Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Intr-un cuvant - Zdrentuita


Intr-un cuvant - Zdrentuita


Intr-un cuvant

Zdrentuita. La un curs tampit de poezie in scoala, profesoara ne-a pus sa gasim un cuvant care sa descrie perfect ceva. Acum eu descriu ultimele clipe de respiratie ale mamei mele care zace intr-un pat de spital in Detroit, Michigan. Zdrentuita. Pare sa nu existe nici un cuvant de sfirsit pentru ea. Transpiratia sau vreun alt fel de lichid ii forteaza parul sa se aghate de fruntea lipicioasa ca niste picioare fusiforme de paianjen. Firul de par e subtire acum. "N-are decat 53 de ani, Dumnezeule", i-am zis sora-mii, care a venit de la Seattle. N-a zis nimic.

Doctorii ne-au lasat sa fim martorii acestui fenomen, trecerea in nefiinta. Stiam cu totii ca venise vremea. Sora mea o tine pe mama de mana stanga. Cancer pulmonar, depre care ei zic ca are o crestere substantiala si inexplicabila la femeile de varsta mijlocie. Dar nimic din toate astea nu pare sa mai aiba vreo importanta acum. Singurul lucru ce mai conteaza e zdrentuit.



Ochii i se zbat sa se deschida si apoi intepenesc asa, ingroziti.Vrea sa spuna ceva, dar nu poate, din motive medicale pe care eu nu le cunosc. Presupun ca ea a cam spus tot ce a avut de spus in viata asta. Acum doua zile mi-a spus ca ne iubeste. Nu mai lasase cuvintele astea sa-i paraseasca buzele inca dinainte de a o parasi sanatatea. Nu pot nici macar sa-mi amintesc acum care a fost ultima data cand mi-a spus asa ceva. Am presupus intodeauna, in liceu si apoi in facultate, ca mi le spunea destul de des in copilarie. Dar, uitandu-ma acum spre corpul ei, aproape inert, nu mai sunt sigur.

"Vrei s-o iei de cealalta mana?" ma intreaba sora-mea. E rautacioasa.

"Taci", i-am zis. E mai mare decat mine cu sase ani. Odata, cand eram mai mic, am intrat in dormitorul ei si, surprinzand-o goala, am observat un smoc gros de par pubian. La acea vreme mi s-a parut cel mai dezgustator si inuman lucru pe care-l vazusem vreodata.

"Prinde-o de mana odata!"

O fac. Mana mamei e surprinzator de calda si moale, si mintea mea imediat asociaza asenzatia asta cu boala, cu viata parasind trupul prin orice suprafata expusa posibila. Chiar si prin maini. Murirea asta nu se face doar prin respiratie si inima, decid eu.

"Mama, te iubim", zice sora-mea, aplecandu-i-se peste fata.

"Dumnezeule, nu striga la ea ", zic, " te poate auzi bine. Canceru' nu e in urechi!"

"De ce nu pleci de aici?" ma intreaba.

"Pentru ca vreu s-o vad si eu pe mama murind la fel de mult ca si tine", zic eu, regretand imediat.

Cu tata nu fusese asa. El fusese zdrobit intr-un accident de masina, si eram si noi acolo: mama, eu si sora-mea. Totusi a fost mama cea care a vorbit si a rezolvat totul, eu si sora-mea ascunzandu-ne de moarte dupa un perete, de parca, dupa ce l-a revendicat pe tata, ar fi cautat o alta viata frematanda in camera.

"Esti un ciudat", zice sora-mea.

Aleg sa ignor asta. Ea era maritata si divortase deja pe cand eu nu mai avusesem o relatie stabila din anul doi de liceu. Poarta aceasta eticheta invizibila, Divortata, ori, cel putin crede ea c-o poarta, si asta ii influenteaza felul in care se poarta in fiecare situatie.

Mama scuipa ceva: doua cuvinte. "fiti cuminti". Acestea sunt cuvintele ce ni le spune. Si s-ar putea sa fie ultimele.

"Mama!", rad, " te-ai intors"

" Fiti cuminti!" zice.

Mi-a zis odata sa am grija de sora-mea. " Cum te simti, mama?" o intreb. Inteleg de ce sora-mea simtea nevoia sa strige, mama parea atat de departe, parca in adancul unei fantani, gata sa se inece.

"Fiti cuminti".

Inchide ochii si respiratia i se modifica. Rapid ma gandesc la un alt cuvant care sa se potriveasca. Destramata. Aproape de zdrentuita, stiu, dar diferit, implicand o urma de calitate pe la margini, pe care ea o afiseaza acum. Profesoara mea, o doamna in varsta cu ochelari cu rame verzi si camasi ciudate, ar fi foarte mandra de mine acum.

Apoi un nou cuvant: non-existent. Mama a murit in timp ce gandurile mele hoinareau pe altundeva. O bat usor pe mana, nu stiu de ce, si apoi ma uit la sora-mea.

"S-a dus" zic

"Da"

"Esti bine?"

"Da, sunt in regula"

"Vino", zic, " sa mergem dupa doctor".

O iau pe sora-mea de mana, o tin strans si ma indrept cu ea spre iesirea din camaruta, care poarta deja izul recentei plecari. Exista ceva fragil in corpul ei, pe care nu-l pot defini, si totusi e puternica. Ii spunem doctorului ca mama a murit. Mi se pare o ironie ciudata, sa-i spunem noi lui ca mama a murit, si totusi a dat doar din cap si a intrat.

"Vrei o cafea?" intreb.

"Vreau sa prind un avion spre casa" imi spune.

"Ce este acolo?" zic, "Un apartament gol. Vino, poti sa stai la casa pana la inmormantare". Locuiesc in casa parinteasca din perioada facultatii. In primul an a fost usor, apoi a venit povara ingrijirii mamei, care statea toata ziua intr-un pat pliant portocaliu, in camera de zi, intinsa pe spate, respirand greu si uitandu-se mereu la aceleasi emisiuni de televiziune. Cred ca acesta era lucrul cel mai trist dintre toate, ca aceasta femeie a fost redusa la ceva atat de trist, aceasta femeie care trbuie sa-mi fi spus adeseori, candva, demult, ca ma iubeste. Si totusi cancerul a lovit-o greu, greu ca respiratia ei fortata, si asta numai cu un an in urma.

Sora-mea cedeaza. Stiam c-o va face. Luam liftul vechi spre parcarea de la etajul trei, dupa nu mult timp, ne aflam in automobilul meu. "Pot sa conduc eu?" ma intreaba. In Seattle nu are masina. Am luat-o eu de la aeroport acum trei ore, cand a gasit un zbor convenabil.

"Sigur" zic, aruncandu-i cheile pe care le prinde pe piept. "Poti sa conduci un bat?"

Rade. "Bineinteles ca pot!"

Poate. Cu indemanare da inapoi si iesim din parcare, platindu-i omului din cabina patru dolari pentru sederea noastra acolo, un bilet cumparat ca sa asistam la evenimentul mortii mamei. Sun la firma de pompe funebre de pe celular, aplecandu-ma spre usa ca sa nu se auda, de parca ar mai conta ca aude sora-mea. Sunt asigurat ca vor trimite pe cineva ca s-o ridice pe mama. "Ar fi trebuit sa asteptam" zic, dupa ce am inchis. "Cred c-a fost surprins ca nu eram acolo".

"Am asteptat un an" zice ea. Asta e diferenta dintre mama si tata, cred. Bruschetea celui de-al doilea si rabdarea indiferenta a primei.

"Totusi"

"Da"

Ajungem acasa, pe o strada numita Oak, si trage masina pe alee, pana in fata usii garajului, de un alb scorojit. Nu e chiar Detroit ci o suburbie denumita Oak Park. Ne dam jos si ne indreptam spre casa. Sora-mea absoarbe totul, imi dau seama de asta; aici e copilaria ei. Trebuie sa fie ciudat, dupa ce n-ai fost atata timp intr-un astfel de loc. Ne asezam la masa din bucatarie si povestim o vreme ce pare sa fie multa, dar de fapt a trecut putin timp. Noaptea se lasa incet si noi povestim despre copilaria noastra, pe care ea pare ca-ncercat s-o uite.

"Iti amintesti ca ne-am cioplit numele in copacul ala?" Zic. Era un copac mic, inca in crestere in curte.

"Da" zice ea, pierduta. "Hai sa mergem sa vedem"

Si iesim pe usa din spate. Curtea asta era odata un teren minat de rahat de caine, dar, ca toata lumea, Harry a murit. Lovit de masina, ca tata. Copacul e mult mai mare acum. Folosisem un briceag pe care ea il furase de la Depozitul H&J in 1989. Eu imi cioplisem primul numele, aveam doar sapte ani, si sora mea, de treisprezece, si-l cioplise sub al meu, dar mai mare si mai adanc in scoarta. Acum ne plimbam mainile de-a lungul copacului, cautand, dar numele noastre au disparut, sterse de puterile de vindecare pe care copacul le poseda.

" E ca si cum n-am facut-o niciodata" zice ea.

"Cam asa ceva" ii zic. Vanez din nou, dar numele noastre intr-adevar au disparut. "E cam trist, nu crezi?"

Da din cap. "Asta e."

Ne plimbam inapoi spre casa. E noapte de-a binelea. Felinarele de pe strada licaresc, la fel si luminile de pe terase. Vecinul descarca o dubita plina de zarzavaturi. Mi-e frica sa vorbesc cu el, ori cu nevasta-sa pentru ca de cate ori o fac, ma intreba de mama. Si acum, de data asta, va trebui sa le spun adevarul. Nasol.

A trecut o vesnicie de cand am fumat iarba ultima data, dar sora-mea scoate cateva tigari si le fumam la masa din bucatarie. O intreb cum le-a ascuns in avion, dar zice ca le-a cumparat aici, in Michigan. Nu mai intreb nimic, desi nu-mi pot da seama cand a avut timp sa le cumpere. Si iarba asta, si ea sterge tot. "Ar trebui sa stringem lucrurile mamei", zice ea, "sa le punem in cutii, sau altceva".

"Cea mai mare parte e deja" ii zic. Am tot impachetat din resturile mamei in ultima luna, in timp ce ea motaia in patul portocaliu. "E totul sus, in camera ei."

"Ce facem cu ele? "

Ridic din umeri. Nu mai avem nici o ruda. "Ce nu vrei, arunc." Si apoi ma cuprinde un gand, extrem de puternic. "Cu siguranta arunc patul!"

Il vedem de unde stam, la masa. Cumva, nu se stie cum, Si-a reluat pozitia semiinclinat. Suportul pentru picioare intins, de parca ar vrea sa impiedice pe cineva, tetiera pe spate, aparca in aroganta sau in ciuda.

"Hai sa-l aruncam acum!" zice sora-mea.

E intuneric afara, noi ne ridicam si ne indreptam spre pat. Picioarele imi sunt de cauciuc, iar capul, o piatra rece asezata pe gat. Ne aplecam de o parte si de alta dupa ce adun patul, lucru care se intampla cu o izbitura infundata. Cocosat astfel, dupa ce am gasit manerul de lemn ascuns sub material, o miros pe mama. In timp ce lucrurile pe pamantul asta sunt atinse de noi, lasam o urma imprceptibila pe ele, pe care altii o pot depista. Ma uit dincolo de marginea patului si o vad pe sora mea plangand.

"Hai sa luam asta" ii spun.

Dar ea continua sa planga, stergandu-si ochii cu mainile si apoi punandu-si mainile pe spatarul patului. "Ea a stat aici", zice.

"Ea a trait aici". Si apoi adaug fara nici un rost: "Practic a murit aici." Acum eu vreau sa plang. Reusesc sa ma abtin pe moment, dar lacrimile imi vin pana la urma. Un cuvant: Frant. Nu am stat niciodata in patul asta, dar acum indraznesc s-o fac. Simt materialul moale, materialul care a imbratisat-o de atatea ori pe cea care mi-a dat viata. Sora mea se cuibareste langa mine si nu-mi dau seama cat timp trece pana ne ridicam, cu ochii din nou uscati. Linistiti. Luam patul mamei si-l taram prin camera pana la usa, si apoi afara. Trece greu prin usa si-mi prind trei degete incercand sa-l scoatem, dar reusim sa iesim. Simtim racoarea noptii.

"Hai sa-l ducem pana la colt", zic eu cu stanjeneala. Sora mea e puternica, o stiam, am simtit asta la spital. "Sa-l lasam acolo."

"Poate o sa-l ia cineva", zice "Nu stii niciodata".

Dar eu stiu. Nimeni nu o sa ia monstruozitatea asta portocalie de pe drum, numai gunoierul, dupa ce cumpar o eticheta de ridicare pentru pat. Asta se va intampla dimineata. Il lasam jos si el se balanseaza putin inainte de odihna finala. Inauntru, camera pare mai goala decat ar trebui. Ramane o urma circulara in covor, acolo unde, atatia ani a stat patul, sustinand greutatea Trainda a mamei. In ciuda acestei dovezi, simt ca s-a mai implinit o disparitie. Viata, presupun, nu e decat o serie de disparitii, lucruri mutate.

"Hei" zice sora-mea, "ne comportam chiar bine, nu-i asa?"

Ma gandesc la asta mult timp. "Da, asa-i", ii spun. Ma uit afara si vad ca unul din becurile de pe strada palpaie. "Ne descucam bine".

"Sunt obosita", zice ea "Aveti alt fus orar aici"

"Unde vrei sa dormi?" o intreb.

"In camera mea."

Casa e goala acum, camerele nefolosite, peretii cersind viata. Ea urca si o aud pregatindu-se de culcare, intodeauna un ritual. Ma asez in cercul lasat de pat. Voi dormi aici la noapte. Da, un loc bun, zgomotos si fericit si plin de uitare. Un cuvant: somn, somn, aici. Plutesc.

Mutarea

Ajutand un vechi si bun prieten

Sa se mute

Ii vad goliciunea vietii

Printre fragmente aruncate in cutii

Si mobila pe care o tarim cu stangacie in jos pe scari.

El si sotia lui au avut o grija deosebita pentru

Ramele tablourilor si lucrurile copiilor

Si stiu ca ma aflu aici doar pentru forta bruta,

Pentru pian, pentru mesele grele,

Pentru biroul subred pe care sta calculatorul.

Ca nu ma lasa sa ma ating de lucrurile mici

E pentru ca sa-si apere viata secreta;

Nu ma ating de lucrurile incarcate de semnificatii.

Cateodata mi-as dori sa fiu mic si firav,

ca sa nu mai fiu chemat pentru treburi ca aceasta

si poate atunci as fi chemat sa ajut

la debarasarea frigiderului

sau la impachetatul vaselor,

si sa ma ingrijorez

sa nu-mi ajunga degetele pe ramele tablourilor.

We love US

Noi suntem tampitii care-si asculta muzica

Destul de tare sa se auda de la patru strazi departare.

Suntem noi.

Noi suntem cei care se aliniaza

unul langa celalalt pe strazile voastre'

si fortam masinile la maxim

incercand sa trecem linia inaintea prietenilor nostri.

E linia spre care tintim,

E linia ce judeca invingatorii si perdantii'

Dar noi toti suntem castigatori.

Bem bere pana ne dor burtile

Si pana ne explodeaza capetele

Aruncam sticlele unde vrem

Poate chiar in curtea voastra.

Gasiti marturii ale vietii noastre nocturne

Doar verificandu-va trotuarele.

Dare lungi negre, parafa muncii noastre

Mucuri de tigari,

Pungute lucitoare golite de cartofii prajiti,

Si, din cand in cand, un prezervativ consumat.

V-am lasat toate astea, dar

Ele sunt ale noastre si vor fi pe veci.

Chiar si cel mai imbecil dintre noi e mai destept decat credeti.

Avem talente ce i-ar ului pe cei mai grozavi.

Stim sa facem medicamente, planuri, dragoste.

Suntem imbecilii ce parcheaza aiurea

Ca voi sa trebuiasca

Sa manevrati si mai cu grija uriasele masini

Suntem tampitii pe care-i urmariti cu ochii din teama de-a nu va fura.

Dar noi am furat.

v-am luat linistea, v-am luat confortul,

va tinem mereu in garda,

si va dam ceva sa urati

si dandu-va astea

am reusit cu adevarat sa luam.

Spanzurat

In curand imi vor acoperi simturile cu o gluga neagra

Si-mi vor verifica identitatea de trei ori

Nu voi minti.

Eu sunt cel pe care-l cautati

Voi ma veti aduce la spanzuratoare

Si-mi veti oferi cel mai crunt sfarsit inchipuit vreodata.

Lemnul de sub talpi va scartai,

Greu pentru genunchi, dar nu ma voi prabusi.

Incet, aproape cu grija, tinandu-ma de coate,

Ma vor ridica pe o schela mica

Si-mi vor pune capul nevazator in lat

Funia groasa se va odihni pe esofag

(funia va fi groasa odihnindu-se pe esofag)

Voi respira adanc si-mi voi elibera gatlejul.

Iar in acest timp, voi auzi un om cu voce monotona

Cum incepe sa citeasca din scripturile taramului sau.

Mintea-mi va incerca sa penduleze? Intre frica si speranta,

Intre anticipare si dorinta de a hoinari inapoi in timp,

Ca sa se intrebe: le-am spus ramas bun oamenilor ce-i iubesc? Am lasat

Ceva mai bun in lume pentru ca m-a cunoscut?

Omul se va opri.

Inima-mi e nestiutoare de distrugerea ce se apropie.

Bate, se zvarcoleste, inca imi stoarce viata prin vene.

Camera va fi tacuta in curand si eu imi voi imagina ca aud

Vocea lui Dumnezeu.





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate