o are astazi suma viitoare in urma actualizarii acesteia cu o rata de actualizare corespunzatoare. Procesul compunerii este un proces aritmetic de determinare a valorii finale a unei sume sau a unei serii de sume, cand dobanda este mentinuta ca investitie pana in final, adica este investita. Procesul de aflare a valorii prezente a unei sume sau serii de sume, adica a unor fluxuri de numerar viitoare, poarta denumirea de actualizare si este reversul compunerii.

Strategii si optiuni financiare strategice majore in firma viitorului

La nivelul firmelor de nivel superior se pot deosebi strategii ofensive, de stabilitate, defensive si combinate, iar la nivelul firmelor care functioneaza ca centre de afaceri independente se pot deosebi strategii de conducere bazate pe costuri si preturi reduse, strategii de conducere pe produse sau servicii si strategii focalizate pe produse sau servicii si pe o anumita piata ori pe piete diferite.

2.4. Strategii de crestere durabila

Strategia de crestere se poate realiza atat pe cale interna, respectiv dezvoltarea realizata prin dezvoltarea propriilor structuri ale firmei (marirea capitalului social prin emisiunea de noi actiuni, dezvoltarea rezervelor de autofinantare, indatorarea publica sau fata de institutiile bancare) sau pe cale externa, axata pe asocierea sau achizitionarea patrimoniului altor firme (absorbtie, fuziune, fuziune-scinziune, achizitii, firme mixte).

Strategia de crestere a unei firme se poate realiza prin analiza, alegerea si aplicarea de catre manageri a unor cai strategice adecvate, fiecare dintre ele avand importante implicatii financiare. Cele mai des intalnite cai de actiune pentru o strategie de crestere durabila sunt urmatoarele:

Dezvoltarea organica a firmei , care presupune:

o viteza de crestere limitata in functie de resursele interne ale firmei;

resursele necesare nu pot fi marite decat treptat daca se doreste pastrarea controlului si a conducerii eficiente;

reducerea riscului total ca urmare a unei mai bune cunoasteri a ramurii industriale, a firmei in sine si a furnizorilor care concura la satisfacerea cerintelor consumatorilor;

reducerea riscului financiar ca urmare a unui control mai eficient si a realizarii investitiei in mod treptat.

Achizitia, reprezinta operatia prin care o firma decide cumpararea unei alte firme, printr-un transfer definitiv de proprietate de la vechii actionari la cei noi. Firma achizitionata dispare ca entitate juridica independenta, dar poate ramane subsidara, unitate strategica de afaceri sau divizie ce continua sa opereze in acelasi mod ca si inainte. Daca scopul achizitiei este de a imbunatati activitatea firmei tinta, de a realiza economii de scara, ar trebui sa existe un castig de pe urma achizitiei care sa fie impartit intre firma tinta si ofertant. Din punct de vedere tehnic, achizitia actiunilor se poate realiza prin intermediul bursei de valori, in cazul societatilor cotate, sau prin negociere directa. Din punct de vedere practic, se poate opta pentru cumpararea unui numar suficient de mare de titluri (dar inferior sumei echivalente unui numar de titluri egal cu procentul de nivel minim ce trebuie anuntat organelor de reglementare bursiera ca fiind semnificativ), pana la atingerea acestui prag, si participarea ulterioara la negocierea directa a pretului.

Fuziunea. Firmele pot fi clasificate in doua categorii: un potential „pradator” preluator si o potentiala „victima” preluata. Termenul de „fuziune” reprezinta o sustragere politicoasa de la realitatea ca in orice relatie exista un invingator si un perdant . Prin termenul de „fuziune”, in legislatia romaneasca se face referire la operatia prin care doua firme de puteri aproximativ egale decid sa se reorganizeze sub forma unei firme unice.

Fuziunea poate avea ca obiective

cresterea, consolidarea pozitiei pe piata, caz in care firma poate decide sa absoarba unul sau mai multi concurenti sau sa se uneasca cu unii din acestia. Aceasta politica, bazata pe cresterea externa, este adesea un mijloc de a creste cota de piata sau de a accede la noi retele de distributie ori la noi piete;

integrarea pe verticala a firmei, caz in care, in perspectiva unei bune gestionari a riscurilor, firma adopta o strategie de integrare prin absorbirea unui furnizor principal sau a unui client principal;

restructurarea si asanarea financiara a unor grupuri de societati, caz in care au loc modificari in numarul si structura filialelor unui grup de societati in scopul mentinerii sau dezvoltarii rentabile in cadrul grupului luat in ansamblul sau;

accelerarea cresterii, obiectiv ce se bazeaza pe dorinta conducerii firmei achizitoare de a mentine un nivel istoric sau un obiectiv de crestere. In masura in care investitorii pretuiesc cresterea in sine sau daca exista o corelatie intre crestere si profitabilitate, cresterea este un motiv legitim al unei fuziuni. Daca insa o anumita crestere este dorita numai de conducerea firmei achizitoare, impactul acesteia asupra valorii firmei nu va fi pozitiv;

supravietuirea firmei, caz in care o firma aflata in dificultate va fuziona cu o alta, fiind astfel salvata de la o eventuala lichidare.

Economic, fuziunile fac obiectul unei clasificari traditionale, distingandu-se:

fuziunile-anexari, caracterizate prin suprematia unei firme asupra alteia si constau intr-o veritabila achizitie, fiind realizate prin absorbirea (inglobarea) de catre o firma a uneia sau mai multor firme care isi inceteaza existenta; se realizeaza un transfer de putere si control prin mutatii patrimoniale. Ca urmare a absorbtiei, firmele absorbite se dizolva fara lichidare, patrimoniul lor fiind preluat de firma absorbanta. Instrumentul juridic utilizat cel mai frecvent pentru realizarea acestui tip de operatiuni il constituie fuziunea prin absorbtie;

fuziunile-combinari, denumite si fuziuni prin contopire, sunt caracterizate prin reducerea la unitate a doua sau mai multe entitati distincte. Punerea in comun a aporturilor constituite de catre firmele fuzionate catre entitatea noua este foarte apropiata de un contract de societate. Ca urmare a contopirii, firmele fuzionate se dizolva fara lichidare iar patrimoniile lor reunite formeaza un patrimoniu initial pentru entitatea nou constituita. Din ratiuni fiscale aceasta categorie de operatiuni este extrem de rara;

restructurarile interne, au ca obiect remodelarea juridica a puterii in cadrul unui grup, fara a schimba controlul dominant; este vorba de modificarea organizarii interne pentru a a face fata imperativelor cresterii economice.

Efectele fuziunii motiveaza factorii de decizie, dintre acestea, mai reprezentative sunt

efecte sinergice, ce pot fi reflectate in faptul ca profitul post-fuziune depaseste suma profiturilor societatilor individuale dinainte de fuziune;

efecte financiare: achizitionarea de active la un pret mai mic decat costul de inlocuire;

efecte economice: profitul post-fuziune reduce riscul falimentului;

efecte fiscale: impozitul pe profit se reduce prin achizitionarea unei societati care inregistreaza pierderi. De asemenea, in cazul in care oportunitatile interne lipsesc in comparatie cu excesul de numerar, utilizarea acestuia pentru o achizitie nu are consecinte fiscale imediate pentru firma achizitoare sau pentru actionarii acesteia, devenind astfel motivul unui numar de fuziuni.

Fiecare fuziune se bazeaza pe motive unice care conduc la rationamentul potrivit caruia combinarea a doua firme este o buna decizie de afaceri. Principiul care sta la baza fuziunilor, dar si a achizitiilor, este simplu: 2 + 2 = 5. Valoarea firmei A este de 2 milioane de dolari iar valoarea firmei B este de 2 milioane de dolari, dar in momentul fuzionarii celor doua putem sa avem un total de 5 milioane de dolari. Fuziunea celor doua firme creeaza o valoare aditionala, numita valoare de sinergie . Valoarea de sinergie poate avea trei forme: veniturile (prin fuzionarea celor doua firme se vor realiza venituri mai mari decat in conditiile in care firmele vor actiona individual), cheltuielile (prin fuzionarea celor doua firme, cheltuielile vor fi mai mici decat daca firmele actioneaza separat) si costul capitalului (fuzionarea celor doua firme va determina un cost total al capitalului mai redus).

Preluarile. Traditionalele fuziuni si achizitii sunt populare de decenii, dar recent un alt tip de achizitie a devenit popular: preluarea. O preluare are lor atunci cand firma cumparatoare face represiuni directe asupra stakeholderi-lor firmei tinta, deoarece managerii acesteia se opun vanzarii firmei pe care o conduc. Majoritatea preluarilor sunt de natura ostila, deoarece firmele tina incearca sa impiedice preluarea lor

Aliantele strategice definesc forme diferite de cooperare intre firme cu pastrarea independentei juridice a acestora si functioneaza atata timp cat exista incredere intre parteneri. „Natiunile, la fel ca indivizii, nu isi datoreaza energia decat marilor sentimente. Sentimentele unui popor reprezinta credinta sa. In loc sa avem credinta, noi avem interese” spunea Honoré De Balzac . Cum anumite aliante pot afecta structura concurentiala, organizatiile guvernamentale sau comunitare abilitate intervin intr-o maniera drastica ori de cate ori este nevoie, chiar daca aranjamentele sunt informale. Prezinta urmatoarele caracteristici:

este o strategie ce se realizeaza mai rapid deoarece nu exista nici un fel de sentimente ostile fata de extinderea planificata;

necesita o mai mare cooperare si indeplinirea formalitatilor legale;

combina cunoasterea pietei locale cu stapanirea tehnologiilor folosite si cu extinderea unui produs sau concept;

riscul si obligatiile financiare sunt mult mai reduse de combinatia dintre aptitudinile si cunostintele puse in slujba firmei;

impartirea riscurilor investitiei reduce obligatiile dar limiteaza profitul viitor care se imparte intre parteneri;

trebuie luate in consideratie si implicatiile politice, legislative si culturale ale zonei respective.

In stabilirea tipului de aliante, deosebit de importanta este luarea in considerare a rolului si locului detinute pe piata de companiile interesate in constituirea de aliante strategice. In general, acestea se pot grupa astfel: companii lider (cele care detin pozitia dominanta in domeniul de activitate, in plan tehnologic sau pe o anumita piata), companii de rangul doi (sunt actori principali in domeniul lor, dar care nu detin pozitia de lideri), companii noi.

Joint-venture, este un termen ce defineste formarea, uneori temporara, a unei noi entitati organizationale in scopul obtinerii unui efect sinergic, partenerii pastrandu-si independenta juridica. Traducerea termenului din limba engleza ar fi „asociere la risc”, insa se prefera folosirea termenului original pentru ca a capatat conotatii specifice managementului strategic. Adesea, firmele formeaza o organizatie separata, fiecare avand un anumit numar de actiuni in entitatea nou formata. Aceasta strategie este utilizata indeosebi pentru ca permite firmelor imbunatatirea sistemul informational, globalizarea operatiilor si minimizarea riscului.

Strategia de delocalizare. O firma delocalizeaza anumite activitati atunci cand le transfera intr-o alta tara, de primire, in cadrul unei firme existente sau create in acest scop, in vederea obtinerii celor mai mici costuri de fabricatie posibile. Fabricarea se face acolo unde este cel mai ieftin iar vanzarea acolo unde exista putere de cumparare. Controlul financiar si strategic al acestei noi firme se poate face sub diverse forme, functie de reglementarile juridice ale tarii de primire. Poate fi vorba despre o firma

noua, al carui capital social este detinut in majoritatea sa de firma delocalizatoare;

existenta, in care delocalizatorul a luat o participatie minoritara din capitalul social;

creata printr-un joint-venture;



independenta, dar care a semnat un contract de parteneriat de fabricatie;

care acorda o licenta de fabricatie si/sau comercializare.

Realizarea strategiei de crestere presupune efectuarea unor investitii durabile, in special in crearea activelor fixe. De aceea, asigurarea conditiilor financiare favorabile derularii strategiei de crestere, precum si respectarea rigorilor financiare asociate investitiilor, reprezinta cea dintai implicare a managementului financiar in asigurarea dezvoltarii economice a firmei, concretizata in estimarea principalilor factori ce determina eficienta investitiilor: volumul total al cheltuielilor pentru investitii, durata de viata a investitiei, profitul asteptat, valoarea reziduala a investitiei.

Cresterea necontrolata a firmei poate afecta capacitatea de indatorare, adica posibilitatile de a primi credite care sa fie garantate si a caror rambursare, inclusiv dobanda aferenta, sa nu cauzeze dificultati financiare majore. De aici reiese cea de a treia implicatie a managementului financiar in asigurarea cresterii durabile firmei: masurarea capacitatii maxime de indatorare a firmei. M. Levasseur afirma ca “nu exista niciodata intr-o intreprindere resurse gratuite, fie ca este mare sau mica, cotata la bursa sau proprietatea unei familii. Problema este de a gasi o masura a costului explicit a fiecarei surse de finantare”. Esential este ca eficienta utilizarii capitalului sa fie la un nivel suficient de inalt, astfel incat din profitul ramas dupa acoperirea costului capitalului sa se asigure dezvoltarea firmei.

Comportamentul managementului financiar nu se poate limita doar la determinarea nevoilor de finantare si gasirea surselor de procurare a capitalului. El este chemat sa se preocupe sistematic si de modul in care firma va putea face fata achitarii obligatiilor devenite scadente. In acest contest, cea de a patra implicatie a managementului financiar in asigurarea cresterii durabile este controlul si analiza sistematica a mentinerii echilibrului financiar al firmei. Aceasta deoarece cresterea firmei, urmand de cele mai multe ori sporirea vanzarilor, poate conduce la majorari importante ale necesarului de fond de rulment. Un alt risc al repercutarii lichiditatii este generat si de faptul ca mobilizarea si orientarea capitalurilor permanente prioritar catre cresterea activelor fixe poate provoca diminuari ale fondului de rulment, cu efecte negative asupra finantarii necesarului de fond de rulment. Pentru a preveni aceste riscuri este necesar a se efectua o analiza a echilibrului financiar prin intermediul indicatorilor de lichiditate.

Cea de a cincea implicatie a managementului financiar este asigurarea lichiditatii activelor, urmarirea si controlul lichiditatii fiind pus in evidenta de indicatorii vitezei de rotatie a activelor.

Un rol aparte ce revine managementului in asigurarea cresterii firmei este si asigurarea unui echilibru dintre optiunile strategice care favorizeaza proiectul de crestere si maximizarea utilitatii economice pentru detinatorii de capital. Interesul actionarilor este cel mai bine reprezentat de maximizarea valorii actiunilor, de cresterea cursului bursier al acestora. Evolutia cursului bursier depinde de cererea pentru actiunile respective, care este cu atat mai mare cu cat valoarea principalilor indicatori care exprima politica de dividende a firmei este mai mare. Optiunea in favoarea finantarii cresterii poate fi in detrimentul cursului bursier, deoarece presupune consolidarea capacitatii nete de autofinantare a entitatii economice prin diminuarea dividendelor distribuite actionarilor. In situatia in care actionarii estimeaza o capacitate de autofinantare prea mare in raport cu dividendele primite sau un grad de indatorare prea ridicat, ei vor decide vanzarea actiunilor ceea ce va avea ca efect cresterea ofertei si implicit scaderea cursului. De cele mai multe ori, actionarii ignora faptul ca o strategie de crestere pe termen lung poate conduce la sporirea situatiei patrimoniale nete a firmei, adica a valorii capitalurilor proprii, preferand o orientare care sa maximizeze profitul lor pe termen scurt in defavoarea profitabilitatii pe termen lung. De aceea, in scopul eliminarii riscurilor mentionate, managementul financiar trebuie sa asigure un nivel satisfacator si stabil pe termen scurt al dividendelor anuale.

2.5. Strategii de stabilitate

Un alt tip de strategie majora care poate fi intalnita in practica manageriala este strategia de stabilitate sau neutrala. Ea este caracteristica firmelor satisfacute de situatia curenta si dornice de a mentine aceasta situatie si in viitor, neexcluzand insa cresterea. Se poate spune ca aceasta strategie este caracteristica firmelor care au traversat o perioada de tranzitie dificila si care, depasind o anumita faza critica si redresindu-se sub raport economic si financiar, urmaresc stabilizarea pentru o anumita perioada, pentru a adopta apoi o strategie de crestere.

Ratiunile alegerii acestei strategii de catre numeroase firme sunt multiple:

firma este satisfacuta de performantele actuale, neexistand motive de schimbare a strategiei curente;

mediul economic presupune schimbari; schimbarile genereaza riscuri pe care firma nu este dispusa sa si le asume, preferand sa isi continue activitatea in conditiile trecute;

previziunile efectuate nu sunt satisfacatoare si, in consecinta, schimbarea strategiei nu este justificata;

resursele financiare au fost epuizate intr-o strategie de crestere anterioara;

modificarea strategiei ar implica modificari ale modelelor de alocare a resurselor, riscul aparitiei ineficientei fiind inevitabil fara o buna fundamentare.

In cadrul strategiilor de stabilitate, pot fi distinse urmatoarele tipuri de strategii:

Strategia de profit sau de recoltare, caracterizata prin focalizarea atentiei asupra profitului pe termen scurt. Ratiunile care justifica o asemenea optiune pot fi: firma opereaza pe o piata saturata sau aflata in declin; firma a identificat oportunitati mai atractive de alocare a resurselor disponibile; segmentul de piata acoperit de firma este redus si nu poate fi marit decat cu eforturi foarte costisitoare; perspectivele profitului nu sunt foarte promitatoare; reducerea nivelului cheltuielilor si al investitiilor nu va determina scaderea accentuata a vanzarilor. Asigurarea unui profit pe termen scurt si a unor dividende ridicate poate sa insemne o perioada lunga de stagnare in viitor. De aceea, strategia se recomanda pentru intervale de timp bine delimitate, de preferinta scurte, daca exista o justificare data de o dificultate temporara de natura financiara;

Strategia de consolidare implica o diminuare voluntara a obiectivelor, in scopul consolidarii pozitiilor obtinute si regenerarii resurselor. Aplicarea temporara a acestei optiuni este caracteristica momentului ulterior unui efort investitional major facut pentru achizitie, fuziune sau un salt intern in dezvoltare. De asemenea, apare ca necesara perioada reorganizarii, cand se cauta o noua forma de adaptare a structurii la cerintele mediului;

Strategia continuitatii presupune urmarirea aceluiasi nivel al obiectivelor, acesta fiind eventual corectat cu rata inflatiei. Strategia impune monitorizarea atenta a starii mediului si pastrarea flexibilitatii necesare pentru un raspuns rapid.

2.6. Strategii defensive

Numite adesea si strategii de restrangere, ele sunt adoptate de firme atunci cand acestea doresc sau sunt nevoite sa isi reduca scara operatiilor pe care le desfasoara. Ele sunt consecinta unor probleme financiare dificile, a unor perspective sumbre cauzate de diferite scimbari in mediul economic sau apar atunci cand proprietarii intrevad posibilitatea obtinerii unor castiguri substantiale din vanzarea actiunilor detinute.

O strategie financiara defensiva desemneaza o atitudine a firmei care intretine relatii cu piata financiara pentru a fi in masura sa solicite permanent emisiuni de obligatiuni si chiar de a proceda la o crestere a capitalului. Piata financiara joaca in acest caz rolul de “generator de fonduri”, insa firma  nu incearca sa actioneze asupra ei, pentru a o modifica. Ea isi apara numai independenta si structura sa de control. Obiectivul major al firmei nu este maximizarea pe termen scurt a cursului sau. O politica permanenta de crestere a distribuirii dividendelor si stabilitatea imaginii sale trebuie sa mentina cursul la un nivel suficient, pentru a satisface o anumita “clientela”

In cadrul acestei strategiilor defensive se includ:

Strategia de inversare este cea urmata de o firma in scopul transformarii unei tendinte negative, manifestate in ultima perioada in activitatea ei, intr-o tendinta pozitiva si al aducerii activitatii la vechiul nivel de profitabilitate prin reducerea costurilor si a dimensiunii operatiilor. Principalele cai de materializare a strategiei de inversare constau in urmatoarele

reducerea costurilor pe baza limitarii conturilor de cheltuieli, a aprovizionarii cu materii prime si materiale mai ieftine, a inchirierii echipamentelor in locul achizitionarii acestora, a reducerii cheltuielilor de marketing etc.

reducerea activitatii unitatilor cu activitate ineficienta sau cu eficienta scazuta;

aplicarea de strategii de recoltare sau de lichidare in unitatile slab performante ale firmei si intensificarea eforturilor de crestere a unitatilor performante;

instituirea unui regim strict de economii;

lansarea in intreaga firma a unor programe de crestere a profitabilitatii acesteia si a unitatilor de afaceri strategice.

Strategia de retragere strategica , este o strategie defensiva pe termen scurt, adoptata ca raspuns la criza financiara generata de o dezvoltare excesiv de rapida a firmei, perioade de recesiune si/sau incertitudine economica, pierderea unor clienti strategici. Are drept obiective reducerea cheltuielilor de functionare, imbunatatirea eficientei si cresterea profitului marginal. Implica renuntarea la salariati, restrangerea utilizarii unor echipamente si amanarea achizitionarii altora noi, renuntarea la produsele cu un profit marginal neatrctiv, inchiderea unor unitati de afaceri, vanzarea activelor imobilizate (cum ar fi terenurile si cladirile) pentru a procura lichiditatile necesare etc.

Strategia de restructurare a portofoliului este cea urmata de o firma cand schimba profund configuratia acestuia, respectiv ponderile valorice detinute de diversele afaceri pe care le desfasoara. In esenta, aceasta strategie presupune doua aspecte

Restructurarea financiara, ce urmareste oprirea hemoragiei de lichiditati. Acest lucru se poate obtine relativ usor in cazul in care respectiva hemoragie este generata de gestiunea ineficienta a capitalului de lucru sau la nivelul activelor imobilizate. Strategia vizeaza reducerea nivelului stocurilor, aplicarea unui program de recuperare a creantelor restante, valorificarea unor active imobilizate, ajustarea eforturilor investitionale planificate anterior;

Restructurarea organizationala, ce are ca obiectiv major rentabilizarea portofoliului de activitati gestionate de catre firma. Atingerea acestui obiectiv se poate atinge inclusiv prin masuri vizand renuntarea la unele produse care nu pot deveni profitabile, abordarea altor sectoare de activitate etc.

Strategia de devenire a unei firme captive, este adoptata in mod fortat, in general de firmele mici care, din variate motive de ordin economic si financiar, transfera in competentele unor firme mari adoptarea anumitor decizii, in schimbul asigurarii unor avantaje economice, devenind astfel dependente de acestea. De regula, aceste firme captive cedeaza firmei mari responsabilitatea adoptarii deciziilor referitoare la vanzari, studiul pietei, proiectarea produselor, angajati, in schimbul garantarii de catre aceasta a cumpararii unui anumit volum de produse sau servicii;

Strategia de renuntare. Vanzarea unei divizii sau a unei parti din firma se numeste renuntare. Aceasta strategie este adesea utilizata pentru obtinerea de capital necesar unor achizitii sau investitii strategice viitoare. De asemenea renuntarea poate face parte dintr-o strategie de retragere strategica care sa „scape” firma de povara afacerilor neprofitabile, ce necesita un capital prea mare sau care nu se potrivesc cu celelalte activitati desfasurate.

Strategii defensive de impiedicare a unei achizitii ostile. Conducerea unei firme poate introduce prevederi contractuale, avand aprobarea actionarilor, pentru a face ofertele de achizitie ostile mai dificile si/sau scumpe . Aceste prevederi pot fi introduse fie inainte ca oferta de achizitie sa fie facuta, fie ulterior. Tacticile anterioare ofertei urmaresc trei scopuri:

de a evita ca firma sa aiba caracteristicile tipice unei firme tina, prin reducerea activelor lichide, identificarea si vanzarea activelor subevaluate;

de a face dificila achizitia controlului fara aprobarea consiliului de administratie;

de a creste costurile asociate cu o schimbare ostila a controlului. O modalitate de a realiza acest lucru este utilizare unei tactici de temporizare care sa ofere conducerii timp pentru a gasi ale companii doritoare sa participe la o licitatie.

Strategia de divizare reprezinta ansamblul operatiunilor prin care se realizeaza impartirea unei firme sau desprinderea unei parti dintr-o firma. Ea consta in impartirea intregului patrimoniu al unei firme care isi inceteaza existenta, intre doua sau mai multe firme existente sau care iau astfel fiinta. Ca urmare a divizarii, societatea divizata se dizolva fara lichidare. Consideram ca aceasta strategie este adoptata in conditiile in care firma supusa divizarii are dificultati in derularea activitatilor, fie ele de natura economica, financiara sau organizationala, ori atunci cand interesele celor implicati sunt diferite.

Strategia de lichidare. Fiind o constructie juridica umana, orice firma are o viata finita. Altfel spus, mai devreme sau mai tarziu, ea isi va inceta activitatea. Deoarece incetarea activitatii are consecinte extrem de importante, deciziile de dizolvare si lichidare sunt regizate de reguli precise. Strategia de lichidare este urmata cand o intreaga firma este vanduta sau dizolvata, decizia in acest sens fiind luata deliberat sau impusa. Lichidarea reprezinta ansamblul de operatii economice si financiare determinate de dizolvarea sau falimentul judiciar al unei firme. Lichidarea consta dintr-un ansamblu de operatii care, dupa dizolvarea unei societati comerciale, au drept obiect realizarea elementelor de activ si plata creditorilor, in vederea procedarii la partajul activului net ramas intre asociati sau actionari.

Dupa cum rezulta din aceasta definitie, lichidarea este precedata de dizolvarea societatii comerciale. Desi legiuitorul roman nu face precizari exprese privind definirea dizolvarii si a lichidarii unei societati comerciale, intre cei doi termeni exista o anumita diferentiere. Aceasta se refera la statutul juridic al societatii comerciale. In cazul dizolvarii, calitatea de persoana juridica a societatii comerciale se mentine (subzista) numai pentru o anumita perioada, in vederea lichidarii, pe cand lichidarea marcheaza disparitia definitiva a persoanei juridice. Dizolvarea societatii comerciale, desi conserva personalitatea juridica, are drept consecinta intreruperea activitatii economice normale a firmei (din intentie sau din obligatie). Sub aspect contabil, aceasta semnifica abandonul principiului continuitatii activitatii si intocmirea situatiilor financiare de sinteza in valori lichidative (valori de lichidare). Valoarea de lichidare poate fi definita ca valoarea care se obtine din vanzarea fortata a firmei, intr-un termen limitat. Valoarea de lichidare este, de regula, mai scazuta decat valoarea de piata (actuala). Astfel, bunurile care, in conditii normale (continuitatea activitatii), au o valoare de piata, in cazul lichidarii firmei valoarea acestora suporta o reducere sensibila, deoarece pot sa nu aiba aceeasi utilitate pentru cel care le achizitioneaza sau datorita faptului ca vanzarea lor antreneaza anumite cheltuieli. La acestea se adauga si psihologia vanzarii fortate, intr-un anumit termen



Problema fundamentala intr-o strategie de lichidare este recunoasterea necesitatii si a momentului oportun pentru vanzarea tuturor activelor sau pentru stoparea completa a operatiilor. Uneori nu se recunosc semnele crizei, iar atunci cand acesta se manifesta este prea tarziu. Alteori se prefera ignorarea crizei sau cosmetizarea situatiilor contabile, sperandu-se ca se va putea castiga un timp ce ar putea aduce solutia miraculoasa.

2.7. Strategii combinate

Diferitele variante de strategii prezentate nu se exclud reciproc. De aceea, in raport cu particularitatile centrelor de afaceri, o firma poate adopta strategii diferite la nivelul fiecareia, tinand cont de oportunitatile sau restrictiile interne sau externe firmei. Combinatiile pot fi multiple ca, de exemplu:

aplicarea, in unele unitati de afaceri strategice, a unor strategii de crestere iar in altele a unor strategii de crestere stabila;

aplicarea, in unele unitati, de strategii de crestere stabila, iar in altele, de strategii de restrangere;

aplicarea unei strategii de recoltare pentru o anumita unitate, o strategie de renuntare pentru alta unitate, de lichidare pentru unitatile nerentabile, precum si strategii de crestere pentru unitatile strategice.

Trebuie insa sa subliniem ca o combinatie de strategii se dovedeste a fi foarte riscanta. Nici o firma nu isi poate permite sa urmareasca toate strategiile care ii aduc beneficii. Trebuie adoptate decizii dificile. Trebuie stabilite prioritati. Firmele, la fel ca indivizii, au la dispozitie resurse limitate. atat firmele, cat si indivizii, trebuie sa aleaga la un moment dat dintre diversele alternative strategice si sa evite o indatorare excesiva.

Consideram ca nu se poate vorbi de formularea, implementarea si evaluarea corespunzatoare a unei strategii daca, in prealabil, firma nu a fost proiectata din punct de vedere financiar. In fond, fiecare manager urmareste maximizarea valorii firmei si obtinerea unei rentabilitati optime iar strategiile vor fi alese, in primul rand, in functie de aceste obiective.



Popescu, Stere – Politica si strategia economico-financiara a firmelor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p. 78

Popescu, Stere – Politica si strategia economico-financiara a firmelor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p. 78-79, 156

Ana, I. Gheorghe – Finantele si politicile financiare ale intreprinderilor, Ed. Economica, Bucuresti, 2001, p. 47

Nanes, Marcela – Managementul strategic al intreprinderii si provocarile tranzitiei, Ed. ALL BECK, 2000, p. 276

David, R. Fred – Strategic Management: Concepts and Cases, Prentince Hall, New Jersey, 1999, p. 8

Burdus, Eugen; Caprarescu, Gheorghita; Androniceanu, Armenia; Miles, Michael – Managementul schimbarii organizationale, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p. 197; Thompson, A. Arthur Jr.; Strickland, A. J. III – Strategic Management: Concepts and Cases, IRWIN, Boston, 1993, p. 28

Burdus, Eugen; Caprarescu, Gheorghita; Androniceanu, Armenia; Miles, Michael – Managementul schimbarii organizationale, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p. 198-199

Drucker, F. Peter – Managementul strategic, traducere, Ed Teora, 2001, p. 146

Mihalcea, Radu; Androniceanu, Armenia – Management: fundamente, interferente, studii de caz, solutii, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p. 306

Vintila, Georgeta – Gestiunea financiara a intreprinderii, Ed, Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 2002, p. 351

Florea, Stefan – in articolul Managementul financiar in extinderea activitatii unei firme, publicat in revista „Gestiunea si contabilitatea firmei”, nr. 6/2001, p. 2

Morris, Michael – Cum sa devii manager de succes, traducere, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2002, p. 99

Toma, Marin – Reorganizarea intreprinderilor prin fuziune si divizare, Ed. CECCAR, Bucuresti, 2003, p. 11-12

Molico, Tatiana – in articolul Procedee specifice economiei de piata: fuziunea, partea I, publicat in revista „Contabilitatea, expertiza si auditul afacerilor”, nr. 9/2001, p. 31

Evans, H. Evans – Mergers&Acquisitions, partea 1, 2000, http://www.exinfm.com/training/pdfiles/course07-1.pdf , curs, p. 2, 15-16

Bateman, S. Thomas; Zeithaml, P. Carl – Management: Function and Strategy, IRWIN, Boston, 1993, p. 330

Niculescu, Maria; Lavalette, Georges – Sttrategii de crestere, Ed. Economica, Bucuresti, 1999, p. 201

Niculescu, Maria; Lavalette, Georges – Sttrategii de crestere, Ed. Economica, Bucuresti, 1999, p. 224-225

Bodnari, Nadejna – Managementul in sfera intreprinderilor in contextul tranzitiei, http://www.feaa.uaic.ro/cercetare/simpozioane/24_26_oct_2002/ziua2/pdf/s4t8_1.pdf , p. 19,

Popescu, Stere – Politica si strategia economico-financiara a firmelor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1996, p. 120

Russu, Corneliu – Management strategic, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 1999, p. 141-142

Nanes, Marcela – Managementul strategic al intreprinderii si provocarile tranzitiei, Ed. ALL BECK, Bucuresti, 2000, p. 105

Dinu, Eduard – Strategia firmei: teorie si practica, Ed. Economica, Bucuresti, 2000, p. 75

Halpern, Paul; Weston, J. Fred; Brigham, F. Eugene – Finante manageriale, traducere, Ed. Economica, Bucuresti, 1998, p. 867-868

Feleaga, Niculae; Ionascu, Ion – Tratat de contabilitate financiara, vol. II, Ed. Economica, Bucuresti, 1998, p. 565, 567




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate

Contabilitate




Structura bilantului contabil in Roma¬nia
Imobilizarile necorporale – “o noua galaxie a universului contabilitatii”
GESTIUNEA FINANCIAR- CONTABILA A INTREPRINDERII
LUCRARE DE DISERTATIE CONTABILITATEA SI AUDITUL AFACERILOR SI ADMINISTRATIILOR PUBLICE - PARTICULARITATI ALE ORGANIZARII CONTABILITATII IN SISTEMUL PU
Definirea documentelor contabile
Actualitati privind normalizarea contabilitatii
CONTABILITATEA CAPITALURILOR
TIPURI DE FORMULE CONTABILE
Contabilitatea decontarilor in cadrul grupului
INTREPRINDEREA UN SISTEM COMPLEX AL ECONOMIEI NATIONALE














loading...