LUCRARE DE LICENTA drept - Probele in dreptul civil

UNIVERSITATEA " Petre Andrei" Iasi

Facultatea de Drept

LUCRARE DE LICENTA

Probele in dreptul civil

Introducere

Institutia probelor este calificata ca o institutie centrala a procesului civil, probele fiind deosebit de importante pentru protectia si ocrotirea drepturilor subiective civile. Inca din dreptul roman s-a consacrat adagiul: "idem est non esse et non probari", deci a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Tocmai de aceea se vorbeste despre un drept subiectiv procesual - dreptul la proba, care dubleaza si intareste dreptul subiectiv substantial.

Considerand ca un proces este un duel al probelor partilor, putem spune ca probele au importanta atat pentru judecator cat si pentru parti.

Intrucat nu poate rezolva litigiul dedus judecatii numai pe baza afirmatiilor partilor, acestea trebuind sa fie dovedite, urmeaza ca pe baza acestora judecatorul sa-si formeze convingerea intima si sa pronunte hotararea. In prezent, judecatorul nu se poate refugia in spatele insuficientei probei pentru a respinge o cerere, chiar daca in trecut era inactiv in cautarea probelor. Judecatorul va putea ordona dovezile pe care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se impotrivesc, obligatie inscrisa in art. 130 alin. 2 Cod procesual civil, corelata cu dispozitia inscrisa in art. 129 alin. 2.

Cat priveste partea, nu este suficient sa fie sau sa se pretinda titularul unui drept pentru a obtine o satisfactie in fata instantei. Desi dreptul subiectiv nu depinde in existenta sa de proba, exista totusi o dependenta pe planul eficacitatii, intrucat absenta probei nu permite titularului probei sa invoce in mod eficace dreptul sau si sa obtina recunoasterea efectelor juridice care ii sunt atasate.

Capitolul I

Notiuni generale despre probe

Definirea notiunii de proba

In literatura juridica si in practica juridica, notiunea de proba este folosita cu mai multe sensuri.

Intr-un prim sens, prin proba se intelege actiunea prin care se poate ajunge la stabilirea faptelor sau imprejurarilor care au dat nastere conflictului dintre partile in litigiu; privita din acest sens, notiunea de proba este legata de ideea de sarcina a probei.

Intr-un al doilea sens, prin proba se intelege mijlocul prin care, in cauzele supuse judecatii, se poate ajunge la stabilirea adevarului; in acest sens, notiunea de proba se refera la mijloacele de probatiune judiciara admise de lege: inscrisurile, depozitiile martorilor, marturisirea uneia dintre parti, cercetarea la fata locului.

Intr-un al treilea sens, prin notiunea de proba se intelege rezultatul actiunii de probatiune judiciara; din acest punct de vedere se spune ca proba este completa sau incompleta, convingatoare sau neconvingatoare.

In mod obisnuit, notiunea de proba e folosita in cel de-al doilea sens, adica in intelesul de mijloace de probatiune judiciara.

In literatura juridica se mai vorbeste si de un alt inteles al notiunii de proba, si anume acela de fapt probator, adica un fapt material care, odata dovedit printr-un mijloc de proba, este utilizat, la randul sau, pentru a stabili existenta sau neexistenta unui alt fapt material, determinant in solutionarea pricinii. Din acest punct de vedere, faptele se impart in:

Fapte principale( facta probanda sau res probantae) care constituie raportul litigios dedus judecatii si care trebuie dovedite;

Fapte probatorii( facta probantia sau res probantes) care nu constituie raportul litigios dar care contribuie la dovedirea exiistentei sau inexistentei raportului litigios.º

Importanta probelor in procesul civil

Avand de rezolvat un conflict intre doua parti cu interese contrarii, instanta de judecata trebuie sa cunoasca adevaratele raporturi dintre parti, drepturile si obligatiile acestora, precum si sa stabileasca faptele si imprejurarile care au dat nastere conflictului.

Afirmatiile, recunoasterile sau negarile partilor au, in cadrul unui proces civil, impotanta lor. Acestea singure nu pot forma convingerea intima a judecatorului asupra fondului cauzei, pentru ca fiecare parte litiganta afirma, recunoaste sau neaga ceea ce-i convine pentru a-si aduce castig de cauza.

De aceea, stabilirea adevarului si justa solutionare a fiecarei cauze civile nu se poate face decat pe baza de probe.

Daca judecatorul cunoaste sau se presupune ca ar cunoaste legea, el este insa strain de adevaratele raporturi dintre parti. Probele sunt mijloacele cu ajutorul carora se poate ajunge la stabilirea existentei sau neexistentei actelor si faptelor de care depinde recunoasterea drepturilor sau intereselor ce formeaza obiectul neintelegerii dintre partile aflate in litigiu.

Importanta probelor in cadrul procesului civil se releva si cu ocazia controlului judiciar. Numai daca se sprijina pe dovezi intemeiate si apreciate ca atare, hotararile pronuntate de instantele inferioare vor rezista controlului exercitat de instantele ierarhic superioare; in caz contrar hotararile in care din probele administrate nu se poate trage o concluzie justa sau anumite fapte au fost declarate ca fiind stabilite fara a avea dovezi suficiente, in urma administrarii de noi probe in apel, pot fi desfiintate. Daca solutia data in cauza este rezultatul unei greseli grave de fapt, decurgand dintr-o apreciere eronata a probelor administrate, sau rezultatul omisiunni instantei de a se pronunta asupra unei dovezi administrate, care este hotaratoare pentru dezlegarea pricinii, in recurs, asemenea hotarari pot fi casate.

º G. Boroi " Administrarea dovezilor, in Codul de procedura civila comentat si ordonat"; Editura All; Bucuresti 1994; p 254

Obiectul probei

Prin obiect al probei se intelege ansamblul actelor si faptelor ce urmeaza a fi stabilite intr-o anumita cauza pentru ca aceasta sa poata fi just solutionata.

Obiect al probatiunii judiciare poate fi orice act sau fapt cu semnificatia judiciara din care se poate deduce nasterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile litigioase.

Din principiul ca in fata instantei trebuie dovedite numai faptele si imprejurarile care au dat nastere litigiului dintre parti, rezulta ca normele de drept nu pot constitui obiect al probatiunii judiciare. Aplicare normelor de drept la faptele stabilite este in sarcina judecatorului care cunoaste sau este presupus ar cunoaste legea.

Partile au dreptul sa indice, sa discute sau sa interpreteze legea, insa prin acestea ele nu fac act de probatiune judiciara, ci participa numai la pregatirea materialului pe baza caruia judecatorul isi va indeplini sarcina sa de a face aplicarea normelor de drept in cazul supus judecatii.

De aici trebuie retinut faptul ca normele de drept se invoca si se interpreteaza dar nu se probeaza.

Numai in mod exceptional cand in fata unei instante judecatoresti se invoca existenta si se cere aplicarea unei legi straine, partea care cere acest lucru trebuie sa faca dovada existentei si cuprinsul acestei legi.¹

In procesul civil, faptele care trebuie sa fie dovedite sunt fie fapte materiale, fie fapte psihologice.

Faptele materiale sunt faptele care se exteriorizeaza cum ar fi: cauzarea unui prejudiciu unei persoane prin vatamarea corporala; distrugerea unei cladiri, ranirea unui animal; sau cauzarea unui prjudiciu ca rezultat a unei inundatii, cutremur, furtuna.

Faptele psihologice sunt faptele care nu se pot exterioriza, ele fiind deduse de rezultatul lor. De exemplu: dolul, reaua credinta, vointa de a vatama, etc.

¹ I. Nestor Principiul jura novit curia in cazul aplicarii legii straine, in "Studii si cercetari juridice" p. 293

In ceea ce priveste obiectul probatiunii judiciare se face deosebirea intre faptele pozitive si cele negative.

In ceea ce priveste faptele negative se sustine ca nu ar putea forma obiect al probatiunii judiciare, pentru ca proba negativa este imposibila. Dar aceasta sustinere nu este exacta. Faptele negative pot si trebuie sa fie dovedite prin proba faptelor pozitive contrarii. Se poate dovedi, de exemplu, ca o anumita persoana, intr-o anumita zi si la o anumita ora, nu se afla intr-un anumit loc, deoarece se gasea intr-altul. In unele cazuri, insasi legea este aceea care prevede necesitatea dovedirii faptelor negative, cum ar fi cazul disparitiei unei persoane, unde se cere a se face dovada ca timp de un an de la data ultimelor stiri acea persoana nu a mai dat nici un semn de viata( art.16 din Decretul 31/1954).

Ceea ce nu se poate dovedi sunt faptele negative nedefinite. Aceste fapte nu pot fi dovedite nu pentru faptul ca sunt negative, ci pentru ca sunt nedefinite si probarea lor ar necesita dovedirea unei serii nesfarsite de fapte pozitive, ceea ce este practic imposibil. De exemplu, nu se poate dovedi ca o anumita persoana n-a fost niciodata intr-o anumita localitate, pentru ca ar trebui sa se dovedeasca zi cu zi, ca acea persoana s-a aflat intr-o alta localitate.

Acelasi lucru este valabil si pentru faptele pozitive nedefinite. Nu se poate cere si nu se poate face dovada ca o anumita persoana si-a trait viata intr-un anumit oras pe care nu l-a parasit niciodata.

Sarcina probei

Conform Codului Civil, in privinta sarcinii probei, acesta dispune ca: " cel ce face o propunere in fata judecatii trebuie sa o dovedeasca".

Pentru ca in procesul civil ambele parti fac afirmatii in vederea dovedirii sau apararii drepturilor si intereselor lor, rezulta ca sarcina probelor este obligatorie atat pentru reclamant cat si pentru parat.

In materia probelor sarcina reclamantului este mai grea decat cea a paratului. Daca reclamantul nu-si dovedeste afirmatiile, i se va respinge actiunea ca fiind neintemeiata, pentru ca ceea ce nu s-a dovedit este considerat ca nu exista. Daca reclamantul nu si-a dovedit nici una din afirmatiile sale, paratul se poate situa numai pe pozitia negarii, fara a fi tinut sa dovedeasca ceva. De exemplu, atat timp cat reclamantul sustine ca l-a imprumutat pe parat cu o suma de bani, dar nu a facut dovada afirmatiilor sale, paratul poate nega existenta creantei. Daca reclamantul a facut dovada imprumutului, paratul este obligat sa iasa din activitatea negarii si sa se apere sau sa-si dovedeasca afirmatiile facute.

De retinut este faptul ca sarcina probei revine mai intai reclamantului si dupa ce acesta si-a dovedit afirmatiile sau l-a determinat pe parat sa faca unele afirmatii, sarcina probei revine si paratului.

La randul sau, reclamantul poate combate apararile sau afirmatiile paratului, facand noi afirmatii pe care este obligat a le dovedi.

In concluzie, sarcina probei se imparte intre reclamant si parat, si trece de la unul la altul, in functie de atitudinea adoptata.

Exceptii de la regula sarcinii probei

De la regula potrivit careia partea care a facut o afirmatie in fata instantei de judecata trebuie sa o dovedeasca, exista unele exceptii:

a)           Cand legea scuteste complet pe una din parti de sarcina probei. Acest caz se refera la scutirea de proba a partii care invoca in favoarea sa o prezumptie legala relativa. Articolul 1202 C.Civ. prevede: " Prezumtia legala dispensa de orice dovada pe acela in favoarea careia a fost facuta". Deci beneficiarul unei prezumtii legale relative este in mod practic dispensat de sarcina probei, oricare ar fi pozitia lui in proces. Daca partea potrivnica vrea sa stabileasca prezumtia stabilita de lege este obligata sa administreze proba contrarie.

b)           Cand legea trece sarcina probei pe seama partii care nu a facut nici o afirmatie. Acest caz se refera la proba in cadrul actiunii in contestarea recunoasterii paternitatii precum si la situatia litigiilor de munca. Articolul 58 al(2) C.fam. prevede: "daca recunoasterea este contestata de mama, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia, dovada paternitatii este sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor sai". Desi in cadrul procesului mama copilului, copilul recunoscut sau descendentii sai au calitatea de reclamanti, acestia nu sunt obligati sa probeze vreo ceva, urmand ca autorul recunoasterii, iar in cazul decesului mostenitorii sai, desi parat in proces, fara sa fi fost nimic probat impotriva sa, trebuie sa probeze adevarul recunoasterii sale. In cazul litigiilor de munca privind contestatia impotriva deciziei de desfacere a contractului de munca, precum si contestatia impotriva dispozitiei de imputare, sarcina probei este rasturnata, deoarece dovada temeiniciei si legalitatii masurii luate ii revine unitatii parate.

Conditiile de admisibilitate a probelor

Pentu a se dovedi faptele si imprejurarile care le-au dat nastere, in cauzele civile nu pot fi folosite decat acele mijloace de proba care intrunesc conditiile de admisibilitate impuse de lege. Aceste conditii sunt:

Ø      Legalitatea probei implica urmatoarele cerinte:

a)      Proba sa fie prevazuta de legea procesuala in vigoare la data incuviintarii administrarii ei. De exemplu, in sistemul nostru probator actual, legea nu mai prevede ca mijloc de proba juramantul religios al partilor. In ceea ce priveste proba actelor juridice, solutia difera dupa cum forma solemna este ceruta de lege ad validatem sau numai ad probationem. In cazul ad validatem, daca in momentul incheierii actului juridic legea cerea, pentru validitatea lui, forma solemna si ea nu a fost indeplinita, actul juridic e lovit de nulitate, iar aceasta nu se acopera prin faptul ca o lege noua nu ar mai cere forma solemna; daca in momentul incheieri actului juridic legea cerea doar acordul de vointa al partilor, o lege noua care ar impune forma solemna nu afecteaza validitatea actului juridic. In aceasta situatie, legea noua se aplica numai daca desfiinteaza cerinta ad probaionem (impusa de legea veche) si ingaduie mijloace de proba noi.

b)      Proba sa nu fie inadmisibila in cauza in care se judeca sau pentru faptele care urmeaza a fi dovedite sau contradovedite. De exemplu, desi e prevazut de lege, in procesele de divort mijlocul de proba al interogatoriului cu privire la motivele de divort este inadmisibil (articolul 612 alin.ultim C.Proc.Civ.); in procesele al caror obiect este de o valoare mai mare de 250 lei, este inadmisibila proba cu martori a actelor juridice(art. 1191 C. civ)

Ø      Pertinenta probei. In fata instantei nu pot fi administrate decat acele probe care au legatura cu obiectul procesului si folosesc instantei la solutionarea cauzei. De aceea se spune ca o proba este perinenta atunci cand are legatura cu obiectul procesului.

Ø      Verosimilitatea probei. Verosimilitatea probei inseamna ca faptele ce urmeaza a fi dovoedite trebuie sa fie cu putinta si sa nu contrazica legile naturii. Deci, proba ceruta trebuie sa tinda la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute.

Ø      Concludenta probei. Concludenta probei inseamna stransa ei legatura cu faptele si imprejurarile cauzei, puterea ei doveditoare menita a forma convingerea judecatorului despre existenta sau inexistenta faptului probat. Concludenta probei implica intotdeauna si pertinenta ei; o proba concludenta este intotdeauna si pertinenta, iar pertinenta unei probe nu presupune neaparat si concludenta ei.² De exemplu, proba ca anumite bunuri mobile au fost date in depozitul unei persoane este o proba concludenta in actiune deponentului pentru restituirea acelor bunuri. Faptul ca deponentul era sau nu si proprietar asupra acelor bunuri constituie un aspect al pertinentei care poate fi prezumat si nu al concludentei probei depozitului.

Aprecierea probelor este operatiunea mentala facuta de catre instanta pentru a determina puterea probanta si valoarea fiecarei probe in parte, precum si al tuturor probelor impreuna.

Este de remarcat ca toate probele se apreciaza liber.

Asigurarea probelor

Asigurarea probelor se poate cere:

o       Pe cale principala, deci inainte de a exista judecata asupra fondului sau;

o       Pe cale incidentala, in timpul judecatii.

² Tribunalul Sprem Sectia civila, dec, nr. 570/1973, in C.D. 1973, p 100

Conventii asupra probelor

Prin conventii asupra probelor se inteleg acele acorduri de vointa prin care partile se abat, deroga, de la normele legale ale probatiunii judiciare, fie anterior unui proces, fie in cursul unui proces civil.

Desi nu exista o reglementare oficiala a acestei materii, exista totusi izolat o dispozitie legala in Codul Civil, art.1191, al 3, in acest sens.

Capitolul II

Proba prin inscrisuri

1. Notiune si clasificare

Prin insris se intelege orice declaratie despre un act sau fapt juridic, facuta prin scrieri de mana sau dactilografiere, litografiere sau imprimare, pe hartie sau orice material( panza, lemn, metal, etc)

Prin inscris se mai intelege orice consemnare scrisa care poate infirma sau confirma fapte sau imprejurari cu privire la existenta sau inexistenta raporturilor juridice civile care formeaza obiectul cauzei date spre judecare.  

Inscrisurile reprezinta unul dintre cele mai importante mijloace de proba, usor de pastrat, usor de administrat in fata instantei si greu alterabile prin trecerea timpului, iar uneori constitue conditie de valabilitate a unui raport juridic ce urmeaza de altfel a fi probat. De aceea in cazul unui litigiu partile nu au interes sa discute despre continutul inscrisului, ci despre conditiile de validitate a actului juridic, cum ar fi de exemplu: autentificare, semnatura, data, competenta functionarului care a intocmit actul etc; pe care trebuie sa le indeplineasca orice inscris.

Faptul ca inscrisurile se intocmesc chiar in momentul incheierii actului juridic fac ca ele sa fie cele mai potrivite mijloace de proba . Astfel ele sunt cele mai credibile mijloace de proba deoarece, martorii de exemplu, pot fi influentati intre timp, sau pentru ca expertiza e doar o parere a unui expert.

2 Clasificarea inscrisurilor

Inscisurile se impart in urmatoarele mari categorii:

v     Inscrisurile preconstituite

v     Inscrisurile nepreconstituite

In majoritatea cazurilor, inscrisurile sunt mijloace de proba preconstituite, adica se intocmesc dinainte in acest scop. Astfel odata cu perfectarea unei vanzari se incheie si inscrisul doveditor al acestei operatiuni, , in caz de litigiu inscrisul va servi ca pricipal mijloc de proba.

La randul lor, inscrisurile preconstituite se impart in:

Inscrisuri originare care sunt acele inscrisuri intocmite in vederea constatarii incheierii, modificarii sau stingerii unui raport juridic intre parti;

Inscrisuri recognitive sunt inscrisurile intocmite in vederea recunoasterii existentei unui inscris originar pierdut, in scopul de a-l inlocui. Acest inscris produce acelasi efecte ca si inscrisul originar si dispenseaza partea de infatisare a acestuia cand:

actul de recunoastere cuprinde cauza si obiectul datoriei, precum si data inscrusului originar;

actul de recunoastere are o durata de 30 ani, este ajutat de posesiunea de lunga durata, sau de unul ori de mai multe acte de recunoastere ulterioara care exprima acelasi continut( art. 1189 c.civ.).

Inscrisuri confirmative. Aceste inscrisuri au drept scop sa intareasca un act anulabil, prin confirmarea ratificarea lui. Pentru ca un act confirmativ sa fie valabil, el trebuie sa cuprinda: obiectul, cauza, natura obligatiei si sa faca mentiuni despre viciul care face ca actul originar sa fie anulabil si mentiuni despre intentia partilor de a acoperi viciul( art. 1190 c.civ.)

2.Inscrisul autentic

Inscrisul autentic este acel inscris care s-a incheiat cu respectarea solemnitatilor cerute de lege de catre un functioanar public, la locul unde s-a facut actul, investit prin lege sa faca acest lucru.

In sens larg, actul autentic il reprezinta orice act incheiat de un functionar de stat in cadrul competentei lor legale. De exemplu: actele de stare civila, hotararile judecatoresti, actele de procedura indeplinite de executorii judecatoresti.

In sens restrans, actele autentice sunt numai actele notariale.

In unele cazuri, incheierea in forma autentica a actelor juridice este obligatorie, iar in alte cazuri este facultativa, dar daca legea o cere, atunci actele juridice vor fi incheiate in forma autentica. Aceasta cerinta este prevazuta, de exemplu, pentru donatii sau pentru ipotecile conventionale.³

Potrivit prevederilor art. 16 din lg. 5/1973, contractul de inchiriere a locuintelor proprietate de stat trebuie incheiate in forma scrisa. Aceasta cerinta este prevazuta nu pentru valabilitatea contractului, ci numai pentru dovada acestuia. Din aceasta cauza, lipsa inscrisului prevazut de lege nu poate fi inlocuit de alte mijloace de proba.

O exceptie de la acest principiu este si acela conform caruia stramutarea proprietatii din momentul cand partile s-au inteles asupra pretului, desi lucrul inca nu se va fi predat si pretul nu se va fi numarat.

Este lasata la latitudinea partilor inchierea in forma autentica a actelor juridice ori de cate ori legea nu cere in mod expres acest lucru pentru existenta actului. Dar in practica partile recurg la forma autentica datorita avantajelor care le prezinta forta probanta a acestor acte.

³ Tribunalul suprem, Decizia de indrumare nr5/1954 in C.D. 1952-1954, p. 2

Conditii de valabilitate ale actelor autentice.

Conform art. 1171 C.civ. pentru ca un act autentic sa fie valabil, trebuie sa indeplineasca doua conditii:

Actul sa fie intocmit de un functionar competent;

Actul sa fie indeplinit cu respectarea formalitatilor prevazute de lege.

In legatura cu prima conditie, se cere ca functionarul public care da autenticitatea actului sa fie investit cu aceasta calitate si sa lucreze in limitele ce i-au fost conferite prin lege. De aceea nu au valoare de acte autentice actele intocmite de un functionar necompetent, actele intocmite de un functionar care nu mai are dreptul sa functioneze la data intocmirii respectivului act, actele intocmite de un functionar prin depasirea atributiilor sale.

In ceea ce priveste a doua conditie, se cere ca actul sa fie intocmit cu toate formele pe care legea le prevede pentru acea categorie de acte. Dintre cele mai importante formalitati care se cer a fi respectate cu ocazia incheierii actelor notariale enumeram: verificarea identitatii partilor, consemnarea datei la care actul a fost incheiat, semnarea actelor de catre parti si de catre notar, inregistrarea actului in registrele biroului notarial.

Sunt legi speciale care prevad pentru unele categorii de acte si indeplinirea altor formalitati. De exemplu: in cazul casatoriei, prezenta viitorilor soti concomitent si in persoana, exprimarea consimtamantului in forma verbala. In cuprinsul actului, functionarul competent a-l autentifica trebuie sa faca mentiunea ca toate prevederile legale privind actul juridic ce urmeaza a fi autentificat au fost indeplinite.

Puterea doveditoare a actului autentic. Art. 1173 alin. 1 C.civ. prevede: "actul autentic are deplina credinta in privinta oricarei persoane despre dispozitiile si conventiile ce constata".

De aici rezulta faptul ca actul autentic face dovada, prin el insusi fata de orice persoana despre ceea ce functionarul competent constata personal la intocmirea acelui act.

Din regula inscrisa la art. 1173 alin. 1 C.civ. dar si din alte dispozitii ale legii cu privire la actele autentice, se desprind urmatoarele caracteristici importante:

a.       Actele autentice fac, in ceea ce priveste mentiunile cu privire la faptele petrecute in fata agentului instrumentator si constatate personal de acesta prin propriile simturi, dovada deplina pana la inscrierea in fals. Astfel, fac dovada pana la inscrierea in fals: data inscrisului autentic, mentiunile cu privire la prezentarea partilor si modul de identificare a acestora, faptul semnarii insrisului de catre parti in fata agentului instrumentator, constatarea ca cele cunprinse in act exprima vointa patilor.

b.      Mentiunile privitoare la continutul actului sau, spus cu alte cuvinte, mentiunile referitoare la realitatea celor declarate in act de catre parti si care n-au putut fi constatate personal de agentul instrumentator, fac dovada pana la proba contrarie. De exemplu, intr-un contract de vanzare-cumparare, partile se prezinta in fata notarului si declara ca s-a platit pretul vanzarii si s-a predat obiectul, iar in realitate aceste lucruri nu s-au facut. Declaratiile facute de parti cu ocazia redactarii sau numai a autentificarii unui act pot fi rasturnate prin proba contrarie, intrucat agentul instrumentator a luat act de declaratiile partilor fara a avea si posibilitatea sa controleze in ce masura corespund realitatii. Dar, datorita caracterului conventional al declaratiilor continute in inscris, care face ca in intentia partilor, inscrisul intocmit sa oglindeasca exact si complet raportul juridic incheiat, proba contrarie nu poate consta decat dintr-un inscris, sau cel putin dintr-un inceput de dovada scrisa, completata de proba cu martori.

c.       Inscrisul autentic se bucura de prezumtia de validitate, in sensul ca cel care il foloseste este scutit de orice dovada, proba contrara revenind celui care il contesta.¹

d.      Faptul ca un act juridic a fost intocmit in forma autentica nu exclude posibilitatea ca impotriva sa sa fie introdusa o actiune in constatarea nulitatii sau anularii lui pentru incalcarea legii sau pentru vicii de consimtamant( eroare, dol, violenta), ori pentru lipsa de capacitate, situatii care pot fi dovedite prin orice mijloc de proba.

e.       Posibilitatea de a fi investit cu formula executorie, ceea ce permite punerea sa in executare fara ca intre parti sa fi urmat o judecata. Deci, inscrisurile autentice pot fi investite cu formula executorie care permite urmarirea silita a bunurilor debitorului, fara a fi necesara in acest scop o hotarare judecatoreasca.

In legatura cu acest aspect, in literatura juridica, s-a aratat ca " partea nu este obligata sa aleaga calea investirii cu formula executorie a inscrisuluji autentic, ci poate sa introduca o cerere de chemare in judecata, folosind inscrisul autentic ca mijloc de proba. Daca inscrisul autentic este deja investit cu formula executorie, o eventuala cerere de chemare in judecata ar urma sa fie respinsa ca fiind lipsita de interes, deoarece partea are deja un titlu executoriu.".

Actul autentic neregulat este actul care nu are calitatea de a fi autentic, deoarece nu s-a respectat una sau alta din conditiile impuse de lege pentru incheierea actelor autentice.

Conform art. 1172 C.civ. " actul care nu poate fi autentic din cauza necompetentei sau a necapacitatii functionarului sau din lipsa de forme este valabil ca scriptura sub semnatura privata daca s-a iscalit de partile contractante." Din moment ce prin dispozitiile art. 1172 C.civ. se cere doar semnatura partilor, aceasta lasa sa se deduca ca celelalte conditii cu privire la actelesub semnatura privata sunt indeplinite, sau se considera a fi indeplinite. In cazul in care inscrisul nu este semnat, valoreaza inceput de dovada scrisa. Daca forma autentica este ceruta pentru valabilitatea actului juridic, sanctiunea actului neregulat este nulitatea absoluta a operatiunii.

3. Inscrisul sub semnatura privata

Inscrisurile sub semnatura privata sunt acele acte facute si semnate de catre parti, fara interventia vreunui organ al statului, in scopul de a dovedi nasterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic.

In general, singura forma ceruta pentru valabilitatea inscrisului sub semnatura privata este semnatura partilor. Cu privire la intocmirea acestor acte, legea nu prevede nici o regula. De aceea, inscrisul sub semnatura privata poate fi scris de parti sau de un tert la masina sau de tipar, in orice limba sau chiar prin semne conventionale, cu conditia ca actul sa fie semnat de persoanele intre care se incheie. Singurul care face exceptie de la aceasta regula este testamentul olograf care trebuie scris in intregime, datat si semnat de mana testatorului.

.Ilie Stoenescu, Savelly Zilberstein-" Drept procesual civil roman", Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, pag.348

.Gabriel Boroi-" Administrarea dovezilor in Codul de procedura civila", Ed. All, Bucuresti, 1994, pag. 272

Conditii de valabilitate a actului sub semnatura privata.

1.Semnatura. De regula, semnatura partilor intre care se incheie actul trebuie sa se faca prin aratarea numelui si prenumelui acestora; se poate insa ca partile sa semneze actul si in forma in care ele obisnuiesc sa se iscaleasca in viata( in forma prescurtata, anumite semne grafice).

Cand inscrisul sub semnatura privata contine o obligatie unilaterala care are drept obiect plata unei sume de bani sau o cantitate determinata de bunuri fungibile, actul trebuie sa fie scris in intregimea lui si semnat de cel care se obliga. Daca actul este scris de o alta persoana sau la masina, atunci persoana care se obliga inainte de a semna va trebui sa treaca mentiunea "bun si aprobat" sau de o alta mentiune urmata de indicarea in cifre sau litere a sumei de bani sau a catimii bunurilor pentru care se obliga( art. 1180 alin. 1 C.Civ.).

Regula cuprinsa in art. 1180 alin. 1 C.civ. a fost edictata pentru a se inlatura fraudele ce se practicau in trecut prin luarea unei semnaturi in alb. In literatura juridica s-a aratat ca " scopul art.1180 este deci de a impiedica pe un creditor putin scrupulos de a abuza de semnatura in alb a debitorului sau, abuz care ar putea sa aiba loc prin inscrierea in act a unei sume mai mari decat cea datorata, ceea ce devine cu neputinta prin imprejurarea ca obligatia trebuie sa fie scrisa in intregimea ei cu insusi mana debitorului, sau cel putin ca el sa arate in litere suma sau catimea la care el se obliga, pentru ca literele sunt mai greu de falsificat decat cifrele."

La regula edictata de art. 1180, alin. 1 si 2 aduce unele exceptii. Nu sunt supusi la aceasta regula comerciantii fie ca obligatiile contractate de dansii au sau nu caracter comercial ,industralii, slugii si oamenii care muncesc cu ziua. Legea scuteste pe comercianti de formalitatea bunului si aprobat din cauza ca experienta afacerilor ii face apti a se apara in contra fraudei. In activitatea comerciala nu de multe ori se utilizeaza procedeul semnaturilor date in alb, in deosebi in materia titlurilor de credit (cambia in alb).

.Dimitrie Alexandresco-"Explicatii teoretica si practica a dreptului civil roman in comparatiune cu legile vechi si cu principalele legislatiuni straine", Ed. Tipografia Nationala, Iasi, pag. 201-202

In ceea ce priveste cultivatorii de pamant , artizanii si lucratorii cu ziua, la epoca adoptarii Codului Civil, exceptia se intemeia pe imprejurarea ca multe din aceste persoane stiau a semna fara a sti ca legea a trebuit sa valideze obligatiile lor fara formalitatea bunului si abrobat, pentru a nu sili aceste persoane sa recurga la forma autentica. Insa , cum s-a aratat in literatura de specialitate, aceasta exceptie ridica textului o mare parte din utilitatea sa, pentru ca aceste persoane, din cauza ignorantei si lipsei de experienta, sunt cele mai expuse a fi fraudate si exploatate.

Cu privire la aplicarea in practica a dispozitiilor cuprinse in art. 1080 C. Civ. ele se refera:

numai la conventiile din care se nasc obligatiile unilaterale, nu si la cele care produc obligatii reciproce intre parti;

numai la obligatiile care au ca obiect consumul de bani sau o catime determinata de bunuri fungibile; obligatiile care au drept obiect un corp cert si determinat, dispozitiile art. 1180 C. civ nu le sunt inaplicabile. De asemenea, dispozitiile art.1180 C. civ. nu se aplica la obligatiile de a face sau de a nu face, mandatului verbal dat spre a face un imprumut si nici actelor care, de la inceput alcatuite sub forma autentica, au ramas valabile numai ca acte sub semnatura privata, in temeiul art.1172, pentru ca la intocmirea lor, intentia partilor a fost de a incheia un act autentic valid si nu au fost in masura sa prevada ca actul trebuia facut conform cu art. 1180 C.civ..

Formalitatea "bun si aprobat" nu se aplica nici la o simpla chitanta, fiindca ea nu constituie obligatie, ci constata plata, tinzand la liberatiunea debitorului.

Art. 1181 C. civ. arata ca in caz de nepotrivire dintre suma aratata in act si cea din formula

"bun si aprobat", debitorul se considera obligat pentru suma cea mai mica, chiar daca actul a fost scris in intrgime de mana sa. Regula inscrisa in acest articol face aplicarea principiului general inscris in art. 983 C. civ., potrivit caruia, in caz de indoiala, obligatia se interpreteaza in favoarea celui care se obliga.

Sanctiunea nerespectarii conditiei de forma a inscrisului sau a formalitatii impuse de art.1180 C. civ., atunci cand este cazul, este nulitatea inscrisului care este lipsit de putere probatorie in fata instantei.

b) Data actului sub semnatura privata. Datarea actului sub semnatura privata nu constituie o formalitate necesara pentru validitatea actului.

In ceea ce priveste efectul probant al datei pusa pe un inscris sub semnatura privata, art.1182 C. civ. face distinctie dupa cum este vorba de partile contractante sau de terti: intre partile contractante, data inscrisului face dovada pana la proba contrarie, iar fata de terti mentiunea datei nu este opozabila decat dupa ce aceasta a devenit o data certa.

Data de pe un act sub semnatura privata devine certa in oricare din urmatoarele imprejurari:

din ziua in care actul s-a infatisat la o institutie de stat (notarii publici sunt competenti sa dea data certa inscrisului sub semnatura privata la cererea partilor interesate);

din ziua in care s-a inscis in registrul public;

din ziua mortii aceluia sau a unuia dintre cei care l-au semnat;

data certa se mai poate constata prin mentionarea actului, fie chiar si in rezumat, in actele facute de functionarii de stat ( procesele verbale de aplicare a unui sechestru).

In mod exceptional, data unui inscris sub semnatura privata, cum ar fi chitantele care contin imprumuturi sub 250 lei, testamentele olografe, este opozabila tertilor, pana la proba contrarie, fara a mai fi nevoie sa fi devenit data certa.

c)      Formalitatea multiplului exemplar. Cand un inscris sub semnatura privata contine o conventie sinalagmatica, el trebuie facut in atatea exemplare originale cate parti cu interese contrare sunt. Partile care au aceleasi interese pot avea toate un singur exemplar original. Fiecare exemplar trebuie sa cuprinda mentiunea despre numarul originalelor facute (art. 1179 C. civ.).

Scopul indeplinirii acestor formalitati este acela de a asigura tuturor partilor contractante posibilitatea ca la nevoie fiecare dintre ele sa poata dovedi atat drepturile cat si obligatiile personale dar si obligatiile celorlalti contractanti.

Formalitatea multiplului exemplar nu constituie o obligatie generala pentru toate inscrisurile sub semnatura privata. In conformitate cu legea, aceasta formalitate nu este necesara in urmatoarele cazuri:

Potrivit art.1182 C. civ. prin terti se intelege in aceasta materie, persoanele care au dobandit drepturi cu titlu particular de la partile contractante, cum ar fi de exemplu: cumparatorii, locatarii, donatarii, etc. care pot fi prejudiciati prin antedatarea sau postdatarea actului.

cand desi actul cuprinde o conventie sinalagmatica si a fost intocmita intr-un singur exemplar, a fost data in pastrarea unui tert;

cand contractul s-a incheiat intre absenti adica prin corespondenta ;

cand conventia cuprinde o obligatie unilaterala cum ar fi imprumutul sau un act unilateral de vointa cum este testamentul;

conditia formalitatii multiplului exemplar nu se impune in materie comerciala unde dovedirea conventiilor se poate face prin orice mijloc de proba;

Neindeplinirea formalitatii multiplului exemplar atrage numai nulitatea inscrisului ca atare, nu si nulitatea conventiei insasi, care poate fi dovedita prin orice alte mijloace de proba ingaduite de lege (marturisirea, dovada cu martori).

Lipsa mentiunii numarului de exemplare pe inscrisul redactat nu constituie temei de nulitate a acestuia, daca se face in fapt dovada ca inscrisul a fost redactat in numarul de exemplare cerut de lege.

Asimilarea actului sub semnatura privata cu actul autentic. Art.1176 C. civ. asimileaza actul sub semnatura privata cu actul autentic, atunci cand actul este recunoscut de cel caruia i se opune sau daca a fost declarat ca valabil prin verificarea de scripte.

Ratiunea acestei asimilari este justificata prin faptul ca in ambele cazuri dovada continutului actului este pe deplin facuta.

Recunoasterea poate fi facuta in mod expres sau tacit prin necontestarea actului.

Daca partea care si-a recunoscut semnatura sau a carei semnatura a fost verificata prin procedura verificarei de scripte, pretinde ca insrisul a fost falsificat dupa semnare , prin stersaturi, adaugiri sau indreptari, ori ca inscrisul contine un fals intelectual, ea va putea sa defaimeze inscrisul ca fals pe calea aratata de dispozitiile art.180-185 C. pr. civ. si cele ale Codului de procedura penala.

Inscrisurile nepreconstituite

Aceste inscrisuri se deosebesc de inscrisurile preconstituite prin aceea ca ele nu s-au incheiat cu scopul de a servi ca mijloc de proba in justitie. Drept urmare, daca este cazul , ele sunt totusi folosite ca mijloc de proba in procesele civile numai in mod accidental si in lipsa de alte probe.

Din aceasta categorie fac parte:

Mentiunile facute de creditori pe titulul de creanta ;

Registrele, cartile si hartiile casnice;

Registrele comerciale;

Scrisorile misive;

Telegramele;

Rabojurile.

Mentiunea facuta de creditori pe titlul de creanta.

Asemenea mentiuni au putere doveditoare,chiar daca nu sunt semnate si datate de creditor , daca tind a proba liberarea debitorului de datorie.

Aceeasi putere doveditoare o are si scriptura facuta de creditori pe dosul, marginea sau josul duplicatului unui act sau chitanta, dar numai daca duplicatul se afla in mainile debitorului (art.1186 C. civ.).

Puterea doveditoare a acestor mentiuni este lasata la aprecerea instantei judecatoresti, deoarece ele au caracterul unor marturisiri extrajudiciare scrise. Cand mentiunile au fost scrise de creditor pe duplicatul titlului de creanta sau pe chitanta, puterea lor doveditoare este intarita de faptul ca aceste inscrisuri se afla in mainile debitorului. Credotirul, impotriva careia aceste mentiuni vor fi invocate, va putea sa le combata, in ambele cazuri, prin orice mijloace de dovada, inclusiv martori si prezumtii, ele nefiind inscrisuri in sensul dispozitiilor alin. 1 al art. 1191 C.civ., care sa nu poata fi combatuta decat prin alte inscrisuri.

Registrele, cartile si hartiile casnice.

Prin registre, carti si hartii casnice se intelege: condici, caiete, carnete, un numar de foi legate impreuna sau foi volante pe care o persoana are obiceiul de a mentiona acte si fapte juridice care o intereseaza ( venituri, cheltuieli, plati, vanzari sau cumparari, in scopul de a le pastra amintirea ).

Aceste registre si hartii casnice prezinta urmatoarele caracteristici:

tinerea lor este facultativa;

mentiunile trecute pe ele pot fi scrise de cel care le tine sau de o alta persoana insarcinata anume de acesta;

mentiunile scrise pot fi datate sau nedatate, semnate sau nesemnate.

Registrele si hartiile casnice nu fac nici o credinta in favoarea celui care le tine( art. 1185 C.civ.), nici pentru a dovedi eliberarea sa de obligatie, nici pentru a dovedi un drept impotriva altuia, caci nimeni nu-si poate crea singur dovezi in favoarea sa si impotriva altora. Daca insa cealalta parte din litigiu se refera la aceste registre sau hartii si convine ca ele sa fie folosite in proces, instanta judecatoreasca le poate retine ca mijloc de dovada, urmand sa le aprecieze puterea doveditoare in functie de increderea pe care acestea i-o pot inspira.

In conformitate cu prevederile art. 1185 C.civ., mentiunile inscrise in registrele si hartiile casnice fac dovada impotriva celui care le-a scris in urmatoarele cazuri:

cand ele anunta in mod neindoielnic primirea unei plati, in sensul larg de executare a unei ogligatii;

cand ele cuprind recunoasterea unei obligatii fata de tert, cu aratarea expresa ca mentiunea s-a facut pentru a tine loc de titlu in favoarea tertului creditor

In ambele cazuri, mentiunile trebuie scrise sau semnate de proprietarul registrului sau hartiei volante, iar daca au fost scrise de o alta persoana, aceasta sa fi fost insarcinata in mod special cu inscrierea mentiunilor.

Puterea doveditoare a mentiunilor inscrise in registrele si hartiile casnice este lasata la aprecierea instantelor de judecata, ele nefiind decat marturisiri extrajudiciare scrise. Instanta le poate retine in intregul lor sau numai o parte din ele. Cel impotriva caruia ele sunt invocate la poate combate, chiar in lipsa unui inceput de dovada scrisa, prin orice mijloace de dovada, inclusiv martori si prezumtii, caci regula restrictiva prevazuta de art. 1191 alin. 2 C.civ. nu se aplica decat la inscrisurile preconstituite ( art. 1191 alin. 1 C.civ.).

Registele comerciale

In conceptia moderna prin registre comerciale se intelege un ansamblu de documente, de la cele pe suport hartie la cele informatice, care consemneaza operatiile cu caracter patrimonial efectuate in cursul exercitiului comertului si care sunt tinute in conformitate cu anumite reguli, proprii fiecarui sistem de evidenta.

Dupa modul in care sunt cerute si reglementate de lege, registrele comerciale se impart in :

a)      Registre obligatorii: registrul jurnal , registrul inventar si registrul copier.

b)      Registrele facultative- sunt acele registre ce se obisnuiesc in contabilitatea comerciala dar care nu sunt obligatorii, registre care sunt foarte variate si depind de volumul si natura activitatii desfasurate.

Forta probanta a registrelor comerciale. Registrele comerciale au o putere probatorie completa, in sensul ca, odata admise in instanta, sunt apte, aproba faptul pretins, independent de imprejurarea ca ele sunt sau nu insotite sau intemeiate pe existenta unor acte sau piese justificate. Intrucat forta lor probanta se intemeiaza pe marturisirea scrisa extrajudiciara a comerciantului, acesta nu poate combate continutul registrelor sale.

a)Puterea probatorie a registrelor in favoarea celor care le-au tinut. In conformitate cu C. com. , registrele obligatorii regulat tinute pot face dovada intre comercianti pentru fapte si chestiuni de comert. Aceste efecte sunt strict reglementate de catre lege si se bazeaza pe ideea de regularitate sanctionata si posibilitatea verificarii sau confruntarii registrelor adversarilor.

Conditiile realizarii efectului probatoriu in favoarea comerciantului care a tinut registrul sunt urmatoarele:

1.Registrele sa fie obligatorii;

2.Registrele sa fie regulat tinute;

3.Registrele fac proba in favoarea comerciantului in raporturile cu alt comerciant, deoarece numai in astfel de raporturi este posibil controlul reciproc. Credinta conferita registrelor isi are suportul in posibilitatea confruntarii lor, iar daca una din parti nu este comerciant, registrele de

comert nu fac dovada impotriva necomerciantului;

4.Litigiul sa fie de natura comerciala, adica trebuie sa decurga dintr-o operatiune comerciala, care constituie fie o fapta de comert obiectiva, fie o fapta de comert subiectiva.

8.I.L.Georgescu-"Drept comercial roman.Teoria generala a obligatiilor comerciale.Contractul de vanzare-cumparare comerciala.", Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1994, pag. 96

5.Litigiul sa fie de natura comerciala, adica trebuie sa decurga dintr-o operatiune comerciala, care constituie fie o fapta de comert obiectiva, fie o fapta de comert subiectiva.

Operatiunea trebuie sa aiba caracter comercial pentru ambele parti; daca operatiunea este civila pentru una dintre parti, registrele comerciale nu fac dovada in favoarea celui care le-a tinut, intrucat comerciantii nu sunt obligati sa inregistreze operatiile civile, ceea ce inseamna ca lipseste posibilitatea confruntarii posturilor reciproce din registre.

b)Puterea probatorie a tuturor registrelor impotriva celor care le tine. Registrele comerciantilor, chiar neregulat tinute, fac proba impotriva lor. De aceasta data, legiuitorul nu conditioneaza aceasta putere probatorie. Registrele fac credinta indiferent daca sunt sau nu regulat tinute si fac proba nu numai registrelor obligatorii, ci si cele facultative, in afaceri chiar necomerciale fata de un comerciant, precum si in favoarea necomerciantilor.

Totusi, partea care intentioneaza sa se serveasca de aceste registre nu poate scinda continutul lor.

c)Prezumtiile in favoarea comerciantului izvorate din registrele facultative regular tinute. Registrele facultative pot sa constituie prezumtii in favoarea comerciantului care le-a tinut, daca datele sunt regulat mentionate, iar prezumtiile sunt temeinice, precise, concordante si in relatie cu inscrisurile din registrele obligatorii. Aceste prezumtii vor putea fi completate cu alte mijloace de proba admise de lege, in cazurile concrete.

Scrisorile misive.

Corespondenta intre doua persoane poate contine, uneori, marturisirea extrajudiciara a unor fapte probatorii, in acest caz ea poate servi ca mijloc de proba in justitie. Folosirea scrisorii de catre destinatar este supusa la restrictii variabile, in raport cu continutul scrisorii, care poate avea un caracter confidential. Protectia legala a secretului corespondentei este un aspect al dreptului oricarei persoane de a nu i se divulga viata sa personala. Problema limitelor folosirii in justitie a corespondentei este legata de continutul confidential al scrisorii.

Tertii pot folosi in justitie scisorile misive, in aceleasi conditii, dar ei trebuie sa dovedeasca ca au intrat in mod licit in posesia scrisorii respective, caci, daca au dobandit-o printr-un act delictuos( sustragere sau frauda), asemenea fapte, sanctionate de Codul penal, constituie o piedica la prezentarea scrisorii.

Asa cum se subliniaza in literatura juridica, daca trebuie respectat ceea ce constituie element confidential intr-o scrisoare misiva, celelalte piedici legate de consideratii nu pot fi retinute, aceasta opunere venind in conflict cu principiul adevarului obiectiv si cu dreptul instantei de a incuviinta si ordona orice mijloc de proba necesar. Deci, temeinicia opunerii va fi apreciata de instanta de judecata. Ca proba, scrisoarea misiva este o marturisire extrajudiciara. De exemplu, daca o scrisoare, semnata de autorul ei, cuprinde o remitere de datorie, ea constituie un adevarat inscris sub semnatura privata. Daca scrisoarea cuprinde o marturisire a autorului, aceasta este o marturisire extrajudiciara scrisa care va fi primita chiar daca obiectul litigiului nu poate fi dovedit prin martori, caci restrictia din art. 1205 C.civ. se refera numai la marturisirea extrajudiciara verbala.

Telegramele.

Telegramele, ca mijloc de proba, sunt prevazute in Codul comercial si nu in cel civil. Ceea ce este caracteristic pentru un astfel de inscris, este faptul ca destinatarul telegramei nu primeste originalul ei care este trimis de expeditor, ci o copie certificata de un functionar de stat. Acestuia, la randul sau, i s-a transmis prin semne mesajul de la un alt functionar care a primit originalul de la un expeditor. Deoarece functionarul de la sosire nu are originalul in fata sa, el nu da destinatarului o copie dupa semnele primite care, daca este contestata, nu constituie o dovada.

Daca transmiterea s-a facut corect, telegramele fac dovada la fel ca inscrisul privat, cu conditia ca originalul sa fi fost semnat de expeditor. In cazul in care este semnat de o alta persoana, va avea aceeasi forta probatorie, cu conditia ca cel interesat sa poata face dovada ca telegrama a fost prezentata la oficiul telegrafic de catre transmitator sau, cel putin, ca a fost trimisa de catre acesta la oficiu.

Art. 48 C.com., prin cuprinsul sau, stabileste responsabilitatea pentru o trimitere uniforma, facand trimitere la principiile generale in materie de culpa. Transmitatorul telegramei se prezuma in-afara de orice culpa, daca trimite telegrama recomandat sau colationat- aceasta oparatie constand in repetarea cuprinsului telegramei de catre oficiul care o primeste contra unei suprataxe, scriindu-se in telegrama cuvantul "colationat". In operatiile comerciale curente ( mai ales pe plan international) se foloseste mai mult telexul, care prezinta avantajul eliminarii erorilor de transmitere.

Rabojurile

In literatura noastra juridica, printre alte inscrisuri figureaza si rabojurile, care, spre deosebire de celelalte inscrisuri, constituie o proba preconstituita.

Rabojul a fost un mijloc de proba utilizat in trecut in mediul rural de persoanele care nu stiau sa scrie si sa citeasca, materializata intr-o bucata de lemn, despicata longitudinal in doua subdiviziuni egale, pe care se marcau prin crestaturi transversale identice prestatiile unilaterale sau succesive ale partilor. Daca cele doua subdiuviziuni ale rabojului( cate una la fiecare parte) alaturate, coincideau in ceea ce priveste crestaturile facute pe ele, atunci acest lucru echivala cu dovada existentei prestatiilor, considerandu-se ca proba era facuta numai pana la concurenta numarului cel mai mic de crestaturi identice ca forma.

Forta probanta a rabojurilor este, pana la proba contrara, daca se indeplineste conditia prevazuta de art. 1187 C.civ., respectiv crestaturile sa fie egale si corelative. Daca aceasta conditie nu este indeplinita, puterea probatorie este pana la concurenta numarului cel mai mic de crestaturi. Aceasta nepotrivire se poate dovedi ca este pricinuita de reaua credinta a uneia din parti.

Capitolul III

Proba cu martori

1 Notiune si importanta

Martorii sunt acele persoane straine de proces care, chemate in fata instantei, sunt obligate de a relata despre acte si fapte in legatura cu cauza care se judeca si sunt utili la rezolvarea ei.

Relatarea facuta de martor in fata instantei poarta denumirea de depozitie de martor sau proba testimoniala.

Mijlocul de proba nu este martorul ca persoana, ci depozitia sa, care este definita ca fiind acea relatare facuta de o persoana, oral, in fata organelor judiciare, despre un fapt trecut precis si pertinent pe care il cunoaste.

Insa exista posibilitatatea ca persoana sa nu fi perceput direct cu simturile sale faptele pentru care este chemata sa vorbasca, ci a auzit despre fapte de la o alta persoana. Aceasta depozitie poarta denumirea de marturie indirecta si este acceptata de catre sistemul nostu de drept pentru ca persoana a auzit despre fapte si este in stare sa indice persoana de la care a auzit realitatea contestata.

In procesul civil proba cu martori nu se poate folosi oricand, posibilitatea folosirii ei fiind limitata. Legea civila nu admite proba cu martori in cazul in care partile litigante au posibilitatea de a-si procura probe scrise.

Astfel suntem indreptatiti sa credem ca proba cu martori nu e o proba de drept comun, ci o proba de exceptie.

2 Admisibilitatea probei cu martori

Problema admisibilitatii probei cu martori este reglementata in C.Civ. la articolele 1191-1196.

A. Ionascu "Examen al practicii judiciare cu privire la admisibilitatea probei cu martori"p.120

Regula principala care se desprinde din inca primul articol citat este aceea ca: 'dovada actelor juridice al caror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decat prin act autentic sau prin act sub semnatura privata.'

Dupa cum se poate observa de la o prima citire a textului vedem ca dovedirea actului se face in functie de valoarea obiectului actului. Aceasta restrictie nu afecteaza validitatea actului, ci afecteaza posibilitatea probarii lui. Evaluarea obiectului actului este necesar a fi facuta in momentul incheierii actului, aceasta deoarece partile trebuie sa stie consecinta faptului ca trebuie sa incheie un mijloc de proba preconstituit. Articolul 1193 prevede restrictia restrangerii actiunii cand initial s-a pretins o suma mai mare de 250 de lei si nu exista inscris doveditor.¹º Art.1194 prevede imposibilitatea fragmentarii creantei chiar cand se pretinde o suma mai mica de 250 de lei. Art. 1196 prevede ca se opreste introducerea unor actiuni succesive cu valori sub 250 de lei, daca, unindu-le pe toate, se ajunge la o suma mai mare de 250 lei.

Modificarea contractului, renuntarea la contract ori stingerea obligatiei prin plata sunt supuse aceluias mijloc de proba, dovada lor neputandu-se face decat prin inscris.

Nu este neaparat sa probam prin inscris faptele materiale producatoare de efecte juridice cum ar fi: inundatie, cutremur, trasnet(fapte naturale) sau uciderea ori ranirea unei persoane<fapte ale omului care pot fi dovedite cu martori indiferent de valoarea obiectului>. Cand dreptul de proprietate a fost dobandit prin mijloace originare cum ar fi uzucapiunea sau ocupatia, dovada proprietatii se poate face si prin administrarea probei cu martori.

Interdictia de a se dovedi cu martori, prin exceptie, se refera totusi si la anumite fapte naturale, stari de fapt care, datorita interesului social care-l reprezinta nu poate fi dovedit cu martori. Cum ar fi de exemplu: faptul nasterii sau al mortii; starea civila; care potrivit legii se pot dovedi numai prin certificatele de stare civila.

In art.1191 alin. 2 C. Civ. se prevede ca 'nu se va primi niciodata o dovada prin martori, in contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde ca s-a zis innainte, la timpul sau in urma confectionarii actului, chiar cu privire la o suma ce nu depaseste 250 de lei.'

¹ºDaca se stabileste ca creditorul a consimtit sa primeasca plati fractionate; proba cu martori devine admisibila, chiar daca obligatia imprumutului privea restituirea unei sume mai mari de 250 de lei; a se vedea Trib. Reg. Crisana

Inscrisul reprezentand vointa reala a partilor din momentul incheierii contractului este firesc ca aceasta vointa sa nu poata fi dovedita decat prin inscrisul intocmit la acea data. Concluzionand, regula de fata nu permite dovada cu martori nici in contra nici peste cuprinsul actelor scrise, chiar daca valoarea ce se are in discutie nu depaseste 250 de lei. Modificarea vointei partilor va putea fi posibila prin intocmirea unui nou inscris..

Regula de fata nu trebuie inteleasa intr-un mod absolut. Astfel, ea trebuie sa tina seama de anumite reguli derogatorii cum ar fi:

a) ea se refera numai la partile contractului pentru tertele persoane care vor sa combata prevederile inscrisului se poate folosi proba cu martori;

b) se poate aplica doar inscrisurilor preconstituite;

c) proba cu martori devine admisibila numai cand se incearca dovedirea cauzei ilicite a inscrisului, dolul, violenta sau eroarea uneia dintre parti in momentul incheierii contractului;

d) proba cu martori devine admisibila si atunci cand se tinde dovedirea imprejurarilor de fapt posterioare incheierii actului, aceasta cu conditia sa nu contravina actului si sa nu duca la modificarea inscrisului;

e) cand se urmareste a dovedi unele clauze obscure, echivoce si este necesara lamurirea lor, intrucat a interpreta nu inseamna a proba in contra sau peste cuprinsul contractului.

In art.1191 alin.3 C. Civ. partile 'pot conveni ca si in cazurile aratate mai sus sa se poata face dovada cu martori daca acesta priveste drepturi de care ele pot sa dispuna'. Putem crede ca acest alineat are o dubla semnificatie:

a] stabileste natura dispozitiva a primelor doua alineate;

b] creeaza o noua exceptie la regulile stabilite in ele. De aici putem concluziona ca regulile stabilite nu se impun partilor. Acestea pot sa convina, expres sau tacit, la administrarea probei cu martori, daca litigiul se poarta asupra unor drepturi de care ele pot sa dispuna. Regulile cuprinse in alin. 1 si 2 mai pot avea si alte exceptii, in care proba cu martori devine admisibila, indiferent de valoarea litigiului sau de existenta unui inscris juridic preconstituit. Aceste exceptii sunt: existenta unui inceput de dovada scrisa; imposibilitatea de a preconstitui sau pastra proba scrisa; materia obligatiilor comerciale si dovada bunurilor proprii intre soti.

1.Inceputul de dovada scrisa se arata in art.1197 C. Civ. referindu-se la cele doua reguli restrictive inscrise in alin. 1 si 2 ale art 1191 nu se aplica in cazul in care exista un inceput de dovada scrisa. Tot in articolul citat este reglementat faptul ca orice scriptura a aceluia in contra caruia s-a format petitia sau celui ce el reprezinta si care scriptura se face a fi crezut faptul pretins.

Pentru ca sa existe un inceput de dovada scrisa si astfel proba cu martori sa poata fi admisa, legea cere intrunirea urmatoarelor conditii:

a) existenta unei scripturi in sensul oricarui fel de inscris cum ar fi: orice fel de scriere, insemnari, note, declaratii extrajudiciare,chitante care atesta primirea unei sume de bani. Poate fi socotit de asemenea un inceput de dovada scrisa orice inscris autentic care s-a intocmit fara respectarea formalitatilor prevazute de lege, un inscris sub semnatura privata nesemnat, sau caruia ii lipseste mentiunea de 'bun si aprobat' ori a fost facut fara a se mentiona numarul de exemplare originale, o scisoare si exemplele pot continua. Se considera a fi un inceput de dovada scrisa refuzul nejustificat al partii de a se prezenta ori de a raspunde in fata instantei atunci cand ea este chemata la interogatoriu.

b) inscrisul sa emane de la partea careia i se opune sau de la o alta persoana pe care o reprezinta partea;

c) inscrisul sa poata fi crezut.

2.Imposibilitatea de a preconstitui sau de a pastra proba scrisa. Potrivit art. 1198 C.Civ regulile prevazute de art. 1191 la alin. 1 si 2 nu se aplica atunci 'cand creditorului nu i-a fost cu putinta a-si procura o dovada scrisa despre obligatia ce pretinde, sau a conserva dovada luata.' Ca exemplu art. 1198 indica urmatoarele patru cazuri in care preconstituirea unui inscris sau conservarea lui este imposibila:

a) la obligatiile ce se nasc din cvasi-contracte, din delicte sau cvasi-delicte;¹¹

¹¹ A se vedea Trib. Suprem, col. civ., dec. Nr. 221/1961 in L/P nr 6/1961, p 119

b) la depozitul necesar, in caz de incendiu, ruina, tumult sau naufragiu si la depozitele ce fac calatorii unde trag; in toate aceste cazuri judecatorul va avea in vedere calitatea persoanelor si circumstantele faptului;

c) la obligatiile contractante in caz de accidente neprevazute, cand nu era cu putinta realizarea de inscrisuri;

d) cand creditorul a pierdut titlul ce-i dadea aceasta calitate, dintr-o cauza de forta majora neprevazuta si fara a i se putea imputa in aceasta privinta o comportare culpabila.

Enumerarea facuta anterior nu este stricta si nici limitativa putandu-se adauga alte cazuri cum ar fi:

a) imposbilitatea morala de a preconstitui inscrisuri din cauza raporturilor de incredere dintre parti( cum ar fi raporturile dintre soti si rudele apropiate; raporturile dintre prieteni; dintre medic si pacient; raporturile dintre inferior si superior) cand creditorul nu poate cere dovada scrisa.

Cand valoarea pretentiilor formulate prin actiune este mai mare de 250 de lei nu se poate primi proba cu martori, afara de cazul in care paratul consimte sau exista un inceput de dovada scrisa, precum si in situatiile descrise la art. 1198. Nu poate fi indoiala ca in relatiile obisnuite intre partile aratate anterior sunt incompatibile cu comportari din care ar reiesi o lipsa de incredere a unora fata de altii, cum ar fi aceea de pretindere de a intocmi inscrisuri pentru constatarea operatiilor juridice existente.

Indiferent din ce fel de relatii izvoraste imposibilitatea morala, este esentiala constatarea existentei in realitate a unei atare imposibilitati care trebuie sa fie apreciata in raport cu calitatea persoanelor si circumstantelor faptelor, temeinic verificate de catre instanta, partea interesata fiind obligata sa dovedeasca prin orice mijloace de proba imprejurarile de fapt din care a rezultat pretinsa imposibilitate morala.

b) cazurile de depozit in care, in mod obisnuit, nu se intocmesc inscrisuri,cum ar fi de exemplu, depozitul de haine facut la garderoba unei sali de spectacole, restaurante, biblioteci.

Proba obligatiilor comerciale. Aceasta problema este reglementata de art.36 C.Com in care se arata ca obligatiile si platile in materie comerciala se probeaza cu' martori, de cate ori autoritatatea judecatoreasca ar crede ca trebuie sa admita proba testimoniala, si aceasta chiar in cazurile prevazute de art.1191 codicele civile.'

In materia dreptului comercial, sunt reglementate mijloace de proba suplimentare cum ar fi: registrele comerciale; corespondenta; telegramele si facturile acceptate, iar in ceea ce priveste administrarea probei cu martori se creeaza un regim specific cum ar fi:

a) in materia comerciala se poate dovedi cu martori facandu-se derogare de la ar.1191 alin. 1.

Judecatorul are dreptul de a acorda sau dimpotriva de a respinge proba cu martori solicitata, cu obligatia de a motiva decizia sa. Spunem aceasta deoarece o alta reglementare anume art.295 C. Proc. Civ. ne indica faptul ca instanta de apel este in masura sa procedeze la refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanta, iar pentru a verifica modul de administrare a probelor de catre instanta a carei hotarare se cere desfiintata, trebuiesc cunoscute motivele pentru care s-au incuviintat ori s-au respins anumite mijloace de proba.

b) Proba cu martori este admisibila si in contra sau peste ceea ce cuprinde un inscris. Insa admisibilitatea probei cu martori trebuie realizata doar in functie de imprejurari, insa avandu-se in vedere ca prin folosirea acestei probe sa nu se incalce vointa partilor.

4) Dovada bunurilor proprii intre soti.¹² Prin art. 5 alin.1 Decret 31 /1954 se prevede ca intre soti dovada calitatii de bun propiu se poate realiza prin orice mijloc de proba:

a) Dovada ca un bun este propriu se poate face nu numai prin inscrisuri, ci si prin martori, fara nici o restrictie, chiar daca avem in discutie acte ce depasesc valoarea de 250 de lei. Aceasta deoarece exista imposibilitatea morala intre soti de a realiza un inscis, provocata de raporturile normale ce se nasc intre soti.

Insa, daca bunurile au venit in proprieatatea sotului prin intermediul actelor juridice solemne, forma ceruta de lege nu poate fi suplinita prin alte mijloace de proba.

¹² I. P. Filipescu "Tratat de dreptul familiei" Editura All, Bucuresti 1993

Petre Anca " Dovada calitatii de bun propriu, in incheierea casatoriei si efectele ei" Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti 1980 p122

b) Oricare dintre soti poate dovedi, folosind oricare mijloc de proba, chiar proba cu martori, chiar impotriva sau peste continutul unui act scris, ca anumite bunuri nu sunt comune, ci sunt bunuri propii.

Propunerea si administrarea probei cu martori

Proba cu martori trebuie propusa prin cererea de chemare in judecata, prin intampinare ori cererea reconventionala. Odata cu propunerea probei cu martori partile au obligatia de a indica prin insesi aceste acte numele si locuinta martorilor propusi.

La prima zi de infatisare, proba cu martori poate fi propusa de reclamant prin actiune modificata sau prin cerere separata. Paratul de asemenea va putea cere proba cu martori, fie prin intampinare fie prin cerere separata. Conform art. 138 C. Proc. Civ. daca proba cu martori a fost incuviintata de instanta, partea este obligata sub sanctiunea decaderii, sa depuna lista cu martori in termen de 5 zile de la admitere.

Proba cu martori poate fi dispusa si din oficiu de catre instanta, in virtutea rolului sau activ. De asemenea instanta poate limita numarul martorilor propusi.¹³ Aceasta limitare se face pe baza principiului egalitatii partilor, in sensul de a incuviinta ascultarea unui numar egal de martori pentru fiecare parte.

Dupa ce martorii au fost propusi, se va trece la discutarea si incuviintarea ascultarii lor. Partea care propune proba cu martori este obligata sa arate si ce anume doreste sa dovedeasca in fata instantei. In caz contrar instanta are tot dreptul de a respinge proba solicitata. Instanta este indreptatita sa respinga proba cu martori si atunci cand imprejurarea ce trebuie dovedita reiese din actele administrate la dosar, proba cu martori fiind astfel inutila.

Instanta este obligata ca odata cu incuviintarea probei sa precizeze si faptele sau imprejurarile asupra carora acestia urmeaza sa depuna marturie.

¹³Daca martorii au fost admisi instanta nu poate renunta la ei Trib. Reg. Bucuresti

Partea careia i s-a incuviintat proba cu martori are obligatia ca in termen de cinci zile sa depuna suma fixata pentru transportul si despagubirea martorilor, acest termen este un termen de decadere. Daca aceasta obligatie nu a fost respectata si martorii se prezinta la instanta, decaderea prezentata anterior se acopera.

Pentru a preveni evenimentele negative nu este admisa schimbarea martorilor, cu exceptia cazurilor extreme: moarte; disparitie sau alte motive bine intemeiate.

Orice persoana care are cunostinta de faptele sau imprejurarile cauzei, poate fi ascultat ca martor in cauza.

De la acest principiu exista insa si unele exceptii. Astfel, in Codul Procesual sunt stabilite o categorie de persoane care nu pot depune marturie si o alta categorie care sunt scutite de a fi martori.

Potrivit art.189 nu pot fi ascultati ca martori: rudele si afinii pana la gradul al treilea inclusiv; sotul chiar despartit.

In practica se spune ca" calitatea de ruda a unui martor cu una din parti constituie o piedica legala pentru ascultarea sa in proces".

Art. 189 reglementeaza faptul ca: "numai daca persoana interesata a ridicat obiectii in privinta audierii sau nu a cunoscut legatura de rudenie, in caz contrar, declaratia luata urmeaza a se considera ca o proba valabila. Acelasi articol prevede o incapacitate relativa a rudelor in sensul ca se prezuma ca ei nu pot fi obiectivi in ceea ce declara. De aici se poate trage concluzia ca aceasta incapacitate relativa este in avantajul partii adverse.

Audierea unor asemenea persoane poate fi posibila ori de cate ori partea in favoarea careia a fost edictata prevederea legala nu intelege sa faca vreo obiectie, acceptand audierea lor in cunostinta de cauza, acceptarea poate fi tacita sau expresa.

Insa in procesele privitoare la starea civila sau la divort se prevede posibilitatea audierii ca martor si a rudelor si afinilor in gradele prevazute de lege pe motiv ca acestia cunosc cel mai bine viata intima si de familie a partilor.

In cazul in care prin actiune se solicita rezolutiunea unui contract pe motiv ca s-a realizat deghizarea unui contract de donatie intre parti folosindu-se drept prim contract vanzarea-cumpararea intre rude, se audiaza in principal rudele care cunosc cel mai bine daca s-a stabilit sau s-a platit pretul.

Art. 191 reglementeaza categoria persoanelor ce sunt scutite de a fi martori.

Din aceasta categorie de persoane fac parte:

Ø      Slujitorii cultelor, medicii, moasele, farmacistii, avocatii, notarii publici si orice alti muncitori pe care legea ii obliga sa pastreze secretul cu privire la faptele incredintate lor in exercitiul indeletnicirii.

Ø      Functionarii publici si fostii functionari publici asupra imprejurarilor secrete de care au avut cunostinta in aceasta calitate.

Ambele categorii de persoane enumerate mai sus pot fi obligate sa depuna marturie daca au fost dezlegate de indatorirea pastrarii secretului de cel interesat in pastrarea lui. Nu se aplica cele scrise anterior slujitorilor cultelor.

Aceasta interdictie de a avea calitatea de martori provine din faptul ca legea penala incrimineaza divulgarea secretului profesional.

Ø      Cei care prin raspunsurile lor s-ar expune ei insisi sau ar expune pe o persoana apropiata la o pedeapsa penala sau la dispretul public.

Aceasta interdictie a luat nastere pentru ca o persoana care a savarsit o infractiune sa nu fie pusa in situatia de a alege sa fie condamnata pentru fapta savarsita ori a suferi un prejudiciu moral sau material prin condamnarea unei persoane apropiate, daca ar spune adevarul, si a fi condamnata pentru marturie mincinoasa daca l-ar ascunde.

Art. 195 prevede ca: "copilul mai mic de 14 ani si persoanele care din pricina debilitatii mintale sau in mod vremelnic sunt lipsite de discernamant, pot fi ascultate, insa in aprecierea depozitiei, instanta va tine seama de situatia speciala a martorului."

Dupa ce martorii propusi au fost incuvintati, se dispune citarea lor. La termenul fixat pentru audieri se striga toti martorii, cei prezenti sunt audiati, iar celor absenti li se da un nou termen.

Ordinea ascultarii martorilor va fi stabilita de catre presedintele completului, tinandu-se seama si de cererea partilor. De regula se asculta intai martorii reclamantului si dupa aceea pe cei ai paratului. Martorii sunt introdusi in sala pe rand; martorii neascultati neavand voie sa asiste la audierea celorlalti martori; martorii ascultati raman in sala pana la sfarsitul dezbaterii asupra cauzei.

Dupa introducerea in sala de sedinte, presedintele completului il va intreba pe martor datele de stare civila si datele asupra aprecierii depozitiei lui. Art. 192 reglementeaza in amanunt acest lucru dupa cum urmeaza:

Numele, indeletnicirea, locuinta si varsta;

Daca este ruda sau afin cu una din parti si in ce grad, in caz afirmativ;

Daca se afla in serviciul uneia din parti;

Daca este in judecata, in dusmanie sau in legaturi de interes cu una din parti.

Potrivit art. 193 C. Proc. Civila inainte de a fi ascultat martorul depune urmatorul juramant: "Jur ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu. Asa sa-mi ajute Dumnezeu." In timpul depunerii juramantului martorul va tine mana pe Biblie sau pe o Cruce. Martorul de alta religie nu va tine mana pe Biblie sau pe Cruce.

Martorul fara confesiune va rosti urmatoarele: "Jur pe onoare si constiinta ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu." Martorii care din motive de credinta sau din motive de constiinta vor jura astfel: "Ma oblig ca voi spune adevarul si ca nu voi ascunde nimic din ceea ce stiu."

Dupa depunerea juramantului presedintele completului de judecata ii va atrage atentia martorului ca, daca nu va spune adevarul, savarseste infractiunea de marturie mincinoasa. Minorul de mai putin de 16 ani nu va fi nevoit sa spuna juramantul dar i se va atrage atentia sa spuna adevarul.

Dupa indeplinirea formalitatilor, se trece la audierea propriu-zisa a martorului. In procesul civil martorul este intrebat mai intai de partea care l-a propus si dupa aceea de partea adversa. Toate intrebarile se pun prin intermediul presedintelui. Daca presedintele instantei de judecata observa ca o intrebare nu are legatura cu cauza procesului, este jignitoare, sau tinde sa aduca in lumina imprejurari ilegale; intrebarea respectiva va fi oprita de catre judecator. La cerea partii intrebarea oprita va fi consemnata in incheierea de sedinta si aici se va consemna si motivul respingerii.

In timpul audierii martorului ii este interzis sa citeasca raspunsuri scrise dinainte, el putand insa sa foloseasca cu incuviintarea presedintelui, unele insemnari cu privire la cifre sau denumiri.

Depozitia martorului se consemneaza in scris de grefier, dupa dictarea presedintelui, dupa care se semneaza de catre martor, de grefier si de presedintele instantei pe fiecare pagina si la sfarsit. In cazul in care martorul nu vrea sau nu poate sa semneze, se va consemna acest lucru in procesul verbal de audiere.

Pentru evitarea alterarii depozitiei martorului orice adaugiri, stersaturi sau completari trebuie sa fie incuviintate si semnate de presedinte, grefier si martor, sub sanctiunea de a nu avea nici o valoare, iar locurile nescrise de pe formularele pe care se iau depozitiile, trebuie sa se anuleze prin linii, astfel ca sa nu se poata adauga dupa. Daca este necesar, instanta poate lua martorului inca o depozitie, atunci cand se considera ca s-a omis sa fie intrebat despre anumite chestiuni.Daca depozitiile martorilor sunt contradictorii, insatnta poate proceda la confrunatrea lor, incheindu-se un proces-verbal deosebit in care se consemneaza noile declaratii.¹

Prezentarea si declararea faptelor de care are cunostinta o persoana este o obligatie cetateneasca. Dispozitiile legale nu impun partii sa aduca martori si nici sanctiunea decaderii din proba testimoniala, iar instanta pe baza rolului sau activ trebuie sa puna in vederea partilor sa indice adresa martorilor in cauza pentru a emite citatiile, si eventual a mandatelor ori sanctionarea in caz de neprezentare. Numai dupa respectarea procedurii descrise mai sus instanta poate sa recurga la decaderea din proba incuviintata, daca martorul nu se prezinta.

Daca o persoana citata nu se prezinta in instanta, ea poate fi adusa cu mandat de aducere, putandu-i-se aplica, prin incheiere executorie, o amenda de la 500 la 3000 lei; pentru motive temeinice amenda poate fi ridicata.

Daca si dupa luarea acestor masuri martorul nu se infatiseaza, instanta va putea trece la judecarea cauzei, partea fiind decazuta din proba cu martorul respectiv.

In cazul refuzului de a depune ca martor sanctiunea este amenda de la 1000 de lei la 5000 de lei, putand fi obligat si la despagubiri fata de partea care l-a propus.

4 Aprecierea depozitiei martorilor

Analiza depozitiilor martorilor trebuie facuta atat in raport cu persoana martorului, cat si cu faptul sau imprejurarile la care acesta se refera in marturia sa. In aprecierea depozitiei martorilor, instanta trebuie sa rezolve, doua probleme:

a)      problema sinceritatiii sau falsitatii depozitiei martorilor;

b)      problema corelatiei dintre relatarile martorului si faptele prezentate de catre acesta.

Prima problema se poate rezolva prin confruntarea depozitiei martorului cu imprejurarile de fapt stabilite suficient de precis prin alte mijloace de proba, precum si prin aprecierea unor elemente exterioare cauzei cum ar fi: afectiunea sau dusmania dintre martor si una dintre parti, daca martorul este sau nu interesat in proces.

A doua problema se rezolva prin efectuarea unui examen asupra facultatilor fizico-psihice ale martorului: perceperea; memorizarea; evocarea faptului perceput si memorizat.

In baza rolului activ instanta are obligatia de a confunta declaratiile date in diferite momente de martori, sa se opreasca asupra contradictiilor si sa le lamureasca.

Drept urmare instanta in legatura cu aptitudinile prezentate anterior va trebui sa verifice starea simturilor, inteligenta, afectivitatea si memoria martorului; locul, timpul si conditiile in care s-a desfasurat perceptia; intervalul de timp care s-a scurs de la momentul perceptiei; capacitatea de redare a faptului redat si memorat.

In urma acestor examinari instanta poate ajunge la concluzia ca depozitia martorului este sincera si merita a fi retinuta, fie ca este nesincera sau neconcludenta pentru cauza si urmeaza a fi inlaturata.

Daca instanta constata ca martorul cu stiinta a facut afirmatii mincinoase sau nu a spus tot ceea ce stia, ori a fost mituit, va incheia un proces verbal cu privire la cele constatate si va trimite pe martor in fata organelor judiciare penale.

Forta probanta a marturiei este lasata la aprecierea instantei. Instanta dupa ce a apreciat depozitia martorului, va trebui sa se pronunte asupra faptelor si imprejurarilor asupra carora martorul a depus, in sensul daca a fost probat si in ce masura. Rezultatele la care se poate ajunge sunt: faptul probat a fost dovedit si nu lasa urma de indoiala, lasa indoiala asupra realitatii, este nesigur si va trebui dovedit prin alte mijloace de proba.

Capitolul IV

Marturisirea

1 Notiune si caracterul juridic al marturisirii

Recunoasterea sau marturisirea este un mijloc de dovada prin care una din parti confirma existenta sau inexistenta unor fapte sau imprejurari pe care cealalta parte se sprijina in dovedirea pretentiilor sau in apararea sa.

Asa de pilda, paratul recunoaste ca a comis fapta ilicita cauzatoare de prejudicii in dauna reclamantului; reclamantul recunoaste ca a primit o parte din suma pe care i-a imprumutat-o paratului.

Recunoasterea este o forma de informare directa cu ajutorul careia se poate ajunge la cunoasterea faptelor si imprejurarilor care au dat nastere litigiului, precum si pentru stabilirea adevaratului raport dintre parti.

Recunoasterea este un act unilateral, producandu-si efectele fara a mai fi necesara acceptul celeilalte parti. Drept urmare din momentul in care a fost exprimata ea nu mai poate fi retractata, deci este irevocabila.

De la regula irevocabilitatii exista o exceptie anume aceea ca poate fi retrasa recunoasterea facuta in eroare de fapt.

In principiu, recunoasterea este un act personal si de aceea ea nu poate fi facuta decat de titularul dreptului litigios sau de un mandatar cu procura speciala a acestuia. In ceea ce priveste pe reprezentantii legali, acestia vor putea face recunoasteri in fata instantei, dar numai pentru actele si faptele savarsite de ei in aceasta calitate.

Pentru ca o recunoastere sa poata fi imputata partii care a facut-o este necesar ca persoana sa fie capabila si constienta in momentul savarsirii ei, iar vointa ei sa nu fi fost viciata. Recunoasterea facuta de partea lipsita de discernamant( minorii, interzisii) precum si in cazul cand s-ar afla intr-o anumita stare de inconstienta temporara( betie involuntara, sau hipnoza) precum si in cazul cand ar fi victima unei violente( fizice sau psihice) ori a altor mijloace( promisiuni, indemnuri, inselaciune) care au drept efect alterarea vointei, nu pot avea putere doveditoare.

Practica judiciara a aratat ca o recunoastere facuta sau nu in fata judecatorului este admisa numai daca are legatura cu drepturile de care partea poate sa dispuna, daca se refera la un fapt afirmat de partea adversa, daca este libera si expresa.

Verificarea admisibilitatii marturisirii implica examinarea a doua aspecte din compunerea conditiilor ce trebuie indeplinite si anume: daca vointa a fost constienta, libera, si daca acesta declarand ca nu si-a indeplinit o anumita obligatie, nu s-a aflat in eroare de fapt.

Imprejurarile concrete in care a avut loc recunoasterea trebuie sa excluda orice suspiciune cu privire la existenta unei presiuni obiective.

Pentru ca o presiune sa duca la imposibilitatea marturisirii ea trebuie sa se concretizeze prin exercitarea unor amenintari grave, cu un rau considerabil si iminent, de natura sa determine persoana sa faca declaratii neadevarate.

Trebuie supusa verificarii eventuala eroare de fapt in care se putea afla partea cand a facut marturisire referitoare la indeplinirea unor obligatii.

Exercitandu-si dreptul la aparare partile sunt in masura sa si dispuna de acest drept. Recunoasterea de catre o parte a dreptului celeilalte parti constituie si un mijloc de proba in folosul celeilalte parti pentru dovedirea faptelor sau a imprejurarilor ce-i sunt favorabile, ori al dreptului pe care si-l apara.

Recunoasterea nu este obligatorie pentru instanta in sensul ca aceasta ar urma sa o accepte fara a mai verifica daca corespunde sau nu cu adevarul. In virtutea rolului sau activ, judecatorul are dreptul sa coroboreze recunoasterea cu celelalte mijloace de proba si numai daca acesta corespunde cu adevarul va retine faptul sau imprejurarea recunoscuta, cu toate consecintele ce decurg. In caz contrar, o va respinge si se va vedea nevoit sa-si formeze convingerea pe baza celorlalte probe.

Recunoasterea nu se poate oferi decat la imprejurari de fapt ce sunt in legatura cu drepturi de care partile pot sa dispuna. Recunoasterea unor imprejurari de fapt ce sunt in legatura cu drepturi de care partile nu pot sa dispuna sau sa tranzactioneze asupra lor nu are nici o valaoare.

Interogatoriul nu este admis in cazurile in care legea cere ca un anumit fapt juridic sa fie dovedit printr-un mijloc de dovada, cum este cazul actelor si faptelor de stare civila care pot fi dovedite doar prin certificate de stare civila.

Dupa locul unde actul recunoasterii are loc distingem: recunoasterea judiciara si recunoasterea extrajudiciara.

o       Recunoasterea sau marturisirea judiciara este recunoasterea facuta inaintea instantei de judecata care judeca procesul in care are loc actul recunoasterii. In articolul 1206 alin. 1 C. Civ. :" marturisirea judiciara se face inaintea judecatorului de insasi partea prigonitoare sau de un imputernicit special al ei spre a face marturisirea." Recunoasterea judiciara poate fi spontana , aceasta este facuta fara interventia judecatorului sau a celeilalte parti, si provocata cand se obtine prin chemarea la interogatoriu. Recunoasterea spontana se consemneaza in incheierea de sedinta, iar cea provocata in procesul verbal de interogatoriu, pe baza intrebarilor formulate de cealalta parte.

o       Recunoasterea sau marturisirea extrajudiciara este recunoasterea facuta de orice parte inafara instantei de judecata. Aceasta recunoastere poate fi facuta verbal sau sub forma scrisa. Reglementarea Codului civil in aceasta materie anume atr. 1205 precizeaza ca:" nu poate servi de dovada cand obiectul contestatiei nu poate fi dovedit prin martori." Astfel recunoasterea extrajudiciara verbala va fi admisa ca mijloc de proba numai in cazurile cand se admite si proba cu martori. Recunoasterea extrajudiciara scrisa nu este reglementata de catre Codul Civil, astfel ea ramane supusa regulilor privitoare la proba prin inscrisuri. In general inscrisurile preconstituite nu sunt alceva decat o forma de materializare a unei recunoasteri

Cu privire la faptul daca mama copilului nou nascut in timpul casatoriei poate sau nu sa fie chemata la interogatoriu pentru a recunoaste ca in epoca conceptiei copilului a avut relatii intime cu alti barbati.

Recunoasterea spontana a unei parti, consemnata in incheierea de sedinta, nu constituie proba.

extrajudiciare facuta in scopul de a produce efecte juridice.

Sunt considerate a fi recunoasteri extrajudiciare: recunoasterea facuta intro cerere adresata unei autoritati; declaratia consemnata intr-un proces verbal intocmit de un functionar al statului; si declaratiile facute in fata instantei dar in cadrul unui alt proces; cea facuta intrun testament sau scrisoare.

2 Propunerea si admisibilitatea probei marturisirii( interogatoriul).

Cand reclamantul intelege sa se serveasca in dovedirea pretentiilor sale de interogatoriul paratului, el va trebui sa propuna acest mijloc de proba prin cerere de chemare in judecata, solicitand judecatorului sa ordone infatisarea paratului in persoana.

La termenul fixat instanta de judecata, in intregul copletului sau, are dreptul de a incuviinta sau de a respinge interogatoriul paratului solicitat de catre reclamant. Paratul poate cere si el prin intampinare chemarea reclamantului la interogatoriu. Chemarea la interogatoriu poate fi dispusa si in oficiu de catre instanta in orice faza a procesului.

Cand instanta a incuviintat sau a ordonat chemarea la interogatoriu, in citatia care se trimite partii chemate trebuie sa existe o mentiune speciala:" personal la interogatoriu". Aceasta pentru ca partea sa ia la cunostinta faptul ca trebuie sa se prezinte personal la instanta. Sanctiunea neprezentarii este decaderea.

Se va putea incuviinta sau ordona proba interogatoriului numai cand este vorba de chestiuni de fapt si cu respectarea urmatoarelor conditii: ca faptele sa fie personale ale partii chemate; faptele sa fie in legatura cu pricina, putand duce la dezlegarea ei.

Pot fi chemate la interogatoriu numai partile ce se afla in litigiu precum si persoanele asimilate acestora cum ar fi: intervenientii; chematii in garantie. Nu poate fi chemat la interogatoriu procurorul atunci cand acesta a introdus actiunea.

Uneori legea ingaduie ca recunoasterea sa fie facuta si prin mandatar, cu conditia, ca procura sa fie special data pentru a recunoaste anumite fapte.

Daca partea doreste insa sa-si mentina pozitia contradictorie ea trebuie sa se prezinte personal in fata instantei. La persoanele incapabile interogatoriul se poate lua reprezentantilor legali, care insa nu vor putea fi intrebati decat despre faptele proprii savarsite de ei in aceasta calitate.

Statul si celelalte persoane juridice raspund in scris la interogatoriu ce li se va comunica. Aceasta deoarece persoanele juridice isi exercita si isi indplinesc obligatiile prin organele lor de conducere.

La termenul fixat partea care propune interogatoriu, sau instanta din oficiu, va formula intrebarile, si pe aceeasi foaie se vor trece si raspunsurile.

Partea chemata la interogatoriu va fi intrebata de catre presedinte asupra fiecarui fapt in parte. Cu incuviintarea judecatorului partea chemata la interogatoriu i se pot pune si alte intrebari de catre: procuror; partea potrivnica. Partea chemata la interogatoriu nu are voie sa citeasca raspunsurile date mai inainte si nici sa se consulte cu aparatorul sau. In cazul in care partea chemata la interogatoriu demonstreaza ca pentru a raspunde la anumite intrebari are nevoie de cercetarea unui inscris, instanta va fixa un nou termen de judecata.

Atat intrebarile cat si raspunsurile trebuie semnate pe fiecare pagina de catre judecator, de grefier si de catre parti: intrebarile se semneaza pe josul foii de partea care a propus interogatoriu, iar raspunsurile de catre partea chemata la interogatoriu dupa ce in prealabil a citit raspunsurile scrise. Cand se fac adaugiri, stersaturi sau schimbari acestea vor fi semnate in acelasi mod, sub sanctiunea de a nu putea fi luate in considerare. Daca una din parti nu poate sau nu vrea sa semneze, se va face mentiune despre acest fapt in josul paginii.

Se pot produce diferite efecte in functie de conduita pe care o are persoana chemata la interogatoriu, conduita acesteia se poate manifesta astfel:

a] partea se prezinta la interogatoriu dar tagaduieste faptele sau imprejurarile pretinse;

b] partea nu se prezinta la interogatoriu sau daca se prezinta refuza sa raspunda la intrebarile ce i se pun;

c] partea se prezinta si recunoaste cele sustinute de partea adversa.

In prima situatie descrisa anterior, anume atunci cand partea care se prezinta la interogatoriu tagaduieste faptele pretinse, partea adversa trebuie sa dovedeasca sustinerile sale prin folosirea altor mijloace de proba.

In cazul refuzului de a se prezenta sau de a raspunde la intrebari se creeaza prezumptia de recunoastere tacita. Aceasta prezumptie insa nu are un caracter absolut. Astfel atunci cand este posibila administrarea unor alte mijloace de proba, se ajunge la concluzia ca conduita aleasa este un inceput de proba care in coroborare cu probele existente pot stabili imprejurarile reale ale cauzei.

In cazul in care nu exista posibilitatea administrarii altor probe instanta poate ajunge la concluzia ca lipsa sau refuzul de a raspunde la interogatoriu, este o marturisire deplina ce va fi in avantajul cert al partii care a propus acest mijloc de proba.

3. Felurile marturisirii.

Atunci cand partea chemata la interogatoriu se prezinta si recunoaste toate pretentiile partii adverse recunoasterea poate fi: simpla; calificata; sau complexa.

Marturisirea simpla apare atunci cand partea chemata la interogatoriu recunoaste fara nici un fel de rezerva faptele ce i se imputa. Avantajul acestei recunoasteri il reprezinta faptul ca cel care face recunoasterea in cadrul primei zile de infatisare este exonerat de plata cheltuielilor de judecata.

Marturisirea calificata este recunoasterea care se realizeaza prin unele adaugiri privitoare la imprejurari anterioare sau concomitente faptului ori faptelor pretinse de catre partea adversa, care sunt facute pentru a altera sau modifica existenta sau calificarea juridica a raporturilor dintre parti.

Marturisirea complexa se realizeaza atunci cand se recunosc anumite fapte pretinse de partea adversa si, simultan, se adauga un fapt nou, posterior faptului recunoscut care are menirea de a diminua sau stinge efectele juridice ale recunoasterii. De exemplu, paratul recunoaste ca a imprumutat de la reclamant suma pretinsa, dar adauga ca a restituit-o, cumparatorul recunoaste ca a primit ceea ce a format obiectul vanzarii si adauga ca nu datoreaza pretul convenit deoarece a descoperit ca bunul are vicii care-l fac inutilizabil.

Conform art. 1206 alin. 2 C.civ., recunoasterea nu poate fi luata decat in intregime impotriva celui care a facut recunoasterea. In principiu, in legislatia noastra este consacrata regula indivizibilitatii marturisirii.

In ceea ce priveste marturisirea simpla, in aplicarea acestei reguli nu se ivesc greutati. In legatura cu ultimele doua forme ale marturisirii sunt dificultati. Se pune intrebarea daca instanta trebuie sa retina recunoasterea facuta in intregime sau poate s-o scindeze retinand numai faptul principal si sa inlature faptul adaugat. Se pune deci problema indivizibilitatii si divizibilitatii recunoasterii calificate si complexe.

In practica judiciara si doctrina anterioara anului 1948 s-a decis ca in ceea ce priveste marturisirea calificata, instanta nu poate s-o scindeze retinand numai faptul principal si sa inlature faptul adaugat, ori sa oblige partea care a facut recunoasterea sa faca dovada rezervelor sale. Recent, in literatura juridica s-a exprimat opinia potrivit careia ar trebui sa se revina la aceasta solutie, argumentandu-se ca "judecatorul nu poate scinda o marturisire calificata, deoarece partea, dand o alta calificare juridica faptului recunoscut, nu a facut practic o marturisire."

In ceea ce priveste marturisirea complexa, se facea distinctie dupa cum intre cele doua fapte exista sau nu legatura de conexitate. Marturisirea complexa era considerata ca fiind indivizibila in cazurile in care intre faptul principal si faptul posterior exista o conexitate, in sensul ca acesta din urma il presupune in mod necesar pe cel dintai, adica este urmare a celui dintai; sunt considerate astfel de cazuri atunci cand faptul posterior distinct ce se recunoaste este poate, remiterea de datorie, novatia, rezoultiunea. Martirusirea era considerata scindabila daca intre cele doua fapte nu exista legatura de conexitate, adica faptul posterior distinct este o alta obligatie intre aceleasi persoane, care o stinge pe cea dintai, cum ar fi compensatia, iertarea de datorie.

Ulterior intrarii in vigoare a Decretului 205/1950, prin care a fost abrogat art. 1200 pct. 3 C.civ. si a fost modificat art.1206 alin.2 C.civ., s-a emis teza conform careia regula indivizibilitatii

.Gabriel Boroi-"Administrarea dovezilor in Codul de procedura civila",Ed. All,Bucuresti,1994,pag.186

nu mai este obligatorie pentru judecator.

In aceasta opinie se considera ca regula indivizibilitatii isi gasea ratiunea in caracterul de proba legala deplina a marturisirii, caracter izvorat din calificarea ei ca act juridic. S-a aratat ca de vreme ce marturisirea judiciara nu mai este privita ca un act de renuntare la un drept, fiind transformata intr-o proba obisnuita, pusa alaturi de marturisirea extrajudiciara, este lasata la aprecierea judecatorului, care este "in drept sa accepte recunoasterea in total sau in parte, dupa cum ea este in intregime sau numai in parte in concordanta cu realitatea."

Se considera ca, desi in legislatia noastra s-a pastrat regula indivizibilitatii marturisirii, datorita actiunii principalelor principii ale dreptului procesual civil: descoperirea adevarului obiectiv, rolul activ al judecatorului si libera apreciere a probelor, ea si-a pierdut caracterul absolut. Regula indivizibilitatii marturisirii constituie o simpla indrumare pentru judecatori, care vor putea primi marturisirea in totalitate sau in parte, avand posibilitatea de a pune in vedere partilor sa mai administreze probe ori sa le ordone din oficiu.

Dupa cum este facuta sau nu in cursul procesului in cauza, marturisirea poate fi: judiciara si extrajudiciara.

Marturisirea este judiciara atunci cand indeplineste cumulativ urmatoarele conditii:

este facuta in cadrul unui proces valabil sub aspectul competentei

este facuta chiar in procesul in care este folosita ca mijloc de proba;

este facuta inaintea judecatorului( art. 1206 C.civ.).

Orice marturisire care nu indeplineste cumulativ conditiile mentionate mai sus este o marturisire extrajudiciara.

. Gratian Porumb-"Problema indivizibilitatii marturisirii", Ed. Didactica si pedagogica, Bucuresti, 1966, pag. 65

Marturisirea este extrajudiciara cand are loc in afara unei judecati. De exemplu: recunoasterea facuta in fata procurorului, intr-un testament, intr-o scrisoare. Se mai considera marturisire extrajudiciara cea facuta in fata unei instante necompetente din punctul de vedere al competentei materiale, cea facuta in acelasi proces, dar cu privire la problemele straine de proces, cea facuta intr-o actiune adresata instantei.

Marturisirea extrajudiciara se poate face oral sau in scris. Marturisirea extrajudiciara orala, conform art. 1205 C.civ., nu poate fi folosita ca mijloc de proba in cazurile in care proba cu martori nu este admisa. In consecinta, acest text trebuie coroborat cu art. 1191, 1197, 1198 C.civ., in care se arata in ce conditii un act juridic poate fi dovedit cu martori.

Marturisirea extrajudiciara facuta in scris poate fi folosita in orice proces. Existenta si cuprinsul ei se dovedesc prin insusi inscrisul in care este cuprinsa, cu o putere doveditoare corespunzatoare acestuia. De exemplu, o marturisire extrajudiciara cuprinsa intr-un inscris autentic nu va putea fi combatuta in ceea ce priveste existenta si cuprinsul ei, decat in conditiile in care poate fi combatut un inscris autentic.

In principiu, ambele forme de marturisire( judiciara si extrajudiciara- orale sau scrise), exprese sau tacite, sunt lasate la aprecierea judecatorului.Cat priveste puterea doveditoare, instanta are indatorirea legala de a le examina si motiva pentru ce le ia in considerare sau le inlatura.

Tinand cont de ansamblul dispozitiilor normative in vigoare, nu poate fi vorba de o apreciere arbitrara, ci de una logic fondata, luand in considerare si celelalte probe existente in cauza respectiva.

Capitolul V

Prezumtiile

Notiune

Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.' Aceasta e definitia legala o intalnim in art. 1199 C.Civ.

Dupa cum s-a sustinut de catre doctrina, in definirea prezumtiilor trebuie sa tinem seama de faptul ca orice proba, cu exceptia probelor materiale, implica o operatie de inducere a existentei unui fapt generator de drepturi necunoscut din existenta unui fapt probatoriu cunoscut( inscris, marturisire) datorita conexitatii intre acele fapte.²º Procesul deplasarii obiectului probei de la un fapt necunoscut la un fapt cunoscut, pentru a putea trage apoi concluzia existentei celei dintai din cunoasterea celui de-al doilea, nu este propriu prezumtiilor, ci este comun tuturor probelor cu exceptia probelor materiale.²¹

Cu ajutorul prezumtiilor nu se pot dovedi direct faptele sau imprejurarile care au dus la nasterea litigiului dintre parti, ci un alt fapt vecin si conex, care este cunoscut si din existenta caruia se va atrage apoi concluzia despre existenta sau dimpotriva despre inexistenta faptului ce trebuie dovedit. Ca un exemplu, din faptul cunoscut al nasterii unui copil in timpul casatoriei, fapt care se poate dovedi cu certificatul de casatorie al parintilor si certificatul de nastere al copilului, legea ajunge la concluzia ca acel copilul are ca tata pe sotul mamei.

Prezentand concluzii logice pe care legea le trage sau magistratul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, prezumtiile se aseamana cu probele indirecte: caracteristica principala atat a unora cat si a altora constand in faptul ca pentru dovedirea adevaratelor raporturi dintre parti, judecatorul trebuie sa faca uz de aceleasi operatiuni logice; inductia sau deductia realitatilor imprejurarilor cauzei pe calea rationamentelor de la cunoscut la necunoscut.

²º E. Puscanu, "Sarcina probei si dovada prin prezumptii in procesul civil"

²¹ A. Ionascu, Op cit. P 284

Specific prezumtiei ii este dubla deplasare a obiectului probei: odata de la faptul generator de drepturi, necunocut sau greu de dovedit, la un fapt vecin si conex cu acesta, necunoscut asemenea dar usor de dovedit si odata de la acest fapt vecin si conex la un fapt probator cum ar fi un inscis sau o marturie. Aceasta dubla deplasare a obiectului probei se realizeaza fie de catre judecator, fie de catre legiuitor, dupa felul prezumtiei.

2 Clasificarea prezumtiilor

Dupa cum sunt opera judecatorului sau a legii prezumtiile sunt de doua feluri: prezumtii legale si prezumtii simple.

Prezumtiile legale se impart dupa forta lor probanta, in doua categorii principale: prezumtii absolute impotriva carora, odata ce au fost stabilite, nu este admisa nici o dovada contrarie si prezumtii relative care pot fi combatute cu dovada contrara, acestea fiind majoritare in sistemul nostru de drept.

Practica mai distinge alte trei categorii de prezumtii:

a) prezumtii iretragabile care nu pot fi combatute deloc;

b) prezumtii care pot fi combatute numai cu anumite probe limitativ admise, in anumite conditii;

c) prezumtii relative, care pot fi combatute cu ajutorul oricarui mijloc de proba.

2.1 Prezumtii legale

Sunt prezumtii legale acelea care sunt determinate special de catre lege. Astfel ajungem la concluzia ca numarul prezumtiilor legale sunt ca si numar strict si limitativ descris de lege.

Prezumtiile legale au urmatoarele caracteristici:²²

1) sunt limitate ca numar datorita faptului ca nu exista prezumtii legale fara text, iar textele sunt de stricta interpretare si aplicare, neputand fi extinse la alte cazuri;

²²Stefan Rauschi " Drept civil. Parea generala. Persoana fizica. Persoana juridica." Edit. Fundatiei Chemarea Iasi 1192. p.197-198

2) produc o inversare a sarcinii probei, adica atunci cand este admisa proba contrarie, cel ce tinde la rasturnarea prezumtiei trebuie sa faca dovada faptului generator de drepturi si obligatii, faptul contrar fiind dovedit in privinta beneficiarului prezumtiei legale;

3) au o putere doveditoare diferita.

Cu titlu de exemplu vom descrie patru principale cazuri de prezumtii legale care sunt:

a] prezumtia de nulitate a actului facut in frauda dispozitiilor legale.

Art. 812 C.Civ. declara ca fiind nule liberalitatile realizate in favoarea persoanelor incapabile daca sunt facute in forma deghizata sub forma unui contact oneros sau prin intermediul unei persoane interpuse cum ar fi: tatal; mama; copii sau sotul incapabilului. Sunt de semenea nule actele incheiate intre tutor, sotul acestuia ori o ruda in linie dreapta a tutorelui, pe de o parte si minor de cealalta parte; declararea ca fiind nula a oricarei clauze care ar autoriza pe creditor sa-si apropie sau sa dispuna de gaj fara indeplinirea formelor prevazute de C. Com.

b] prezumtia de dobandire a proprietatii in anumite imprejurari determinate. Prin art. 30 C. Fam. se prezuma ca bunurile dobandite de cei doi soti in timpul casatoriei, sunt de la data dobandirii lor bunuri comune; in C. Civ la art. 1909 se prezuma ca posesorul unui bun mobil are si calitatea de proprietar al acestui bun; art. 35 alin. 1 din Legea 31/1990 da nastere prezumtiei care spune ca bunurile constituite ca aport in societate sunt proprietatea acesteia;

c] prezumtia de liberatiune a debitorului ce rezulta din anumite imprejurari de fapt determinate de remiterea voluntara a titlului de credit de creditorul debitului- aceasta prezumtie este reglementata in art.1138 C. Civ;

d] prezumtia de autoritate de lucru judecat care exprima faptul ca o hotarare judecatoreasca ramasa irevocabila exprima adevarul.

Cum am mentionat si anterior mai exista si alte prezumtii reglementate de Codul civil cum ar fi: prezumtia ca posesorul poseda pentru sine, sub nume de proprietar; prezumtia ca termenul in conventii este stipulat in favoarea debitorului; scutirea de raport in cazul donatiilor facute fiului persoanei care are calitatea de erede; subantelegerea conditiei rezolutorii in contractele sinalagmatice; prezumtia culpabilitatii locatarului in cazul producerii unui incediu; prezumarea bunei credinte.

Mai sunt si alte prezumtii reglementate de legi speciale. Astfel in Cod. Fam. pe langa prezumtiile amintite a paternitatii copilului si a comunitatii de bunuri a sotilor, gasim inscrise si alte prezumtii cum ar fi: prezumtia privind timpul legal de conceptie; prezumtia de mandat tacit intre soti. In decretul 31/1954 gasim inscrisa prezumtia de moarte a persoanei declarata moarta; de acceptare sub beneficiu de inventar a mostenirii ce i se cuvine unui minor. In Codul Comercial gasim urmatoarele prezumtii: in obligatiile comerciale codebitorii sunt tinuti solidari; sunt considerate a fi actele de comert orice act incheiat de un comerciant; mandatul comercial nu se presupune a fi gratuit; actele sau faptele neanregistrate in registru comertului nu pot fi opuse tertilor.

2.1.2 Valoarea probanta a prezumtiilor legale

Conform art.1202 C.Civ. nici o dovada nu este primita impotriva prezumtiilor legale, cand legea in temeiul unei astfel de prezumtii, anuleaza un act oarecare, ori nu da drept de a se reclama in judecata, cu exceptia cazurilor in care legea permite dovada contrara si afara de ceea se va zice in privinta marturisirii ce ar face o parte in judecata. De aici ne putem da seama ca prezumtiile legale sunt absolute si relative.

2.1.3 Prezumtiile legale relative

Prezumtiile legale relative sunt acele prezumtii care pot fi combatute prin orice mijloc de proba, inclusiv proba cu martori sau cu ajutorul prezumtiilor simple. Prezumtiile relative constituie regula in aceasta materie; astfel putem intelege ca numai in cazuri expres prevazute de lege prezumtiile au caracter absolut si nu dau posibilitatea probei contrare.

Insa, cu toate acestea, sunt anumite prezumtii care nu pot fi combatute decat prin anumite mijloace de proba, cum ar fi de exemplu: la prezumtia de proprietate comuna asupra zidului despartitor dintre doua vecinatati se aplica proba inscrisurilor sau a semnelor de necomunitate; la prezumtia de paternitate numai tatal prezumat poate cere rasturnarea acestei prezumtii; la prezumtia de raspundere pentru paza lucrului poate fi rasturnata numai prin aratarea fortei majore care a dus la distrugerea lucrului ori insasi culpa victimei; la prezumtia de culpa comuna a tuturor gestionarilor se poate combate prezumtia numai prin lipsa congestionarului in perioada in care s-ar cauza lipsa din gestiune sau existenta unui caz de forta majora.

2.1.4 Prezumtiile legale absolute

Prezumtiile absolute sunt acelea care nu pot fi combatute prin nici un mijloc de proba, in unele cazuri cu exceptia recunoasterii. Aceasta exceptie pe care legea o creeaza poarta denumirea de: exceptia contra-dovezii prin recunoastere.

Prezumtiile absolute se divid in doua categorii:

a) prezumtiile absolute care nu pot fi combatute prin nici un alt mijloc de proba, putem enumera aici: prezumtia de autoritate a lucrului judecat; prezumtia de cea mai lunga si cea mai scurta perioada de gestatie cu ajutorul carora se poate stabili timpul legal de conceptie; prezumtia de frauda in virtutea careia se anuleaza cesiunea unui drept litigios facuta unui jdecator, procuror sau avocat. Aceste prezumtii mai poarta denumirea de prezumtii irefragabile.

b) prezumtiile absolute care nu pot fi combatute decat prin recunoastere, cum este prezumtia prin care se deduce faptul platii din implinirea unor termene de prescriptie pentru anumite categorii de creante si care pot fi rasturnate prin recunoasterea debitorului ca nu si-a achitat obligatia.

2.1.5 Efectul probator al prezumtiei legale

Conform art.1202 C. Civ. ' prezumtia legala dispensa de orice alta dovada pe acela in favoarea careia este facuta'. Textul nu este exact deoarece beneficiarul prezumtiei trebuie sa dovedeasca faptul juridic conex pe care trebuie sa se sprijine prezumtia si care la urma urmei este mult mai usor de facut. De exemplu, la prezumtia de comunitate de bunuri trebuie sa se faca dovada faptului ca bunul a fost dobandit in timpul casatoriei.

Odata ce partea si-a dovedit faptul ca prezumtia e in avantajul sau este scutita de a mai face o alta proba, dovada contrarie cazand in sarcina celeilalte parti.

2.2 Prezumtiile simple

Definitia legala a prezumtiei simple este aceea ca 'prezumtiile care nu sunt stabilite de lege, sunt lasate la luminile si intelepciunea magistratului, magistratul nu trebuie sa se pronunte decat intemeindu-se pe prezumtii care sa aiba o greutate si puterea de a naste probabilitatea, prezumtiile nu sunt permise magistratului decat numai in cazurile cand este permisa si dovada prin martori, afara numai daca un act nu este atacat ca s-a facut prin frauda, dol sau violenta.'

Prezumtiile simple se caracterizeaza prin:

a) sunt nelimitate,legea neenumerandu-le;

b) sunt permise numai atuci cand este permisa si proba cu martori;

c) puterea lor doveditoare este lasata la latitudinea judecatorului.

Prezumtiile simple sunt concluziile logice pe care judecatorul le poate trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.

Pentru aprecierea prezumtiilor simple ca element de convingere a judecatorului, este acela ca el trebuie sa indeplineasca un intreit caracter: sa fie grave, precise si concordante.

Caracterul gravitatii se naste atunci cand faptele din care se deduce prezumtia au o semnificatie care poate sa impresioneze ratiunea cuiva, in sensul de a crea o anumita convingere.

Conditia preciziunii rezida din legatura sigura si directa dintre ele si faptul dovedit.

Caracterul concordantei este indeplinit numai in cazul in care judecatorul se gaseste in fata mai multor imprejurari pe baza carora el va urma a-si cladi un rationament. In aceasta situatie este foarte important ca faptele ce sunt invocate sa aiba legatura intre ele, iar invocarea unora sa nu fie usor de contestat.

2.2.1 Admisibilitatea prezumtiior simple

Dupa cum am mentonat si anterior prezumtile simple pot fi aplicate doar in cazul in care se poate admite proba cu martori. Astfel faptele interzise a fi dovedite prin proba cu martori ar putea fi dovedite cu orice mijloc de proba admitandu-se martorii pentru dovedirea unui fapt vecin si conex, din care s-ar putea trage apoi concluzii asupra existentei faptului oprit de a fi dovedit prin martori.

Trebuie sa retinem faptul ca prezumtiilor simple li se aplica toate exceptiile de la regulile restrictive ale probei testimoniale. Prezumtiile sunt totusi admisibile cand: exista un inceput de dovada scrisa; partea se afla in imposibilitatea de a-si procura o dovada scrisa depre actul incheiat; cand partea s-a aflat in imposibilitatea de a-si pastra proba preconstituita; partea adversa refuza sa raspunda sau sa se infatiseze la interogatoriu. Prezumtiile sunt admise, de asemenea si atunci cand faptul generator de drepturi este un fapt material, cat si in cazurile in care valoarea obiectului contractului depaseste suma de 250 de lei; si pentru a dovedi frauda, dolul sau violenta savarsite cu ocazia incheierii actului.²³

2.2.2 Efectul probator al prezumtiilor simple

Spre deosebire de prezumtiile legale care scutesc de sarcina probei pe cel in favoarea careia actioneaza, prezumtiile simple nu confera acest avantaj procesual, aceasta deoarece nu confera concluzii de maxima generalizare, ci concluzii particulare care nu pot avantaja sau nu exista de la caz la caz.

Prezumtia simpla este supusa controlului judiciar pe calea recursului modalitate aratata legal de art. 304 C. Proc. Civ. 'cand hotararea se intemeiaza pe o greseala grava de fapt, decurgand dintro apreciere eronata a probelor administrate.'

Prezumtia simpla se poate intemeia pe orice imprejurare probatorie directa sau indirecta, chiar si incomplete sau incerte, precum si pe concluziile trase de judecator in anumite situatii.

²³ D. Rizeanu "Forta probanta a prezumptiilor simple, in R..R..D"

Stefan Rauschi, op. Cit. P 206

Capitolul VI

Probele din Codul de procedura civila

1.Expertiza

a) Consideratii generale

Expertiza este un mijloc de dovada reglementat in art. 201 C.proc.civ.- " cand pentru lamurirea unor imprejurari de fapt, instanta socoteste de cuviinta sa cunoasca parerea unor specialisti, va numi unul sau trei experti, statornicind punctele asupra carora ei urmeaza sa se pronunte.". In mod obisnuit, expertiza se efectueaza in procesele in curs de judecata. Ea se poate incuviinta si cand nu exista un proces pendinte, in cadrul procedurii asigurarii dovezilor, care este prevazuta de lege pentru toate dovezile. La fel ca si in cazul cercetarii la fata locului, conform art. 169 alin. 2 C. Proc. Civ, expertiza se poate efectua si prin comisie rogatorie, cand implica cercetari intr-o localitate mai indepartata de sediul instantei de judecata. In acest caz, numirea expertului si stabilirea onorarului ce i se cuvine pot fi lasate in sarcina instantei careia i se adreseaza comisia rogatorie( art. 214 C.proc. civ).

Expertizele pot fi efectuate in diferite domenii de activitate. Cele mai frecvent intalnite sunt: expertizele medico-legale, grafologice, tehnice, contabile. Expertizele contabile sunt facute in scopul de a stabili justa reflectare a activitatii persoanelor juridice in operatiile contabile, eventualele abuzuri care prezinta o deosebita importanta pentru stabilirea existentei si cuantumului pagubelor cauzate.

Emil Mihuleac "Expertiza judiciara" Editura stintifica, Bucuresti, 1971 p. 138 si urm

In principiu, expertiza este facultativa pentru instanta, in sensul ca judecatorii sunt liberi sa ordone sau nu numirea unui expert. Sunt insa cazuri in care expertiza este obligatorie. De exemplu, este cazul prevazut de art. 30 din Decretul 32/1954, potrivit caruia, pentru punerea unei persoane sub interdictie judecatoreasca, trebuie sa se ia si parerea unei comisii de specialisti; cazul inregistrarii nasterii cu intarziere, cand, pentru stabilirea varstei copilului, art. 21 alin. 2 din Legea 119/1996 cere efectuarea unei expertize medico- legale.

Expertul este o persoana straina de litigiu, neinteresata de cauza. Dar expertul nu este nici martor, caci el nu reproduce faptele ce-i erau cunoscute inainte de judecata, fara a trage concluziile din ele; dimpotriva, intemeindu-se pe cunostintele sale de specialitate, expertul isi exprima parerea asupra unor imprejurari de fapt indicate de instanta.

Expertiza se incuviinteaza la cererea uneia sau a ambelor parti sau se ordona din oficiu de catre instanta de judecata. De regula, sarcina expertizei va fi incredintata persoanei propuse de parti, chiar daca expertiza este ordonata din initiativa instantei. Numai in situatia in care partile nu se inteleg asupra persoanei expertului, desemnarea acestora se face de catre instanta judecatoreasca.

Codul de procedura civila nu precizeaza persoanele care pot fi numite experti, deci instantele judecatoresti isi pastreaza libertatea de a numi expert orice persoana autorizata pe care o considera capabila de a da lamuririle necesare. Codul de procedura civila numeste in schimb persoanele care nu pot fi numiti experti si anume: minorii, interzisii, falitii si cei condamnati pentru anumite infractiuni( art. 203) cum ar fi: crima, fals, furt, inselaciune, abuz de incredere, marturii mincinoase, infractiuni contra bunelor moravuri, vagabondaj, abuz de putere, specula, sabotaj economic, dare sau luare de mita, trafic de influenta, delapidare, rupere de sigilii, sustragere, calomnie, denuntare calomnioasa, delicte contra sigurantei interioare si exterioare a statului.

Instanta de judecata, incuviintand sau ordonand din oficiu expertiza, va numi prin incheiere, unul sau trei experti( art. 201 C.proc.civ.). Nu se pot numi doi experti, caci, in situatia in care ei nu ar fi de-acord, nu s-ar ajunge la nici o concluzie.

O data cu numirea expertului sau a expertilor prin aceeasi incheiere, instanta de judecata este obligata sa indice punctele asupra carora ei urmeaza sa se pronunte(art. 201 C.proc.civ), stabilindu-se de la bun inceput cadrul exact al expertizei. Se va fixa si onorariul cuvenit expertului ce ulterior va putea fi marit de instanta, in raport cu importanta lucrarii, prin incheiere executorie data cu citarea partilor.

Expertii pot fi recuzati pentru eceleasi motive ca si judecatorii, cu conditia ca recuzarea sa se ceara in termen de 5 zile de la data numirii expertului- daca motivul exista al acea data- sau de la dat ivirii motivului de recuzare. Recuzarea se judeca in sedinta publica, cu citarea obligatorie a partilor si a expertului recuzat.

Dupa numirea lor, expertii vor fi citati pentru a veni la judecata ca si martorii. In cauzele urgente se poate dispune aducerea expertului cu mandat de aducere chiar la primul termen. Daca expertul nu se prezinta in fata instantei, aceasta paote dispune inlocuirea lui.

Expertul care refuza, fara motiv intemeiat, sa indeplineasca sarcina ce i s-a incredintat, va fi sanctionat, prin incheiere executorie, cu amenda si este obligat la despagubiri fata de partea vatamata.( art. 205 C.proc.civ).

b) Efectuarea expertizei

Expertiza se poate efectua in doua moduri:

- in instanta, atunci cand este simpla, iar expertii nu au nevoie de cercetari mai ample pentru a-si putea da parerea. In acest caz, expertul va fi ascultat in sedinta, ca si martorii, parerile sale consemnandu-se intr-un proces verbal;

- in afara instantei, daca expertul are nevoie, pentru a-si putea exprima parerea, de un anumit studiu, de analize, verificari, calculele, care necesita timp. In acest caz, instanta va acorda expertului un termen pentru a face lucrarea.

In cazurile in care, pentru efectuarea expertizei, este necesar sa se faca o lucrare la fata locului, expertul este obligat sa convoace partile la locul respectiv, in ziua si la ora fixata de el prin scrisoare recomandata, cu dovada de primire, care se anexeaza la raportul de expertiza, iar partile sunt obligate sa dea expertului toate lamuririle de care acesta are nevoie in legatura cu obiectul expertizei( art. 208 C.proc.civ.). Citarea partilor de catre expert pentru lucrarea de la fata locului este impusa de lege in interesul partilor, pentru ca ele sa poata exercita dreptul la aparare, dand lamuririle pe care le considera folositoare cauzei. Nerespectarea acestei dispozitii este sanctionata, avand in vedere caracterul sau imperativ, cu nulitatea expertizei.

In cazul in care expertiza nu se face la fata locului, ci intr-o institutie stiintifica, intr-un laborator, precum si atunci cand ea se rezuma la examinarea actelor de la dosar si actelor puse la dispozitia expertului de catre parti, citarea partilor nu este necesara pentru ca natura cercetarii nu implica nevoia ca partile sa dea lamuriri.

Constatarile si concluziile expertului trebuie consemnate intr-o lucare scrisa, care in practica judiciara este cunoscuta sub denumirea de raport de expertiza. Din punct de vedere juridic, ceea ce constituie proba nu este expertiza, ci raportul de expertiza, care este relatare facuta de expert in scris sau oral in legatura cu constatarile si concluziile sale.

In cazul in care au fost numiti trei experti, acestia vor intocmi un singur raport; daca au pareri diferite, legea cere sa se arate in raport parerea fiecaruia si motivele pe care se intemeiaza, iar daca s-a format o majoritate, sa se arate opinia majoritatii si opinia expertului ramas in minoritate, ambele motivate, pentru ca astfel sa se poata aprecia prin comparatie valoarea parerilor exprimate de experti.

c) Forta probanta a expertizei

In ceea ce priveste puterea doveditoare a concluziilor raportului de expertiza, aceasta este lasata la libera apreciere a instantei de judecata. Cand, insa, instanta inlatura concluziile expertilor, ea va trebui sa motiveze.

Constatarile de fapt ale expertului, precum si unele elemente mentionate in raport, ca data acestuia, sustinerile partilor consemnate in raport, aratarea faptului ca lucrarile s-au facut la fata locului in prezenta partilor, au putere de dovada pana la inscrierea in fals, deoarece expertul a lucrat dintr-o insarcinare oficila, ca un delegat al instantei.

In cazul in care raportul de expertiza nu este de natura sa contribuie la formarea convingerii instantei, fie ca nu este complet, fie ca nu este suficient de concludent si de bine documentat, instanta, la cererea partilor sau din oficiu, poate dispune intregirea expertizei sau efectuarea unei noi expertize.

Prin intregirea expertizei se cer expertului sau expertilor care au efectuat-o sa-si completeze lucrarea sau sa-i aduca anumite precizari. Intregirea expertizei se face totdeauna de expertul sau expertii care au facut expertiza si au intocmit raportul de expertiza.

E. Mihuleac, Op. Cit. P 40 si urm.

Legea indreptateste instanta ca, atunci cand apreciaza ca necesar, sa ordone la cererea partilor sau din oficiu, o noua expertiza( contraexpertiza), care sa fie efectuata de un alt expert. De regula, pentru efectuarea ei, se numesc trei experti.

Contraexpertiza este un mijloc de proba ce consta intr-o noua expertiza ceruta de partea nemultumita de modul in care starea de fapt a fost stabilita printr-o expertiza anterioara, ceruta de cealalta parte. Noua expertiza va trebui ceruta, motivat, la primul termen dupa depunerea lucrarii.

In cazul in care instanta se afla in fata a doua expertize contradictorii, ea nu are alta posibilitate decat sa accepte motivat o expertiza si sa o inlature pe cealalta sau sa le inlature pe amandoua si sa recurga la alte probe. Instanta de judecata nu poate sa combine cele doua rapoarte pentru a junge la un compromis intre ele.

Raportul de expertiza trebuie apreciat de instanta de judecata in legatura cu totalitatea probelor administrate, in comparatie cu celelalte probe care se refera la obiectul expertizei si nu in mod izolat, desprins de complexul probelor in care se incadreaza. Raportul de expertiza trebuie supus de instanta discutiei contradictorii a partlior din care se pot desprinde lipsurile si calitatile sale, veridiciatatea sa, elementele care pot contribui la aprecierea raportului de catre instanta, la formarea intimei sale convingeri cu privire la puterea doveditaore a acestui raport.

Instanta nu este legata de concluziile expertizei, ele constituind numai elemente de convingere, lasate la libera apreciere a judecatorului, ca toate celelalte probe.

2. Cercetarea la fata locului.

Unul dintre mijloacele prin care instanta de judecata poate ajunge in mod direct si nemijlocit la stabilirea adevarului este observarea directa. Observarea directa se poate efectua in instanta, de exemplu asupra unor obiecte, planuri, schite sau in afara instantei, prin cercetarea anumitor imprejurari la fata locului.

Cercetarea la fata locului este un mijloc de proba directa cu ajutorul caruia instanta constata in mod nemijlocit starea si situatia unui obiect oarecare, locul si modul de asezare a lucrarilor, impartirea incaperilor atunci cand aceste imprejurari pot avea importanta pentru rezolvarea litigiului dintre parti.

Art. 215 C.proc.civ. prevede:" in cazul cand instanta va socoti de trebuinta, va putea hotari ca in intregul ei, sau numai unul dintre magistrati, sa mearga la fata locului.

Cercetarea la fata locului este considerata a face parte din sedinta de judecata, de aceea ea trebuie facuta dupa toate regulile desfasurarii sedintei de judecata.

Referindu-ne la compunere putem mentiona ca cercetarea la fata locului poate fi realizata de intreg competul de judecata sau numai de un judecator.

Desi este recomandabil ca cercetarea la fata locului sa se realizeze de catre completul de judecata care are de rezolvat pricina, ea poate fi realizata si de catre un alt complet.

Cercetarea la fata locului poate fi ceruta de catre una sau ambele parti aflate in litigiu, putand fi ordonata insa si din oficiu de catre instanta.

Incuviintarea cercetarii la fata locului se da printr-o incheiere in care se va arata necesitatea efectuarii ei precum si problemele ce urmeaza a fi lamurite cu aceasta ocazie, precum si data la care aceasta va fi realizata. Partile care lipsesc de la sedinta de judecata la care s-a hotarat cercetarea la fata locului vor fi citate, indicandu-se data si locul unde urmeaza a se prezenta.

Efectuarea unei cercetari fara prezenta unei parti care nu a fost legal citata este lovita de nulitate absoluta.

Daca partile care au fost legal citate nu se prezinta, instanta va dispune suspendarea judecatii.

Cand aceasta proba a fost ceruta de catre una sau de catre ambele parti, acestea sunt obligate ca in cinci zile sa achite suma statornicita de instanta pentru cheltuielile de deplasare, sub sanctiunea decaderii folosirii acestei probe.

Cercetarea la fata locului se poate desfasura si prin comisie rogatorie, atunci cand obiectul supus judecatii se afla la o distanta mult prea mare, ceea ce impiedica instanta sa se deplaseze.

La fata locului, instanta va putea asculta si cere lamuriri de la martorii si expertii pricinii; in acest caz martorii si expertii, vor fi si ei citati pentru data si locul deplasarii.

Daca prezenta procurorului este obligatorie, el va insoti instanta la fata locului, impunandu-se a insoti instanta si de a fi incunostintat de data si locul deplasarii.

La fata locului activitatea de cercetare se va desfasura ca si la sediul instantei. Presdintele instantei va deschide sedinta facand apelul partilor si a martorilor, dupa care va incepe cercetarea.

I Stoenescu " Drept procesual civil. Teoria generala." Bucuresti 1996

Mai intai partile vor fi cele care vor face expuneri si vor da explicatii in termen asupra imprejurarilor pe care le considera relevante, vor fi ascultati martorii si expertii care vor fi pusi sa insoteasca relatarile si explicatiile lor cu exemplificari si aratari de pe teren.

Cu ocazia cercetarii la fata locului instanta poate verifica si inscrisuri schite; pe care partile sunt obligate a le infatisa indtantei.

Despre toate cele descrise anterior se vor face insemnari in procesul verbal de cercetare.

Cercetarea la fata locului constituie pentru instanta un mijloc de informare asupra anumitor situatii pe care nu le poate obtine intr-un alt mod. Instanta va trebui sa fixeze si sa orienteze obiectele, incaperile cladirile; etc; cercetate, alcatuind in acest scop o schita din care sa reiasa cele constatate, sa le descrie in mod amanuntit sub toate aspectele si caracteristicile lor, sa compare cele constatate cu depozitiile partilor si a martorilor. Este foarte important ca instanta in procesul verbal ce-l va intocmi in urma deplasarii la fata locului sa redea cat mai exact constatarile pe care le-a facut.

Astfel procesul verbal va trebui sa cuprinda:

1 Data si locul unde s-a desfasurat cercetarea;

2 Numele si prenumele judecatorilor si a grefierului care ii insoteste prezenta sau lipsa partilor, a procurorilor, martorilor si a expertilor precum si daca au fost sau nu legal citati;

3 Explicatiile si sustinerile partilor asupra obiectului cercetarii;

4 Constatarile instantei cu privire la obiectul cauzei, instanta avand dreptul de a extinde sfera constatarilor inafara punctelor stabilite cu ocazia incuviintarii sau ordonarii cercetarii, daca acestea sunt necesare in vederea solutionarii cauzei;

5 Mentiunile referitoare la audierea martorilor, declaratiile acestora, precum si expunerea parerilor expertilor;

6 Aratarea schitelor a planurilor intocmite si a eventualelor acte infatisate de catre parti;

7 Semnaturile.

Concluzii

In cele ce urmeaza voi argumenta, motivele principale care au stat la baza alegerii de a realiza aceasta lucrare si nu alta.

In primul rand nu-mi pot imagina existenta societatii actuale fara diversele schimburi care se realizeaza inerent intre oameni. Datorita faptului ca exista atatea relatii care se succed cu o viteza ametitoare intre diversele persoane, apar obligatoriu si o serie de neantelegeri referitoare la executarea in tot sau in parte a raporturilor existente intre parti. De multe ori se intampla ca debitorul unei obligatii atunci cand este adus in fata instantei si pus sa recunoasca, sub juramant, ca are sa dea sa faca sau sa nu faca ceva in folosul celeilalte persoane, acesta nici nu recunoaste ca  l-ar fi vazut vreoadata pe reclamant.

Asa ca astazi mai mult ca oricand se aplica vechiul adagiu al romanilor: "idem est non esse et non probari" care poate fi tradus prin formula "a nu fi sau a nu fi probat este tot una".

Consider ca orice cetatean ar trebui sa cunoasca legislatia aplicabila probelor, fie ca vorbim de probe care se administreaza in fata instantelor: civile; penale; de contencios administrariv sau fiscal. Sustin aceasta deoarece insasi actul justitiei s-ar desfasura mai rapid si mai corect daca partile s-ar prezenta in fata avocatului cu principalele mijoace de proba care ii dau speranta ca dreptatea este de partea sa. Consider ca o justitie este calitativa atunci cand hotararile instantelor judecatoresti sunt egale sau tind a fi egale cu adevarul defaptal cauzei sub toate laturile existentei sale. De multe ori adevarul juridic nu corespunde cu adevarul de fapt al cauzei. Deoarece in urma administrarii probatorului judecatorul poate ajunge la o alta convingere intima decat faptele care au dus la desfasurarea procesului. Astfel judecatorul prin decizia sa poate denatura in totalitate adevarul, dand o solutie gresita; poate schimba sau interpreta in mod gresit anumite aspecte care au dus la formarea conflictului, prin hotararea sa facand dreptate numai in parte; dar mai poate exista si o solutie caracteristica unui sistem de drept si nu unei interpretari umane anume faptul ca jusecatorul se cede nevoit datorita procedurii sau legii pe care o aplica sa decida impotriva convingerii sale intime.

De aceea consider ca legislatia aplicabila probelor trebuie imbunatatita.