Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
Statul si dreptul


Statul si dreptul




Statul si dreptul[1]

Statul este principala institutie politica a societatii. Aparut cu aproape sase milenii in urma in Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continua sa fie si azi instrumentul conducerii sociale, iar dezbaterile privind natura, functiile, mecanismul si formele sale continua sa polarizeze atentia unor cercuri largi de specialisti in domeniul politologiei, sociologiei, dreptului.

Curente si teorii filosofice explica de-a lungul timpului de pe pozitii diverse importanta statului, rolul sau in apararea unor interese sociale de grup sau ale societatii in intregul sau. Abordarea analitica a locului si rolului statului in organizarea si conducerea societatii a scos in relief natura istorica a statului, dependenta formelor sale de transformarile social-istorice. Ca si in cazul dreptului, aparitia statului este determinata de schimbarile petrecute in oranduirea comunei primitive, schimbari care au facut ca vechile forme de organizare si conducere (ginta, tribul) sa nu mai fie suficiente, impunandu-se o forma noua - cea politica-statala. Odata cu aparitia statului relatiile sociale se pot dezvolta la adapostul unei forte speciale de constrangere, pe care o detine statul si o poate utiliza impotriva celor care i se opun. Statul apare astfel ca o modalitate (o varianta) social-istorica de organizare sociala prin care grupurile sociale si-au promovat interesele comune si in care si-a gasit expresia concentrata intreaga societate.




Fata de societatea civila statul este o necesitate exterioara, puterea superioara pentru ea; pe de alta parte, statul este scopul imanent al societatii civile, indivizii avand datorii si drepturi in raporturile lor cu statul.

Cuvantul "Stat", in intelesul pe care-l oferim azi, este de origina moderna. In limbile greaca si latina se gasesc mai multe expresii care indica o specie de agregatie sau organizatie politica, dar nu vom intalni un termen si nici o teorie adecvata a statului. Aceasta nu inseamna, spre exemplu, ca romanii n-au avut o idee clara despre stat, multe din lucrarile lor - chiar cu caracter teoretic - (spre exemplu: De Republica si De legibus, ale lui Cicero), stau dovada certa in acest sens.

O adevarata teorie a statului, cu sensul pe care-l dam azi termenului de stat, este fundamentata de catre Nicolo Machiavelli, parintele stiintei politice moderne.

Aparitia statului este, deci, rezultatul unor prefaceri social istorice. Spre deosebire de organizarea sociala pre-statala, in care domina criteriul legaturilor de sange, statul adopta un alt criteriu - cel teritorial . Teritoriul capata semnificatia unui criteriu politic. In legatura cu un anumit teritoriu statul isi stabileste legaturile cu cetatenii, isi structureaza aparatul (mecanismul) sau si isi dimensioneaza suveranitatea. Disputele intre state - care iau adesea forma razboiului - au drept obiect acapararea de teritorii, de prizonieri (transformati in sclavi) de bogatii aflate pe acele teritorii.

Un alt element al statului il constituie populatia care se raporteaza la stat prin legatura de cetatenie - o legatura juridica ce fixeaza drepturi si obligatii reciproce.

In sfarsit, un al treilea element il constituie forta publica denumita si putere de stat sau putere de constrangere (forta coercitiva). In ultima sa esenta statul inseamna forta. Viata statului este strans legata de a dreptului. Statul si dreptul constituie o unitate de contrarii. Dreptul are rolul de "corset" al fortei, de incadrare a acestei puteri in limitele de ordine, de "calmare" a tensiunilor ce se ivesc in procesul exercitarii conducerii sociale prin intermediul activitatii de stat. Pe de alta parte, statul garanteaza realizarea dreptului si reintegreaza ordinea juridica lezata prin activitati ilicite.

Cuvantul de stat - nota Leon Duguit - desemneaza fie guvernantii sau puterea politica, fie si societatea insasi, in care exista aceasta diferentiere intre guvernanti si guvernati si in care exista astfel o putere politica. S-a reprosat conceptiei lui Duguit faptul ca reduce intreaga problematica a exercitarii puterii de stat la aceasta diferentiere (ce poate aparea artificiala) intre guvernanti si guvernati.

Ca instrument de organizare si conducere sociala, scopul statului este apararea interesului general, sau - asa cum s-a spus adesea - menirea statului este (sau ar trebuie sa fie) fericirea cetatenilor. Caci,. daca cetatenilor nu le merge bine, daca scopul lor subiectiv nu este satisfacut, daca ei nu gasesc ca mijlocirea acestei satisfaceri constituie statul insusi, ca atare, atunci statul sta pe picioare slabe.

Kant considera ca statul legitim (statul de drept) este cel care are ca scop apararea drepturilor inalienabile ale omului si in care politica este subordonata moralei.

Curentul liberalismului (liberalismul clasic) opune cetateanul statului; cetateanul este totul. Statul trebuie sa fie un "stat de drept". In aceasta calitate scopul statului este acela de a face legi bune si de a respecta principiul non-interventiei in treburile private. El trebuie sa se plaseze deasupra grupurilor sociale, cu sarcina de a aplana conflictele dintre ele.

Pentru a putea functiona legea randamentelor crescande, este nevoie de descatusarea energiilor si a initiativei private. In sistemul liberal, statul - organismul politic care are la dispozitie forta coercitiva - garanteaza libertatea individului, adica procedeaza la propria sa limitare. "Pentru o viata indelungata trebuie mai multe reguli. Ori, regula si organul unei societati sunt statul (subl.ns.)

Liberalismul reclama prezenta unui stat puternic in actiunea sa si moderat in ambitiile sale.

In contextul istoric al jumatatii secolului trecut, marcat de puternice crize social-economice, doctrina materialist-istorica marxista a plasat problematica statului in raporturile nemijlocite ale luptei intre clase. Statul, in aceasta conceptie, este un instrument al dominatiei unei clase asupra alteia, el este forma in care indivizii apartinand clasei dominante isi promoveaza interesele comune si in care isi gaseste expresia concentrata intreaga societate civila. In contextul istoric amintit, conceptia marxista a produs o adevarata ruptura a ideilor, prin aceea ca a afirmat ca ofera o istorie celor care niciodata nu avusesera "istoria" lor si a indreptat critica impotriva ideologiilor de pana atunci, considerandu-le adevarate masti in spatele carora se ascundea dorinta intensa de putere si bogatie. Marx considera ca miscarea muncitoreasca, aparuta in secolul trecut, se va inscrie in sensul unei evolutii progresiste si deterministe a istoriei. Experienta istorica acumulata in tarile in care s-a instaurat socialismul de tip asiatic - socialismul de cazarma - prilejuieste concluzia ca este foarte greu sa interpretam acest tip de miscare sociala drept o faza progresista a istoriei. Statul socialist a distrus libertatea individuala, incercand sa reduca individul la un copil tutelat pana la moarte.

Dupa ce revolutiile facute in numele lui Marx au dat nastere unor regimuri despotice, aspru criticate sau repudiate de catre miscari revolutionare mai mult sau mai putin violente, s-a repus in dezbatere locul si rolul statului in sistemul politic. In programele de guvernare s-a readus in discutie necesitatea statului de drept, a separatiei puterilor in stat, a limitelor puterii chiar si cand aceasta apartine majoritatii. In aceste programe se face elogiul diversitatii, se condamna conformismul si se sustine prioritatea absoluta a libertatii de opinie. Ideea ca unica sarcina a statului este cea de a impiedica pe indivizi sa-si faca rau este acum apreciata ca ar deriva dintr-o reductie arbitrara a dreptului public la dreptul penal, evocand imaginea statului gardian, nocturn sau jandarm.

Revolutia stiintifica si tehnica are consecinte importante asupra raporturilor sociale, raporturi ce sunt diferite de cele constatate de Marx la vremea lui. In procesul transformarii claselor si a raporturilor dintre acestea intr-o lume creata de om (intr-o natura umanizata), se pune problema unui rol nou jucat de stat. Solutia oferita de statul socialist, in care partidul unic se substituie clasei, hotaraste singur in numele ei, este - in ultima instanta - redus la aparatul lui si la conducatorii lui (un singur om ajunge sa gandeasca si sa hotarasca pentru toti), nu mai poate seduce pe nimeni. Se vorbeste despre necesitatea unui nou "contract social" - marele contract social al Secolului XX, care a facut posibila etapa istorica cea mai lunga pace sociala, libertate si egalitate. Noul stat - statul social (asistential) - se caracterizeaza, din punct de vedere juridic, prin trecerea de la un drept cu o functie preponderent protectiv - represiva la un drept pe cale de a deveni tot mai mult promotional. Acest stat trebuie sa-si conserve numai monopolul asupra fortei legitime, a carei exercitare este limitata de recunoasterea si garantarea drepturilor omului (si a dreptului in general). Este larg raspandita ideea ca acest nou stat are ca functii principale: asumarea sarcinii de realizare a unei societati mai integrate, mai echilibrate; respectarea drepturilor fundamentale ale omului; asigurarea principiilor separarii puterilor; respectarea regulilor democratice apte sa genereze decizii adecvate. Aceste sarcini dezvaluie partea "buna" a statului, corespunzatoare - in optica lui Duverger - functiilor sale de asigurare a democratiei si justitiei. Statul are insa si o parte "rea" data de faptul ca impinge pe oameni pe panta periculoasa a pasiunilor politice si luptelor pentru putere. Consecintele revolutiei stiintifice si tehnice se concentreaza intr-o tendinta de "colonizare" a statului de catre tehnica (un gen de "despotism tehnic"), lucru ce amplifica prerogativele administratiei ("statul - administrator" sau "statul functional").





Administratia nu este de fapt decat o uriasa masina ale carei operatiuni trebuie, in actualele conditii, sa devina din ce in ce mai riguroase. Ellul considera ca functia statului tehnocrat, functie plurivoca, consta in a ordona si administra. El trebuie "sa mentina ordinea natiunii, stabilitatea sa politica, sa fie garant al progresului tehnic neintrerupt".

Este interesant modul in care priveste Georg Klaus pozitia suprastructurala a statului, "Statul - scrie autorul - apartine in doua privinte suprastructurii: odata sub aspect informational, ca ideologie structurata intr-un anumit mod, apoi ca structura specifica statala si administrativa, ca forma specifica de conducere".

Dezvoltand aceasta idee, Mihai Draganescu introduce partial puterea de stat (statul) in realitatea economica a societatii,.Puterea politica - noteaza autorul - poate fi considerata ca actionand in interactiune cu sfera economica stricta, formata din sferele productiei, consumului si comertului exterior".

Asemenea consideratii tin cont de realitatile sociale - complexe si adesea contradictorii - din lumea de azi, care impun implicarea statului in domenii ce depasesc sfera sociala traditionala imbogatind imaginea actuala a statului de drept.

Este semnificativ, credem, sa amintim aici masurile statale care vizeaza protectia sociala in conditiile existentei fenomenului somajului, cele care privesc apararea mediului ambiant impotriva formelor variate de poluare, lupta impotriva drogului si crimei organizate etc.

Recunoscandu-se posibilitatea unor transformari viitoare in sistemul organizational - inclusiv in cel statal - se exprima in general, increderea in posibilitatile sistemului industrial si post-industrial de a supravietui, acesta avand resursele necesare de a deschide un nou "subcapitol" al dezvoltarii sociale si statale.

Abordand in continuare laturile continutului statului va trebui sa retinem cateva note caracteristice puterii de stat si formelor institutionale de realizare a acesteia. Puterea de stat este o forma istoriceste determinata si variabila de autoritate ("autoritate" de la latinescul "auctoritas", care deriva din verbul "augere" = a spori, a consilida). In orice societate exista forme multiple de autoritate, de " fixare " si " consilidare " a unui sistem de valori (morale, religioase, politice, juridice).

" Orice autoritate adevarata - scria C. Noica - aduce cu sine un spor care-l obliga pe celalalt sa se supuna ". In organizarea prestalata autoritatea morala o aveau conducatorii si organele democratiei gentilice.

La Roma s-a operat pentru prima data distinctia intre autoritate si putere. Puterea (potestas) era a poporului, iar autoritatea o avea Senatul. (Cum potestas in popula auctoritas in Senatu sit). Puterea, ca atribut al statului este identificata cu forta, fiind, de astfel, denumita si forta publica, puterea de stat. Fata de toate celelalte forme de autoritate sociala, puterea de stat ce caracterizeaza prin anumite trasaturi care-l definesc si-i delimiteaza atributele (puterea puterii) in raport cu autoritatea morala, parinteasca, religioasa etc.

Astfel, puterea de stat are caracter politic are o sfera generala de aplicabilitate, are agenti specializati care o realizeaza (la caz de nevoie prin mijloace violente) si este suverana. Dintre toate aceste trasaturi, cea care se distinge in mod deosebit si la care se face in mod curent referiri atunci cand este abordata teoretic chestiunea statului, este suveranitatea puterii. Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societate, de a stabili raporturi cu alte state. Ea are doua laturi : una interna si alta externa. Latura interna a suveranitatii statului priveste puterea sa de comanda in interior si se concretizeaza in elaborarea unor norme cu caracter general - obligatoriu si in urmarirea aplicarii lor in practica sociala (realizarea ordinii de drept). In temeiul suveranitatii sale, puterea de stat dispune de modul organizarii sale interne, stabileste regimul de functionare a puterilor publice, statutul juridic al cetateanului, hotaraste amploarea obiectivelor economice care sunt de importanta strategica, organizeaza cadrul legal general al activitatii tuturor agentilor economici. In interior, nici o alta putere sociala (nici o alta forma de autoritate) nu este superioara puterii statului. Pentru acest motiv, latura interna mai este denumita si suprematia puterii de stat. Cealalta latura a suveranitatii, latura externa priveste comportamentul statului in societatea natiunilor, raporturile sale cu celelalte state. Indeobste, aceasta latura este denumita si independenta puterii sau neatarnarea acesteia. In baza suveranitatii sale, statul isi organizeaza relatiile internationale, fara nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale celorlalte state si in considerarea principiilor si normelor unanim admise ale dreptului international.

Conceptul suveranitatii este larg dezbatut in teoria dreptului, dar si in stiintele juridice de ramura ; practic, el intereseaza toate stiintele juridice (din domeniul dreptului public sau privat). Suveranitatea nu trebuie considerata simpla putere si arbitrar ; ea nu poate fi socotita sinonima cu despotismul, care este starea de ilegalitate (ca o putere discretionara de comanda in interior sau ca independenta " absoluta " in exterior, prin incalcarea sau ignorarea dreptului celorlalte state). Suveranitatea reprezinta, dimpotriva, o stare legala, constitutionala.




Intr-un stat democratic puterea emana de la popor si apartine acestuia. Exercitarea puterii, organizarea canalelor prin care circula puterea, sunt incredintate statului ; in planul activitatii statale are loc o divizare, o separare a puterilor. Separatia puterilor se realizeaza in scopul echilibrarii lor, pentru a se impiedica abuzul de putere. Ideea unor puteri multiple isi are radacini in antichitate. Inca Aristotel vorbea despre cele trei parti ale guvernamantului.

J.Loke aminteste de puterea legislativa, executiva si confederativa (puterea de a pune in executare legile).

In forma sa cunoscuta si azi, teoria separatiei puterilor a fost fundamentata de catre Montesquieu in lucrarea sa: Despre spiritul legilor. Potrivit conceptiei sale, in stat exista trei puteri: puterea legiuitoare, puterea executiva si puterea judecatoreasca. Fiecare putere trebuie sa se exercite independent, trebuie sa se autolimiteze pentru a se preveni abuzul de putere. Libertatea politica nu exista decat in statele in care cele trei puteri nu sunt concetrate in mana aceleiasi persoane. " Nu exista libertate - noteaza Montesquieu - daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea legislativa si cea executiv. Daca ea ar fi imbinata cu puterea legislativa puterea asupra vietii si libertatii cetatenilor ar fi arbitrara, caci judecatorul ar fi si legiuitor. Daca ar fi imbinata cu puterea executiva, judecatorul ar putea avea forta unui opresor ".

Totul ar fi pierdut daca acelasi om sau acelasi corp ar exercita trei puteri : acelasi corp de dregatori ar poseda, ca executor, puterea care si-a dat-o ca legiuitor. Separatia puterilor apare, astfel, ca o conditie indispensabila realizarii unei guvernari moderate. Este interesant de remarcat ca o seamna de contractualisti (Hobbes, Rousseau) au sustinut unicitatea puterii, privita prin prisma caracterului indivizibil al suveranitatii poporului.

Separatia puterilor a fost inclusa in ideologia revolutiilor burghezo-democratice si a patruns in practica statala prin imbratisarea sa ca o teza constitutionala. In acest fel, laturile continutului statului sunt puterile diferite, functiile si activitatile lor. Aici se impune precizarea ca separatia puterilor nu inseamna lipsa de corespondenta intre ele. Puterile statului trebuie sa fie distincte, dar fiecare alcatuieste in sine un intreg. Cand vorbim despre actiunea deosebita a puterilor nu trebuie inteles ca fiecare putere ar urma sa subziste in chip abstract, pentru sine. Acest principiu, al separatiei puterilor, nu trebuie sa introduca o atare independenta absoluta care sa constituie raportul puterirlor ca ceva negativ, in sensul ca tot ce face una fata de cealalta, devine un act ostil, cu destinatia sa i se impotriveasca. In ameliorarea unei asemenea viziuni un rol important revine dreptului , prin fixarea cadrului legal de functionare a fiecarei puteri, cadru in care trebuie sa se regleze si raporturile firesti de cooperare a puterilor si de integrare a acestora in sistemul social-politic de organizare sociala. Statul nefiind unica entitate politica, problema majora ce se ridica in fata bunei functionari a organismului social este aceea a integraprii sale in acest organism si a calificarii legaturilor sale cu restul institutiilor sociale si politice. Dreptul vine sa confere stabilitatea si siguranta acestor legaturi incadrandu-se in limite de ordine.

Pentru realizarea functiilor sale, statul isi organizeaza un sistem de institutii, de organe, care dau expresie concreta puterilor puterilor publice. Modul lor de functionare, repartizarea competentelor, atribuirea unor prerogative specifice continute in legi, in Constitutie, in legile organice si in legile subsecvente acestora.

Statul n-au putea exista fara aparatul sau. El este uneori definit ca fiind unitatea puterii si mecanismului sau. " Institutiile - scria Hegel - alcatuiesc oranduirea statului(.) si de aceea ele sunt baza solida a statului (.), coloanele care sustin libertatea publica.

Elementul de baza al mecanismului statului il constituie organul de stat. In dreptul public (constitutional, administrativ), teoria organului de stat isi gaseste o larga dezvoltare. In esenta, organul de stat este acea parte componenta a aparatului de stat, investita cu competenta si putere si care se caracterizeaza prin aceea ca cei care o compun au o calitate specifica - deputati, functionari de stat sau magistrati. Potrivit criteriilor ce stau la baza separatiei puterilor, se poate vorbi despre organe de stat legislative, executive si judecatoresti. Fiecare categorie de organe aduce la indeplinire o anumita forma de activitate in temeiul competentei ce-i este rezervata prin lege. Actele acestor organe pot fi realizate la caz de nevoie prin constrangere.

Activitatea lor este reglata normativ. Normele juridice dimensioneaza competenta organelor de stat - atat cea materiala (ratione materiae) , cat si cea teritoriala (ratione loci) sau personala.

Un alt aspect caracteristic fenomenului statal, aspect ce subliniaza si el corelatia statului cu dreptul, il constituie forma statului . Forma de stat exprima modul de organizare a continutului puterii, structura interna si externa a acestui continut. Laturile componente ale formei de stat sunt : forma de guvernamant, structura de stat si regimul politic. Forma de guvernamant constituie aspectul cel mai pregnant al statului. Forma de guvernamant reprezinta modul de constituire a organelor centrale ale statului, exercitarea puterii prin intermediul acestor organe si impartirea competentei intre ele. Cea mai generala clasificare a formelor de stat din punct de vedere al guvernamantului este in republici si monarhii.

Teoria formei de guvernamant este foarte veche. Astfel, Aristotel impartea formele de guvernamant in : monarhic, (care degenereaza in tiranie), aristocratic (care degenereaza in oligarhie), democratic (care degenereaza in demagogie).

Dupa cum se observa, nici una din aceste forme nu este perfecta, fiecare degenereaza in contrariul sau. De aceea, ele au fost socotite doar tolerabile. Pentru a se preveni fenomenul alterarii formelor de stat, s-a apelat la forma mixta (Polibiu, Scipio, Cicero). Avantajele acestei forme mixte constau intr-o mai mare egalitate (aequitabilis magna), si in trainicie (firmitudo). In formele mixte de stat degenerarea este aproape exclusa (poate avea loc, eventual, din cauza unor defecte ale conducatorilor).



In materializarea teoriei sale, Cicero pleaca de la experienta statului roman. In evolutia sa, statul roman a probat utilitatea formei mixte. Aceasta forma mixta ar fi, in conceptia lui Cicero, regimul senatorial al epocii de inflorire a republicii, adica structura creata si realizata inainte de epoca tulburarilor Grachilor (epoca dupa terminarea luptei dintre patricieni si plebei si pana la aparitia Grachilor).

In cadrul acestei forme statul nu este altceva decat o comunitate de drepturi, in care exista egalitatea cetatenilor si sistemul gradatiei dupa merit, conducatorul, omul de stat in general, trebuie sa fie pentru cetatenii sai, un exemplu de marinimie sufleteasca si de comportament civic.

Reluand, in lucrarile sale " Despre spiritul legilor " si " Scrisori persane ", intreaga problematica a formei de guvernamant, Montesquieu considera ca republica isi avea ca model Roma sau Atena ; despotia s-a reflectat in formele statului din Orientul antic, iar monarhia era reprezentata de toate acele stat care s-au format pe ruinele Imperiului Roman. Abordand regimul reprezentativ, Montesquieu ia ca model Anglia si nu face deosebire intre democratie si monarhie, important este sa fie liber, sa fie garantata libertatea politica prin separatia puterilor. " Cele mai multe din republicile antice - scrie Montesquieu - sufereau de un mare defect : anume ca poporul acolo avea dreptul sa ia hotarari active, care cer o anumita executare, lucru de care el este cu totul incapabil. El nu trebuie sa ia parte la guvernamant decat pentru a-si alege reprezentantii, ceea ce ii sta pe de-a-ntregul in putinta ".

Problematica formei de stat se afla si in prezent in dezbaterea politologica, sociologica, juridica.

Potrivit criteriilor ce stau la baza definirii formei de guvernamant, aceasta se divide in monarhie si republica, si aceasta diviziune surprinde chiar modul specific al realizarii conducerii prin intermediul activitatii statului.

In monarhie conducatorul nu este ales (regii, spunea Licurg, nu pot fi alesi deoarece ei trebuie sa fie din neamul care se trage din Hercule), pe cand seful statului in republica este ales (de parlament sau de popor).

In raport de diversi factori, in decursul istoriei societatii, republicile si monarhiile au cunoscut caracteristici extrem de numeroase. Spre exemplu, statul feudal, caruia i-a fost caracteristica monarhia, inregistreaza forme calitativ diferite ale acestei guvernari : monarhia corespunzatoare fazei faramitarii, monarhia reprezentativa pe stari (de casta) si monarhia absoluta : in statul burghez, republica este parlamentara sau prezidentiala etc. Aceste variatii sunt rezultatul influentei in timp a unor factori interni sau internationali.

Forma de organizare (sau structura de stat) inseamna impartirea interna a statului in unitati administrativ-teritoriale, sau in parti politice autonome si raporturile dintre stat, considerat ca intreg, si partile sale componente. Din acest punct de vedere statele se impart : state simple sau unitare, si state compuse sau federative.

In statele simple exista un singur parlament, un singur guvern, un singur rand de organe judecatoresti, o singura constitutie si o singura cetatenie. Impartirea interna a statului se face in acest caz in unitati administrativ-teritoriale. In statele compuse (federative) exista mai multe randuri de organe legislative, executive si judecatoresti - federale si ale statelor federate - mai multe constitutii, iar impartirea interna este facuta in parti politice autonome, state componente ale federatiei.

Regimul politic, a treia parte componenta a formei statului reprezinta ansamblul metodelor si mijloacelor de conducere a societatii, cu referire imediata la raporturile dintre stat si individ, la modul concret in care un stat asigura si garanteaza, in volum si intensitate, drepturile subiective. Din aceasta perspectiva statele sunt calificate in state cu regimuri politice democratice si state cu regimuri politice autocratice.

In concluzie, Stiinta Dreptului urmeaza a studia problematica statului sub aspectul juridicitatii sale. Dupa expresia kantiana, statul nu este decat " unirea unei multimi de oameni sub legile juridice ".

Randamentul sistemului organizational statal va depinde, astfel, de capacitatea ansamblului uman de a-si coordona activitatile intr-un mod cat mai rational.



Nicoale Popa, op. cit., pag. 98 - 109




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate