Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Satisfactia de a face ce iti place. ascensiunea în munti, pe zapada, stânca si gheata, trasee de alpinism


Alpinism Arta cultura Diverse Divertisment Film Fotografie
Muzica Pescuit Sport

Muzica


Index » hobby » Muzica
» Poezia cantecului (versuri care in-canta)


Poezia cantecului (versuri care in-canta)


Poezia cantecului (versuri care in-canta)

Peste tot atarna greu

Teama de sinceritate…”

                                                                        Pasarea Colibri-Ploaia care va veni



            Nicicand nu a patimit mai aspru spiritul romanesc, nicicand zborul catre sine insusi nu i-a fost curmat mai dureros decat in perioada celor cincizeci de ani de regim comunist. Toate manifestarile spirituale ale unui intreg popor au fost inabusite cu cruzime, incepand prin demolarea bisericilor, continuand cu cenzura nemiloasa a operelor de arta si sfarsind prin sofisticatul sistem de opresiune ideologica, numit ironic “Securitate” care a ucis spiritul chiar acolo unde ar fi parut imposibil de atins: in oameni .

            Putini au fost cei care au supravietuit acestui genocid spiritual.Multi au sfarsit in spatele gratiilor, multi au ales solutii de compromis doar pentru a-si pastra libertatea gandirii. Mai sunt si cei care au sfidat cenzura comunista, refuzand sa se supuna unui regim absurd si putred de la radacini.

            Muzica romaneasca a fost obiectul unei astfel de cenzuri, asemenea multor alte domenii ale creatiei spiritului. In cazul muzicii atentia a fost sporita, in special datorita faptului ca prin intermediul ei, eventualul mesaj subminator si-ar fi atins in mod direct grupul tinta. Sunt cunoscute masurile luate impotriva manifestarilor muzicale, mai ales incepand din a doua jumatate a anilor ’70: asa-zisii “pletosi” erau arestati si batuti, muzica rock era considerata burgheza, iar chitara electrica mult prea zgomotoasa, blugii erau indecenti… iar versurile mai profunde erau de la inceput considerate ca avand implicatii politice. Si acest caz au existat cei care s-au comformat noilor cerinte si cei care si-au pastrat crezul spiritual. Dintre acestia din urma, poate cel mai reprezentativ grup a fost PHOENIX.

            Formatia Phoenix a jucat un rol foarte important in evolutia muzicii romanesti. Ei au fost primii romani care au impins limitele rock-ului progresiv pana la maximum, experimentand mereu noi teme, noi variatiuni, insa meritul deosebit al Phoenix-ului nu consta doar in inovatiile in tehnica interpretarii muzicale, ci si in versurile melodiilor, element cheie in albumele lor conceptuale, versuri de un lirism veritabil, impletindu-se armonios cu notele pentru a crea senzatii unice, inconfundabile.

            Principala caracteristica a pieselor grupului este valorificare folclorului romanesc intr-o maniera inegalabila pana acum. Folclorul este privit nu doar ca sursa de inspiratie, ci ca stare de spirit, ca entitate indispensabila fiintei nationale. Folclorul  apare, in interpretarea formatiei Phoenix, ca centru al spiritualitatii romanesti, invaluit in mister, in legenda, in mit, cu ritmurile sale frenetice, cu eroii sai, cu vraja sa inexplicabila. Pierdut in negura vremurilor, folclorul capata noi valente in prelucrarile membrilor trupei.

            In albumul “Cei ce ne-au dat nume” Phoenix valorifica obiceiurile traditionale si datini ale strabunilor. Titlul albumului e sugestiv: numele inseamna de fapt viata, identitate, fiinta. Traditia este actualizata, reexprimata pentru a fi inteleasa. Piesa “Negru Voda”, inspirata din legenda celui care a descalecat prima oara in Tara Romaneaca, exprima clar viziunea Phoenix-ului asupra folclorului:

“Negru Voda si-a lui ceata

Toti voinici cu fruntea lata […]

                                             Suie creasta muntilor

                                             Muntilor caruntilor

                                             Si trecand peste hotare

                                             Voinicilor striga tare

                                             Alelei voinicii mei

                                             Mandrii puisori de zmei

                                             Ia vedeti cele campii

                                             Smaltate cu iasomnii

                                             De dusmani ce-mi sunt cuprinse

                                             Si de flacari ce-s incinse

                                             Acolo-s ai vostrii frati

                                             Toti voinici ca brazi inalti

                                             Ascultati suspinul lor

                                             Jalea si-alor aprig dor

                                             Ghiagele vi le-apucati

                                             Arcele vi le-ncordati

                                             Foc in dusmanie dati

                                             Si din tara-i alungati

                                             Si din tara-i alungati

                                             Si pe frati de ei scapati”

               Negru Voda este un personaj legendar, erou mitic ce imbratiseaza in acelasi trup puterea regala si sacerdotala. Aceasta idee este sugerata subtil in versurile:

                                    “Pe campii cu iasomie

                                             Cand e soarele-n chindie”

               Chindia este momentul privilegiat al zilei, cand soarele(simbol al vietii si al cunoasterii prin actiune) se releveaza in plinatatea puterii sale.




            In piesa “Nunta” riturile pagane ale romanilor sunt interpretate in forma alegorica, nunta nefiind altceva decat unirea individualului cu universalul, cu natura insufletita de harul absolutului. Ritmul sacadat, dionisiac exprima ideea de ascensiune spirituala prin stari extatice, in care spiritul dezlantuit se poate unii cu principiile vitale.

“Uita-te la ea
Rupta e din cer si mandra ca o stea”

                                             “Dara nu ne vom opri

                                             Pana in zori de zi”

                                             “Nasii mirelui

                                             Le duc fraga, grana campului

                                             Iara nasii ei

                                             Roua norilor si florile de tei”

             Se observa usor sinteza elementelor pamantesti(chtonice) cu cele ceresti(uranice) prin care procesul de purificare spirituala isi atinge scopul.

Ciclul anotimpurilor reprezinta un alt succes artistic pe plan muzical si poetic, valorificand traditiile precrestine ale ritmurilor cosmice, ale mortii si renasterii naturii.

           

            In “Mugur de fluier”, e exprimat crezul artistic al Phoenix-ului. Atmosfera redevine calma, linistita, dominata de un sentiment de optimism. Prin cantec, prin muzica, lumea poate fii salvata, poate fi transformata intr-un loc mai bun, in care fericirea initiala a fiintei umane poate fi regasita si pastrata. Magia folclorului romanesc capata elemente simbolice profunde si transpune albumul intr-o sfera a initierii spirituale. In piesa “Lasa, lasa(nr. 4)” sugestile intelepciunii traditionale (in sensul initiatic al cuvantului sunt evidente:

                                   

“Ca pre zimbrii si pe vulturi

                                             E un colb dintru-nceputuri

                                             Si-atata praf de fluturi

                                             Mov, mov

                                             Si o pasare maiastra

                                             Ce-ar voi sa-l agraiasca

                                             Intr-o limba pasareasca

                                             Pre om.”

               Zimbrii si vulturii reprezinta simbolurile romanilor: pamantesc si ceresc, sintetizate intr-un absolut. Colbul dintru inceputuri constituie valul care ascunde profanilor adevarurile. “Praful de fluturi” este fulguratia divina in plan pamantesc. Limba pasareasca este considerata limba primordiala, adamica, inainte de incidentul turnului Babel. Intreaga piesa simbolizeaza o metamorfozare a omului in conditia lui initiala, paradisiaca.

               In melodia “Anule, hanule” apare simbolul hanului ca spatiu privilegiat, atemporal, refugiu din valtoarea cotidianului:

                                    “Stau de-un veac la han

                                             La hanul de-apoi,

                                             In care n-auzi caval si cimpoi,

                                             Ninsi de sus din cer cu lana de oi.

                                             Ceasul e de ieri si ziua de joi.

            Sugestia evadarii din determinatiile omenesti spatiu-timp este prezenta in tocmai acest ultim  vers.

            “Dansul codrilor” infatiseaza magia naturii dezlantuite intr-un ritual intiatic hermetic. Noaptea, ca simbol al misterului, al necunoscutului, ingroapa luminile ce i-ar putea stirbi tainele. Natura personificata opreste accesul profanului in spatiul ei sacru:

                                    “Rauri, apele trageau,

                                             Codrii poarta inchideau”

            Pe albumul “Cantafabule” determinanta folclorica ramane in prim plan, experimentele psychedelice sunt impinse la extrem, albumul fiind o capodopera a rock-ului progresiv. Din punct de vedere conceptual, semnificatiile esoterice sunt accentuate: legendele romanesti sunt intelese si interpretate in profunzimea acceptiunii lor, simbolurile capata o si mai mare importanta, folclorul si implicit traditia sunt ridicate la rangul de advar unic.

            “Invocatia”, prin care incepe dublul album “Cantafabule” surprinde nu numai prin maiestria cuvintelor si armoniile sonore ale limbajului popular, ci si prin semnificatiile esoterice, in adevarat spirit traditional.

            Simboluri: “Pajura, Bour cu schiptru si tiara”- sinteza a elementelor pamantesti cu cele ceresti, spirituale.

                                  “sarpe san-pomului”- sarpele biblic, ipostaza a principiului catalizator, a cunoasterii luciferice.




                                “Hristostomului”-sfantul care a avut revelatiile cristice cele mai intense.

            Fantasticul capata o dimensiune purificatoare: invocatia devine inspaimantatoare, haotica intocmai unui blestem popular, presarata cu subtilele sugestii ale divinului: “Cant viata neviata/Care nu se trece ca topita, ghiata”

            Piesa e de fapt sinteza intregului album, rezumand motivele ce urmeaza a fi dezvoltate ulterior. Elogiul “imparatului Finics”(Phoenix) ramane o dovada clara a geniului poetic prin care folclorul este subliniat, separat de invelisul sau lingvistic, scotand la iveala valorile autentice, intelepciunea veritabila si adevarurile prime:

                                    “Fie sa renasca numai cel ce har

                                             Are de-a renaste curatit prin jar

                                             Din cenusa-i proprie si din propriu-i scrum

                                             Astazi ca si maine, pururi si acum.”

            In viziunea trupei, pasarea Phoenix este Magnum Opus al alchimistilor, simbol al cunoasterii supreme, al renasterii perpetue, al purificarii, al ascensiunii spre tarile absolutului.

            In piesa “Canticlu a cucuveaualiei” e reluata ideea limbajului pasaresc initial, prin a carui cunoastere se poate regasi starea admica .

            In finalul albumului, piesa “Phoenix” incununeaza cu succes capodopera muzicala si literara “Cantafabule”.

                                    “Nascutul din ou si hranit cu numai roua

                                             In rosu nimb, intr-acest timp, al noualea.

                                             Rodnic foc si nou izvod, arderea-i de tot.”

               Alaturi de “Mugur de fluier”, piesa “Phoenix” constituie o arta poetica, catharsis-ul, purificarea prin arta, renasterea perpetua “Din cenusa-i proprie”, in sferele alchimice esoterice, animati de suflul divin pentru a se disipa in substanta primordiala. Omul se poate depasi pe sine prin cantec, prin folclor, prin cunoasterea tainelor incifrate in traditii si obiceiuri aparent nesemnificative. Intelepciunea traditionala ne vorbeste prin folclor, prin legende, prin basme, prin cantec si poezie, prin fosnetul frunzelor si urletul lupilor.

            Omul nu trebuie decat sa se deschida spre lume si in acelasi timp spre el insusi, intocmai analogiei in sens invers: cu cat te adancesti mai tare in sine si in tainele lumii, cu atat te ridici mai sus spre absolut.

            Ultimul album Phoenix, “In umbra marelui urs” este sinteza ideatica a celorlalte albume, concluzia fireasca a celor peste 30 de ani de activitate neobosita in domeniul muzical. Produs doar de Nicu Covaci, singurul membru al trupei care a incercat sa tina steagul Phoenix ridicat, este invaluit in melancolie, sentimentul trecerii timpului devine obsendant, eroii trecutului si-au pierdut semnificatile initiale, devenind amintiri, umbre.

            Triumful artei prin muzica nu a fost realizat inca, lupta continua, totusi n-a sosit timpul renasterii.

                                    “Cine va stinge focul din inima ta?

                                             Zagazui-va raul ce-n maluri musca?

                                             Cine-ti rosti-va numele in raceala noptii?

                                             Cine va duce steagul, numarand in soapta noptii?

                                            

                                             Nascut ai fost, acela ce-n lupta ne-ai trimis

                                             Sa ne-mplinim menirea, asa cum a fost scris.

                                             Luna se arata printre nori, argintindu-ti drumul,

                                             Fug caii-naripati, destramand in goana fumul.

                                            

                                             Sus cerul instelat,/Jos sangele varsat

                                             Vin, in galop, turbati,/Zbor caii-naripati.

                                             Mandri cei/Pui de zmei

                                             In blani de miei/ Dumnezeu!

Timpu-si opreste goana, zorii-ncremenesc

                                             Sangele umple rana, racnete razbesc.

                                    Unde-i viteazul asteptat, sa potoleasca focul?



                                             Nu-i pace pe pamant, inca n-a venit sorocul.

Este o lupta interioara, tragica prin destinul ei, nesfarsita – intotdeauna spiritul va incerca sa sfideze determinatiile lumesti pentru a se implini pe deplin. Adevarul ramane insa nedescoperit.

Conditia tragica a spiritului superior ce incearca salvarea umanitatii prin arta, e exprimata cel mai bine in “In umbra marelui urs”. Izgonit dintre ai sai, sufletul rebel peregrineaza prin lume, dezradacinat, in incercarea disperata de a-si regasi originile si prin ele, de a se regasi pe sine.

                                    “Apus peste apus,/Ce iute trece timpul.

                                             Si zorile s-au dus,/Ce rece bate vantul”

                                             “Am asteptat,/Infrigurat

                                             Sa ma intorc-napoi/M-ati judecat

                                             Condamnat,/Dar cine sunteti voi?”

                                             “Caci timpul vostru s-a scurs,

                                             In umbra marelui urs”

            Sentimentul inutilitatii se accentueaza in clipa in care se simte abandonat:

                                    “Ani de pribegie

                                             Dintr-o mie

                                             Cati au mai ramas?”

               Cuprins de singuratate, eroul isi pierde sperantele in crezul care-l urmase atatia ani:

                                    Cazut-au frunzele,/Le-a rasfirat furtuna,

                                             Unde-s sperantele/N-a mai ramas nici una”

                                             “Ce-am asteptat?

                                             Ce-am visat?

                                             Nimic nu s-a schibat.”

                                             “Dati-mi viata inapoi, /Ce-am risipit pentru voi,

                                             Uitand de dor si nevoi!/Prieteni de betie,

                                             Dintr-o mie, /Cati au mai ramas?”

              

               Sa fie acesta sfarsitul? Sperantele si convingerile, renasterea “din cenusa-i proprie” sa fi ramas undeva in urma, intr-un trecut indicibil? Sa fi fost totul doar o poveste, o fabula, o “cantafabula” fantastica, alegorica si falsa? Sa fie totul o iluzie? “In umbra marelui urs” este dovada ca totusi arta continua sa sfideze timpul, lumea, oamenii. Albumul ramane sa demonstreze ca in ciuda greutatilor, a barierelor prejudecatilor, spiritul va continua sa lupte pentru a se afirma. Nimic nu e pierdut… inca. Phoenix raman totusi singurii care au incercat sa-si inalte privirea spre ceruri si sa creada cu insistenta ca timpul lor va veni odata…

“Fie sa renasca numai cel ce har

                                             Are de-a renaste curatit prin jar

                                             Din cenusa-i proprie si din propriu-i scrum

                                             Astazi ca si maine, pururi si acum.”

 

                                            

                                                             

             

              






Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Muzica




Categorii ale folclorului romanesc
Cantona napolitana
Tenorii preromantici - Grupul tenorilor de forta
Muzica in Antichitate
Forme specifice ale vietii afective interesand in mod deosebit muzica
Joseph Schmidt (4 martie 1904--16 noiembrie 1942)
Gaetano Lama: 1886 - biografie
BALADA
Structuri de tipul unei perioade deviate
Tenorul Romantismului