Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
Istoricul reglementarii legitimei aparari


Istoricul reglementarii legitimei aparari




Istoricul reglementarii legitimei aparari

1. Legitima aparare in oranduirea slavagista

Inca din cele mai indepartate timpuri si pana in epoca moderna, fara existenta unor teorii penale inchegate, apararea vietii in conditiile unei agresiuni injuste, chiar prin mijloace care duc la suprimarea vietii agresorului, nu a fost pedepsita, impunitate ce apare ca o constanta in dreptul sanctionator.

In India, legile lui Manu prevedeau ca "acela care ucide pentru propria sa




siguranta sau pentru a apara o femeie sau un brahman nu este vinovat de omor", iar in Iudeea, Talmudul edicta "daca cineva vrea sa te omoare, ia-i-o inainte si suprima-l"1.

Datorita caracterului de clasa al dreptului sclavagist, beneficiul legitimei aparari nu era insa admis decat cetatenilor liberi, intrucat "daca un sclav omoara o persoana libera, aparandu-se in contra ei, va fi pedepsit ca un ucigas"

In dreptul roman, principiul de a opune violentei violenta capata o consacrare mai precisa vim vi defendere omnis jura, omnes leges permittunt.

Cicero invoca in favoarea lui Milone beneficiul scuzei legitimei aparari in sustinerea apararii acestui invinuit de asasinarea lui Clodius, aratand ca daca "exista circumstante in care omorul este legitim, desigur este just, devine chiar necesar cand se respinge violenta prin violenta. Este intr-adevar


A. Marchal, Legitima aparare, p. 245

I. Tanoviceanu, Tratat de drept si procedura penala, vol. I, p. 887

o lege nescrisa, dar innascuta. Aceasta lege spune ca orice mijloc este onest pentru a ne salva viata, cand suntem expusi atacului briganzilor"3.

Legea celor XII Table cuprinde dispozitii care precizeaza limitele apararii. Din cuprinsul acestora rezulta ca simplul caracter nocturn al furtului este suficient pentru scuzarea uciderii hotului, considerand pe autor ca fiind in legitima aparare, fara sa se tina seama de motivul care l-a determinat sa ucida (Si nox furtum faxit, si in occidit, jurae caesus est). In Iudeea, in caz de efractie in timpul noptii, uciderea hotului era justificata pe considerentul ca "era posibil" ca autorul efractiei sa treaca de la furt la asasinat4.

Aprecierea obiectiva a faptelor care scuza omorul incepe sa fie inlaturata abia in timpul lui Justinian, fiind inlocuita cu o apreciere subiectiva, in sensul ca justificarea omorului in cazul furtului nocturn nu se mai putea face decat daca flagrantul delict era constatat de strigatele celui care l-a surprins pe hot sau daca fapta era savarsita datorita temerii de moarte a victimei furtului.

Apararea contra unui agresor periculos, in dreptul roman, are ca fundament "un drept natural" universal recunoscut, fiind o lege a naturii si nu o lege civila. Fundamentarea impunitatii faptei savarsite in legitima aparare rezida in absenta dolului nefiind ilicita (non injuria facit); se admitea in apararea tertei persoane si chiar pentru onoare. Ca o consecinta, aceasta excludea si orice raspundere civila (Lex Aquilia non teneatur)5.

Dreptul germanic recunoaste in chipul cel mai larg liberul exercitiu al reactiei private violente pentru apararea vietii, proprietatii, onoarei.


Cicero, Oeuvres completes de Cicėron, p. 215

Stoica A., Papadopol V., Consideratii privind legitima aparare p. 110

Pavel Doru, Legitima apdrare si starea de necesitate, p. 82

Spre deodebire de greci si romani, care considerau legitima aparare ca un drept natural, in dreptul germanic aceasta are un caracter special, derivand, pe de o parte, dintr-un "drept la razbunare imediata si anticipata a victimei", iar pe de alta parte, prin punerea in afara legii a agresorului, sau a celui care violeaza domiciliul; se oferea deci posibilitatea de a ucide printr-un fel de executare anticipata care precede condamnarea.

Fara a exista o notiune precisa a legitimei aparari, functia ei in dreptul germanic o indeplinea aceasta "privare a pacii" a agresorului, dictata de lege, in virtutea careia vendeta era permisa6.

Legitima aparare in oranduirea feudala.

In feudalism, sub influenta religiei crestine nefavorabile institutei legitimei aparari, desi se predica umilinta si resemnarea, dreptul canonic reglementeaza totusi legitima aparare, admitand-o atat pentru salvarea vietii, cat si a patrimoniului, chiar si in favoarea tertilor intervenienti. In principiu a fost recunoscuta prin Decretum Gratiani (mai limitat) si apoi prin Codul Carolina ("cine ucide in justa aparare nu este responsabil")7.

Fundamentata pe "dreptul natural", legitima aparare trebuia sa fie in corelatie cu agresiunea si proportionala cu ea, iar folosirea fortei sa fie justificata de o causa defensionis (dorinta de aparare) si nu de o causa ultionis (dorinta de razbunare).

In legatura cu omuciderea in stare de legitima aparare, plecadu-se de la notiunea de homicidium necessitatis se aplica criteriul de apreciere intre






Tiskievici, Raspunderea pen. pt. depasirea legitimei aparari p. 83

Tiskievici, Raspunderea pen. pt. depasirea legitimei aparari p. 86

necesitatea inevitabilis si evitabilis. In asemenea conditii, in cazul in care cel atacat ar fi ucis pe agresor, in imprejurari in care s-ar fi putut apara si altfel (alias evadere osse), ramanea culpabil si ca atare pedepsibil8.

Inspirat de dreptul roman, dreptul feudal a operat o conciliere cu morala crestina sub influenta careia legitima aparare pierde caracterul de "drept" pentru a deveni o "necesitate" care este o scuza (moderam inculpatae tutelae), supusa penitentelor canonice si in care apararea altuia este mai mult o datorie.

Legitima aparare apare ca o actiune nepedepsibila si nu ca una neculpabila. Aceasta conceptie a fost dominanta si in vechiul drept francez cu atat mai mult cu cat sistemul oferea si unele beneficii fiscale. Autorul unui omor in stare de legitima aparare era supus aceleiasi represiuni ca si in cazul in care actiunea lui ar fi fost libera, intrucat nimanui nu-i era permis sa-si faca dreptate singur. Avand in vedere insa circumstantele in care s-a savarsit fapta, dupa pronuntarea condamnarii, culpabilul in genunchi putea cere gratierea prin asa-numitele lettres de remissions, asteptand in inchisoare verdictul regelui.

Autorul faptei nu se bucura de o absolvire ope legis, ci trebuia sa obtina gratierea regelui (nu a judecatorului) dupa ce satisfacea pretentiile banesti ale partii civile.

Doctrinarii scolii "dreptului natural" considerau ca impunitatea faptei comise din necesitate este o exceptie subinteleasa a legii sau ca ar rezulta din "contractul social".

Plecadu-se de la ideea ca legea pozitiva se suprapune peste dreptul natural fara sa-l distruga, s-a aratat ca legea naturala il autorizeaza pe individ

I. Tanoviceanu, Tratat de drept si procedura penala, vol. I, p. 888

sa se protejeze, in caz de pericol, chiar sacrificand dreptul altuia, astfel incat actiunea comisa de el se plaseaza inafara ordinii juridice.

Dintre adeptii dreptului natural, Pufendorf fundamenteaza impunitatea actului necesar pe irezistibilitatea instinctului de conservare. El are meritul de a fi facut in mod clar distinctia intre starea de necesitate si legitima aparare, considerand legitima aparare ca un "drept" al omului, iar starea de necesitate ca un imperativ al instinctului de conservare.

In epoca moderna, institutia legitimei aparari este prezenta in toate codurile penale. Daca asupra nepedepsirii actelor comise in legitima aparare si, in general, asupra conditiilor referitoare la atac si aparare reglementarile actuale sunt asemanatoare, fundamentarea teoretica, justificarea acestei cauze de excludere a caracterului penal al faptei, a dat nastere la controverse, la elaborarea de teorii de pe pozitii diferite.

3. Legitima aparare in dreptul vechi romanesc.

Este cert ca legitima aparare a fost cunoscuta si de ranuielile existente in dreptul obisnuielnic pe meleagurile tarii noastre.

Printre primele dovezi scrise despre impunitatea actiunii de aparare se citeaza un fragment din Tratatul incheiat in anul 1519 intre Sigismund I, regele Poloniei, si Stefan cel Tanar, in care, printre dispozitiile referitoare la pedepsirea violului, se gaseste si mentiunea ca "daca un astfel de violator va fi ucis in implinirea faptei, pentru moartea lui nu va urma nici o para"9.

In legiuirile lui Matei Basarab si Vasile Lupu legitima aparare cunoaste o reglementare precisa.

Astfel, Cartea romaneasca de invatatura (1646) are un capitol intitulat "Cauze care apara de pedeapsa", in care legitima aparare figureaza in urmatorii termeni: "Cel ce ucide pe omul ce vine asupra lui sa-l ucida nu se va certa nicicum; iara de va merge nestine sa ucida pre cineva si cel il va tampina si-l va ucide pre dans, atunce sa nu se chiame ca l-a ucis nestine ce sa se dzica ca s-au ucis singur"10.

In Transilavania, Tripartitum - Werboczi aplica legitima aparare atat la "ocrotirea trupului si persoanei, cat si pentru pastrarea lucrurilor nemiscatoare sau a mostenirilor".

Se face o clara diferenta intre apararea necesara si razbunare, aratandu-se ca "toate legile si toate drepturile ingaduiesc ca violenta sa fie indepartata prin violenta, daca aceasta s-a facut pentru aparare, nu pentru razbunare".

Potrivit acelor reglementari, nobilii jefuiti sau orice om cu mosie, izgoniti de catre jefuitori sau cotropitori aveau dreptul ca intr-un an de la deposedare sa se apere "cum vor putea, chiar cu pagubirea rea" a cotropitorului. Apararea in aceste conditii pe care ar incerca sa o faca faptuitorul pentru retinerea bunurilor nu va fi socotita legitima aparare. Recurgerea la asemenea cai de fapt caracterizeaza natura de clasa a dreptului feudal existent in Ardeal in acea vreme.




Revenind la Tarile Romane, Legiuirea lui Caragea, ca si Codul Calimach, contin prevederi privind legitima aparare.

Interesant de remarcat ca in 31 din Codul Calimach din 1817 se prevede si excesul scuzabil al legitimei aparari cand statueaza ca "este supus raspunderiisi acel ce va pasi peste hotarul neprihanitei sale aparari, fara numai cand se afla in mare stramtoare si in primejdia vietii".


St. Pascu, Vl. Hanga, Crestomatie pentru studiul istoriei statului si dreptului, p. 694

St. Pascu, Vl. Hanga, Crestomatie pentru studiul istoriei statului si dreptului, p. 245

Asimilarea excesului scuzabil cu legitima aparare perfecta s-a mentinut si in codul penal din 1864, in care legitima aparare era prevazuta atat in partea generala (art. 58), cat si in partea speciala (art. 256 si 257)11.

Atat Codul penal din Ardeal (1878), cat si cel din Bucovina (1852), abrogate prin punerea in aplicare a codului penal din 1937, reglementau institutia legitimei aparari ca pe o cauza de excludere a raspunderii penale.

Codul penal din 1937 a dat continutului legitimei aparari delimitari precise care in mare masura au fost preluate si de urmatoarele coduri penale, inclusiv si de cel aflat in vigoare.

4. Legitima aparare in reglementarea actuala.

Legiuitorul reglementeaza legitima aparare, alaturi de celelalte cauze care inlatura caracterul penal al faptei, in partea generala a Codului penal, in art. 44.

Art. 44 - (1) Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita pentru a inlatura un atac direct, imediat si injust indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes general si care pune in pericol persoana sau drepturile celui atacat ori interesul general.

(2) Se prezuma ca este in legitima aparare si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acestea.

V. Dongoroz, Drept penal, p.456

(3) Se afla in legitima aparare si acela care riposteaza impotriva actelor de constrangere fizica sau morala.

(4) Nu constituie infractiune depasirea limitelor unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul, daca depasirea limitelor a avut loc ca urmare a tulburarii sau temerii celui care riposteaza.

Acest articol se modifica prin Legea 169/ 18 apr. 2002 prin introducerea unui nou aliniat 2¹, care prevede faptul ca se prezuma ca este in legitima aparare si "acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace intr-o locuinta incapere sau dependinta, sau loc imprejmuit ce tine de acestea".

Legitima aparare trebuie examinata ca asa o stare sau situatie, in care actiunile de aparare ale persoanei sunt lipsite de particularitatile infractiunii (art. 17 Cod pen.). Actiunea care nu prezinta pericol social, este lipsita de trasaturile infractiunii penale, de vinovatie si de pedeapsa din chiar momentul savarsirii ei. Aceasta duce la absenta raspunderii penale, ca principala consecinta. In aceasta situatie ar fi mai corect de vorbit nu despre eliberarea de la raspunderea penala pentru fapta savarsita in stare de legitima aparare, ci despre lipsa in acest caz a unei baze legitime de a fi trasa la raspundere persoana care se apara, daca legitima aparare corespunde situatiei.

Potrivit noului Cod penal, se face o noua clasificare a cauzelor ce inlatura caracterul penal al faptei. Legitima aparare face parte din cauzele justificative, alaturi de starea de necesitate, ordinul legii, comanda autoritatii legitime si consimtamantul victimei.



Prin urmare, suntem in prezenta cauzelor justificative atunci cand legea penala permite in mod exceptional savarsirea unor fapte pe care chiar ea le interzice, iar autorul cand le comite, poate spune "feci sed, iure feci" (am facut, dar cu drept am facut); de exemplu: legea interzice omorul si-l pedepseste; totusi ea ii permite omului sa-si apere viata chiar ucigand o alta persoana (legitima aparare). Prin urmare, in conceptia noului cod penal, fapta aceluia care-l omoara pe agresor pentru a-si apara propria viata, este justificata, iar pe cale de consecinta, o asemenea fapta nu va fi pedepsita.

Celelalte cauze care inlatura in fapt vinovatia ca trasatura esentiala a infractiunii au ramas neschimbate.

Explicand legitima aparare, I. Tanoviceanu (1912) spunea ca "oamenii in societate trebuie sa fie aparati de stat impotriva agresiunilor nedrepte. Cand cineva este lovit sau ucis, societatea trebuie sa-l pedepseasca pe agresor. Cand insa forta sociala este absenta, si nu-l poate proteja pe individul atacat, acesta are dreptul de a se proteja singur. In acest caz, fapta in aparare nu reprezinta un act de revolta impotriva societatii (o nesupunere), ci ajuta societatea in mentinerea ordinii, impiedicand pe agresor sa comita o noua infractiune. Este chiar in interesul societatii ca apararea legitima sa se exercite cat mai des".

Argumentele aduse in spijinul legitimei aparari sunt foarte variate. Kant a sustinut ca legitima aparare nu este justa, insa trebuie sa ramana nepedepsita, fiindca "izvoraste din necesitate, iar legea nu poate avea nici o influenta acolo unde intervine necesitatea". Fuerbach: "legitima aparare e indreptatita de facultatea pe care o are fiecare cetatean de a-si relua drepturile concedate de el societatii si de a se apara singur contra unui atac injust, atunci cand societatea nu-i poate acorda asistenta". Puffendorf: "nepedepsirea faptelor savarsite in stare de legitima aparare se datoreaza tulburarii sufletesti in care se afla cel atacat, tulburare care-l face sa-si piarda uzul ratiunii si sa devina iresponsabil". Hegel considerand orice agresiune ca o negatie a ordinii juridice, apreciaza ca "legitima aparare este justa si nu poate fi pedepsita , fiindca ea este reactiunea contra negatiei dreptului". Carara :"legitima aparare este o reactie contra injustului, reactie care nu e decat o intregire a ordinii juridice". Manzini: "legitima aparare nu-si poate gasi justificarea decat in ideea de necesitate juridiceste recunoscuta, necesitate care produce efecte juridice in caz de agresiune injusta, ori de cate ori statul nu poate apara pe cetateni". Enrico Ferri :"legitima aparare, nefiind o actiune izvorata din motive antisociale, ci un act de justitie sociala, cel ce a lucrat sub imperiul legitimei aparari nu se releva ca o natura periculoasa, si ca atare, contra sa, nu este necesar a se interveni cu masuri represive".

Nu faptul ca atacul este nedrept, justifica legitima aparare, ci imprejurarea ca un pericol de neinlaturat ameninta pe cel amenintat. Prin urmare, ceea ce trebuie pus la baza justificarii impunitatii legitimei aparari, este pericolul care constrange pe cineva sa reactioneze prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Acest pericol face ca omul sa lucreze condus de un "animus", adica de un element imaterial, deosebit de acela cerut pentru existenta ilicitului penal.

Legitima aparare nu constituie un drept si nici cel putin o autorizare eventuala din partea legii pentru a savarsi o fapta prevazuta de legea penala. Un individ atacat nu se apara fiindca legea ii permite sau ca el se crede titularul unui asemenea drept, ci pentru ca intervine instinctul de conservare al speciei umane.

Legea penala(in cazul legitimei aparari), nu poate autoriza uciderea unui agresor. Dimpotriva, cand legea penala lasa in afara ilicitului penal un fapt oarecare, ea nu creeaza un drept la savarsirea acelui fapt, ci recunoaste numai ca incidenta legii penale nu are ratiune de a cadea asupra acelui fapt. Prin urmare, cand legea penala nu intelege sa reprime faptele savarsite in legitima aparare, nu acorda niste drepturi speciale destinatarilor legii penale, ci doar recunoaste in plan juridic anumite situatii de fapt pe care le aseaza in afara ilicitului penal, ea neintelegand a lega consecinte juridice de astfel de situatii. Legea penala nu poate, si nu trebuie sa creeze drepturi care sa permita savarsirea unor actiuni ilicite din punct de vedere penal, pentru ca intotdeauna, unde exista ilicit penal, trebuie sa intervina si represiunea. Dreptul la impunitate nu l poate avea nimeni atunci cand fapta savarsita corespunde cazurilor in care represiunea e inlaturata prin lege sau provin fie din iresponsabilitatea autorului actiunii, fie din cauza ca acea actiune nu corespunde unui ilicit penal.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate