Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune. stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme


Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
» Heidi, fetita muntilor de Johanna Spyri - idei principale


Heidi, fetita muntilor de Johanna Spyri - idei principale




Heidi, fetita muntilor

de Johanna Spyri

-        idei principale –

  1. Heidi este adusa si lasata de matusa Dete la bunicul ei, in muntii Elvetiei.
  2. Bunicul ii da sa bea o cana cu lapte de capra si ii face un scaunel.
  3. Heidi merge impreuna cu Peter cu caprele la pasune si este uimita de frumusetile vazute.
  4. Fetita o cunoaste pe bunica lui Peter, o batrana oarba, careia ii povesteste cum e sus, pe munte.
  5. Pastorul ii cere bunicului s-o duca pe Heidi la scoala. Dete  vine s-o ia pe fetita la Frankfurt, intr-o casa frumoasa, la niste oameni bogati.
  6. Heidi se afla acasa la Clara, simtindu-se ca o pasare intr-o coliviede aur. Aici face tot felul de nazbatii.
  7. Domnisoara Rottenmeier descopera painitele ascunse de Heidi in sifonier.
  8. Soseste domnul Sesemann, tatal Clarei, dar pentru scurt timp.
  9. Apare bunica Clarei care o va atrage  pe Heidi, aratandu-i o carte de povesti cu ilustratii si o convinge sa invete sa citeasca.
  10. Bunica pleaca, fetele devin posomorate, iar Hedi se imbolnaveste.
  11. Sebastian o duce pe fetita acasa, in Elvetia.  Revederea meleagurilor binecuvantate, a bunicii lui Peter si mai ales a bunicului o face pe Heidi fericita.
  12. Bunicul si nepoata coboara in sat, la o serbare. Cu acest prilej, bunicul este foarte fericit ca s-a impacat cu vechii lui prieteni.
  13. Doctorul Clarei se pregateste de calatorie.
  14. Musafirul sta de vorba cu bunicul, iar Heidi se bucura de darurile primite.
  15. Doctorul urca pe munte cu Heidi si Peter.
  16. Clara, insotita de bunica ei, soseste acasa la Heidi.
  17. Peter da drumul scaunului cu rotile de pe stanci si astfel Clara este nevoita sa-si puna talpile pe iarba. Miracolul se produce: fetita invalida face primii pasi.
  18. Bunica si tatal Clarei sunt nespus de uimiti si fericiti. La plecare, ei promit ca vor reveni aici, in fiecare an.

                                                                                           




                        Heidi, fetita muntilor

de Johanna Spyri

-        scrisoarea-

-       

Heidi lua plicul, il invarti pe o parte si pe alta si, cand isi dadu seama de la cine e scrisoarea,  dadu buzna in cabana,  stigand:

-        Binicule, bunicule, am primit o scrisoare de la Clara! Hai sa ti-o citesc!

Ca sa auda si el despre ce era vorba, Peter se duse dupa ea si se sprijini cu umarul de canatul usii. Fetita muntilor incepu sa citeasca:

      ' Draga mea Heidi, Nici nu stii cat de mult ma bucur ca peste putin timp ne vom revedea. Bagajele sunt pregatite si peste doua sau trei zile pornim la drum. Tata nu vine cu noi. Trebuie sa plece mai intai la Paris, unde are niste treburi. Doctorul trece in fiecare zi sa ne vada si de pe scara ne striga: « Gata, copii, dati-i drumul, muntele va asteapta! » Nici nu stii, draga Heidi, ce mult i-a placut la voi si ce fericit ar fi sa poata sa traiasca si el acolo, in creierii muntilor. A petrecut impreuna cu noi toate serile lungi de iarna si  ne-a povestit cat de bine s-a simtit la munte, alaturi de tine si de bunicul tau. Ne-a vorbit si de ciobanasul Peter si de turma lui si nu mai  gaseste cuvinte de lauda pentru voi. De fiecare data incheie, spunand cu insufletire:« In aerul acela proaspat si curat, te faci bine oricat de bolnav ai fi! » De altfel, s-a intors de acolo schimbat in bine. Este iar omul vesel, cu chipul vesnic zambitor, si parca a intinerit. Imi pare bine pentru el, caci e un om tare bun si cumsecade. Cred ca ti-ai dat si singura seama de acest lucru.

      Scumpa mea, nici nu stii cu cata nerabdare astept sa fiu iar langa tine, sa-l cunosc pe prietenul tau Peter si caprele lui, despre care mi-ai vorbit atat de mult. Mai intai vom ramane sase saptamani la Ragaz, unde voi face un tratament. Pe urma ne mutam la Dörfli si, in zilele frumoase, vom urca la cabana. Vom petrece impreuna zile intregi pe pajistile inflorite. Bunica se bucura si ea nespus de aceasta calatorie. Domnisoara Rottenmeier nu vine, desi bunica a staruit sa ne insoteasca. Spune ca nu vrea sa ne deranjeze cu prezenta ei, dar eu stiu prea bine ca altul e adevarul. Cand s-a intors Sebastian, dupa ce te-a condus pe tine,  s-a apucat sa-i povesteasca despre « grozavia» stancilor cu pereti abrupti  si prapastiile adanci si infricosatoare in care, la cea mai mica neatentie, te poti prabusi. Domnisoara s-a speriat atat de tare, incat o cuprinde spaima ori de cate ori aude vorbindu-se de aceasta calatorie, spunand ca, in afara de capre si de cei ce traiesc la munte, nicio fiinta omeneasca  n-ar trebui sa-si puna viata in primejdie mergand pe aceste meleaguri. Tinette ramane si ea acasa, in scimb, Sebastian ne va insoti pana la Ragaz, de unde se va inapoia la Frankfurt. Cam atat, deocamdata, scumpa mea Heidi, si, in asteptarea revederii noastre, te imbratisez de mii de ori!

      A ta prietena, Clara. '

      La auzul ultimelor cuvinte, Peter pocni din bici cu atata furie, incat bietele capre se speriara si o rupsera la fuga pe poteca, in vale. Ciobanasul porni pe urmele lor, invartind mereu biciul in aer, de parca s-ar fi aflat in fata unui dusman nevazut. Mania lui era starnita de vestea sosirii unor musafiri, pentru el nepoftiti.

      A doua zi, Heidi se duse sa-i spuna bunicii din vale vestea cea mare, incredintata ca batrana avea sa se bucure foarte mult, afland de apropiata sosire a oaspetilor din Frankfurt, despre care ii vorbise de atatea ori si in cuvinte atat de frumoase.

      Plimbarea era o adevarata incantare, caci soarele zabovea  acum mai mult pe bolta azurie, iar razele lui, din ce in ce mai fierbinti, incalzeau aerul cu dogoarea lor placuta.

       Heidi, fetita muntilor

de Johanna Spyri

-        fragmente –

Cap. 1( Spre muntii inalti)

„ Spre veselul sat Mayenfeld, o poteca suie, printre pajisti si livezi, spre poalele muntilor ce domina din aceasta parte intreaga vale. Se si simte aici mirosul patrunzator al ierbii de munte, caci poteca e abrupta si se pierde sus, in pasunile alpine.





Intr-o dimineata senina de iunie, o munteanca tanara si voinica,  ducand de mana o fetita cu obrajii aprinsi, pasea incet pe aceasta poteca. Fetita sa fi avut cinci ani, dar adevarata ei statura era greu de ghicit, caci, in ciuda soarelui ce incepuse sa dogoreasca, purta pe ea doua sau chiar trei rochite, iar peste ele un sal gros de bumbac, de culoare rosie. Infofolita astfel si incaltata cu pantofi grosi, batuti cu tinte, parea mai voinica – o faptura durdulie care se catara anevoie pe povarnisul abrupt.“

„Cabana, ce se inalta la jumatatea drumului dintre sat si pasuni, era atat de veche si darapanata, incat marele ei noroc era vagauna in care se adapostea. Aici locuia Peter caprarul, un baiat de unsprezece ani, care dis-de-dimineata cobora in Dörfli sa ia caprele spre a le duce la pascut.Acasa le avea pe mama si pe bunica oarba si saraca.“

 „Dupa trei sferturi de ora de mers, Dete cu Heidi ajunsera la pasunea de pe coama muntelui, unde se afla cabana Unchiului, asezata in bataia vanturilor, dar si a soarelui si de unde imbratisai cu privirea  intrega vale. In spatele casutei se inaltau trei brazi batrani, cu crengile mari si stufoase, iar mai sus se intindeau alte povarnisuri, acoperite de iarba, ce se pierdeau departe, in niste stanci abrupte si plesuve.

Unchiul sedea pe o banca in fata cabanei. Cu pipa in gura si cu mainile pe genunchi, se uita linistit la cei ce urcau. Heidi ajunse sus cea dintai. Se duse direct la batran si, intinzandu-i mana, ii spuse:

- Buna ziua, bunicule!

- Hm! Ce vrei sa spui? intreba batranul cu o voce aspra, strangandu-i manuta si masurand-o indelung cu ochii lui iscoditori, de sub sprancenele stufoase.

Heidi ii infrunta privirea fara sa clipeasca si nu se mai satura sa-l cerceteye pe acest bunic cu barba lunga si cu sprancenele dese si sure. “ 

Cap. 3( La pasune)

„ Trupa, alcatuita din Peter, Heidi si caprele, porni cu voiosie pe povarnisul ce ducea spre pasune. Peste noapte, vantul risipise de pe cer ultimii nori si bolta avea acum o culoare de un albastru fermecator.

Frumusetea sclipitoare avu darul s-o incante pe Heidi in asemenea masura, incat mititica uita de Peter si de capre. Se simtea atrasa in toate partile si nu mai prididea cu culesul florilor, in dorinta de a-si impodobi odaia cu toate culorile pajistei. Si nu se lasa pana cand nu-si umplu poala sortului cu flori.“

Cap. 4( La bunica)

„ Zilele treceau. Soarele rasarea la fel de stralucitor ca in fiecare zi, iar ciobanasul Peter venea mereu cu caprele lui s-o ia pe Heidi, si, ca de obicei, sa mearga cu turma la pasune. Viata in aer liber avu darul s-o schimbe pe Heidi, dandu-i o infatisare de copil robust si sanatos. Era vesela si fericita ca pasarile de munte, ce traiesc in arbori sau pe plaiurile verzi, iar obrajii i se rumenisera in bataia stralucitoare a soarelui de vara.

Dar iata, trecu si toamna, si iarna batea staruitor la usa.

A patra zi, zapada din jurul casei se facuse ca gheta si un soare vesel isi strecura, prin fereastra razele sale jucause. De data asta, Heidi ii spuse si mai staruitor bunicului ca trebuie sa mearga neintarziat s-o vada pe bunica. In cele din urma, bunicul se lasa induplecat si, luand sacul de pe culcusul copilei, spuse:

- Bine, atunci sa mergem!

Brazii erau imbracati intr-o haina de zapada inghetata si sclipeau orbitor, in bataia soarelui.

Bunicul scose din magazie o saniuta incapatoare si, dupa ce se aseza, lua fetita in brate si o inveli in sacul cel gros. In sfarsit, pornira. Saniuta aluneca la vale cu asemenea repeziciune, incat Heidi era incredintata ca zboara la iuteala ca pasarile si, de atata fericire, dadea din picioare si nu-si mai gasea astamparul. Bunicul opri saniuta chiar in dreptul casei lui Peter.

Heidi deschise o usa si isi dadu seama ca intrase intr-o casa de oameni nevoiasi. Mama lui Peter carpea ceva in fata unei masute, iar intr-un colt al odaii zari o batrana garbova, care lucra de zor la roata de tors. Heidi se apropie de ea si-i spuse:

- Buna ziua, bunico! Uite, am venit, m-ai asteptat mult?

Apoi apuca mana intinsa de batrana care, dupa ce statu un pic pe ganduri, incepu:

- Tu esti fetita aceea care traieste acolo sus, la bunicul? Si te cheama Heidi, nu-i asa?

Heidi ii povesti cum a coborat cu sania impreuna cu bunicul ei si cu ce grija a infasurat-o el in sacul cel mare si gros, ca sa nu-i fie frig.

- Hai, copila mea buna, vino aici sa-ti spun ceva: eu, ce e drept, de vazut nu mai vad, dar de auzit aud inca foarte bine si cuvintele frumoase rostite de tine mi-au induiosat inima. Vino si aseaza-te langa mine si povesteste-mi ce faci tu acolo sus, la bunicul tau.

      Si Heidi ii povesti despre viata ei acolo sus, in munti, despre zilele lungi petrecute impreuna cu Peter si despre toate minunatiile pe care avea prilejul sa le vada.

      Dupa-amiaza trecu si Heidi trebui sa plece. Bunicul o lua iute in brate si, dupa ce o inveli cu sacul, ii spuse:

- Bravo, esti o fetita cuminte, te-ai tinut de cuvant!

Dupa plecarea fetei, bunica spuse:

- Cinste lui ca se poarta asa frumos cu copilul! Ce bine ar fi s-o mai aduca! Fetita asta are o inima de aur. Si ce frumos stie ea sa povesteasca. Acum am si eu de ce sa ma bucur pe lumea asta! “




 Cap. 5( Doi oaspeti)

            „ Peter dadu buzna in odaie si tranti manunchiul de nuiele cu atata putere, de se zgudui toata casa. Bunica se sperie ingrozitor si se ridica in picioare.

-        Ce s-a intamplat? intreba mama lui Peter, cu calmul ei obisnuit. De ce esti asa suparat?

-        Ne-au luat-o pe Heidi, bolborosi el, gata sa pllanga.

-        Cum, cine? intreba bunica ingrijorata.

A inteles numaidecat. Brigitte tocmai ii povestise ca mai devreme o vazuse pe Dete trecand spre cabana Unchiului din munti. “

Cap. 6( Un nou capitol si alte intamplari)

            „ Asa cum ii povestise matusa Dete Unchiului din munti, micuta Clara isi petrecea toata ziua intr-un scaun cu rotile, plimbandu-se de colo pana col, in frumoasa casa a domnului Seseman, tatal ei. Dupa moartea sotiei sale, domnul Seseman care obisnuia sa calatoreasca foarte mult, ii incredintase domnisoarei Rottenmeier conducerea casei, cu conditia sa nu faca nimic ce ar putea sa nu fie pe placul fiicei sale, Clara.

- Hm, cum vad, esti o fetita ciudata, ii spuse Clara lui Heidi, dupa ce facura cunostinta. Ai mei te-au chemat anume ca sa ramai cu mine si sa invatam impreuna. La inceput , o sa ti se para foarte caraghios, fiindca nu stii sa citesti si totul va fi nou pentru tine.

Heidi avea simtamantul ca se afla inchisa intr-o colivie frumoasa de aur, ca o pasare dornica  sa-si ia zborul spre inaltimile albastre. 

Cap. 9( O bunica )

 „ Heidi se uita cu admiratie la bunica asta atat de blajina, care o facu sa se simta numaidecat in largul ei. Nu se mai satura privindu-i chipul frumos, impodobit de un par alb, minunat, ce se revarsa de sub palarioara de matase neagra. “

„ Dupa ce bunica ii arata cartile, se apuca sa le rasfoiasca cu infrigurare. Deodata, ochii i se umezira de lacrimi si picuri fierbinti incepura sa i se prelinga pe obraji. Vazuse o poza cu un camp vesel si frumos, pe care pastea o turma de vite. In mijlocul turmei se afla pastorul, sprijinit in toiag.

- Asculta, Heidi, o linisti bunica, pana azi n-ai invatat sa citesti fiindca l-ai crezut pe Peter. Acum insa te rog sa ma crezi pe mine si ai sa vezi ce repede ai sa inveti sa citesti povestile astea minunate. Numai in felul asta ai putea sa afli ce s-a intamplat cu pastorul si cu turma lui.“

Cap. 11( O seara de vara la munte)

„ Soarele tocmai se lasa spre asfintit si lumina amurgului se asternea aurie pe verdele povarnisului muntos. Ghetarul, invaluit in flacari, impurpura zdrentele de nori ce alunecau usor pe fondul albastru al cerului, lasand sa se strecoare printre ele o lumina portocalie, ce scalda intreaga pajiste.

- Niciodata, murmura Heidi coplesita de aceste splendori, nici macar in visele cele mai frumoase de la Frankfurt, nu mi-a fost dat sa vad o asemenea minunatie!

            Curand, zari varfurile brazilor inaltandu-se peste acoperisul cabanei si, in sfarsit, il vazu pe bunicul ei, asezat pe bancuta, cu pipa in gura. Zbura spre el ca o sageata si pana sa apuce sa-si dea seama batranul cine gonea spre el ca o vijelie, Heidi azvarli cosul cat colo si se agata de gatul ursuzului unchias din singuratatea muntilor.

- Bunicule, bunicule!

            Batranul tacea, nefiind in stare sa rosteasca o vorba. In schimb, ochii lui, care de multi ani nu mai stiau ce-i plansul, erau acum incarcati de lacrimi.

-        Cum se face ca te-ai intors? spuse el intr-un tarziu. Sper ca nu te-au gonit.

- O, nu, bunicule! se grabi sa-i raspunda Heidi, nici nu te gandi la asa ceva! Toti au fost buni cu mine, dar, stii, mi-era atat de dor de tine, de Peter si de caprele noastre, incat, uneori, simteam ca ma sufoc.Mi-era insa rusine sa le spun, de teama sa nu-si inchipuie ca sunt o fetita nerecunoscatoare.“

 

Cap. 16( Sosesc prietenii)

            „ Heidi iesi in fata cabaneisa vada ce se mai intampla pe afara si deodata incepu sa strige cu voce tare:

-        Bunicule, vino repede, repede!

Bunicul se duse iute langa ea si privi in directia aratata de nepoata. Un alai neobisnuit urca incet pe poteca, indreptandu-se spre cabana. Doi oameni purtau pe brate un scaun in care sedea o fetita infofolita in paturi si, in preajma ei, inainta un cal alb de toata frumusetea, incalecat de o doamna care tot timpul statea de vorba cu fetita.



      Micul alai se apropia tot mai multsi cand, in sfarsit, ajunse in dreptul cabanei, cei doi barbati lasara scaunul din brate si Heidi se repezi intr-acolo s-o intampine pe Clara . Prietenele se imbratisara cu atata caldura, de parca nu le mai venea sa se desprinda una de cealalta. Bunica se dadu jos de pe cal, o stranse pe Heidi cu dragoste la pieptul ei, apoi ii intinse mana bunicului , care fara nicio sfiala venise sa le ureze oaspetilor bun venit; caci, vorba ceea, se cunosteau de mult din cele povestite de Heidi. “

  

Cap. 17( O minune la care nimeni nu se astepta)

„ A doua zi in zori, bunicul iesi, ca de obicei, in pragul cabanei, sa vada cum arata vremea.

Crestele muntilor erau invaluite de o culoare rosiatica, iar pe cerul azuriu pluteau agale cateva zdrente de nori alburii, tivite de jur imprejur de o dara aurie. Intreaga vale era scaldata intr-o lumina trandafirie, care anunta o zi la fel de frumoasa ca ti cea din ajun.

Curand intrega trupa suia pe cararea ce ducea spre pasunea atat de mult visata. Fulg-de-nea si Pestrita mergeau cuminti pe langa Heidi, in timp ce bunicul o ducea pe Clara in brate. Cand in sfarsit ajunsera la pasune, ce sa vada­? Turma lui Peter pastea in voie, in timp ce micutul ciobanas statea tolanit pe iarba, fara sa-i pese de nimic.

Unchesul muntilor o lasa pe Clara din brate si o aseza pe unul din scaunelele aduse de Heidi, apoi intinse paturile si se lungira cu totii.

Clara era in culmea fericirii. Ii multumi bunicului pentru bunatatea lui si-l incredinta ca se simte pe acest scaunel la fel de bine ca pe scaunul ei cu rotile. Micuta nu se mai satura privind splendorile naturii si buzele ei murmurau intruna:

- Ce minunatie! Ce minunatie!

Dupa un timp, bunicul le spuse ca el trebuie sa coboare sa vada ce s-a intamplat cu scaunul Clarei.

Pe bolta albastra nu mai plutea nicio dara de nor. In bataia orbitoare a soarelui piscurile inalte si plesuvepareau niste batrani intelepti ce priveau in vale, bucurandu-se parca de fericirea nemarginita a celor doua copile. Caprele pasteau linistite si- din cand in cand, cate una se apropia de cele doua prietene, mai ales sfioasa Balaia.

Deodata, pe fetita muntilor o cuprinse un dor nebun sa urce un pic mai sus si sa vada daca tufele de tintaura au inflorit si daca florile lor sunt la fel de frumoase ca si anul trecut.

De indata ce Heidi se indeparta, Clara ii intinse un smoc de iarba Balaiei, care din ce in ce mai indrazneata si mai increzatoare in noua ei prietena, manca iarba direct din mana ei.

Niciodata nu dorise Clara mai mult ca in aceasta clipa sa ajunga de sine statatoare, in rand cu toti copiii. La un moment dat o cuprinse pe Balaia pe dupa gat si-i sopti incet, la ureche:

- E atat de frumos aici, la voi, incat n-as mai pleca niciodata!

In acest timp Heidi isi desfata ochii cu florile de tintaura. Tufele erau inflorite toate, iar in jurul lor iarba era presarata cu clopotei si albastrele, care imbibau aerul cu parfumul lor suav si imbietor. Incantata de aceasta minunatie, fetita muntilor se intoarse o bucata de drum si, de departe, ii striga prietenei sale:

- Clara, trebuie neaparat sa vezi si tu aceste splendori!

Asezat pe un pietroi in mijlocul pajistii, ciobanasul Peter statea pe ganduri. Isi tot framanta mintea si nu era in stare sa pricepa nimicdin aceasta neasteptata intorsatura a lucrurilor. De fapt el distrusese scaunul ca s-o faca pe straina sa plece imediat si, cand colo, dumneaei sta asezata in fata lui si nici prin gand nu-i trece sa-si ia talpasita.

Cand ajunse in dreptul lui, Heidi il ruga s-o ajute, ca s-o duca pe Clara pana sus.

- Nu vreau! mormai morocanos ciobanasul nostru.

Dar fetita muntilor nu se lasa si-i spuse suparata:

- Bine, numai sa nu-ti para rau!

      Speriat ca prietena lui aflase ceva despre misterioasa disparitie a scaunului cu rotile, Peter se invrednici sa se ridice de pe piatra lui si, pana la urma, cu multa greutate, izbutira amandoi s-o puna pe Clara pe picioare.

      Ca sa le usureze munca, mica infirma isi lasa numaidecat talpile pe iarba si, vazand ca n-o dor deloc picioarele, le apasa cu putere pe pamant si facu si cativa pasi.

      - Vezi, Heidi, pot sa merg, pot sa merg! exclama ea fericita. Daca as putea sa urc cu tine in fiecare zi, sunt sigura ca foarte curand as reusi sa merg fara niciun ajutor!

      Bucuria fetitelor era asa de mare, incat inimile lor plapande nici nu aveau taria s-o cuprinda.

      Cand sosi si bunicul, Heidi se repezi sa-l intampine si, cu sufletul la gura, ii spuse vestea cea mare. Un zambet larg lumina fata batranului, care se apropie de infirma si, cu vocea sa blajina, ii spuse incet:

      - Ai vazut, copila mea? Nu degeba se zice ca incercarea moarte n-are! Cine incearca pana la urma tot izbuteste Bravo, fetita mea, ma bucur ca mi-ai dat ascultare! Si acum sa mergem acasa, nu de alta, dar sa nu ne apuce noaptea pe aici!“

      







Politica de confidentialitate


Copyright © 2019 - Toate drepturile rezervate

Literatura


Carti
Gramatica


Explica rolul elementelor de compozitie intr-un text poetic studiat, apartinand lui Mihai Eminescu (la alegere, doua elemente dintre urmatoarele: titl
La curtea cuconului Vasile Creanga de Mihai Eminescu - prezentare generala
MANIFESTARI ALE MULTILINGVISMULUI SI MULTICULTURALISMULUI IN ROMANIA CONTEMPORANA
St. O. Iosif, Cantaretul
Mircea Eliade-Spirit universal
Poetica suferintei - Poezia lui Octavian Goga
Nichita Stanescu, Necuvintele
MARA, de Ioan Slavici
Imaginea Securitatii in literatura romana in comunism si postcomunism
„Palind” – George Bacovia