Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
La zi cu legile si legislatia.masurarea, evaluarea, cunoasterea, gestiunea si controlul activelor, datoriilor si capitalurilor proprii



Administratie Contabilitate Contracte Criminalistica Drept Legislatie

Drept


Index » legal » Drept
» ACTELE DE EXECUTARE


ACTELE DE EXECUTARE




ACTELE DE EXECUTARE

SECTIUNEA I

CONCEPT

Legea penala considera tentativa ca fiind o fapta care prezinta pericol social, si in consecinta o incrimineaza in anumite conditii. Tentativa, constituie din punct de vedere institutional, o forma a infractiunii, in timp ce din punct de vedere juridic, reprezinta, o fapta penala, o infractiune.

Tentativa reprezinta o forma imperfecta a infractiunii pe care faptuitorul a luat hotararea de a o savarsi, caracterizata printr-o neconcordanta intre elementul subiectiv si cel obiectiv[1].




Continutul subiectiv al infractiunii se realizeaza integral chiar in momentul luarii rezolutiei infractionale si ramane identic cu sine insusi atat timp cat nu intervine o noua hotarare. In sens contrar, elementul obiectiv al infractiunii se realizeaza, pe etape, de-a lungul unui iter criminis, realizandu-se pe deplin in cazul fazei consumate.

Tentativa, respectiv forma consumata, sunt realitati care isi revendica limita de pedeapsa corespunzatoare, neexistand nici un temei legal pentru o asimilare a sanctiunilor acestor doua forme infractionale diferite, avand caracterul unei fapte penale autonome, cu un continut propriu, care in momentul in care este realizat, conduce la aplicarea unei sanctiuni proprii[2].

Definitia legala a tentativei se regaseste in art. 20 C. pen. conform caruia "tentativa consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care a fost intrerupta sau nu si-a produs rezultatul".

Exista tentativa in cazul in care consumarea infractiunii nu a fost posibila datorita insuficientei sau defectuozitatii mijloacelor folosite, sau datorita faptului ca in momentul savarsirii actelor de executare, obiectul lipsea din locul unde faptuitorul credea ca se afla.

Nu exista, insa tentativa, in cazul in care imposibilitatea de executare este datorata modului cum aceasta a fost conceputa.

Tentativa constituie in procesul savarsirii infractiunii o etapa avansata in raport de actele premergatoare, activitatea faptuitorului manifestandu-se prin acte care se inscriu in activitatea ilicita stabilita in norma de incriminare si care este apta pentru a produce rezultatul periculos.

In cazul tentativei se creeaza o discordanta intre latura subiectiva si latura obiectiva a activitatii infractionale, in sensul ca prin neproducerea rezultatului sau prin intreruperea actiunii, latura subiectiva nu se realizeaza pe deplin.

Prin specificul ei, tentativa nu poate exista la toate infractiunile intentionate, ci numai la infractiunile progresive la care activitatea materiala este susceptibila de o dezvoltare progresiva, ci nu la infractiunile momentane, cu o executie prompta.

In cazul in care tentativa este incriminata, aceasta constituie infractiune, fapt care rezulta din continutul art. 144 C. pen., in care definindu-se notiunea "savarsirea unei infractiuni", se arata ca prin savarsirea unei infractiuni se intelege "savarsirea oricareia dintre faptele pe care legea le pedepseste ca infractiune consumata sau ca tentativa".

Fiind considerata drept infractiune, tentativa va trebui sa indeplineasca toate elementele constitutive ale acesteia, elementele inscrise in art. 17 C. pen., si anume: pericolul social, vinovatia si prevederea legala. De asemenea, fiind asimilata infractiunii, tentativei ii sunt aplicabile toate reglementarile referitoare la infractiune si anume cele privind recidiva, concursul de infractiuni, pluralitatea intermediara, participatia, cauzele care inlatura caracterul penal al faptei etc.

SECTIUNEA A II-A

CONDITII GENERALE ALE TENTATIVEI

§ 2.1. Consideratii introductive.

Executarea propriu-zisa a rezolutiei delictuale constituie un proces in cadrul caruia actele de realizare a actiunii tipice se deruleaza treptat, succesiv si progresiv, pana in momentul producerii rezultatului. Pe acest parcurs se pot petrece evenimente susceptibile a da nastere unor modalitati specifice ale tentativei.

Astfel, este posibil ca actele de executare, in desfasurarea lor spre momentul consumarii, sa fie oprite, intrerupte, impiedicate sa ajunga pana la consumare; aceasta activitate concreta va corespunde trasaturilor din norma de incriminare referitoare la tentativa neterminata (incompleta, imperfecta).

In aceasta situatie, faptuitorul desi ar fi vrut sa continue desfasurarea actelor de executare, el nu a putut realiza aceasta ca urmare a interventiei unor forte exterioare sau legate chiar de persoana agentului care l-au impiedicat.

Daca aceasta intrerupere are loc ca urmare a vointei libere a agentului, activitatea sa concreta va constitui o desistare voluntara de la infractiune. In acest caz, faptuitorul desi ar fi putut continua desfasurarea actelor de executare, nu a voit aceasta.

Dar, este posibil ca desfasurarea actelor de executare sa continue pana la sfarsit, fara sa se produca rezultatul prevazut de lege, fapta neconsumandu-se din motive independente de vointa autorului. In acest caz va exista o alta modalitate a tentativei si anume tentativa terminata (completa, perfecta, fapta neizbutita).

Daca consumarea nu are loc ca urmare a eforturilor agentului de a impiedica, inainte de descoperirea faptei, producerea rezultatului, activitatea concreta a acestuia va constitui o impiedicare voluntara a producerii rezultatului .

In conformitate cu prevederile art. 121-145 din noul Cod penal francez, se subliniaza ca tentativa presupune existenta unui inceput de executare care a fost intrerupta ori nu si-a produs efectul din motive independente de vointa faptuitorului .

Conditiile tentativei rezulta din prevederile art. 20 C. pen. si constau din "existenta unei hotarari de a savarsi o infractiune determinata" si din "savarsirea de acte de executare in vederea realizarii acestei hotarari", acte de executare intrerupte sau neizbutite din motive independente de vointa faptuitorului.

§ 2.2. Intentia de a savarsi infractiunea.

Aceasta conditie priveste existenta "hotararii de a savarsi infractiunea". Codul penal, prin aceasta expresie, a vrut pe de o parte sa caracterizeze latura subiectiva a tentativei, prin cuvantul "hotarare" care implica forma de intentie, iar pe alta parte, sa precizeze ca rezolutiunea infractionala trebuie indreptata catre o infractiune determinata, ceea ce rezulta din insasi folosirea formei articulate a cuvantului infractiune ("infrac­tiunea").

Numai in cazurile in care se stabileste existenta intentiei de a savarsi o anumita infractiune se poate vorbi de o tentativa in intelesul art. 20 alin. 1. Este, asadar, necesar ca autorul sa fi luat rezolutiunea de a savarsi infractiunea pe care a inceput sa o execute.

In cazul in care este cert ca autorul luase hotararea de a comite o infractiune, insa nu se poate stabili exact care dintre infractiunile a caror savarsire ar fi fost posibila prin actele de executare incepute urma sa fie savarsita, autorul va raspunde pentru fapta mai putin grava.

Cand infractiunea pe care autorul hotarase sa o savarseasca are si o forma agravanta, se va considera, in principiu, ca tentativa priveste for­ma simpla, dar daca pana in momentul in care a intervenit intreruperea executarii, s-a produs sau era preexistenta vreuna din imprejurarile de agravare legala, atunci tentativa va fi raportata la forma agravanta.

Un prim exemplu in vederea sustinerii acestei conditii de ordin su­biectiv este mentionat in practica judiciara dupa cum urmeaza: nu exista tentativa daca inculpatul a amenintat victima fara sa fi facut nici o miscare prin care sa puna in executare intentia sa de a ucide. In acest caz inculpatul va raspunde numai pentru infractiunea de amenintare[5].

Din cele prezentate in aceasta speta, rezulta ca actele savarsite de inculpat nu se inscriu in realizarea actiunii tipice de omor, ci constituie o infractiune distincta, de sine statatoare - infractiunea de amenintare. Amenintarea victimei cu moartea nu echivaleaza cu punerea in executare a intentiei de a omori. Pentru aceasta este nevoie de acte materiale specifice, susceptibile sa conduca la realizarea acestei infractiuni, acte materiale care in speta nu s-au produs.

In concluzie, este absolut necesar ca intentia sa se raporteze la consumare si nu la tentativa, adica agentul sa intentioneze comiterea completa a infractiunii si nu numai inceperea executarii acesteia. In cazul in care agentul intentioneaza numai inceperea executarii acesteia. In cazul in care agentul intentioneaza numai sa raneasca victima, nu se poate vorbi de intentie de omor si nici de tentativa de omor.

Punerea in executare a actiunii.

A doua conditie pentru existenta tentativei potrivit art. 20 C. pen. este ca "hotararea de a savarsi infractiunea sa fi fost pusa in executare". Se subliniaza in acest sens, ca tentativa presupune obligatoriu o exteriorizare a hotararii de a comite infractiunea printr-o manifestare obiectiva indreptata spre producerea rezultatului aflat in reprezentarea autorului. Aceasta exclude existenta tentativei la o infractiune daca nu s-ar putea dovedi decat prezenta unei simple hotarari de a comite infractiunea respectiva fara ca aceasta hotarare sa se fi exteriorizat prin acte care sa conduca la executarea infractiunii (nuda cogitatio) .

Conditia mentionata precizeaza si faptul ca aceasta exteriorizare nu poate avea loc oricum, adica prin orice fel de acte, ci numai prin acte care sa reprezinte o punere in executare a rezolutiei delictuale. Aceasta succesiune de acte de executare, in sens larg, denumeste tot ceea ce se indeplineste in cursul acestui drum pana la consumare si se face in executarea rezolutiei delictuale; aceasta apartine activitatii materiale fizice care constituie latura obiectiva a infractiunii .

Nu acelasi inteles il are actul de punere in executare a rezolutiei delictuale la care se refera art. 20 C. pen.; in acest caz este vorba de acel act de executare care reprezinta infaptuirea actiunii tipice descrise in norma de incriminare, adica a actiunii care constituie elementul material al laturii obiective a infractiunii si exprimat prin cuvantul sau expresia care indica materialitatea faptei (verbum regens) in cuprinsul dispozitiei de incriminare din partea speciala a Codului penal.

Ca urmare, actul de punere in executare a hotararii delictuale trebuie sa se infatiseze nu ca un act prin care se pregateste executarea, ci prin acte care infaptuiesc propriu-zis actiunea insasi. In acest caz limita inferioara a tentativei este actul de pregatire si de trecere la actul de executare, iar limita superioara este intreruperea sau neizbutirea .

Actele de executare trebuie sa existe obiectiv si nu numai in reprezentarea agentului. In masura in care acesta savarseste, in fapt, acte de executare la o infractiune, dar are convingerea ca n-a pus inca in executare rezolutia delictuala prin acte propriu-zise de executare, ci a comis numai acte de pregatire in acest scop, se vor aplica regulile erorii de fapt; fiind vorba de o eroare asupra unei imprejurari agravante aceasta nu va fi avuta in vedere, agentul urmand sa raspunda pentru ceea ce a facut (acte de pregatire nepedepsibile); daca agentul crede ca a comis acte de executare propriu-zise a infractiunii sau acte de executare asimilate acesteia, desi in realitate a comis acte relevante penal (eroare inversa de fapt), de asemenea, nu va raspunde pentru tentativa deoarece nu exista, obiectiv, acte de executare cu relevanta penala.

§ 2.4. Executarea sa fi fost intrerupta sau sa nu-si fi produs rezultatul.

Aceasta a treia conditie, pentru ramanerea faptei in stare de tentativa, consta in intreruperea executarii infractiunii, adica executarea inceputa nu mai poate fi dusa pana la capat. Aceasta conditie este exprimata in textul alin. 1 din art. 20 Cod pen. prin cuvintele "executare care a fost insa intrerupta sau nu si-a produs efectul".

Ca atare, daca inceperea executarii faptei este momentul initial sau limita inferioara a tentativei, atunci intreruperea actiunii sau executarea ei pana la capat fara sa produca rezultatul, reprezinta limita superioara a acesteia.

Caracteristic intreruperii savarsirii faptei este ca insasi savarsirea acesteia este impiedicata in desfasurarea ei de un obstacol care face ca fapta sa nu fie dusa pana la capat. Din contra, ceea ce caracterizeaza neproducerea rezultatului cu celalalt moment al tentativei este impreju­rarea ca savarsirea faptei nu este impiedicata, ca ea este dusa pana la capat, insa, in cazul acesta, intervine un obstacol care impiedica producerea rezultatului.

In ambele momente care marcheaza limita superioara a tentativei intervin anumite cauze care fac ca activitatea infractionala sa nu atinga faza faptului consumat. Pentru acest fapt, studiul acestor cauze care fac ca activitatea infractionala sa ramana in forma tentativei, este indispensabil pentru cunoasterea tentativei.

Aceste cauze, dupa modul cum intervin, pot privi executarea in sine, mijloacele folosite pentru efectuarea executarii sau obiectul material spre care se indreapta executarea[9]. Cercetarea acestor cauze urmeaza insa sa se faca si cu ocazia studierii modalitatilor tentativei.

SECTIUNEA A III-A

CONDITII SPECIALE ALE DIFERITELOR MODALITATI ALE TENTATIVEI

Potrivit art. 20 C. pen., dupa gradul de realizare a executarii actului material si a cauzelor neproducerii urmarilor, tentativa se poate prezenta sub urmatoarele modalitati:

q      tentativa intrerupta (neterminata);

q      tentativa perfecta sau fara efect;

q      tentativa improprie.

§ 3.1. Tentativa intrerupta.

Este reglementata de art. 20 alin. 1 teza 1 C. pen. si consta in punerea in executare a hotararii de a savarsi infractiunea, executare care a fost intrerupta.

Prin urmare, aceasta modalitate a tentativei se caracterizeaza prin inceperea executarii activitatii infractionale si intreruperea acesteia din cauze exterioare vointei faptuitorului sau chiar determinata de vointa acestuia[10].

In aceasta modalitate executarea incepe imediat dupa terminarea actelor pregatitoare si dureaza pana cand, prin interventia unor forte constrangatoare ale vointei subiectului sau a unor forte independente de vointa autorului, executarea este intrerupta[11].

In cadrul acestei modalitati a tentativei agentul nu realizeaza complet actiunea tipica descrisa in norma de incriminare, nu duce pana la capat executarea (desi mai erau acte de realizat), in raport cu mijloacele alese de el, ci executarea se opreste inainte de producerea rezultatului. Prin intreruperea executarii raman nerealizate celelalte acte de executare pe care le-ar fi implicat executarea completa a faptei. De asemenea nu se produce rezultatului urmarit de catre faptuitor.

Caracterul incomplet al actiunii se refera la desfasurarea fizica, materiala a acesteia si la neexecutarea completa a faptei privita in ansamblul ei; aceasta trebuie sa se intrerupa in totalitate, si nu numai sub aspectul unui act izolat din procesul de executare. Daca, de pilda, autorul intrerupe executarea din cauza ruperii unuia din instrumentele de spargere pana il inlocuieste cu un alt instrument, nu inseamna ca a intrerupt executarea faptei; la fel daca unul dintre participanti paraseste locul faptei insa actiunea este continuata de ceilalti. De asemenea, nu constituie o intrerupere a executarii faptul ca actul de executare nu satisface o conditie constitutiva ceruta de norma de drept public; neindeplinirea acestei conditii nu transforma fapta in tentativa ci exclude existenta tentativei deoarece agentul prin actele de executarea nu a inceput sa realizeze violarea preceptului in conditiile cerute de norma de incriminare. Prin urmare tentativa presupune o realizare incompleta numai a actiunii materiale, celelalte cerinte ale normei (cu exceptia rezultatului) fiind presupuse a fi realizate deoarece tentativa implica o realizare incompleta a unei fapte ilicite, adica a unei fapte care, sub celelalte aspecte, chiar din momentul savarsirii unor acte incomplete, incalca vointa exprimata in norma.

Intreruperea actelor de executare, in cazul tentativei neterminate pedepsibile, poate sa fie, cum s-a aratat, datorata unei vointe constranse sau unei cauze independente de vointa autorului. Desi legea, in mod justificat, nu mentioneaza acest caracter al actelor de intrerupere, spre a evita concluzia ca desistarea ar constitui o conditie negativa a conceptului de tentativa, aceasta posibilitate se desprinde printr-un rationament per a contrario din reglementarea desistarii; in cazul tentativei neterminate autorul n-a putut sa continue executarea desi ar fi voit aceasta[12].

Acest caracter al intreruperii de a fi determinata de o vointa constransa sau de cauze independente de vointa autorului ar putea fi considerata, didactic, explicativ, ca o a doua conditie, specifica, negativa a tentativei neterminate, pedepsibile.

De observat ca intreruperea actelor de executare are loc, de regula, ca un act voluntar al agentului cu deosebire ca agentul isi manifesta in acest caz o vointa constransa de imprejurari exterioare sau interne incat nu poate sa mai continue executarea (de exemplu, faptuitorul observand ca se indreapta spre locul faptei o patrula de politie, ori dandu-si seama ca i s-a facut rau si este gata sa lesine, paraseste locul faptei si abandoneaza executarea), pe cand in cazul desistarii voluntare hotararea de a incepe executare este libera. Constrangerea faptuitorului de a intrerupe executarea poate avea caracterul unei constrangeri morale (cel mai frecvent); agentul isi da seama ca exista un risc important de a fi descoperit; refuzand sa accepte acest risc inceteaza executarea; in acest caz el actioneaza ca si constransul moral, hotararea sa fiind impusa de imprejurari (subzista insa o vointa proprie de a inceta executarea, chiar constransa).

In ceea ce priveste constrangerea faptuitorului, aceasta se poate manifesta si sub forma unei constrangeri fizice (de pilda, intervine un tert, pe neasteptate, si da peste mana faptuitorului in momentul declansarii armei sau agentul este surprins si arestat la locul faptei cazand in ambuscada organizata de politie, ori intervin fenomene naturale care constrang fizic pe agent); in aceste cazuri nu exista o vointa a faptuitorului de a intrerupe executarea, ci intreruperea are un caracter involuntar, fiind impusa de imprejurari care actioneaza asupra energiei fizice a faptuitorului ci nu asupra energiei psihice ca in cazul constrangerii morale).

Tot involuntara este intreruperea si atunci cand ea are la baza nu o manifestare a faptuitorului (sub influenta unei constrangeri morale), ci are loc ca urmare a unei imposibilitati de fapt de a continua executarea (de exemplu, ruperea cheii in broasca sau consumarea bateriilor de la instalatia de lumina).

Cauzele care pot determina intreruperea actelor de executare sunt multiple si variate. De regula, aceste cauze intervin dupa ce faptuitorul a inceput executarea; nu intereseaza daca obstacolul a preexistat; important este ca interventia lui, caracterul lui de factor intrerupator, sa se fi manifestat dupa inceperea actelor de executare (de pilda, portarul imobilului a existat si inainte de inceperea infractiunii dar interventia lui s-a situat dupa inceperea operatiei mentionate)[13].

In raport cu natura cauzelor de impiedicare (obstacole, energii de opunere) acestea pot consta din fenomene naturale (de exemplu, ploaia care stinge incendiul, vantul care modifica traiectoria glontului etc.) sau din prezenta unor lucruri care se opun consumarii infractiunii (de exemplu, portofelul care opreste cutitul, ceasul care impiedica patrunderea glontului, un zid care se opune inaintarii inculpatului etc.), din interventia unor fiinte vii (de exemplu, interventia unui animal care alunga pe hot) sau din interventia omului (de exemplu, interventia unui tert care da peste mana celui care indreptase arma spre victima, opunerea victimei, interventia organelor de politie).

Interventia omului poate fi voluntara sau involuntara (de exemplu, victima face o miscare brusca involuntara iesind din traiectoria glontului).

Obstacolele in calea executarii mai pot fi sistematizate dupa cum provin din cauze interne (de exemplu, faptuitorul are o criza de paralizie ori un lesin care il impiedica sa continue executarea); sau din cauze exterioare (de exemplu, interventia unui tert sau a autoritatii). Cauzele intreruperii mai pot fi subimpartite dupa cum sunt fizice (de exemplu, cheia falsa se rupe, hotul se raneste la mana) sau psihologice (de exemplu, hotul aude strigate de alarma, vede o lumina care il surprinde).

In acelasi sens, cauzele de impiedicare mai pot fi sistematizate dupa cum se refera la mijloacele folosite (de exemplu, se incearca scoaterea unei roti de la un autovehicul fara instrumentele corespunzatoare), la obiectul material asupra caruia urma sa se desfasoare actiunea (de exemplu, victima nu a mai trecut pe la locul unde se pregatise ambuscada) sau la modul de executare a operatiei planuite (faptuitorii nu reusesc sa deschida casa de fier fiind un sistem de inchidere necunoscut).

Nu intereseaza daca obstacolele de mai sus care provoaca intreruperea executarii sunt reale sau inchipuite (au existat numai in reprezentarea faptuitorului) fiind suficient ca ele sa fi determinat intreruperea executarii.

Cauzele de intrerupere - implicand intotdeauna interventia unor factori care impiedica continuarea executarii fie ca acestia actioneaza asupra energiei psihice ori fizice a faptuitorului impunandu-i comportarea intrerupatoare de executare, fie ca actioneaza independent de orice comportare a faptuitorului - nu pot fi decat supravenite, deoarece ele trebuie sa actioneze asupra procesului de executare si ulterior acestuia, spre a intrerupe desfasurarea actelor de executare indiferent daca, in materialitatea lor si intr-o forma pasiva, aceste cauze au existat anterior[14].

Este posibil ca si pe fondul unor cauze preexistente, susceptibile de a face imposibila de la inceput producerea rezultatului, sa se manifeste o cauza de intrerupere care sa actioneze in momentul inceperii executarii ori in cursul desfasurarii acesteia (de exemplu, in timpul cand o persoana isi indreapta pistolul spre o victima aflata la pamant, intervine un tert care loveste peste mana pe faptuitor facandu-l sa scape pistolul din mana; ulterior se constata ca victima era deja moarta suferind cu cateva ore mai inainte un atac de cord).

In asemenea cazuri raspunderea penala a agentului va depinde de pozitia pe care se va situa organul judiciar, si anume, daca socoteste ca actul de executare trebuia sa fie apt sa produca rezultatul, va trage concluzia ca in acest caz lipsind aceasta conditie agentul nu va raspunde. La aceeasi solutie se va ajunge si daca ar considera ca trebuie sa distinga intre identitate absoluta si relativa, deoarece in speta moartea anterioara a victimei face ca actul de executare sa fie absolut impropriu de a produce executarea.

Daca organul judiciar se situeaza pe pozitia ca actul de executare nu este conditionat de identitate absoluta sau relativa, agentul va fi tras la raspundere ca si in ipoteza unui act de executare apt ori relativ impropriu de a produce rezultatul.

In practica judecatoreasca s-a decis ca exista tentativa neterminata (imperfecta, intrerupta) in cazul in care inculpatul a fost surprins pe cand isi umplea un sac cu tarate din magazia unitatii[15]; sau daca a fost surprins intr-un magazin alimentar unde a patruns prin spargerea peretelui ; sau in cazul in care a fost gasit rupand stiuletii de porumb de pe terenul altei persoane ; sau daca tinea un miel in brate ca pe urma sa-l sustraga .





Primele trei solutii par a fi corespunzatoare. Inculpatul fie ca se afla in desfasurarea actiunii de luare de tarate de porumb, fie ca se afla in magazinul alimentar in care a patruns prin frauda, nu terminase executarea actelor corespunzatoare realizarii pana la capat a actiunii tipice descrise in norma de incriminare pe care urmarea sa o comita. De aceea intreruperea acestor acte prin interventia autoritatii, justifica tragerea la raspundere a inculpatului pentru tentativa imperfecta la infractiunea de furt. In toate aceste cazuri hotararea de a comite o infractiune determinata a fost pusa in executare prin acte care s-au situat, fie chiar in cadrul actiunii descrise in norma de incriminare, fie in cadrul unei actiuni incipiente executarii (patrunderea in magazin).

Intrucat mijloacele de executare pe care le foloseste faptuitorul se presupune ca sunt apte sa conduca la rezultatul periculos urmarit, tentativa poate fi si proprie, dupa celelalte criterii de clasificare. In cazul in care astfel de mijloace sunt inapte pentru producerea rezultatului, tentativa poate fi si improprie, dar acest aspect nu se va mai cerceta din moment ce actiunea a fost intrerupta iar in Codul penal nu se prevede un tratament penal diferentiat pentru felurile tentativei.[19]

Intreruperea executarii in conditiile aratate constituie tentativa la infractiune[20].

In alte spete s-a decis ca exista tentativa de omor daca inculpatul a incercat sa ucida o persoana indreptand tractorul in plina viteza spre aceasta ori daca a ridicat toporul asupra capului victimei; in ambele cazuri executarea a fost intrerupta prin interventia celor din jur.

In ambele cazuri instantele au retinut corect existenta tentativei de omor. Chiar daca n-ar fi fost si alte probe din care sa rezulte hotararea inculpatilor de a suprima viata victimei aceasta se desprinde cu evidenta chiar din materialitatea faptelor. Aceasta hotarare a fost pusa in executare prin acte indreptate nemijlocit spre producerea rezultatului si numai interventia tertului a impiedicat finalizarea lor, intrerupand executarea infractiunii.

Tentativa intrerupta este posibila atat la infractiunile formale (de pericol), cat si la infractiunile materiale (de rezultat) deoarece, in ambele ipoteze, actiunea poate fi intrerupta.

De aceea, in practica judiciara, aceasta modalitate a tentativei se intalneste cel mai adesea, este cea mai frecventa[21].

§ 3.2. Tentativa perfecta (terminata).

Tentativa perfecta reprezinta o modalitate a tentativei si consta, potrivit art. 20 alin. 1 teza II C. pen., in executarea in intregime a activitatii infractionale si neproducerea rezultatului socialmente periculos. In aceasta modalitate a tentativei, in desfasurarea activitatii nu au intervenit obstacole, piedici care sa intrerupa executarea inceputa, intregul "iter criminis" a fost parcurs, faptuitorul, din punct de vedere al interventiei sale realizand complet executarea, dincolo de care urmeaza consumarea[22].

Executarea este completa cand se infaptuiesc toate actele privitoare la elementul material al faptei.

Aceasta modalitate presupune doua conditii specifice: o conditie pozitiva si anume ca executarea sa fi fost complet terminata si o conditie negativa si anume ca rezultatul sa nu se fi produs.

a. Conditia pozitiva.

Aceasta conditie specifica care presupune ca executarea sa fi fost integrala se desprinde din prevederile art. 20 alin. 1 C. pen. care cuprinde cerinta ca punerea in executare a hotararii delictuale sa nu-si fi produs efectul, ceea ce implica o executare completa, fara ca prin aceasta sa se fi consumat infractiunea din lipsa rezultatului cerut de norma de incriminare.

Aceasta trasatura diferentiaza fapta terminata fata de cea neterminata. Descrierea acestei modalitati a tentativei in art. 20 alin. 1 C. pen. s-ar parea ca este inutila din moment ce tratamentul juridic este identic cu acela al tentativei neterminate.

Cu toate acestea in conceptia legiuitorului roman nu ar fi inutila ci ar reflecta o situatie obiectiva si anume ca neconsumarea s-a datorat nu faptului ca executarea s-a oprit inainte de a se fi terminat toate actele de executare, ci s-a datorat interventiei unor factori care au impiedicat numai producerea rezultatului, dar executarea a fost completa. Aceasta situatie obiectiva poate sa determine existenta unor grade diferite de pericol social al faptei dupa cum intentia delictuala nu s-a realizat printr-o executare dusa pana la capat ori s-a realizat complet, exceptand producerea rezultatului. Aceste deosebiri obiective pot avea consecinte fie in cadrul individualizarii judiciare a pedepsei dar de asemenea, ar putea justifica si sanctionarea in limite distincte[23] a celor doua modalitati ale tentativei .

Executarea completa a faptei trebuie sa prezinte un caracter real obiectiv, sa nu existe numai in reprezentarea autorului.

De regula, desfasurarea obiectiva a actelor de executare corespunde si cu reprezentarea faptuitorului despre modul de executare. Daca acesta a avut o reprezentare eronata a procesului obiectiv si, de pilda, a avut convingerea ca a terminat executarea (desi obiectiv mai erau acte care trebuiau efectuate pentru a se ajunge la producerea rezultatului) el ar putea raspunde, in raport cu reprezentarea sa pentru tentativa terminata chiar daca, obiectiv, executarea nu a fost terminata.

Cu toate acestea, prin aplicarea regulilor erorii, agentul va raspunde pentru tentativa neterminata deoarece imprejurarea agravanta a existat numai in reprezentarea agentului nu si in realitate. Daca faptuitorul ar avea convingerea ca ar mai fi de executat acte pana la consumare, atunci el ar putea sa raspunda pentru tentativa neterminata fiind astfel justificat sa beneficieze de desistare daca s-a abtinut de la alte acte de executare; la aceeasi solutie s-ar ajunge si prin aplicarea regulilor erorii deoarece imprejurarea obiectiva ca executarea este completa avand caracterul unei circumstante de agravare, nu se poate retine in defavoarea agentului daca nu a existat si in reprezentarea acestuia potrivit art. 51 C. pen.

Aceasta solutie desi, posibila, din punct de vedere teoretic nu poate fi realizata. In acest caz, agentul desi a actionat cu convingerea ca mai sunt de efectuat acte de executare, in fapt, executarea era terminata (fara sa se produca rezultatul) iar comiterea de acte care sa continue executarea, tot fara sa produca rezultatul, nu mai este posibila in realitate. Astfel, implicit, nu ar fi posibila desistarea voluntara. In asemenea situatii agentul va raspunde, in conceptia unor autori, pentru tentativa terminata si pentru tentativa neterminata .

In cazul in care fapta se comite in coautorat executarea va fi completa daca coautorii au savarsit toate actele necesare producerii rezultatului. Daca in realitate coautorii n-au dus pana la capat executarea (numai in reprezentarea lor aceasta a fost terminata) insa intervine un tert care continua executarea si determina producerea rezultatului, coautorii vor raspunde nu pentru tentativa terminata ci pentru tentativa neterminata imprejurarea agravanta fiind numai in reprezentarea lor.

b. Conditia negativa.

A doua conditie specifica tentativei terminate are caracter negativ si consta in neproducerea rezultatului prevazut in norma de incriminare, desi actiunea tipica a fost integral realizata. Aceasta inseamna ca aceasta modalitate a tentativei este posibila numai in cazul infractiunilor de realizat, adica in cazul infractiunilor pentru care norma de incriminare din partea speciala cuprinde explicit sau implicit cerinta unui rezultat independent de actiunea tipica si determinat de aceasta[26].

Este vorba de un rezultat care modifica substanta obiectului material asupra caruia s-a indreptat actul de executare, modificare care ar urma sa se produca in urma executarii actiunii tipice de catre faptuitor. Rezultatul sub forma unei modificari substantiale a obiectului poate sa apara descris explicit in norma de incriminare; de exemplu, cand legea arata explicit (art. 181 C. pen.) ca exista vatamare corporala daca fapta a pricinuit integritatii corporale sau sanatatii o vatamare care necesita pentru vindecare o anumita durata.

In unele cazuri, rezultatul material este exprimat implicit in norma de incriminare, folosindu-se pentru denumirea actiunii tipice un substantiv derivat dintr-un verb care exprima in acelasi timp denumirea actiunii dar si rezultatul acesteia (de exemplu, uciderea, distrugerea, lipsirea de libertate a unei persoane etc.). Aceste din urma infractiuni cuprind cerinta unui rezultat material independent de actiune, dar care este exprimat intr-o forma comprimata in expresia folosita pentru denumirea actiunii tipice incriminate. Spre deosebire de infractiunile de rezultat, in cazul infractiunilor formale (de simpla actiune) tentativa nu poate avea modalitatea tentativei terminate, ci cel mult, modalitatea tentativei neterminate deoarece norma de incriminare a unor asemenea fapte nu cuprinde cerinta producerii unui rezultat material.

Caracterul unei infractiuni de a fi de rezultat sau de simpla actiune depinde de modul in care legiuitorul intelege sa incrimineze fapta. In doctrina franceza de exemplu, infractiunea de otravire se consuma prin simplul fapt de a da victimei o substanta otravitoare, indiferent daca s-a produs sau nu rezultatul; aceasta infractiune are caracterul de infractiune de simpla actiune desi in alte legislatii este o infractiune contra vietii si se consuma prin rezultatul actiunii - moartea victimei.

Ca urmare a acestei reglementari, daca faptuitorul da victimei o substanta vomitiva, facand ca rezultatul sa nu se produca, fapta nu va constitui o tentativa neizbutita ci o infractiune consumata savarsita in conditiile caintei active.

Cauzele neproducerii rezultatului in cazul tentativei terminate pot fi diferite intocmai ca si in cazul tentativei neterminate. De regula, ele sunt supravenite desi nu ar putea exclude nici cauzele preexistente (de pilda, victima stiind ca se urmareste otravirea ei obisnuia sa ia un antidot astfel ca organismul sau era imun oricarei substante otravitoare). Nu intereseaza daca neproducerea rezultatului s-a datorat interventiei faptuitorului sau interventiei altor factori. Imprejurarea ca autorul actelor de executare a depus ulterior eforturi pentru impiedicarea consumarii infractiunii nu exclude ca fapta sa constituie o tentativa terminata, cu toate ca faptuitorul va beneficia in acest caz (daca a impiedicat consumarea inainte de descoperirea faptei) de o circumstanta atenuanta[27].

In practica judiciara s-a decis ca exista tentativa sub aceasta forma (tentativa perfecta) in cazul in care inculpatul a lovit victima cu un instrument apt de a-i suprima viata si cu intensitate, intr-o regiune vitala a corpului, insa rezultatul nu s-a produs, ca urmare a ingrijirilor medicale primite; aceeasi modalitate de tentativa exista in cazul in care inculpatul a aruncat victima intr-o prapastie, noaptea, abandonand-o fiarelor salbatice sau a aruncat-o din tren in plina viteza, ori a aruncat victima de la 6 m. inaltime fara sa se produca rezultatul mortal[28].

Din caracterizarea tentativei fara efect rezulta ca aceasta modalitate este posibila numai in cazul infractiunilor de rezultat, pentru ca la aceste infractiuni executarea poate fi dusa pana la capat fara sa survina rezultatul cerut de norma de incriminare.

Pentru acest motiv, in practica judiciara tentativa perfecta are o frecventa mult mai redusa in comparatie cu tentativa intrerupta[29].

§ 3.3. Tentativa improprie.

Legea penala romana, spre deosebire de alte legislatii, consacra explicit modalitatea tentativei improprii. Astfel, potrivit art. 20 alin. 2 C. pen., exista tentativa improprie cand neconsumarea infractiunii s-a datorat fie insuficientei sau defectuozitatii mijloacelor folosite, fie datorita imprejurarii ca obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla in momentul savarsirii actelor de executare (tentativa relativ improprie). Daca imposibilitatea de consumare s-a datorat modului cum a fost conceputa executarea, nu exista tentativa (tentativa absolut improprie).

a. Tentativa relativ improprie.

Din dispozitia alin. 2 al art. 20 Cod penal se desprinde faptul ca tentativa relativ improprie este o modalitate a tentativei, deoarece textul incepe cu urmatoarele cuvinte: "Exista tentativa". Aceasta inseamna ca modalitatea din acest alineat are comun cu modalitatile reglementate in alin. l (tentativa imperfecta si perfecta) cele doua conditii privitoare la: "existenta unei hotarari de a savarsi infractiunea" si "punerea in executare" a acestei hotarari.

Prin urmare, ca si orice alta modalitate de tentativa, tentativa relativ improprie trebuie sa rezulte, in primul rand, din "punerea in executare a hotararii" de a savarsi infractiunea. Toate cele aratate mai sus cu privire la conditiile comune celorlalte modalitati ale tentativei sunt aplicabile si in cazul modalitatii prezente, de tentativa relativ improprie[30].

O alta caracteristica care reiese din dispozitia art. 20 alin. 2 Cod penal este aceea ca nu are loc consumarea infractiunii, deoarece nu este posibila. Prin urmare imposibilitatea se refera la consumare si nu la exe­cutare, care este posibila si care a inceput, insa actele de executare datorita unor anumite cauze, devin inapte de a produce rezultatul urmarit.

Cauzele care determina imposibilitatea privesc mijloacele folosite sau obiectul asupra caruia este indreptata executarea. Aceste cauze sunt preexistente, in sensul ca ele exista virtual si isi produc rezultatul chiar in momentul inceperii executarii pe care o face "ab initio", si care este inapta de a realiza rezultatul urmarit.

Una dintre cauzele mentionate este insuficienta sau defectuozitatea mijloacelor folosite, imprejurari care fac ca, material, consumarea faptei sa nu fie posibila. Ceea ce trebuie sa fie insuficient sau defectuos sunt mijloacele si nu modul folosirii lor.

"Insuficienta mijloacelor folosite" exista atunci cand respectivul mijloc nu corespunde din punct de vedere cantitativ rostului cauzal in vederea caruia a fost folosit.

Astfel, spre exemplu, exista tentativa relativ improprie de omor daca faptuitorul pentru a suprima viata victimei, i-a turnat o solutie cu paration pe o bucata de ciocolata, solutie care s-a dovedit a fi insuficienta pentru a obtine rezultatul urmarit[31].

In consecinta, desi parationul degaja un miros puternic intepator, de natura a-i semnala prezenta, el nu este simtit imediat, iar pentru a inlatura posibilitatea ca victima sa-l simta, faptuitorul a deschis fereastra, insa oricum, un moment de neatentie din partea victimei ar fi fost suficient ca actul de executare sa-si produca efectul.

Aceasta "insuficienta a mijloacelor" in sensul textului din Codul penal, poate exista si in cazul unei supraabundente a acestor mijloace, deoarece acestea, conform textului, sunt "insuficiente" in raport cu cuvintele legii, ele sunt insuficiente pentru a duce la consumarea infractiunii, indiferent daca aceasta insuficienta provine dintr-o depasire sau dintr-o lipsa constitutiva, in ambele ipostaze, consumarea infractiunii nefiind, insa, posibila.

O alta cauza care determina imposibilitatea consumarii este "defectuozitatea mijloacelor folosite" si exista atunci cand mijlocul are calitativ un cusur, un defect care ii slabeste sau ii anuleaza eficienta cauzala.

Spre exemplu, constituie tentativa relativ improprie, fapta inculpatului de a fi depus la o agentie Loto un bilet falsificat, spre a incasa pre­miul respectiv, chiar daca, prin modul cum este organizat sistemul de verificare a lozurilor castigatoare, nu se poate produce rezultatului urmarit de faptuitor[32].

Tot o cauza care face imposibila consumarea infractiunii este si imprejurarea ca "in timpul cand s-au savarsit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla" (art. 20 alin. 2 Cod penal).

Autorul se gaseste in eroarea, bazata pe presupunerea gresita cu privire la locul unde s-ar afla obiectul catre care se indreapta executarea sa. El "credea" ca obiectul impotriva careia se indreapta actiunea se afla la locul unde se efectuau actele de executare.

Un exemplu in acest sens, din practica judiciara, este cazul hotului care doreste sa sustraga un portofel cu bani din buzunarul unei persoane, iar in momentul in care acesta introduce mana in buzunarul victimei descopera ca de fapt acesta era gol sau nu continea portofelul respectiv[33].

Codul penal prevede cumulativ conditia de timp si de loc, fiecare dintre conditii presupunand existenta celeilalte, deoarece atunci cand obiectul lipseste de la locul infractiunii, se intelege ca el nu este in acel loc, in timpul (momentul) executarii si invers. Un caz elocvent in aceasta problema este cel al unei bombe care explodeaza la ora cand, si intr-un loc pe unde autorul stia ca cel care urma sa cada victima, trecea zilnic, insa acesta nu a mai trecut prin acel loc in ziua aceea sau a trecut insa la un alt interval de timp.

Codul penal nu prevede ca o cauza de imposibilitate relativa a consumarii infractiunii, executarea gresita a acesteia. In doctrina, unii autori sustin ca, in afara de mijloacele insuficiente sau defectuoase si de lipsa obiectului, o alta cauza care poate face imposibila consumarea, este felul impropriu in care sunt folosite mijloacele sau efectuate unele acte de executare (din cauza nepriceperii sau a neindemanarii autorului)[34].

In toate aceste cazuri de executare gresita, din moment ce mijloacele sunt suficiente si nedefectuoase, orice procedare nepotrivita, datorita neindemanarii sau nepriceperii autorului, constituie o cauza de intrerupere a executarii sau de neproducere a efectului, independent de vointa faptuitorului si in consecinta, ne gasim, dupa caz, in fata unei tentative neterminate sau terminate relativ improprii.

In consecinta, cum s-a semnalat, nu trebuie sa se confunde "mijloacele insuficiente" sau "mijloacele defectuoase" cu folosirea inabila sau defectuoasa a unor mijloace suficiente si nedefectuoase.

Un alt exemplu este cel in care faptuitorul incearca sa ucida victima cu ceai de musetel amestecat cu mercur in stare lichida, substanta netoxica in aceasta stare, insa in anumite conditii aceasta este toxica; de aici rezulta deci nepriceperea autorului in executarea actiunii respective[35].

b. Tentativa absolut improprie.

Dispozitia din alineatul 3 al art. 20 Cod penal, reglementeaza aceasta situatie, prevazand ca nu exista tentativa atunci cand imposibilitatea de consumare a infractiunii apare datorita modului cum a fost conceputa executarea.

In alineatul 3 din art. 20 C. pen. apare o regula de drept penal cu continut negativ, de excludere a incriminarii. In dispozitia din acest alineat si-a gasit consacrarea principiul neincriminarii incercarilor absolut improprii de a realiza o hotarare infractionala. Aspectul de fapta lipsita de caracter penal al incercarii absolut improprii este exprimat chiar de primele cuvinte ale dispozitiei din alin. 3 al art. 20 C. pen., care prevede ca in cazul unei astfel de incercari "nu exista tentativa". Prin acest fel de exprimare Codul penal roman a inteles sa lase in afara legii penale tentativa absolut improprie si nu sa faca din aceasta un simplu caz de nepedepsire.

Cauza care face ca inceputul de executare sa devina absolut impropriu, iar consumarea infractiunii sa nu fie posibila "consta in modul cum a fost conceputa executarea".

Exista imposibilitate absoluta de consumare atunci cand autorul a conceput executarea cu mijloace absolut improprii sau impotriva unui obiect inexistent, sau a conceput efectuarea executarii in asa mod incat potentialitatea ei cauzala este complet inlaturata. Mijloacele sunt considerate ca fiind absolut improprii de a produce rezultatul urmarit, atunci cand ele, prin natura lor, prin insusirile lor obiective, in orice conditii si de oricine ar fi fost folosite nu au potentialitatea cauzala de a produce rezultatul de care depinde consumarea infractiunii.

Obiectul asupra caruia se indreapta executarea este inexistent atunci cand el nu are fiinta si nu exista decat in imaginatia autorului. Inexistenta este deci si ea preexistenta inceperi executarii.

In cazul in care obiectul exista, insa ii lipseste una din calitatile cerute de lege pentru a exista o infractiune, precum si atunci cand lipseste obiectul juridic, nu ne mai aflam in fata unei tentative absolut improprii, ci in fata unei fapte putative. In acest sens, apare exemplul in care faptuitorul trage cu o arma intr-un cadavru. In acest caz lipseste atat conditia legala - corpul asupra caruia se indreapta actiunea de ucidere sa fie al unei persoane aflata in viata, cat si obiectul juridic, si anume ocrotirea vietii.

Executarea este considerata ca fiind absolut lipsita de particulari­tate, adica de aptitudinea de a duce la consumarea infractiunii, ori de cate ori autorul a conceput in mod absurd punerea in aplicare a hotararii de a savarsi o infractiune, precum si felul in care va fi efectuata executarea.

Pentru a intari cele spuse apare ca necesara prezentarea anumitor exemple din practica judiciara. Astfel, exista tentativa absolut improprie incercarea de a ucide o persoana cu vraji sau farmece, ori oferindu-i sa bea un pahar cu apa sau facand-o sa ingereze o substanta absolut inofensiva[36].

Un alt exemplu este cazul celui care prezinta agentiei Loto un bilet falsificat grosolan, bilet care nu poate induce in eroare pe functionarul care are obligatia sa-l verifice, savarsind in acest caz o tentativa absolut improprie

Deosebirea dintre tentativa relativ improprie si cea absurda este importanta, deoarece tentativa relativ improprie este o forma atipica de infractiune si antreneaza raspunderea penala a faptuitorului, in timp ce tentativa absurda pune in discutie responsabilitatea faptuitorului care in nici un caz nu va putea fi tras la raspundere penala[38].




c. Fapta putativa.

Conform art. 20 alin. 3 din Codul penal nu exista tentativa in cazul in care imposibilitatea se datoreaza modului in care a fost conceputa infractiunea.

Formularea se refera la executare sau la mijlocul folosit care nici macar din punct de vedere teoretic nu ar putea conduce la producerea rezultatului. Formularii "nu exista tentativa", trebuie sa i se dea sensul inexistentei infractiunii indiferent de forma ei, fapt care a determinat pe unii autori[39] sa considere nepotrivit termenul de "tentativa absolut improprie", ci propunand termenul de "acte de executare fara caracter penal". In realitate, o asemenea modalitate o constituie fapta putativa.

In acest sens se considera ca nu exista tentativa, ci doar acte de executare fara caracter penal, daca subiectul incearca sa omoare victima prin rugaciuni sau blesteme, sau cu mijloace inofensive (otravire cu lapte)[40].

Modul absurd de concepere a executarii si mijlocul absolut inapt in raport cu obiectul nu trebuie sa creeze confuzii intre actele de executare fara caracter penal(tentativa absolut improprie) si fapta putativa.

Infractiunea putativa se caracterizeaza prin aceea ca actul de executare inceput se consuma, dar fapta nu constituie infractiune decat in mintea si conceptia agentului deoarece obiectul asupra caruia se actioneaza este inexistent sau lipseste un caracter esential de care depinde insusi caracterul penal al faptei, ca de exemplu in cazul in care agentul trage cu arma intr-un cadavru pe care il presupune a fi un om viu si pe care doreste sa-l ucida.

La actele de executare fara caracter penal (tentativa absolut improprie), imposibilitatea consumarii acesteia este una de fapt, in timp ce la infractiunea putativa este una de drept, caracteristica fiind numai credinta subiectului ca fapta constituie infractiune, fara insa ca in realitate sa fie asa.

Putativitatea se manifesta prin situatia erorii inverse in care se gaseste agentul; pe de o parte el este convins ca fapta pe care o comite constituie infractiune, iar pe de alta parte agentul este convins ca exista unele trasaturi ale faptei care o face pedepsibila ca infractiune, insa o asemenea cerinta, fie nu este prevazuta de lege, fie nu mai exista.

Pentru a putea pedepsi pe faptuitor pentru o asemenea fapta singura solutie, teoretica, ramane convertirea faptului putativ in tentativa. Daca in dreptul francez[41], solutia pare a-si gasi un suport in acest caz, nu aceeasi va fi situatia in sistemele care au adoptat criteriile obiective de incriminare si sanctionare a tentativei.

In ceea ce priveste reglementarea in legislatia romana, aceasta se situeaza pe o pozitie pur obiectiva definind tentativa numai in raport de neproducrea rezultatului cerut de norma de incriminare. In aceasta situatie nu se poate pune problema convertirii faptei putative in tentativa.

Fapta putativa trebuie deosebita de tentativa relativ improprie la care consumarea infractiunii nu este posibila deoarece obiectul lipseste de la locul unde credea faptuitorul ca se afla in momentul comiterii faptei.

In cazul tentativei relativ improprii, lipsa obiectului este accidentala, obiectul exista in materialitatea sa, dar in alt loc; exista, cu alte cuvinte, relatia de ocrotire penala cu privire la acest obiect, in timp ce in cazul faptei putative lipsa obiectului este totala, definitiva, lipseste insusi obiectul ocrotirii penale[42].

SECTIUNEA A IV-A

SITUATII IN CARE NU EXISTA TENTATIVA

§ 4.1. Consideratii introductive.

Interesul de a face unele precizari, in legatura cu infractiunile care nu pot avea tentativa, este numai de ordin teoretic, deoarece in partea speciala a Codului penal, indicandu-se infractiunile la care tentativa se pedepseste, acest sistem evidentiaza implicit si infractiunile la care poate exista tentativa si, evident, infractiunile la care tentativa nu este posibila.

Asadar, exista anumite categorii de infractiuni care sunt incompatibile cu notiunea de tentativa, datorita specificului continutului lor obiectiv si subiectiv.

In literatura juridica[43] s-a semnalat prezenta a doua cauze datorita carora tentativa nu poate exista la anumite infractiuni, aceste cauze se impart in: cauze de ordin material si cauze de ordin subiectiv.

a. Cauze de ordin material.

Datorita acestor cauze, tentativa nu este posibila la o serie de infractiuni si anume:

q     infractiunile omisive;

q     infractiunile de executie prompta;

q     infractiunile de obicei.

a.1. Infractiunile omisive.

La infractiunile omisive, la care elementul material consta intr-o inactiune, in nefacerea a ceea ce legea ordona (omisiunea proprie), tentativa nu este posibila deoarece neindeplinirea obligatiei de a face inseamna consumarea infractiunii. In acest caz subiectul incalca prin omisiune preceptul normei prin care i se comanda (norma imperativa) o anumita activitate (jussum); el nu se manifesta in sensul cerut de lege, ci se abtine.

Daca obligatia ceruta de lege trebuie adusa imediat la indeplinire infractiunea se consuma prin simpla abtinere a faptuitorului; daca ordinul normei trebuia executat pana la un anumit termen, faptuitorul poate oricand, pana la implinirea termenului, sa se supuna normei; ca urmare, abtinerea sa pe toata durata nu poate fi considerata ca reprezentand acte de executare a omisiunii susceptibile de intrerupere ori de neizbutire pentru a atrage raspunderea penala[44]. Tentativa implica existenta unui act exterior, ca atare comportarea omisiva nu este susceptibila de tentativa .

Nu intra in categoria de mai sus faptele omisive (omisiuni proprii) prin care se realizeaza continutul unei infractiuni comisive (comisiune prin omisiune); in acest caz subiectul incalca preceptul normei (vetitum) prin care se interzice o actiune (norma probibitiva), iar subiectul realizeaza aceasta prin omisiune (de exemplu, vatamarea corporala a unei persoane neputincioase prin privarea ei de hrana).

In asemenea cazuri, actele omisive sunt susceptibile de tentativa intocmai ca si cele comisive, deoarece abtinerea subiectului constituie numai o modalitate de exprimare a vointei sale de a produce rezultatul interzis de lege. Se subliniaza, astfel, faptul ca tentativa este exclusa numai in cazul infractiunilor de omisiune proprie, nu si in cazul celor improprii care sunt susceptibile de tentativa.

a.2. Infractiunile de executie proprie.

In cazul acestor infractiuni nu este posibila tentativa, deoarece acestea sunt lipsite de o desfasurare in timp a activitatii infractionale, de un iter criminis.

Momentul efectuarii primului act de executare coincide cu momentul consumarii infractiunii, nelasand loc pentru efectuarea tentativei si aceasta chiar daca, dupa consumare executarea mai continua. Cazuri de astfel de infractiuni de imediata consumare gasim in categoria faptelor comise prin vorbire (verbis) a caror consumare are loc chiar in momentul pronuntarii primelor cuvinte (de exemplu: insulta, calomnia, savarsite verbal).

Unii autori sustin ca, in cazul infractiunilor savarsite in acest mod, faptuitorul, este sanctionat numai pentru rezultatul actului sau nu si pentru intentie, aceasta neputand fi precizata decat dupa ce s-a comis actul si deci, pentru acest motiv, nu poate exista tentativa. Aceasta sustinere nu constituie insa o explicatie valabila. Problema stabilirii intentiei este o problema de probe, care indica doar ca, in cazul faptelor savarsite instantaneu, aceasta stabilire este dificila, insa nu si imposibila. Cauza pentru care infractiunile instantanee nu pot avea tentativa, decurge din natura acestor infractiuni care, fiind savarsite intr-un moment de furie, dintr-o pornire momentana, nu lasa loc pentru o posibila deliberare in luarea rezolutiei infractionale si deci, nici pentru efectuarea unor pregatiri prealabile sau a unor incercari.

Exemplul edificator in acest sens este cazul insultei, unde nu se poate vorbi de tentativa, deoarece aceasta se consuma chiar in momentul in care a inceput executarea, dintr-o pornire de moment, fara ca ea sa treaca prin faza de pregatire[46].

a.3. Infractiuni de obicei.

In doctrina penala, infractiunea de obicei a fost definita ca fiind acea infractiune care se savarseste prin repetarea faptei incriminate, intr-un numar suficient de mare, pentru ca din aceasta repetare sa rezulte ca faptuitorul desfasoara activitatea infractionala respectiva, de obicei, din obisnuinta sau ca alta indeletnicire[47].

In consecinta, aceste infractiuni nu pot avea tentativa, deoarece pentru existenta laturii obiective a acestora este necesara o repetare de acte intr-un numar care sa indice obisnuinta. Asadar, un act efectuat in intregime, nefiind incriminat in mod izolat si cu atat mai mult, incercarea de a efectua un astfel de act nu poate constitui o tentativa a infractiunii de obicei. Pentru realizarea laturii obiective a infractiunii de obicei este deci nevoie de reprezentarea unui suficient numar de acte desavarsite si nu de simple acte.

b. Cauze subiective, datorita carora nu poate exista tentativa la unele infractiuni.

Sub acest aspect, tentativa nu este posibila la:

q     infractiunile din culpa;

q     infractiunile praeterintetionate;

q     infractiunile de rezultat potential.

b.1. Infractiunile din culpa.

La infractiunea din culpa, la care nu exista o rezolutie infractionala si nici reprezentarea unui iter criminis, prin urmare, nu se poate vorbi nici despre o punere in executare a hotararii de a savarsi infractiunea. Activitatea infractionala efectuata din culpa devine periculoasa prin rezultatul sau, deci prin consumare.

In cazul culpei, din neglijenta, tentativa este exclusa deoarece faptuitorul are in reprezentarea sa un alt rezultat decat acela care s-a produs efectiv; acest din urma rezultat nu a fost in reprezentarea faptuitorului pentru a incerca realizarea lui, ci a fost ceva neprevazut desi previzibil pentru subiect (acesta trebuia si putea sa-l prevada).

Spre deosebire de neglijenta, tentativa presupune un rezultat care nu s-a produs, dar care s-a aflat in reprezentarea faptuitorului, existand hotararea acestuia de a produce rezultatul prin acte de executare care n-au fost duse pana la capat ori nu s-au finalizat prin producerea rezultatului.

Tentativa este exclusa si in cazul culpei cu previziune (din usurinta), deoarece, in acest caz, desi exista un rezultat in reprezentarea faptuitorului, acesta este considerat de subiect ca imposibil sa se produca (ca atare nu i se poate atribui dorinta de a incerca sa se produca); pe de alta parte, usurinta cu care a actionat faptuitorul se evalueaza ex post, adica dupa ce rezultatul s-a produs; numai din acest moment se poate spune daca faptuitorul s-a comportat cu usurinta sau a actionat cu o alta forma de vinovatie, or, aceasta situatie exclude tentativa care implica o evaluare ex ante a caracterului actelor de executare .

De asemenea, este exclusa tentativa in cazul infractiunii cu intentie depasita, deoarece rezultatul mai grav se produce din culpa faptuitorului; acest rezultat nefiind prevazut de faptuitor nu poate exista o incercare de a-l produce.

Tentativa este de asemenea exclusa in cazul infractiunilor care se comit dintr-o pornire momentana (impetu animo), de furie, de razbunare, de spaima, care nu lasa loc unui proces deliberat de durata; in acest caz rezolutia de a actiona este prompta, aproape reflexa.

Se admite ca, desi, de regula, asemenea infractiuni exclud tentativa, pot fi imaginate si cazuri de exceptie cand aceasta sa fie posibila (de exemplu, daca gestul prompt al unei persoane furioase care scoate cutitul spre a razbuna o jignire imediata i se opune o interventie si mai rapida a unui tert care impiedica lovitura ori victima mai rapida se fereste evitand lovitura)[49].

b.2. Infractiunile praeterintentionate.

Tentativa nu este posibila la infractiunile praeterintentionate, la care rezultatul mai grav este produs din culpa. Subliniem ca, in cazul infractiunilor praeterintentionate, in timp ce primul delict este o infractiune intentionata, cel de-al doilea delict care reprezinta infractiunea unica praeterintentionata, este realizat din culpa. Astfel, desi a actionat cu intentie, faptuitorul nu a actionat in baza unei hotarari de a produce rezultatul mai grav, acesta depasind intentia sa. De aceea, ca si in cazul culpei, nu se poate vorbi nici in cazul intentiei depasite despre punerea in executare a hotararii de a produce rezultatul mai grav. In concluzie, infractiunile praeterintentionate nu sunt susceptibile de tentativa .

b.3. Infractiunile de rezultat potential.

Aceste infractiuni, din cauza vointei legiuitorului sau specificului lor, nu sunt susceptibile de tentativa. Infractiunile amintite se consuma chiar din momentul cand apare posibilitatea producerii rezultatului, cum ar fi, spre exemplu unele infractiuni contra sigurantei circulatiei pe caile ferate (art. 274 alin. l, art. 275 alin. l si art. 276 alin. 2 Cod penal)[51].

Sectiunea a V-a

Tratamentul tentativei

Alegerea tratamentului juridic cel mai corespunzator al tentativei este conditionata de raspunsul care s-ar da, in prealabil, la intrebarea, daca savarsirea unei fapte in faza de executare trebuie sau nu incriminata, iar daca trebuie incriminata, aceasta solutie ar fi justificata pentru toate infractiunile, sau numai pentru unele dintre acestea?

De asemenea, cu privire la tratamentul aplicabil tentativei se pune si intrebarea daca aceasta trebuie sa fie incriminata in cazul tuturor infractiunilor, sau numai a acelora care prezinta o gravitate mai mare, iar pe de alta parte incriminarea tentativei poate sa poarte asupra tuturor modalitatilor acesteia sau numai asupra unora dintre ele?

In ceea ce priveste prima situatie, s-au formulat doua teze:

a. teza incriminarii nelimitate a tentativei, conform careia tentativa trebuie sa fie incriminata la toate infractiunile, deoarece actele de executare facand parte din antecedenta cauzala a infractiunii a carei savarsire se urmareste, prezinta prin ele insele gradul de pericol social specific pentru toate infractiunile;

b. teza incriminarii limitate a tentativei, potrivit careia se sustine ca desi, in principiu, tentativa poate prezenta intr-o oarecare masura pericolul social caracteristic faptelor penale, totusi in cazul infractiunilor de o gravitate mai redusa, tentativa trebuie sa ramana neincriminata, deoarece in aceste cazuri insasi fapta consumata prezinta un grad mai redus de pericol social.

Codul nostru penal a adoptat sistemul incriminarii limitate a tentativei.

In ceea ce priveste cea de-a doua situatie si anume, daca trebuie sa fie incriminate toate modalitatile tentativei sau numai unele dintre acestea, opiniile sunt de asemenea impartite.

Intr-o prima parere se sustine ca toate modalitatile tentativei prezinta gradul de pericol social necesar unei infractiuni si in consecinta trebuie sa fie incriminate.

Intr-o alta opinie, se sustine ca incriminarea tentativei ar trebui sa priveasca numai modalitatile tentativa neterminata si tentativa terminata, urmand sa ramana in afara prevederilor legii penale modalitatea tentativa improprie.

Intr-o a treia parere, se face deosebire intre tentativa relativ improprie si tentativa absolut improprie, considerand justificata numai incriminarea tentativei relativ improprii.

In ceea ce priveste tratamentul penal al tentativei, indiferent ca este vorba de incriminarea tuturor formelor tentativei, sau numai a unora dintre acestea, sau ca este vorba de incriminarea limitata sau nelimitata a tentativei, tratamentul penal al tentativei poate fi:

q       acelasi cu cel stabilit de lege pentru fapta consumata, in sensul ca pedeapsa prevazuta de legea penala, in partea speciala a codului, pentru fapta consumata, se aplica si formei tentate (sistemul parificarii).

q       diferit de sistemul stabilit de lege pentru fapta consumata, tentativa urmand sa primeasca o pedeapsa mai mica decat cea prevazuta in lege pentru infractiunea consumata (sistemul diversificarii).

Codul penal roman a adoptat conceptia diversificarii, stabilind in art. 21 C. pen. ca "tentativa se sanctioneaza cu o pedeapsa cuprinsa intre jumatatea minimului si jumatatea maximului prevazut de lege pentru infractiunea consumata, fara ca minimul sa fi fost mai mic decat minimum general al pedepsei. In cazul in care pedeapsa este detentia pe viata, se aplica pedeapsa inchisorii de la 10 la 25 de ani".

Reducerea pedepsei la jumatate are in vedere limitele speciale ale pedepsei pentru infractiunea de baza sau infractiunea calificata, dupa cum in activitatea efectuata se realizeaza doar elementele infractiunii de baza sau de circumstantele infractiunii calificate, aceasta reducere fiind egala pentru toate formele tentativei.

In cazul pedepselor alternative, instanta va alege, in primul rand una dintre cele doua pedepse (inchisoarea sau amenda, inchisoarea sau detentia pe viata) si numai apoi se va aplica, la pedeapsa stabilita, reducerea la jumatate a limitelor speciale, sau pedeapsa cu inchisoarea pe timp limitat in cazul pedepsei detentiunii pe viata.

In cazul amnistiei acordate prin lege conditionat de o limita maxima a pedepsei stabilita prin lege pentru unele infractiuni, s-a pus problema daca limita respectiva in cazul tentativei este cea de la infractiunea consumata sau cea redusa la jumatate?

Solutia aplicabila in acest caz este in sensul ca indeplinirea conditiilor cerute de legea de amnistie, adica limita de pedeapsa, trebuie verificata in raport cu sanctiunea prevazuta de lege pentru infractiunea consumata, iar nu in raport cu sanctiunea tentativei.[52]

In masura in care sunt intrunite conditiile legale, pe langa pedeapsa principala aplicata tentativei, se pot aplica si pedepsele complementare stabilite in art. 64 C. pen, dupa cum si masurile de siguranta stabilite in art. 112 din Codul penal.



A se vedea in acest sens, Vasile Papadopol, "Tentativa in reglementarea noului Cod penal", in Revista Romana de Drept nr. 4/1969, p. 3.

A se vedea in acest sens, Mihai A. Cocaina, Aurica Cocaina, "Tentativa. Infractiunea autonoma", in Revista de Drept Penal nr. 3/2000, p. 79.

A se vedea in acest context, V. Dongoroz s.a., "Explicatii teoretice ale Codului penal roman", vol. I, p. 140-145.

A se vedea, Stefani Levasseur, Bouloc, "Droit penal general", p. 197.

A se vedea, Trib. Supr., dec. nr. 1493 din 1979 in Revista Romana de Drept nr. 2/1979, p. 51-55.

A se vedea, G. Antoniu, op. cit., p. 121-122.



A se vedea, V. Dongoroz, "Tratat de drept penal", p. 157; V. Dongoroz s.a., "Explicatii.", vol. I, p. 147.

V. Dongoroz s.a., "Explicatii.", vol. I, p. 149-150; Lombois Claude, "Drept penal general", Hachett, Paris, 1994, p. 60-61; Jean Claude Soyer, "Drept penal si procedura penala" Libraire Generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1994, p. 86.

A se vedea, Vintila Dongoroz, "Explicatii teoretice ale Codului penal roman", vol. I, 1969, p. 151.

A se vedea, Ion Oancea, "Drept penal. Partea generala.", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971 , p. 205.

In acest sens, G. Antoniu, op. cit., p. 159.

A se vedea, Jean Claude Soyer, op. cit., p. 86.

A se vedea, Ion Oancea, op. cit., p. 200.

In acest sens, a se vedea, G. Antoniu, op. cit., p. 164.

Trib. jud. Dolj, dec. pen. nr. 830, din 1970, in R.R.D 12/1970, p. 157.

Trib. Suprem, sec. pen. dec. nr. 2945/1970, in R.R.D nr. 3/1971, p. 149.

Trib. Suprem, sec. pen., dec. pen. nr. 5425/1970, R.R.D nr. 4/1971, p. 141.

Trib. jud. Timis, sec. pen.. dec. pen. nr. 18/1972, R.R.D nr. 4/1973, p. 178.

A se vedea in acest sens, C-tin Mitrache, "Drept penal roman. Partea generala.", Editie a III-a revazuta si adaugata, Casa de Editura si Presa "Sansa S.R.L.", Bucuresti, 1997, p. 189.

A se vedea, G. Antoniu, op. cit., p. 166.

A se vedea Ion Oancea, op. cit., p. 207.

A se vedea, I. Oancea, op. cit., p. 201.

A se vedea si: art. 51 si art. 52 C. pen. spaniol.

A se vedea in acest sens, I. Tanoviceanu, "Curs de drept penal", Editura SOCEC, 1912, p. 288-289.

A se vedea, G. Antoniu, op. cit., p. 169.

In acest sens a se vedea, G. Antoniu, op. cit., p. 170.

A se vedea, V. Dongoroz s.a., "op. cit. ", Vol. I, p. 153.

Trib. Suprem, dec. pen. nr. 6 din 1974, in R.R.D nr. 3/1975, p. 32.

A se vedea in acest sens, I. Oancea, op. cit., p. 213.

A se vedea pentru mai multe detalii, Tamara Manea, "Tentativa improprie", in Revista de Drept Penal nr. 1/2002, p. 55.

Trib. Supr., s. pen., dec. pen. nr. 2340 din 1980; R. R. D. nr. 7 din 1981, p. 64.

Trib. Supr., s. pen., dec. pen. nr. 4298 din 1970; R. R. D. nr. l/1970, p. 251.

Jud. sector 4, Bucuresti, sect. pen. nr. 101 din 1978, "Repertoriu de practica judiciara in materie penala pe anii 1976-1980", p. 171.

A se vedea in acest sens, G. Antoniu, op. cit., p. 189.

A se vedea in acest sens, O. Loghin, A. Filipas, "Dreptul penal roman. Partea generala", Editura Sansa, Bucuresti, 1992, p. 21.

A se vedea in acest sens, Constantin Bulai, op. cit., p. 172.

Trib. Suprem., sent. pen., dec. nr. 2687 din 1989; Culegere de Decizii pe anul 1990, p. 362.

In acest sens, C-tin Mitrache, op. cit., p. 190.

A se vedea in acest sens, M. Basarab, "Drept penal. Partea generala.", vol. I, Editura Fundatiei Iasi, 1992, p. 209.

A se vedea, Romiro Virgil Mancas, "Reflectii asupra faptului putativ", in Revista de Drept Penal nr. 4/1997, p. 46.

A se vedea, P. Bouzat, J. Pinatel, "Traite de droit penal et de criminologie", Ed. a II-a, Tome I, Editura Dalloz, Paris, 1970, p. 301-302.

A se vedea, C-tin Mitrache, op. cit., p. 191.

A se vedea in acest sens, G. Antoniu, op. cit., p. 286.

A se vedea, I. Tanoviceanu, op. cit., p. 260.

In acest sens a se vedea, I. Oancea, op. cit., p. 199.

A se vedea in acest sens, Stefan Danes, "Drept penal general", vol. I, Bucuresti 1994, p. 126.

A se vedea, V. Papadopol, "Contributii la studiul infractiunii colective", R. R. D. nr. 9 din 1984, p. 89.

A se vedea, V. Dongoroz s.a., "Explicatii.", Vol. I, p. 142.

In acest sens, a se vedea, I. Tanoviceanu, op. cit., p. 260.

A se vedea in acest sens, Radu Chirita, "Tentativa la infractiunile complexe praeterintentionate", in Revista de Drept penal nr. 1/2000, p. 51.

Art. 275 alin. 1 din Codul penal prevede ca: "Parasirea postului in orice mod si sub orice for­ma, de angajatii care asigura direct siguranta circulatiei mijloacelor de transport si ale cailor ferate, daca prin aceasta s-ar fi putut pune in pericol siguranta circulatiei mijloacelor de transport, se pedepseste".

A se vedea in acest sens, A. Ungureanu, op. cit., p. 112.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate