Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» ASPECTE GENERALE PRIVIND FORMELE TENTATIVEI


ASPECTE GENERALE PRIVIND FORMELE TENTATIVEI




ASPECTE GENERALE PRIVIND FORMELE TENTATIVEI

SECTIUNEA I

NOTIUNI

Multe actiuni infractionale nu sunt duse pana la capat si nu ajung a fi infractiuni consumate; ele raman in forma tentativei. Spre exemplu: un spion reuseste sa ajunga la biroul in care se gasesc actele secrete, insa nu le poate sustrage pentru ca, mai inainte, acestea au fost mutate intr-un alt birou; sau, o persoana isi propune sa loveasca o alta persoana, dar in acest moment intervine o a treia persoana care ii imobilizeaza mana. Toate acestea sunt fapte de incercare a savarsirii unei infractiuni si anume tentative de infractiuni.

Tentativa este definita in mod asemanator in actele legislatiei penale ale altor state. In Codul penal francez, de exemplu, se prevede ca tentativa consta intr-un inceput de executare, care a fost intrerupt sau care nu si-a produs efectul din circumstante independente de vointa faptuitorului, iar in Codul penal german in articolul 22 se prevede ca: "Comite o tentativa acela care pune in executare o fapta penala care dupa reprezentarea sa asupra faptei este indreptata nemijlocit spre realizarea unei incriminari".




Tentativa este una din formele atipice ale infractiunii, fapt pentru care este imperios necesar descrierea intr-o imagine generala a conceptului de infractiune.

Infractiunea este o fapta a omului, de unde rezulta ca din sfera actelor penale sunt excluse fenomenele naturii si reactiile animalelor, afara de cazul in care omul se serveste in savarsirea faptelor sale de asemenea energii sau animale (de exemplu: faptuitorul asmute un caine sa muste o persoana).

In art. 17 din Codul penal, se prevede ca infractiunea este fapta penala, care prezinta pericol social, este savarsita cu vinovatie si este prevazuta de legea penala. Notiunea de infractiune nu trebuie insa, confundata cu cea de continut al infractiunii. Acesta din urma se raporteaza la faptele penale determinate in textele de lege care reglementeaza continutul infractiunilor, si descrie fiecare infractiune in parte, aratand conditiile in care o actiune concreta intruneste caracterul acelei infractiuni.

Se observa, ca spre deosebire de continutul infractiunii, notiunea generala de infractiune, prevazuta in art. 17 Cod pen., cuprinde trasaturile esentiale oricarei infractiuni.

Orice infractiune intentionata este precedata totdeauna de o perioada de formare in care se naste gandul de a o savarsi si hotararea de a o comite. Acest proces psihic se petrece exclusiv in constiinta faptuitorului si reprezinta o prima etapa a desfasurarii infractiunii, denumita, in general, perioada interna sau intelectuala.

Odata cu luarea hotararii infractionale, perioada interna se incheie, iar latura subiectiva a infractiunii apare pe deplin realizata, in toate com­ponentele sale, urmand a ramane neschimbata pana in momentul desfa­surarii actiunii proiectate.

Perioadei interne ii urmeaza, in mod firesc, o perioada externa, in care activitatea infractionala parcurge asa-numitul drum al infractiunii (iter criminis) pe parcursul caruia pot fi identificate mai multe faze cu semnificatii juridice proprii, care reprezinta stadii distincte de apropiere progresiva de momentul final, acela in care toate elementele continutului infractiunii, inclusiv rezultatul, fiind realizate, infractiunea poate fi consumata.

Exista in acest sens, o faza a actelor de pregatire, o faza a executarii propriu-zise si o faza a urmarilor. Fiecarei faze de desfasurare ii corespunde insa si o forma infractionala distincta, toate aceste forme reprezentand modalitati ale aceleiasi fapte penale, numai ca in timp ce forma tipica este o forma perfecta a infractiunii, astfel cum este ea prevazuta in textul incriminator, celelalte forme atipice sunt, fie fragmente ale activitatii fizice in devenire, ce tinde catre realizare (acte pregatitoare si tentativa), fie extensiuni ale activitatii fizice in prelungire (fapta epuizata).

Intrucat, tentativa nu se caracterizeaza printr-o latura obiectiva completa, in literatura de specialitate s-a pus problema, daca acesta poate constitui, intr-adevar, o forma a infractiunii. La aceasta problema, raspunsul a fost afirmativ[1], tentativa constituind una din formele pe care le imbraca activitatea infractionala, si reprezentand, de altfel, un punct de vedere institutional, avand caracterul de fapta penala atunci cand legea prevede expres aceasta. A considera ca tentativa pedepsibila nu este o infractiune, ar insemna incalcarea principiului legalitatii, ar insemna faptul ca o persoana poate fi trasa la raspundere penala, fara ca ea sa fi savarsit vreo infractiune.

Doctrina penala a trebuit sa raspunda la problema semnificatiei acordata vointei faptuitorului de a intrerupe de buna voie incercarea de a comite o infractiune precum si vointei acestuia de a impiedica producerea rezultatului dupa ce toate actele de executare au fost finalizate.

Se pune intrebarea daca exista sau nu un interes major care sa justifice incurajarea faptuitorului de a-si manifesta o asemenea atitudine? Daca exista un asemenea interes ar putea conduce la inlaturarea pedepsei pentru fapta incercata sau s-ar impune numai o usurare a pedepsei faptuitorului.

Datorita faptului ca tentativa este o infractiune, toate dispozitiile cuprinse in art. 17, 18, 19 Cod penal, ce caracterizeaza infractiunea prin trasaturile sale esentiale, isi au aplicare si in cazul tentativei. Aceste trasaturi esentiale, comune atat infractiunii consumate, cat si tentativei sunt: pericolul social, vinovatia, precum si prevederea faptei de legea penala[2].

Pericolul social, dupa ce a servit legiuitorului la delimitarea ilicitului penal de ilicitul civil sau administrativ, devine un criteriu de baza, atat in operatia de stabilire, prin legea penala, a limitelor speciale ale pedepsei, pentru fiecare tip particular de infractiune, cat si in operatia de adoptare, de catre judecatori, a fiecarei pedepse concrete. Dar, in timp ce legiuitorul tine seama de pericolul social abstract (generic), care caracterizeaza toate faptele ce apartin unui anumit tip particular de infractiune, judecatorul se calauzeste dupa gradul de pericol social concret (specific) al infractiunii savarsite, grad care caracterizeaza o fapta efectiv savarsita si care apartine unui tip particular de infractiune[3].

Lipsa pericolului social exclude, deci, infractiunea indiferent daca fapta este consumata sau este ramasa in faza de tentativa.



In al doilea rand, este necesar, potrivit art. 17 Cod pen., ca fapta sa fie savarsita cu vinovatie. In consecinta, infractiunea, pe langa trasatura peri-colului social, este caracterizata de lege si printr-o trasatura de natura morala, subiectiva, constand in vointa faptuitorului. Aceasta presupune ca fapta sa fie expresia unei anumite atitudini psihice a subiectului in ceea ce priveste vointa de a savarsi fapta si constiinta caracterului si a urma­rilor acestuia. In doctrina penala mai recenta, s-a definit vinovatia ca fiind "atitudinea psihica a persoanei, care savarsind cu vointa neconstransa o fapta ce prezinta pericol social, a avut, in momentul executarii, reprezentarea faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala, subiectiva a acestei reprezentari".

Ultima trasatura a infractiunii, potrivit art. 17 Cod Penal, este ca fapta sa fie prevazuta de legea penala, insa pe langa dispozitia de incriminare generala, trebuie sa mai existe o incriminare a faptei ramase in faza tentativei pentru fiecare infractiune, in partea speciala a Codului penal care sa prevada ca atare pedepsirea faptei ramasa in faza tentativei.

Cu toate acestea, tentativa a fost incriminata distinct. Ea presupune existenta unei norme de incriminare, a unei fapte determinate consumate, deoarece fapta incercata presupune o raportate la fapta consumata a carei realizare este incercata[4].

In raport de aceste trasaturi, art. 20 alin. 1 din Codul penal prevede ca tentativa "consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi o infractiune, executare care a fost intrerupta sau nu si-a produs efectul", iar in alineatul 2 se prevede ca "exista tentativa in cazul in care consumarea infractiunii nu a fost posibila datorita insuficientei sau defectuozitatii mijloacelor folosite, ori datorita imprejurarii ca in timpul cand s-au savarsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla".



A se vedea in acest sens, G. Antoniu, "Tentativa", Editura Tempus, Bucuresti 1995, p. 11-12.

A se vedea in acest sens, C. Bulai, "Drept penal roman, Partea generala", vol. I, 1992, p. 150.

A se vedea, Stefan Danes, Vasile Papadopol, "Individualizarea judiciara a pedepselor", Bucuresti 1985, p. 80-81.

A se vedea, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai., R. Stanoiu, "Explicatii teoretice ale Codului penal roman", Editura Academiei, bucuresti, 1969, p. 140.








Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate