IDEEA DE UNIVERSITATE IN EVUL MEDIU

IDEEA DE UNIVERSITATE IN EVUL MEDIU

FORUM ON PUBLIC POLICY

As noted by many scholars, the university of the Middle Ages was an Universitatea, in sensul in care intelegem astazi acest cuvant, este una din cele mai originale creatii ale Evului Mediu occidental[1], distincta, prin structura si activitate de tot ceea ce a existat inainte sau in alta parte . Universitatile s-au nascut la sfarsitul secolului al XII-lea, la Bologna, Paris si Oxford; in secolul al XIII-lea au ajuns la o organizare institutionala specifica: facultati distincte, curriculum, marcarea progresului academic al studentului prin titluri; in secolele al XIV-lea si al XV-lea, s-au raspandit in intreaga Europa, devenind centre de studiu cu caracter international si favorizand circulatia oamenilor si a ideilor.

Although Plato's Academy, Aristotle'sFactorii care au influentat aparitia universitatilorbackground to modern developments concerning the role of government and

Exista mai multi factori care au contribuit la nasterea universitatilor, incepand with schools at Bologna, Paris and Oxford, which were the three premiercu scolile de la Bologna, Paris si Oxford, care au fost primele trei universities of the Middle Ages.universitati din Evul Mediu.

Secolul al XI-lea a fost unul de watershed century for the West in many ways.cotitura pentru Occident din multe puncte de vedere. By about AD 1000 the In jurul anului 1000 au luat sfarsit invasions of the North men, the Saracens of North Africa and the Magyars ininvaziile nordicilor, ale sarazinilor din Africa de Nord si ale maghiarilor din Est;the East effectively ended, which allowed Europe time to recover and begin to Europa si-a revenit si a inceput build new political structures, such as the feudal monarchies.construirea de noi structuri politice, precum monarhiile feudale. New agriculturalNoile methods allowed for the production of a surplus of food, which in turn allowedmetode agricole au facut posibila producerea unui surplus de alimente, surplus care a permis cresterea population to increase, which in turn necessitated bringing new lands underpopulatiei, ceea ce, mai departe, a impus cultivarea de noi terenuricultivation..Moreover, since surplus could be sold in towns, it allowed for town Mai mult decat atat, avand in vedere ca surplusul putea fi vandut in orase, acestea din urma si-au marit dimensiunile si, astfel, a inceput urbanizarea. Concomitent, a aparut the need for a new type of law to govern town structures and interactions, andnevoia pentru un nou tip de drept care sa reglementeze structurile si interactiunile orasului. the increasing commercialization of the economy.As a result of the needs of aCa urmare a dezvoltarii unei societati commercial, urban society, which include an emphasis on moveable property, comerciale urbane, care punea accent pe bunurile mobile, the need for contracts and the need for protection regarding disputes overnevoia de contracte si cea de protectie cu privire la litigiile legate decontracts, as well as the desire for the peaceful resolution of disputes, one contracte, precum si dorinta de rezolvare pe cale pasnica a disputelor, toate acesteabegins to see an emphasis on written law as well, because feudal law was not au facut sa creasca interesul pentru legea scrisa; mai ales ca dreptul feudal nu fusesedesigned to deal with urban structures and needs. conceput si pentru structuri si nevoi urbane . This emphasis on written law was also becoming critical to the ChurchLegea scrisa a devenit importanta si pentru Bisericain its struggle with kings and emperors over investiture and who would control in lupta cu regii si imparatii privind investiturile, intrucat acestia controlauthe highest offices of the church, including the papacy. cele mai importante functii din bisericii, inclusiv pe papa. The Gregorian Reform Ca sa se elibereze de controlul imparatilor germani, papalitatea a trecut la usy compiling past church laws and pronouncements, which becomes known ascompilarea legilor si hotararilor din trecut ale Bisericii, ceea ce a devenit cunoscut cacanon law. drept canonic . The needs of both the towns and the church were aided terrificallyAtat orasele, cat si Biserica au primit un ajutor extraordinar odata cu by the recovery of Justinian's Corpus Iuris Civilis in the eleventh century.recuperarea Corpus Iuris Civilis, al lui Justinian, in secolul al XI-lea .

Roman Law, however, was useful to others besides the Church.Dreptul roman, cu toate acestea, nu a fost util numai Bisericii. Alan B. Cobban, The Medieval Universities: Their Development and OrganizationRoman Law itself developed in a commercial society (that of the RomanDreptul roman insusi s-a dezvoltat intr-o societate comerciala (aceea a Imperiului RomanEmpire), and so with its recovery in the west, it was popular in Italy of t), si odata cu recuperarea sa in Occident, a devenit popular in Italia secolului al XI-lea eleventh century because of the growth of communes (independent city-states)din cauza dezvoltarii comunelor (orase-state independente) and the growth of international trade (one of the results of the Crusades).si a cresterii comertului international (unul din rezultatele Cruciadelor); la fel, It wasin Europa de Nord, in special, in zonele comerciale, cum ar fi Flanders.Flandra.In addition, feudal monarchs found Roman Law useful, especially In plus, monarhii - in specialthe German emperor, because of the emphasis in Roman Law on centralized imparatul german - au gasit folositor dreptul roman din cauza accentului pus pe imperial authority.autoritatea imperiala centralizata.Thus, kings could use Roman Law to support their own Astfel, regii puteau folosi dreptul roman pentru a sustine propria lorauthority vis a vis their nobles (as was done particularly in Germany), and the autoritate fata de nobili (asa cum s-a intamplat mai ales in Germania). Mai mult decat atat, imparatii germani puteau folosi dreptul roman in relatia cu papalitatea papacy as well (and vice versa).. What does all of this mean for universities?Atat papalitatea, cat si regi si cetatenii oraselor au inteles ca trebuia placed for students to learn Canon and/or Roman Law, and the need for thisintrodus studiul dreptului canonic si al dreptului roman pentru studenti attempting to gain freedom from overlords.- fapt ce avea sa This gives yet another impetus forofere un alt impuls pentruthe development of the universities. dezvoltarea universitatilor.All of these factors were important for the

Intr-adevar, renasterea dreptului roman a fost cheia to making Bologna the first center for the teaching of Roman Law, and thecare a facut din Bologna primul centru de predare a dreptului roman, precum siearliest of the universities in Europe. cea mai timpurie dintre universitatile de prestigiu din Europa. By the early twelfth century, theDe la inceputul secolului al XII-lea, University of Bologna was the premier center for the teaching of Roman Law,universitatea din Bologna a fost primul centru pentru predarea dreptului roman - iarand after 1140, canon law, and the university to which the papacy looked for its dupa 1140, si pentru dreptul canonic - si unicul centru de unde papalitatea isi recruta canon lawyers, particularly as a result of the Gregorian Reform.avocatii.

Un alt factor cheie pentru aparitia universitatilor a fost renasterea invatamantului in secolul al XI-lea, and the shift from monastic schools to town schools (which arose because ofodata cu trecerea de la scolile monahale la scoli urbane si scoli catedrale .Again the relationship between religion and The shift was possibly accelerated by the growingSchimbarea a fost accelerata de cresterea reaction within monastic circles to the application of logic to theology, whichreactiei in cercurile monahale fata de aplicarea logicii in teologie, care FORUM ON PUBLIC POLICYhad begun with St. Anselm in the 11a inceput cu Sf. Anselm in secolul al XI-lea,century, and was further developed by a continuat cu Abelard in the 12Abelard century (both of whom were monks themselves), and whichsi a luat amploare odata cu recuperarea scrierilor lui Aristotel, in a doua jumatate a secolului al XIItwelfth century.XIIX-lea .St. Bernard of Clairvaux led the fight against this application, Sf. Bernard de Clairvaux a condus lupta impotriva acestei aplicari, particularly as it pertained to Abelard, and in the 12mai ales ca ea il includea si pe Abelard, iar in secolul al XIIth-lea century there was a cleara existat o divergence between the development of what became known as Scholasticdivergenta clara intre dezvoltarea a ceea ce a devenit cunoscut ca theology (a systematic study of philosophy and theology and the application ofteologie scolastica - studiul sistematic al filosofiei si teologiei, precum si aplicarea metodelor philosophical methods to the study of theology) and monastic theology.filosofice de studiu teologiei - si teologia monastica. The Disputa cea mai aprinsa a fost intre universitatea din Paris si calugarii de la abatia St. Victor, care se considerau adevaratii mostenitori ai lui Augustin. Impotriva culturii universitare a disputei, teologii mistici, precum Hugo de St. Victor sau Richard de St. Victor, au evidentiat studiul Bibliei si cultivarea unei spiritualitati interioare care era idealista si contemplativa. In timp ce scolastica reliefa claritatea si nu ezita sa foloseasca limbajul abstract, calugarii cautau sa mentina limbajul poetic si imaginile biblice, precum si un sentiment de teama fata de tainele lui Dumnezeu[9].

universities provided an institution in which scholastic theology and philosophyUniversitatile furnizau institutia scolara, in care teologia si filosofia could flourish.puteau inflori.Moreover, the attempt to assimilate the new works of Aristotle Mai mult decat atat, incercarea de a asimila noile lucrari ale lui Aristotel, that had become available to the west along with his Muslim commentatorscare au devenit disponibile pentru Occident, impreuna cu comentariile autorilor musulmani, a further escalated the so-called conflict between faith and reason, and alsoescaladat in continuare asa-numitul conflict intre credinta si ratiune; aceasta became another factor in the rise of the universities as places where sucha favorizat aparitia universitatilor ca locuri in care o astfel deknowledge could be not only assimilated, but also used to explore relations cunoastere putea fi nu numai asimilata, dar si utilizata pentru a explora relatiile dibetween pagan reasoning and Christian doctrine and dogma.ntre rationamentul pagan, pe de o parte, si doctrinele si dogmele crestine, pe de alta parte.

As the august institutions of higher education, universities are fundamentally theUniversitas si studium generale

La origine, sensul cuvantului "universitate" - provenit din latinescul universitas - era foarte diferit de cel de azi si nu indica nicidecum un corpus de studii sau locul unde se desfasoara studii. In limbajul obisnuit, romanii foloseau cuvantul universitas pentru a denumi o asociere de unitati sau totalitatea unui lucru: universitas navis, universitas orationis, universitas generis humani (Cicero); universitas bonorum (Ulpius); universitas descria orice grup de oameni care se aduna si "coopereaza in vederea unui scop comun"; in dreptul roman, prin universitas era desemnata orice fel de corporatie, asociatie sau confrerie

In Evul Mediu, universitas si-a pastrat sensul de solidaritate, cooperare, protectie reciproca, aparare a intereselor de grup; de aceea, tocmai in sistemul medieval al breslelor termenul universitas a atins initial o wide currency and often signified a vocational corporate body.larga raspandire si, adesea, a semnificat un organism profesional corporativ.To denote what guild or Pentru a indica o anumita breasla sauvocation it referred to, universitas was always used in conjunction with vocational terms vocatie, universitas era utilizat intotdeauna in conjunctie cu termeni profesionali, ca in sintagma such as universitas sartorum and the like.ca in sintagm universitas sartorum. Astfel, universitas a fost, in context medieval, un termen pentru breasla sau a corporation, and was borrowed from Roman law,corporatie, asa cum a fost preluat din dreptul roman, and, as Leff notes, "hadsi denumea orice "grup corporatist, cu un independent juridical status.status juridic independent" putand fi "constituit din trei sau mai multe persoane in a profession who could form their own association ( collegium ) to protectintr-o profesie, care puteau forma propria lor asociatie (collegium) pentru a-si proteja their rights." drepturile" .

Termenul obisnuit pentru a indica un centru de studii era, in Evul Mediu, studium generale Studium indica un centru de studii orice scoala a carei faima trecea dincolo de propria localitate era recunoscuta ca studium; de exemplu, studium Bononiense, studium Parisiense sau studium Oxoniense. La stadiul urmator, cel de studium generale, se ajungea pe masura ce ele cresteau ca marime si scop; adaosul generale nu se refera la cuprinderea tuturor disciplinelor fundamentale (artele care compun trivium si quadrivium, teologia si dreptul civil si canonic si medicina), ci la faptul ca in studium erau primiti studenti din toate diocezele si toate provinciile religioase - spre deosebire de studium particulare care priveste o singura dioceza sau o singura provincie.

Instructorii dintr-un studium generale erau numiti magistri (masters) and discipuli (or, scolares ) respectively. Magistri were hired and appointed on (magistri), iar studentii discipuli sau scolares. Magistri erau angajati si numiti pecontract according to their qualifications and credentials either by the bishop, under whose contract, in functie de calificarea si de recomandarile, fie ale episcopului, sub a carui jurisdiction the cathedral came, or by the chancellor of the cathedral itself with which the competenta, intrase catedrala, fie ale insusi cancelarului catedralei, la carestudium generale was affiliated. respectivul studium generale era afiliat.In certain cases, appointments were made by the council of In anumite cazuri, numirile erau facute de catre consiliul the town where the cathedral was situated Obviously, due to appointment on contract,orasului unde era situata catedrala. Evident, din cauza numirii pe contract,magistri enjoyed a certain degree of freedom to move about in search of better posts. magistri s-au bucurat de un anumit grad de libertate in ce priveste cautarea de posturi mai bune. Moreover, because they were appointed regardless of their geographical and nationalMai mult decat atat, pentru ca ei au fost numiti indiferent de afinitatile lor geografice si nationale, affinities, they usually constituted at a studium generale an international body of variedde obicei, au constituit in fiecare studium generale un organism international variat caethnicity and identity. etnie si identitate.Similarly, the student population at a studium generale also displayed La fel, studentii din fiecare studium generale au prezentat a wide range of ethnic difference and, hence, formed itself into different national communitieso gama larga de diferente etnice si, in consecinta, s-au grupat in diferite comunitati nationalein order to maintain solidarity among themselves and safeguard their rights and privileges. cu scopul de a mentine solidaritatea intre ei si de a-si apara drepturile si privilegiile. When a discipulus completed his study of the trivium and the quadrivium, he was granted a

Since the masters ( magistri ) and students ( discipuli or scolares ) of a studium generaleDeoarece magistrii si studenti unui Studium generalealso organized themselves either jointly or separately into corporate bodies in a fashion s-au organizat, in comun sau separat, in organisme corporative, in moduri similare cu cei din sistemul de breasla pentru a-si apara drepturile si privilegiile institutionale, ei aualso adopted the term universitas to define these corporate bodies. adoptat si termenul universitas pentru a defini aceste organisme corporative.For instance, at the De exemplu, lastudium generale of Paris, which, together with that of Bologna in Italy, became the earliest studium generale din Paris, cancelarul, magistrii si studentii s-au reunite themselves into a joint corporate union which they called " Universitas Cancellarii etintr-o uniune corporativa comuna pe care au numit-o Universitas Cancellarii etMagistrorum et Scolarium Parisiensum " (the Corporation of the Chancellor, Masters and Magistrorum et Scolarium Parisiensum; Yet, in practice, this full and lengthy name was abbreviated into the simplein practica, acest nume complet si lung a fost abreviat inphrase of " Universitas Parisiensis ." Similarly, at Bologna, the union of the law students was expresia mai simpla Universitas Parisiensis In mod similar, la Bologna, uniunea studentilor in drept a fost also called " Universitas scholarium iuristarum ".numita si Universitas scholarium iuristarum Thus, as can clearly be witnessed from Dar pana la sfarsitul secolului al XIV-ea si inceputul secolului al XV-lea,fifteenth centuries that the term "university" was used especially with regard to asa cum a aratat Cobban, termenul "universitate", nu a fost utilizat in mod special cu privire la academic corporations.corporatiile academice . Dar universitas a introdus o noua intelegere, care a venit sa constituie esenta conceptuala athe university in the modern sense; that is, while the term studium generale was essentially universitatii in sens modern; adica, in timp ce termenul studium generale indica mai mult indicative of a location of study as well as a general set of the seven liberal arts to be learned,un loc de studiu, the term universitas, on the other hand, emphasized the human element in the institutionaltermenul universitas, pe de alta parte, a accentuat factorul uman in structura institutionala a unui structure of studium generale and introduced the humanist idea that a university was not sostudium generale si a introdus idea umanista potrivit careia o universitate este mai degraba un organism corporatist de functionari, much a mere location of study as a corporate body of its officers, instructors , and students.instructori si studenti decat un loc de studiu.

Mai mult decat atat, intrucat termenul universitas a fost folosit de catre magistrii si students of a studium generale to denote their corporate union for the defence and protectionstudentii dintr-un studium generale pentru a desemna uniunea lor corporativa in scopul apararii si protectiei of their rights and privileges, it was also closely linked with the policies concerning thedrepturilor si privilegiilor, el s-a aflat, de asemenea, in stransa legatura cu politicile referitoare lagovernance of the institution itself.conducere institutia insasi. In other words, the policies of governance in medievalCu alte cuvinte, politicile de conducere in sstudia generalia acquired a new dimension through the legal and corporate significance oftudia generalia medievale au dobandit o noua dimensiune, prin sensul juridic si corporatist al termenului uuniversitas in the defence and protection of the rights and privileges granted by the politicalniversitas in apararea si protectia drepturilor si privilegiile acordate de autoritatea politica authority to masters and students.magistrilor si studentilor.In fact, the defence and protection of rights and privileges In fapt, apararea si protectia drepturilor si a privilegiilorwas fundamentally the possession and exercise of institutional autonomy ( libertas ). a reprezentat in mod fundamental posesia si exercitarea autonomiei institutionale (libertas).Hence, De acum inainte,the term universitas implicitly also signified the exercise of this autonomy as the full freedom termenul universitas semnifica implicit exercitarea acestui drept de autonomie ca libertate deplina of teaching and learning without any political, judicial or non-collegiate interference from thede predare si invatare, fara interferente politice, juridice sau ne-universitare dinoutside. exterior.Only the Church held the right and power to approve the granting of degrees and the Numai Biserica a avut dreptul si puterea de a aproba acordarea de grade sipromulgamation of the statutes drafted and adopted by the instutional bodies of a studium promulgarea statutelor elaborate si adoptate de catre organismele instutionale ale unui studium generale. This ecclesiastical authority was vested in the cathedral chancellor, who, on behalfgenerale. Aceasta autoritatea ecleziastica a fost investita in catedrala cancelarului, care, in numeleof the Church, was in fact the ex officio director of studies. Bisericii, a fost, din oficiu, director de studii. So, the question of governance inDeci, chestiunea conducerii in studia generalia (sau universitatilemedieval studia generalia or universities comprises the idea of institutional and collegiate medievale) includea si ideea autonomiei institutionale si universitareautonomy and is closely related to the control that the Church exercised over the conferment si este strans legata de faptul ca Biserica exercita control asupra confirmariiof degrees. gradelor.Both Bologna and Paris, which were accepted as the models for adoption and Atat Bologna cat si Paris, care au fost acceptate ca modele pentru adoptarea si emulation by other studia in Europe, were reluctant to defy ecclesiastical interference in emulatia altor studia in Europa, au fost reticente in a provoca interferente ecleziastice in their internal affairs.treburile lor interne.In this respect, Bologna and Paris emerged as the best examples of this In acest sens, Bologna si Paris, au aparut drept cele mai bune exemple pentru close relationship between institutional governance and autonomy. legatura stransa intre conducerea si autonomia institutiei.

Asa cum a aratat John Baldwin, exista un paralelism evident intre breslele mestesugarilor si universitatile magistrilor si studentilor. Acestea din urma au incercat sa se organizeze dupa modelul breslelor de mestesugari in vederea reglementarii conditiilor vitale pentruprofession. profesia lor.Chief among these was exclusive admission to membership, and the O astfel de conditie era admiterea limitata in comunitate, iaruniversities guarded this privilege with hypersensitivity. universitatile au aparat acest privilegiu.At Paris the stages of La Paris, etapele de academic advancement closely corresponded to the hierarchy of the guilds.avansare academica corespundeau strict ierarhiei breslelor.At the La nivelulbottom were the ordinary students, equivalent to the guild apprentices who were de jos se aflau simplii studentii, echivalentul ucenicilor in breasla, carelearning the elements of the trade and were under the full authority of the master invatasera elemente ale comertului si se gaseau complet sub autoritatea maestrilorcraftsmen. mestesugari. Next came the bachelors, who were advanced students and were allowed toUrmeaza bacalaureatii, care erau studenti avansati si li se permitea salecture and dispute under supervision tina lections si disputations sub supraveghere. .They corresponded to and derived theirEi corespundeau si isi derivaunames from the journeymen or bachelors, who worked for a daily wage and had not numele de la baccalaureus ("lucrator cu ziua"). In partea de sus a acestei profesii, era magister, un rang comun atatuniversities and guilds universitatilor cat si breslelor. Entrance to this stage was gained after elaborate Trecerea la acest stadiu era obtinuta dupa examinations, exercises in the techniques of teaching, and ceremonial investiture.examene minutioase, exercitii in tehnicile de predare, si investitura solemna.Admission fell exclusively under the jurisdiction of the other full members of the Admiterea cadea exclusiv sub jurisdictia deplina a altor membri ai university." He goes on to note that Bologna, as a guild of students, "membershipuniversitatii .

Termenul specific universitas era deci restrans la ghilda scolastica din stadium; universitas magistrorum et scholarium denota grupul de persoane consacrate studiilor, un conglomerat de profesori si studenti, o asociatie corporativa care apara interesele persoanelor dedicate stiintei. "Universitas, sau Universitatea, nu denumeste in Evul Mediu ansamblul facultatilor stabilite intr-un oras, ci ansamblul persoanelor, profesori si elevi, care iau parte la procesul de invatamant desfasurat in acel oras. Deci nu suntem intotdeauna indreptatiti ca din cuvantul universitas sa deducem existenta unei universitati organizate intr-un loc anume; e de ajuns sa fi existat nevoia de referire la ansamblul profesorilor si studentilor care se aflau in acelasi loc pentru ca expresia sa fie folosita in mod firesc"[16]. Abia catre sfarsitul secolului al XV-lea, cuvantul universitas avea sa capete semnificatia pe care o are in present, aceea de institutie.

1 1Although I intend to concentrate only onthe structure and status of universities.Statutul si structura universitatii

What constituted a university in theCe insemna o universitate in Middle Ages?Evul Mediu?Recognition as a guild ( universitas ), then studium , then studium Existenta unei universitati in Evul Mediu depindea de recunoasterea ei ca breasla (universitas), apoi, ca studium si studium generale .generale.Gordon Leff has noted that there were three sources of university

Being recognized as aRecunoasterea ca guildbreasla meant that it was a legal entity, the members of which could elect theirinsemna conferirea statutului de entitate juridica , prin care membrii sai puteau sa-si aleaga own representatives, set the standards and requirements for degrees, determinereprezentanti proprii, sa stabileasca standarde si conditii pentru grade, sa fixeze the fees paid to the masters by the students, times of lectures, various penaltiesonorariile platite magistrului de catre studenti programul prelegerilor, diverse sanctiuni and fines and such.si amenzi etc. De asemenea, de acum inainte, universitatea putea incerca sa obtina various privileges from royal and ecclesiastical authorities (in particular, thediverse privilegii din partea autoritatilor regale si ecleziastice (in special, papacy) in order to obtain and maintain relative independence, especially frompapi), cu scopul de a obtine si mentine o relativa independenta, mai ales fata de the townspeople or otheroraseni sau alte local authority.autoritatii locale . 17FORUM ON PUBLIC POLICY

Along with guild or corporation status, another distinguishing factor of Alaturi de statutul de breasla sau corporatie, un alt factor distinctiv al universitatii universities was the ius ubique docendi , the right or license to teach anywhere.a fost ius ubique docendi, licenta sau dreptul de a preda oriunde. What this meant, in theory, was that a person with a degree from Paris couldAcest lucru insemna, cel putin in teorie, ca o persoana cu un titlu obtinut la Paris ar fi pututteach at Oxford, for instance. preda la Oxford, de exemplu.Such a distinction, although initially tied to Un astfel de titlu era conferit initial de catre seful unei scoli cathedral; la Paris si Bologna, conferirea licentei ius ubique docendi constituia un "drept prescriptiv" ; mai tarziu, acest titlu a mai fost acordat de catre autoritatea civila sau autoritatea episcopala, ci numai de catre papa (incepand cu Grigore IX in 1233)not by the civil authority or Episcopal authority. . In realitate, insa, gradele were not necessarily honored from university to university, and one universitynu au fost neaparat recunoscute de la universitate la universitate, si o universitatedid not always recognize the right of a scholar to teach if his degree was nu recunostea intotdeauna dreptul unui magistru de a preda daca a obtinut gradul in alta parte.Nevertheless, the conferral of the ius ubique docendi was a Cu toate acestea, atribuirea de ius ubique docendi a reprezentat o significant part of a school being recognized as a university.parte importanta din ceea ce era recunoscut ca universitate .

In afara de faptul ca erau bresle sau corporatii, universitatile din Middle Ages were either primarily religious in foundation, or secular, the latterEvul Mediu au fost la origine sau religioase, sau laice, acestea din urmaof which was rare until the fourteenth and fifteenth centuries as political and fiind destul de rare pana in secolele al XIV-lea si al XV-lea, cand conditiile politice si religioase au inceput sa divida serios Europa - nefiind de acord ca studentii sa frecventeze universitati din alte state, regii au inceput sa infiinteze propriile lor universitati.

Primele universitati medievale

Primele universitati au aparut in Italia si Franta, mai exact in orasele Bologna si Paris, care aveau intaietate in Europa in ce priveste studiul dreptului si, respectiv, cel al artelor liberale si al teologiei.

Bologna a fost prima universitate infiintata. Originile dobandirii unui statut autonom de catre Bologna coboara in timp la imperial charter ( autentica habita ), which, as the Emperor of the Holy Roman Empire,Charta imperiala Autentica Habita, pe care, in calitate de imparat al Sfantului Imperiu Roman, Frederick Barbarossa I granted in 1158 for the protection of students from any civilFrederick Barbarossa a acordat-o, in 1158, pentru protejarea studentilor de orice interference in the Lombard region of Northern Italy. interferente civile in regiunea Lombarda din nordul Italiei.The charter recognized the universitates Charta recunostea acele universitatesformed separately by students of different nationalities and granted them rights to be immune formate separat de catre studentii de diferite nationalitati si le acorda dreptul de imunitate fatafrom the laws of the city. de dispozitiile legale ale orasului .Actually, in about 1244, all the student universitates, formed De fapt, in 1244, toate universitates ale studentilor, formate earlier at Bologna, was transformed into two major universitates which were namedmai inainte la Bologna, au fost transformate in doua mari universitates, care au fost numiteaccording to the geographical origins of the students. in functie de originea geografica a studentilor: Hence, the students, who came tostudenti, care veneauBologna from beyond the Alps and represented some sixteen transalpine nations, constituted la Bologna de dincolo de Alpi si reprezentau saisprezece natiuni transalpine, au constituit Universitas Ultramontanorum, while the native Italian students, who represented threeUniversitas ultramontanorum, in timp ce studentii italieni nativi, care reprezentau treinations, made up Universitas Citramontanorum. Each universitas was headed by a rector of natiuni, au format Universitas citramontanorum. Fiecare universitas era condusa de un rector, ales de catre studentii respectivei universitas si numit rector scolarium. Fiecare universitas avea propriile ei statute care reglementau chiriile, taxele scolare, salariile si conditiile de munca ale magistrilormasters' salaries and working conditions, fines, textbook prices, teaching hours, and other, amenzile, preturile manualelor, orele de predare, precum si alte probleme matters of academic and administrative nature.academice si de natura administrativa.Yet, the masters were excluded from these Magistrii nu faceau parte din acestestudent universitates because almost all of them were the citizens of the city of Bologna and universitates ale studentilor deoarece aproape tosi erau cetatenii ai orasului Bologna si were evidently subject to the city laws.se supuneau, prin urmare, legilor orasului; in plus, ei The masters were hired under covenant by the studefaceau juramant de supunere in fata rectorului si trebuiau sa se conformeze prescriptiilor promulgate de studenti relativ la maniera de a face lectiile, sub amenintarea unor amenzi. Totusi, magistrii s-au organizat intr-un sindicat profesional, care si-a luat unul din celelalte nume prin care erau desemnate corporatiile de lucratori din Italia, cel de collegium.

During the twelfth and thirteenth centuries student universitates at Bologna attained soPe parcursul secolelor al XII-lea si al XIII-lea, universitates ale studenilor din Bologna au dobandit o mare putere corporativa prin Bulla papala din 1189 si binecuvantarea papei Honorius III, iar III that the city authorities deliberately avoided any conflict with them and always tried toautoritatile orasului evitau deliberat orice conflict cu acestea si intotdeauna incercau sa follow a policy of reconciliation and tolerance; thus, the town heeded and respected theurmeze o politica de reconciliere si toleranta. In anumite cazuri, universitates ale studentilor au amenintat autoritatile orasului cu migratio , which meant a mass migration and secession of students to another town.migratio, care insemna plecarea in masa intr-un alt oras. Prin statutul din 1317, cele doua universitates au fost reunite intr-o singuraone universitas, which now had only one rector and used a common seal. universitas, cu un singur rector si un sigiliu comun.As the chief Ca principaladministrator of the new unified universitas of Bologna, the rector assumed a more efficient administrator al noii universitas unificate din Bologna, rectorul capata rol executiv.For this purpose, the statutes granted him full powers for civil jurisdiction In acest scop, statutele i-au acordat competente depline de jurisdictie civilaover the student population. asupra populatiei studentesti; iar This was followed in 1411 by a further introduction of criminalin 1411 s-a introdus competenta penalajurisdiction whereby the rector was empowered to seek the support and cooperation of city prin care era imputernicit sa solicite sprijinul si cooperarea magistratilor din orasmagistrates in prosecuting students' criminal offences. in judecarea infractiunilor studentilor.In the execution of his responsibilities In executarea sarcinilor saleas well as in decision-making procedures, he was assisted by a number of committees, each o, precum si in procedurile de adoptare a deciziilor, rectorul era asistat de o serie de comitete, fiecare dinwhich represented a nation, and on which sat one or two representatives for each nation. ele compus din unul sau doi reprezentanti pentru fiecare natiune.These representatives were called "counsellors" ( consiliarii ) and were elected by the national Acesti reprezentanti erau numiti consilieri (consiliarii) si erau alesi de catre natiuni. The drafting andAstfel, Bologna a aparut ca fiind cel mai izbitoar si fara precedent exemplu de universitate medieval university organized collegiately, administered collectively, and operated bymedievala organizata pe baze egale, administrata colectiv si condusa de catre students themselves under the aegis of their corporate and juridical Universitas .studentii insisi, printr-o universitas corporativa si juridica.

In schimb, universitatea din Paris era dominata de universitas a magistrilor. Studiumgenerale, situated on the Ile de la Cité and under licence from the Chancellor of Notre-Dame generale din Paris a luat fiinta in cursul secolului al XII-lea prin organizarea intr-ocorporation of a number of monastic schools which had traditionally offered episcopal, corporatie a unui numar de scoli monastice care in mod traditional furnizau instructie episcopala,canonical, civil and secular instruction with emphasis on theology, canon law, and the seven canonica, civila si seculara, cu accent pe teologie, drept canonic si cele sapteliberal arts. arte liberale. It received its constitutional charter in 1200 from King Philip-August, wherebyprin PPrin charta constitutionala, primita in 1200 de la regele Philip-August, the masters and students came under the jurisdiction of the Church.magistrii si studentii au intrat sub jurisdictia Bisericii.This was followed by the Aceasta a fost urmata debulls and first written statutes promulgated in 1208 and thereafter by Pope Innocent III who bulle si primele statute scrise - promulgate in 1208 si, ulterior, de Papa Inocentius III - caregranted instutional autonomy to the masters of law. acordau autonomie instutionala de drept magistrilor.In 1215 further statutes prepared by the In 1215 au intrat in vigoare statutele elaborate decardinal-legate Robert de Courçon went into effect. legatul papal Robert de Courçon .

Unlike Bologna, which had an ethnically varied blend of foreign students representSpre deosebire de Bologna, care a avut un amestec etnic variat de studentii straini, reprezentand sixteen transalpine nations, Paris recruited almost all of its foreign students from Englandsaisprezece natiuni transalpine, Parisul isi recruta aproape toti studentii straini din Anglia swith a meagre number from Germany.i un numar limitat din Germania.For instance, in 1237 the students at Paris originally De exemplu, in 1237 studentii de la Paris reprezentau initialcame from four nations ( nationes ), which were France, Normandy, Picardy, and England. patru nationses: franceza, normanda, picarda si engleza. The number of German students began to increase in the early decades of the fifteen

Fiecare natiune isi alegea propriul procurator care actiona in calitate de director al corporatiei the national student corporation.nationale de studenti. Totusi, asa cum s-a intamplat din 1244, procuratores au trebuit sa raspunda in fata unui rector comun care prezida peste nationes.On the other hand, contrary to the full corporate and Pe de alta parte, contrar puterilor corporative si academice complete pe care le aveau collegiate powers of the Bolognese student universitates , at Paris the ultimate authority touniversitates ale studentilor de la Bologna, la Paris, cu autoritatea ultima pentru aconfer degrees and grant licencia ubique docendi (also called ius ubique docendi ) was solely conferi grade si a acorda licentia ubique docendi (numita si ius ubique docendi era investit numai vested in the Chancellor of Notre-Dame, who, accountable to his episcopal superiors, did not cancelarul de la Notre-Dame, care, raspunzand in fata superiorilor lui episcopali, nuhave to consult, or seek the support of, the corporation of incumbent masters. trebuia sa consulte sau sa solicite sprijinul corporatiei de magistri.Inevitably, In mod inevitabil,there arose on occasion disagreements and frictions between the Chancellor and masters la un moment dat, au aparut dezacorduri si frictiuni intre cancelar si magistri.Yet, at Ste-Geneviève on the south bank of the Seine, across the Ile de la Cité, where the

Eforturile magistrilor in directia eliberarii de interferentele si opresiunile episcopului aucontinued to increase throughout the twelfth and thirteenth centuries. crescut pe parcursul secolelor al XII-lea si al XIII-lea.The result was Rezultatul a fostrelatively satisfactory, for, in 1292, through a papal bull promulgated by pope Nicholas IV, relativ satisfacator, intrucat, in 1292, printr-o bulla papala promulgate de catre Papa Nicolae IV, the ultimate power to grant licencia ubique docendi was transferred from the Chancellor ofputerea finala in acordarea licencia ubique docendi a fost transferata de la cancelarul catedralei Notre-Dame to the recteur of the university.Notre-Dame la rector-ul universitatii.Thus, from the end of the thirteenth century Astfel, de la sfarsitul celui de-al XIII-lea secol incoaceonwards, it was the recteur who emerged as the virtually supreme executive officer of theincoace, cel care aparea ca oficialul executiv suprem al universitatii era rector-ul.

From this concise account of the institutional structure and governance of Bologna andDin aceasta descriere concisa a structurii si conducerii institutionale de la Bologna siParis it becomes clear that the driving force in the rise of medieval universities came to a Paris, reiese clar ca forta motrice in aparitia universitatilor medievale a provenit, inlarge extent from the civic authorities of the cities where the universities were established. mare masura, de la autoritatile civice ale oraselor in care universitatile s-au stabilit.Although the leaders of civic administration may be considered to be men with a sense of Desi liderii administratiei civice pot fi considerati ca avand un simt alhumanism, devoted to art and learning, pragmatically they were more concerned about the umanismului si fiind devotati artei si invatamantului, din punct de vedere pragmatic ei erau preocupati mai mult de beneficiile economic and cultural benefits they would derive from the existence of a university in the economice si culturale pe care le-ar fi putut obtine in urma existentei unei universitati incity. oras.The Church and the State obviously played a central role in the evolution of universities Biserica si statul, evident, au jucat un rol central in evolutia universitatilor,but their role was more of regulation and supervision than of patronage and support. dar acest rolul a fost mai mult de reglementare si supraveghere decat de patronaj si sprijin.

Alte universitati medievale

Universitatea din Bologna, dominata de studenti, si cea din Paris, condusa de magistri, au constituit modelele urmate de universitatile infiintate ulterior in Europa; universitatea din Paris a fost prototipul majoritatii universitatilor din Europa nordica; universitatea din Bologna a reprezentat modelul urmat in general de universitatile din Europa sudica.

In prima jumatate a secolului al XIII-lea numai cateva centre erau considerate universitati: Bologna, Montpelier, Paris si Oxford; la sfarsitul aceluiasi secol, erau in jur de 15 universitati, in special in Franta si Italia. In secolul al XIV-lea institutia universitatii se extinde spre centrul si estul Europei; se infiinteaza universitati la Praga, Viena si Heidelberg. Catre sfarsitul secolului al XV-lea, in Europa existau peste saptezeci de universitati de marime si importanta diferite[24]. Invatatii care se intorceau din centrele universitare in tarile lor de origine introduceau un nivel mai ridicat de educatie si, caurmare, invatamantul si cercetarea in unele scoli urbane din centrul Europei au dobandit un nivel aproape universitar.

Propagarea universitatilor arata nu doar o raspandire cantitativa a invatamantului, ci si o schimbare in natura universitatilor. Faptul ca noile universitati erau adesea infiintate in locuri unde suportul financiar era prea putin adecvat facea ca aceste universitati sa devina tot mai mici si tot mai dependente de autoritatile locale. In final, unele universitati ajung sa nu fie decat scoli profesionale pentru cei care vizau o cariera in administratia civila sau ecleziastica, iar aceasta a avut efect asupra recrutarii studentilor. Pe de alta parte, catre sfarsitul Evului Mediu, universitatile mari tindeau sa devina din ce in ce mai aristocratice si mai plutocratice.[25]

Dintre toate aceste universitati, doua prezinta importanta speciala in ce priveste studiul filosofiei: Paris si Oxford. Parisul si-a castigat reputatia de centru de studiu al logicii si teologiei inca din secolul al XII-lea. Oxfordul s-a dezvoltat mai tarziu si mai lent, in secolul al XII-lea fiind o scoala nesemnificativa. Dar in jurul anilor 1250, universitatea din Oxford a devenit al doilea centru important de studiu al logicii, filosofiei si teologiei din Europa. Totusi, trebuie retinut ca, in cursul secolului al XIII-lea, Parisul si-a mentinut suprematia, cel mai clar indiciu fiind faptul ca magistrii care-si facusera un nume la Oxford isi completau de regula cariera academica mergand la Paris. Numai in anii 1320, pozitia intelectuala a Oxfordului incepe sa egaleze, daca nu sa eclipseze, pe cea a Parisului.

Facultatea de arte si facultatile superioare

O universitate din secolul al XIII-lea cuprindea, de regula, patru facultati: artele (liberale), dreptul, medicina si teologia. Aceasta structura nu este specifica primelor universitati, iar unele dintre ele au ramas incomplete de-a lungul intregii lor existente. Astfel, la universitatea din Bologna, pentru mai mult de un secol, s-a predat doar dreptul; iar cea din Salerno n-a fost decat o scoala medicala. In aproape jumatate din universitatile medievale teologia nu era inclusa pe lista studiilor. Universitatea din Salamanca nu a avut facultate de teologie pana la sfarsitul secolului al XIV-lea. Universitatile italiene, aproape fara exceptie, se limitau la studiul jurisprudentei si medicinii, motivul fiind evitarea unui conflict cu scolile episcopale si manastiresti care pregateau preoti.

Facultatea de arte reprezenta cel mai numeros grup, deoarece studentii trebuiau mai intai sa obtina un grad in arte ca o conditie obligatorie pentru medicina sau teologie. Surprinzator, gradul in arte nu era o preconditie si pentru dreptul civil sau canonic[26], iar in Evul Mediu tarziu acest grad se cerea numai studentilor in teologie, cu exceptia calugarilor, care aveau propriile lor centre de studii pregatitoare si nu li se cerea niciodata sa primeasca o instructie universitara formala in arte.

Studentii din facultatile de arte aveau intre 15 si 21 de ani. Deoarece nu exista nici un examen formal de intrare, in principiu, oricine putea sa inceapa o cariera studenteasca. In fapt, numarul posibilor studenti era radical restrictionat, pe de o parte, din cauza ca predarea se facea in limba latina, pe de alta parte, datorita faptului ca doar o mica fractiune din studenti puteau sa-si finanteze studiile pana la obtinerea unui titlu .

Magistrii si studentii din facultatea de arte reuneau aproape doua treimi din totalul membrilor universitatii in secolul al XIII-lea. Ei au dezvoltat o identitate corporatista puternica si au devenit cea mai puternica unitate constitutiva a studium-ului, actionand in numele intregii universitati[28].

Studentii facultatilor superioare erau de regula barbati maturi, care, in mod frecvent dobandisera deja o anumita pozitie. Numarul studentilor inmatriculati la facultatile superioare era oricum mult mai mic decat numarul studentilor din facultatile de Arte; in cursul secolelor al XIV-lea si al XV-lea, studentii facultatilor de drept reprezentau aproape 20% din totalul de studentii inmatriculati, cei de la teologie, 5%, iar studentii in medicina au ajuns chiar la un numar mai mic de membri, cu exceptia catorva universitati specializate in medicina[29].

Merita subliniat faptul ca numarul studentilor in drept era mult mai mare decat cel al studentilor in teologie[30]. Studiile juridice ofereau posibilitatea unei cariere ecleziastice sau civile. Studiul teologic era relativ putin solicitat, intrucat nu constituia un ajutor pentru o viitoare cariera; in plus, teologia se prezenta ca o stiinta cu caracter foarte abstract.

Studentii de la facultatile superioare erau oarecum privilegiati in raport cu colegii lor de la facultatile de arte. Cele mai multe colegii erau deschise numai pentru studentii sau magistrii din facultatile superioare. In aceste circumstante, cursul de arte tindea sa devina un simplu preambul, nu doar din motive teoretice, intrucat se putea merge la studii mai folositoare, ci si din motive practice, deoarece studiile superioare erau evident mai profitabile. Astfel, cei mai multi dascali ramaneau in facultatile de arte numai pentru putini ani - erau ceruti doi sau trei ani de predare fiecarei persoane care a absolvit ca magistru. Cei mai multi dintre ei erau destul de tineri si adesea, in timp ce predau, urmau si studii mai avansate. Totusi, nu trebuie sa ascunsa realitatea ca experienta educationala a unui student era adesea ghidata de principiul utilitatii, care dicta insusirea rapida a unui domeniu al invatarii pentru pregatirea unei cariere, obtinerea unui statut social, deschiderea drumurilor catre bogatie si faima, avansarea in Biserica si stat .

Curriculum-ul universitar

Inca din secolul al XII-lea scolile tindeau sa se specializeze in anumite studii: scolile din Paris si centrul Frantei se specializeaza in logica si teologie, cea din Bologna in drept civil si canonic, iar cele din Salerno si Montpellier in medicina. Curricula nu erau inca strict determinate, ci continuau sa se schimbe in ton cu descoperirea noului material si schimbarea intereselor magistrilor. Mai mult, odata cu aparitia universitatilor, cunoasterea este organizata in facultati separate si legate intre ele conform diviziunilor stiintei.

Facultatea de baza era cea de arte; ea avea rol propedeutic; sarcina sa fundamentala fiind de a oferi tinerilor studenti instrumentele stiintifice necesare pentru studiile superioare. Pana la mijlocul secolului al XIII-lea invatamantul din facultatea de arte a fost focalizat pe artele liberale grupate in trivium si quadrivium, formula neschimbata din timpul lui Boethius.

Artes liberales (sau disciplinae liberales artes saeculares saeculares litterae artes magnae) reprezinta un sistem de educatie generala format in antichitate si caracteristic Evului Mediu, care include, pe de o parte, gramatica, retorica, si dialectica (trivium), pe de alta parte, geometria, aritmetica, muzica si astronomia (quadrivium), avand drept scop dezvoltatea capacitatilor intelectuale .

Etimologia latina a termenului este derivata din cuvantul liber ; Cicero definea artes liberales drept acele arte care constituie deprinderi necesare omului liber, in contrast cu artes serviles . Aceasta opozitie vine din cultura greaca unde diviziunea intre liberales si serviles este bazata pe faptul ca artele liberale sunt arte ale mintii care nu presupun efort fizic si, de aceea, sunt libere de munca mainilor. Caci, in antichitate, oamenii liberi nu munceau pentru a-si asigura subzitenta sau, cel putin, nu munceau cu mainile. Ceea ce ei foloseau inainte de toate erau cuvintele - in drept, in politica, in polemici, in argumente despre orice. Rezulta de aici ca educatia lor prin arte liberale era fara nici un alt folos in afara de a tine cuvantari si de a scrie carti. Astfel, educatia greaca si cea romana au fost fundamental retorice. Din aceasta veche traditie greco-romana provine prejudecata despre artele intelectuale si verbale ca opuse tuturor artelor care implica folosirea mainilor. Este o traditie pe care a urmat-o si Biserica; clericii nu lucreaza cu mainile, preocuparile lor fiind intelegerea a ceea ce a fost scris si predicarea mesajului. Nu este surprinzator ca Biserica a adoptat cele sapte arte liberale drept propria forma de initiere pentru slujitorii sai.

Artele liberale presupuneau folosirea autorilor clasici, si astfel aparea problema locului cunoasterii pagane in educatia crestina. Punctul de vedere al parintilor Bisericii in aceasta chestiune era variat. Pe de o parte, Tertullian respinsese cunoasterea pagana, in timp ce Origen, Clement din Alexandria si Sf. Vasile cel Mare vedeau invatatura pagana ca o pregatire pentru crestinism - praeparatio evangelica. Prins la mijloc era Ieronim, care si-a consacrat intreaga viata rezolvarii conflictului intern dintre studiul Scripturilor si pasiunea pentru clasici[35].

Pozitia Bisericii a fost expusa cu autoritate de Augustin: orice adevar este adevarul lui Dumnezeu, ceea ce legitima preluarea a ceea ce era mai bun in cultura pagana pentru slujirea lui Hristos; Augustin nu a ezitat sa adopte artele liberale greco-romane in educatia crestina, desi numai in masura ceruta pentru a citi si intelege Scripturile[36].

Urmand lui Augustin, Boethius si Cassiodorus au organizat cele sapte arte liberale in trivium (gramatica, dialectica si retorica) si quadrivium (aritmetica, geometrie, muzica si astronomie). Cassiodorus a facut din studiul artelor liberale o introducere lascience of theology. stiinta teologiei .This position became widespread in the Middle Ages. El a impartit stiintain general into the liberal arts, called the secular sciences ( litterae saeculares ), and the, in general, in arte liberale (denumite si stiinte laice - litterae saeculares sitheological or divine sciences ( litterae divinae ). stiinte teologice (sau divine - litterae divinae).In the liberal arts he distinguished the In cadrul artelor liberale, a distins intre artes mutually complementary artes (arts), and in the arts he listed grammar, rhetoric, andreciproc complementare, care includeau gramatica, retorica sidialectic, and the disciplinae (sciences), and among the sciences he listed arithmetic, music, dialectica, si disciplinae (stiinte), enumerand aritmetica, muzica,geometry, and astronomy. geometria si astronomia.Art ( ars ) is an ability to produce contingent things that could be Ars este capacitatea de a produce lucruri contingente care ar putea fiotherwise ( artem esse habitudinem operatricem contingentium, quae se aliter habere si altfel; prin urmare, obiectul si regulile artei sunt variabile si depind de cel care le practica. Science is concerned with things Disciplina se ocupa cu lucrurithat could not be otherwise ( disciplina vero est quae de his agit, quae aliter evenire non care nu pot fi si altfel; de aceea, obiectul si regulile stiintei sunt neschimbate, iar cel care practica stiinta nu poate schimba nimic in ce priveste obiectul si regulile acesteia.In science the intellect In stiinta, intelectultakes a theoretical attitude (a purely cognitive attitude), as opposed to the active attitude in are o atitudine teoretica, pur cognitiva, opusa atitudinii active dinarts . arte.The distinction between artes and disciplinae in the liberal arts, rooted in the division Distinctia intre artes si disciplinae in cadrul artelor liberale, cu radacini in diviziuneabetween the Greek τεχναι [technai] and επιστημαι [epistemai] marked the foundationjs of the greaca dintre technai si epistêmai, a marcat fundamentele diviziunii in trivium si quadrivium, in care trivium reprezenta pregatirea necesara pentru the quadrivium. quadrivium.The arts were divided into three humanistic arts called the trivium, the artes Artele au fost impartite in cele trei arte umaniste care alcatuiau trivium: artesliberales triviales ( artes rationales, sermocinales ), and the four natural arts called the liberales triviales (artes rationales, sermocinales), si cele patru arte naturale care alcatuiau quadrivium: artes liberales quadriviales (artes reales)[38].

Aceasta pozitie, exprimata in Institutiones divinarum etsaecularium litterarum observed that the aim of cognition should be the divine wisdom saecularium litterarum, a devenit foarte raspandita in Evul Mediu si a fost in mod repetat reafirmata de generatiile care au urmat[39]. Masurile educationale luate de Carol cel Mare trebuiau sa duca la un invatamant care sa ofere toata cunoasterea necesara pentru a citi si interpreta Sfanta Scriptura si pentru a corecta toate cartile necesare instructiei religioase . O astfel de cunoastere trebuia dobandita prin cele sapte arte liberale, cu ajutorul manualelor din antichitate si din Evul Mediu timpuriu.

Totusi, aceasta schema nu a fost aplicata nicaieri cu strictete; curriculum-ul nu a fost urmat de nimeni in totalitate si tocmai aceasta lipsa de rigiditate a facut posibila evolutia.

This division set the schoolIn universitatile medievale, studiile din facultatea de arte (facultas artiumfaculty of arts) in which the liberal arts were taught was an introductory preparation for), in care erau predate artele liberale, au reprezentat o pregatire introductiva pentrufurther studies in the faculties of theology, law, and medicine. studiile superioare din facultatile de teologie, drept si medicina . In teorie, trivium trebuia intreprins in scolile de gramatica, unde studentul obtinea cunoasterea necesara in latina, iar quadrivium in universitate, dar in practica, standardul educatiei de scoala era astfel incat trivium ocupa o parte semnificativa din gradul de bacalaureat. Pana cand curriculum-ul universitar s-a deplasat spre logica, urmand aparitia corpus-ului aristotelic in Occident, artele liberale erau considerate indispensabile pentru dezvoltarea caracterului si atingerea adevarului[42]. Pentru cei mai multi invatati medievali era simplu ca "paganii ii dominau". Cobban sustine ca in esenta, dupa o lunga perioada de declin in invatamant, nu exista nici o organizare alternativa a studiilor care sa poata oferi o pregatire educationala coerenta pentru studiul teologiei .

Practica artelor liberale se leaga cu o anumita forma de educatie. Thoma de Aquino, de exemplu, distingea intre trei forme diferite de "educatie", potrivit cu modurile in care mintea poate fi condusa spre adevar, iar caracterul spre bunatate sau virtute.

In Comentariul sau la Sentintele lui Petrus Lombardus, gasim termenul educatio, definit ca "inaintarea copilului catre starea de excelenta specific umana, adica, starea de virtute"[44]. O asemenea educatie este ne-academica si consta doar in exemplul oferit copilului prin actiuni ale parintilor si prin influenta mediului cultural asupra dezvoltarii sale si asupra deprinderilor mintii, vointei, pasiunilor si corpului. Mai intensa in primii ani de viata ai copilului, ea "nu se sfarseste niciodata", in masura in care poate exista intotdeauna o dezvoltare a deprinderilor, prin actiuni voluntare, in directia adevaratul bine. Vorbind despre acest tip de educatie, Thoma folosea pentru "a preda" verbul assuescere mai degraba decat verbul docere, vrand sa arate ca cel mai bun lucru pe care cineva il poate face este sa "deprinda" pe tineri sa actioneze virtuos astfel incat ei sa dezvolte deprinderi bune prin exercitiul actiunii lor libere .

Celelalte doua forme de "educatie" sau invatare privesc dobandirea de catre om a intelegerii lumii oamenilor si a creatiei materiale. Prima forma este aceea la care Thoma se refera ca inventio, adica "invatare de unul singur" sau "invatare" fara "predare" - este cazul celui care, capatand un instrument muzical, invata singur sa cante. Acest proces de invatare implica o minte activa care intalneste direct realitatile naturii si omului prin propria initiativa si inclinatie .

O asemenea invatare, care este un exemplu de auto-descoperire, este restransa, din cauza limitelor si a temporalitatii intelectului uman, la cunoasterea lucrurilor obsevabile foarte clar sau rapid sau constituie domeniul geniului.

Forma de educatie cu care sunt legate artele liberale apare desemnata in scrierile lui Thoma prin cuvantul disciplina, adica "invatarea prin predare". Un astfel de proces implica in mod necesar un profesor sau, mai exact, "cuvintele profesorului, ca intermediar intre lucrurile naturale ori artefactele naturale si mintea tanarului"; aceasta forma de invatare, desi inteleasa ca eminamente necesara, este privita drept o forma mai putin perfecta de cunoastere . Disciplina este procesul prin care un profesor preda unui student o "stiinta" precum matematica, fizica sau logica. Aceasta "stiinta" sau scientia este abilitatea intelectuala - trecuta de la profesor, care o are deja, la student, care nu o are deloc - de a "deduce concluzii din principii"; este abilitatea de a lega orice fenomen relevant de cauzele proxime si ultime.

Educatia ca disciplina presupune o anumita ordine in predare: mai intai trivium, "in acord cu Aristotel, care socotea ca metoda stiintei trebuie cercetata inaintea stiintelor, si cu Averroes, care sustinea ca logica, intrucat trateaza despre metoda tuturor stiintelor, trebuie sa fie invatata inaintea oricarei stiinte"; apoi quadrivium, caci "matematica trebuie sa urmeze logicii", intrucat "Aristotel spune ca matematica poate fi invatata de copii, dar nu si fizica, deoarece aceasta din urma presupune experienta". Astfel, prin trivium si quadrivium, "mintea este pregatita pentru disciplinele filosofice"[48].

Universitatea s-a extinde pe continentul european medieval, deschizandu-si portile pentru studenti si magistri indiferent de tara, folosind latina ca instrument de comunicare stiintifica si spirituala, oferind cunostinte provenite de la autori apartinand tuturor culturilor si civilizatiilor si acordand absolventilor, prin titlurile care reflectau cunostintele dobandite, dreptul de a preda in orice parte a Europei (licentia ubique terrarum sau licentia ubique docendi).

In ciuda unui anumit grad de manipulare ecleziastica si politica si pressure for institutional control and guidance, self-government and corporate autonomyde controlul institutional, auto-conducerea si autonomia corporativawere the principles which each university struggled hard to preserve and safeguard. au fost principiile pe care fiecare universitate le-a pastrat si le-a aparat in Evul Mediu. In special, de la Renastere,the universities in Europe have been subjected to a series of institutional reforms, and there universitatile din Europa au fost supuse unei serii de reforme institutionale si au aparut noi modele si concepte de universitate.In our time, for economic,

Metodele de predare

Noul student venea la universitate pentru a-si schimba atitudinile, pentru a deveni o persoana potrivita sa intre in comunitatea invatamantului[49]. Asemenea ucenicului, studentul trebuia sa accepte autoritatea magistrilor; el nu spera sa devina capabil sa ii judece si nici macar sa inteleaga de ce il invatau ceea ce ei stiau dinainte ca el sa acepte normele comunitatii. La fel ca in comunitatile mestesugarilor, cea a magistrilor era singura in masura sa judece daca examenele erau bine trecute si daca studentul era pregatit sa obtina licenta.

Odata intrat in universitate, studentul participa la lectiones si disputationes - acestea erau principalele forme ale predarii in universitatea medievala[50].

Lectio

Cand Robert de Cour on prescria in statut (1215) ce texte se puteau "citi" (legere) in Facultatea de arte din Paris, el se referea la un proces - "citirea" (lectio) - foarte diferit de asimilarea privata si oarecum pasiva a cititorului modern.

In traditia scolii antice, incepand cu Varro, lectio era prima faza din exegeza textului literar, pregatitoare in raport cu cele care urmau: emendatio (critica textului); enarratio (comentariul literal si literar, o "explicare de text"); iudicium (judecata de valoare). Lectio consta in citirea expresiva cu voce tare a unui text ce nu avea punctuatia cu care suntem obisnuiti noi astazi; era un exercitiu mult mai complex decat citirea noastra, caci se cerea sa fie delimitate cuvintele, fragmentele de enunt, perioadele, prin pauze si inflexiuni ale vocii[51]. Aspectul auditiv era deci fundamental in scoala antica pentru insusirea culturii . De obicei, magistrul era primul care citea textul, explicandu-l; facea deci o praelectio, in care introducea semne speciale, lega si separa cuvinte, nota accentul, cantitatea, pauzele; apoi, unul dupa altul, citeau si discipolii .

In Evul Mediu, lectio recapata intregul camp al comentariului, de la simpla adnotare verbala, ca glosa intre randurile sau pe marginile manuscrisului, pana la comentariul continuu, ca expositio. Dintre elementele pe care le presupune instructia stiintifica si filosofica medievala - lectio, doctrina si meditatio[54] - lectio desemna dobandirea cunoasterii prin studiul textelor . A preda era similar cu a citi. Magistrul "citea" un text discipolilor; cursul sau era o lectio, iar el se numea lector - lego librum illi. Lectio insemna insa si "a urma cursurile"; discipolul audiaza cursurile magistrului si le citeste - lego librum ab illo. In fine, exista si lectio privata, personala - lego librum .

Ciclul de lectiones se deschidea cu o scurta introductio care continea: titlul cartii ce urma sa fie "citita", motivul compunerii ei, continutul, intentiile autorului, foloasele pentru cititor, plasarea in sistemul stiintei. Fiecare din lectiones incepea cam pe la ora 6 dimineata, dura in medie trei ore, pentru a fi reluata la ora 15, pentru inca trei ore.

In general, o lectio era structurata astfel:

a) citirea cu voce tare a unei sectiuni din textul scris[57] si explicarea literala a cuvintelor si expresiilor (littera); (in versiunile scrise aceasta parte este adesea omisa sau doar sugerata prin citarea inceputului sectiunii textului - lemma);

b) urma o descriere a structurii textului, in care acesta era divizat, prin dihotomii, in parti tot mai mici, pana se ajungea la propozitii individuale (divisio textus); in aceasta parte textul discutat este pus in legatura cu partile precedente din littera, astfel incat studentul sa aiba ordinea ideilor in minte;

c) analiza semnificatiei fiecarei parti (sensus): textul este parafrazat, oferindu-se o interpretare precisa, uneori rezumata in reguli; adesea, o serie de enunturi, introduse prin notandum sau nota, ofereau un supliment de informatie nesesara pentru intelegerea textului (notabilia);

d) partea finala era reprezentata de degajarea intentiei textului (sententia), catre care tintea intreaga lectio[58]; in aceasta faza, fiecare explicatie era urmata de o collatio, adica un fel de "munca in grup" constand intr-un schimb de idei intre studenti supervizat de magistru, ori de cate ori se intalneau dezacorduri intre argumentele examinate sau vreo contradictie aparenta in textul biblic si in comentariul unei autoritati ecleziastice; se dezbateau argumentele aduse de cele doua parti si se ajungea la o solutie; discutiile aveau loc in forma disputatio si erau introduse prin expresiile dubium sau dubitandum est.

In ansamblu, procedeul ramanea analitic, textul - descompus, divizat si subdivizat - fiind inteles in succesiunea elementelor sale mai degraba decat in ansamblul sau.

Textele pastrate despre lectiones sunt de doua feluri: reportatio (transcrierea pe viu a activitatii de catre un student, fara pretentii de caracter oficial; traditia manuscrisa o numeste lectura) si ordinatio (lucrarea finisata sau redactata de insusi magistrul; traditia munuscrisa o recunoaste ca expositio).

Statutul de la 1215 reglementa si felurile in care se "citesc" textele de catre magistri: unele trebuiau citite cu explicatii foarte scurte de natura textuala (cursorie), iar altele, cu foarte multe informatii si lamuriri (ordinarie) . Lectio cursoria avea ca rezultat glosele scurte si a dominat predarea pana in secolul al XII-lea; insemnarile de acest fel nu fac referiri la probleme ridicate de text si nu sunt de mare interes pentru istorici. Mult mai interesante sunt glosele care au rezultat in urma unei lectio ordinaria, transformate ulterior in comentarii foarte intinse - expositiones sau commenta. O astfel de "citire" era aplicata de magistrii in teologie Bibliei, ei formalizand tehnicile exegetice dezvoltate in primele secole crestine pentru studiul textelor clasice. Metoda consta in divizarea textului in parti tot mai mici, dupa care magistrul facea expunerea, incepand cu o explicatie literala si trecand apoi la o discutie mai larga, iar daca gasea necesar, si la o exegeza alegorica.

Lectio si quaestiones

In cazul altor texte teologice, cum erau Sentintele lui Petrus Lombardus, lectio ordinaria se desfasura conform unei alte metode: dupa divizarea fiecarei sectiuni a textului si expunerea lui, urmau o serie de quaestiones asupra problemelor ridicate de acea sectiune. Cu timpul, devine o obisnuinta sa se omita atat diviziunea introductiva, cat si expunerea literala a textului. "Citirea" Sentintelor se va reduce la compunerea unor quaestiones in legatura cu problemele ridicate de fiecare parte a textului. In secolul al XIV-lea, devin mai libere chiar si legaturile dintre quaestiones, pe de o parte, si subiectele Sentintelor si ordinea lor, pe de alta parte; "citind" o anumita carte a Sentintelor, magistrul pune in legatura toate acele quaestiones ridicate cu domeniul general al teologiei si discuta anumite probleme teologice particulare recent aparute.

Pe la mijlocul secolului al XIII-lea, si magistrii in arte foloseau quaestiones in lectio ordinaria. Ei prezentau in mod detaliat textul, sectiune cu sectiune, si compuneau seria de quaestiones asupra problemelor ridicate. Aceste quaestiones erau simple ca forma; contra solutiei preconizate se avansau putine argumente, iar contra-argumetele constau adesea intr-un simplu apel la textul in discutie.

Mai trebuie aratat faptul ca in universitatile medievale metoda de "citire" era adaptata tipului de text studiat. Astfel, Biblia era citita intr-un mod care facea necesara legarea oricarei discutii de textul insusi. Lucrarile lui Aristotel si ale celorlalte autoritati filosofice erau citite intr-un mod care sa permita ridicarea unor probleme in termeni generali, dar si trimiterea la textul de autoritate, ca cel care putea oferi cele mai rationale explicatii la problemele discutate. Sentintele lui Lombardus, intrucat expuneau conceptia Bisericii in domeniile de dezbatere teologica, erau citite intr-un mod care permitea studentilor sa se concentreze numai asupra problemelor teologice.

Quaestio ca metoda

Quaestio este, dupa M.-D. Chenu, "actul tipic . al teologiei scolasticilor"; ea a aparut in lectio, la nivelul textului, spontan, in fata unor dificultati literale sau doctrinare. Sfintii Parintii dezvoltasera deja, in afara comentariilor biblice, si o literatura de quaestiones et responsiones, in care se tratau probleme particulare ce depaseau exegeza[60].

Dar quaestio ajunge sa fie practicata metodic, tehnic, artificial numai in secolul al XII-lea, cand lector-ul nu o mai formuleaza doar in fata unei expresii vagi ce trebuia precizata, a doua interpretari divergente sau a doua autoritati contrare in solutia la aceeasi problema; quaestio se aplica acum metodic chiar si acolo unde in principiu nu se intalnesc dificultati. Are loc punerea in quaestio nu atat pentru a se elimina indoiala privind adevarul asupra unor puncte, cat pentru a se obtine mai multa intelegere. Se pun intrebari precum: Exista Dumnezeu? Exista o stiinta referitoare la Dumnezeu? etc., pastrandu-se din quaestio initiala numai forma.

O quaestio poate fi usor recunoscuta dupa cuvintele Utrum . an; formal, ea se prezinta sub forma unei contradictii. Initial, in quaestio nu se folosea decat aparatul logic specific artelor care alcatuiau trivium. Isagoge a lui Porphyrios, comentariile lui Boethius, Categoriile si Despre interpretare ale lui Aristotel asigurau in general instrumentele de lucru pentru noua metoda. Importante sub aspect metodologic erau si o serie de lucrari ale autorilor medievali: lucrarile de logica ale lui Abelard, comentariile lui Gilbertus Porretanus si Clarembaut din Arras, Quaestiones de divina pagina ale lui Robert din Melun, Quaestiones ale lui Odon din Soissons etc. Dintre acestea, decisiva in ce priveste instituirea lui quaestio ca metoda a fost Sic et non a lui Abelard, dar in ce priveste amploarea, in centrul acestei literaturi stau Quaestiones ale lui Robert din Melun.

Punerea in scena a noii metode era atribuita de Ioannes din Salisbury magistrului sau, Alberic[61]; dar, dupa Chenu, cel care a ridicat quaestio la rangul de metoda generala, depasind limitele problematicii relevate in textele patristice, este magistrul scolii din Chartres, Gilbertus Porretanus . Acesta din urma a ajuns la o forma mai rafinata de quaestio, asa-numita quaestio formata, distincta de quaestio informis, ca simpla problema sau indoiala.

Momentele unei quaestio formata sunt:

a) quaestio (care din partile contradictorii este cea adevarata?);

b) dubitatio (dintre argumentele contradictorii care este cel decisiv?);

c) solutio (aplicarea distinctiilor in vederea eliminarii ambiguitatii);

d) confirmatio (contributia argumentelor care stabilesc definitiv adevarul uneia dintre partile contradictorii).[63]

Din punct de vedere didactic, quaestio, spre deosebire de lectio care presupunea un discipol receptiv doar, tindea sa-i stimuleze acestuia activitatea intelectuala. Acesta este un moment major in istoria invatamantului european. Magistrul nu mai este doar un exeget, ci un magistru care "determina" chestiunile cautand, dincolo de "jocul" autoritatilor, "ratiunile" care descopera mintii radacina lucrurilor; iar discipolul cerceteaza impreuna cu el. Magistrul, compunand quaestiones, incepe sa aiba autoritate personala. De altfel, el isi formeaza o scoala in care practica noua metoda; remarcabile sunt, in acest sens, scolile lui Anselm din Laon si Gulielmus din Champeaux, a lui Abelard si Robert din Melun, scoala de la Chartres (Gilbertus Porretanus, Theodericus din Chartes, Clarembaud din Arras, Simon din Tournai, Allanus din Lille) etc.

Quaestio este deci o metoda de invatamant legata inca de text, dar numai ca sursa, mai exact de acel pasaj in jurul caruia exista opinii divergente; magistrul aplica dialectica in evalauarea opiniilor si "transeaza" chestiunea, afirmandu-se astfel ca autoritate. Quaestio avea sa faca o lunga cariera in universitatile din secolele al XIII-lea si al XIV-lea[64].

Quaestio disputata

Quaestio disputata constituia un act de invatamant regulat al magistrului. Fara indoiala, magistrul era ceea ce am putea numi autorul chestiunii disputate: el alegea problema de disputat; distribuia responsabilitatile intre participantii principali; prezida discutia; intervenea, ordonand sau aducand, eventual, argumente; da determinatio; respingea obiectiile ridicate contra tezei sale; revedea materialul discutiilor inainte de a prezenta o editio.

In afara magistrului, participau activ inca doua personaje ale caror roluri si sarcini erau distribuite de magistru: opponens (oponent) si respondens (respondent), care constituiau impreuna "o echipa dialectica avand drept scop punerea in practica a metodei lui sic et non"[65].

Opponens trebuia sa furnizeze argumente opuse tezei si care sa evidentieze caracterul ei problematic.

Respondens avea sarcina sa propuna o solutie preliminara, nu atat pentru a apara pozitia magistrului cat pentru a evidentia slabiciunea argumentelor avansate de opponens.

De fapt, nici unul din cele doua personaje nu "evolua" pentru magistru, ci sub magistru, acesta putand sa considere indreptatite argumentele aduse de opponens si sa respinga replicile date de respondens.

In rolurile de opponens si respondens magistrul numea, pentru disputele private tinute in propria scoala, doi dintre bacalaureatii sai; pentru disputele ordinare, dat fiind caracterul lor oficial si public, apela si la bacalaureati atasati altor magistri.

Pentru bacalaureati, participarea la o quaestio disputatio era, deopotriva, un privilegiu si o datorie, obligatiile de a aduce argumente si de a da raspunsuri fiind prescrise in statutele universitatilor.

Cum se desfasura o quaestio disputata?

Inainte sa aiba loc disputa propriu-zisa, magistrul alegea tema , fixa ziua sustinerii si distribuia rolurile de opponens si respondens; in cazul disputelor ordinare, magistrul il anunta pe decan si prin acesta era instiintata intreaga comunitate universitara; de asemenea, accepta si bacalaureati ai altor magistri pentru rolurile de opponens si respondens.

Quaestio disputata cuprindea doua momente distincte: o sedinta de discutie, denumita disputatio, in timpul careia se propunea tema si se avansau argumente pro si contra de catre opponens si respondens, fara a exclude insa interventia altor participanti, in principal a magistrului; si o sedinta, denumita determinatio, in care magistrul isi expune solutia sa doctrinara si raspunde argumentelor pe care eventual le ordoneaza conform scopului sau.

Uneori, discutia se desfasura dupa o formula alternativa intre doua solutii si cu o structura relativ simpla:

1) Punerea problemei si formularea primelor argumente pro si contra

Quaestio est utrum

Quaestio non videtur

2) Respondens are prima interventie prin care ofera o solutie (positio) de principiu si raspunde primelor obiectii argumente.

3) Opponens ridica obiectii contra solutiei avansate si pentru a releva slabiciunea raspunsurilor date de respondens.

4) Respondens respinge obiectiile ridicate.

5) Opponens revine cu noi obiectii pentru a adanci cercetarea.

6) Respondens respinge ultimele obiectii, punand totodata capat discutiei.

Alteori, discutia este mult mai agitata, presupunand mai multe serii de obiectii si respingeri imediate, interventia magistrului si a altor participanti, redefinirea solutiei de principiu, definitii si foarte multe intreruperi la care recurge opponens.

Pe masura ce obiectiile erau prezentate si respinse, un secretar nota argumentele si raspunsurile participantilor, dispunandu-le bipartit (pro si contra) si reluand, intr-un fel, stilul adoptat de Abelard in Sic et non.

In sedinta denumita determinatio, magistrul trebuia sa dea solutia sa la problema discutata, imediat dupa disputatio sau intr-una din zilele urmatoare, cel mai probabil, a doua zi. Determinatio cuprindea un rezumat al argumentelor din sedinta de disputatio, solutia proprie si respingerea obiectiilor la teza sa.

In rezumatul intocmit pe baza notelor luate de catre unul din asistentii sai, atat argumentul cat si raspunsul initial dat de respondens erau prelucrate pentru a li se da o forma mai sistematica; schimbul de opinii dintre opponens si respondens este prezentat sintetic, dar riguros pentru a pune in valoare raspunsul magistrului. Uneori, magistrul introducea si argumente care nu fusesera avansate in sedinta de disputatio.

Partea consacrata solutiei cuprindea cateva distinctii semantice, o trecere in revista a principalelor opinii asupra problemei si solutia propriu-zisa care exprima pozitia magistrului. In a treia parte, raspundea obiectiilor rand pe rand sau da un raspuns de principiu tuturor obiectiilor, dupa cum putea lasa fara raspuns unele dintre ele sau, invers, raspundea unor obiectii nesemnalate in rezumat.

Dupa sustinerea disputei, magistrului nu-i mai ramanea decat s-o pregateasca in vederea publicarii; altfel spus, sa treaca la redactarea ei sau la elaborarea unei editio. Pentru aceasta el avea la dispozitie cele doua reportationes: o reportatio despre prima sedinta intocmita de asistentul sau si pe baza careia isi pregatea determinatio magistralis; si o reportatio despre a doua sedinta; de asemenea, erau utilizate note personale. Fata de reportationes, editio reprezinta forma elaborata a unui text in care se regasesc doar fragmente din disputa propriu-zisa.

Disputatio era prezenta intr-un fel din timpul Patristicii in forma ars disputandi, dar se afirma ca modalitate de interactiune didactica in cursul secolului al XII-lea, datorita si influentei dialecticienilor de scoala peripatetica precum Abelard si Gilbertus Porretanus si mai cu seama pe masura ce devine posibil sa se intre in contact cu unele texte de logica aristotelice necunoscute inca (de importanta capitala a fost cartea VIII din Topica, in care se vorbeste despre arta disputei); ea constituie produsul cel mai matur si mai vital al didacticii din universitatea medievala.

Disputele din secolul al XII-lea erau strans legate de lectiones si direct gestionate de magistru . In secolul al XIII-lea disputele erau mult mai bine articulate, incepand sa faca parte din modalitatea de interactiune didactica la nivel universitar si asumand un comportament mai precis.

Quaestio quodlibetalis

In interiorul genului quaestiones disputatae s-a dezvoltat un tip particular de quaestio in legatura cu un subiect oarecare (de quolibet) - aceasta disputa era numita disputatio generalis, iar raportul scris, quolibet sau quaestio quodlibetalis . Asemenea dispute speciale erau organizate mai ales de catre magistrii facultatii de teologie, de doua ori pe an, in postul Pastelui si in cel al Craciunului; erau deschise unui public mult mai larg si aveau ca subiect orice (de quolibet) propunea oricare (a quolibet) dintre membrii audientei.

De obicei, cel care propunea subiectul oferea si o pozitie pe care o sustinea cu argumente. Respondens - un bacalaureat, dar nu in mod necesar si discipol al magistrului - contraataca argumentele. Intr-o singura sesiune, diferiti participanti puteau ridica mai multe teze, toate fiind dezbatute in acest fel. In a doua sesiune, ca intr-o disputa ordinara, magistrul oferea o determinatio, rezumand argumentele date de ambele parti si propunand solutia sa.

Intr-o quaestio quodlibetalis, magistrul nu avea initiativa in alegerea subiectului si se expunea unui mare risc, caci audienta putea sa nu fie interesata atat de parerea sa cat sa-l puna in dificultate sau sa ii joace o farsa de prost gust. Intrucat nici un magistru nu era obligat sa organizeze quodlibetales, multi dintre ei se sustrageau unui asemenea test, parasind orasul pentru perioada respectiva. De altfel, in secolul al XV-lea, quaestio de quolibet degenerase deja intr-o discutie dominata de tot felul de subtilitati. Totusi, destui magistri au acceptat sa se supuna unui astfel de test public, ei considerand asemenea dispute ca o parte necesara in instruirea studentilor in teologie[69].

Quaestio disputata in facultatile de arte

Din statutele universitare putem afla ca in facultatile existau dispute si ca frecventa si participarea din partea studentilor erau cerute inaintea primirii unui grad[70]. Insa, despre proceduri nu aflam decat ca unele dispute erau in legatura cu lectio ordinarie, in timp ce altele erau mai mult sau mai putin independente. Disputele independente erau de trei feluri: in primul rand, cele legate de logica, numite de solphismatibus sau sophismata; in al doilea rand, disputele in legatura cu acele ramuri ale cunoasterii (scientiae reales) care privesc mai degraba lucrurile decat metodele de argumentare despre ele, numite de quaestione; in fine, disputele deschise, de quolibet.

Prin inductie, putem reconstitui multe din elementele unei dispute din facultatile de arte. Exista marturii ca examenele finale includeau si o disputa formala in care candidatul trebuia sa-si demonstreze capacitatea de a indeplini una din sarcinile de magistru, aceea de a conduce o disputa; astfel, se poate presupune ca se proceda dupa aceleasi reguli care guvernau disputele regulate.

Structura disputelor incluse in examenul final era conforma, mai mult sau mai putin, cu urmatorul model:

- viitorul magistru (care prezideaza disputa) pune o chestiune da-nu, oferind cateva argumente de fiecare parte;

respondentul da o solutie scurta insotita de o respingere a argumentelor care conduceau la concluzia opusa;

- viitorul magistru, in rol de oponent, argumenteaza impotriva solutiei si respingerilor respondentului;

respondentul trebuie sa raspunda;

- alt magistru poate apoi sa argumenteze impotriva noii pozitii a respondentului;

- (nu este clar daca respondentul era obligat la randul lui sa raspunda);

- urmeaza, se pare, determinatio data de magistru (nu este sigur daca determinatio avea loc in ziua urmatoare, dar analogiile cu disputele teologice ar permite o asemenea inferenta).

Catre sfarsitul secolului al XIII-lea, disputele din facultatile de arte incep sa fie inlocuite cu disputationes de sophismatibus.

Prin cuvantul sophisma erau desemnate doua aspecte: pe de o parte, insasi propozitia considerata a fi sophisma, adica o propozitie care prin ea insasi sau pe baza unor ipoteze da nastere cel putin la paradoxuri superficiale; pe de alta parte, tehnica disputei de tip sophismata, utilizata pentru a arata ca acelasi rationament care presupune o teza plauzibila poate fi folosit pentru a stabili ceva neplauzibil.

Sophismata, indeosebi cele practicate la Paris in ultima jumatate a secolului al XIII-lea, au, de regula, forma chestiunilor disputate. Punctul de plecare este o propozitie considerata a fi sophisma. Sunt ridicate de la una la patru chestiuni cu sau fara legatura cu propozitia desemnata ca sophisma. Pentru fiecare chestiune sunt oferite cateva argumente de fiecare parte, urmate de o scurta solutie data de respondens care raspunde, de asemenea, argumentelor impotriva pozitiei alese de el. Apoi, sunt ridicate numeroase contra-argumente impotriva primei solutii, aparent de catre oponenti diferiti, iar respondes da replica la unele sau la toate acele contra-argumente. Sunt ridicate noi contra-argumente, uneori concentrate, asupra unui singur punct din argumentul respondens-ului; acest procedeu poate fi repetat de mai multe ori. In mod normal. respondens avea ultimul cuvant. In unele sophismata, mai multi respondenti pot participa suscesiv, fiecare fiind supus aceluiasi tratament, dar pastrand adesea opiniile opuse. In cele mai multe sophismata, partea finala este consacrata determinarii de catre magistru a problemei[71].

Quaestio disputata in facultatile de Drept si medicina

In facultatile de Drept, invatamantul magistral consta in citirea si interpretarea textelor normative. Metoda chestiunilor disputate se situa in afara invatamantului magisterial, dar era prevazuta in programele academice, avea o importanta particulara, pregatind direct studentii pentru practica dreptului. Aici, chestiunea disputata ia forma unui adevarat proces, pe o tema adesea concreta. Participantii nu au de rezolvat contradictiile descoperite intre doua sau mai multe texte, ci sa arate, prin argumente extrase din arsenalul juridic, ca una din cele doua alternative propuse are de partea ei dreptatea. Astfel, disputele trebuiau sa initieze pe juristi in viitoarele lor sarcini ca avocati sau judecatori.

Medicii, asemenea teologilor, primeau, la sfarsitul studiilor o licentia; aceasta le dadea dreptul sa 'citeasca' (legere), sa dispute (disputare), si sa practice (practicare); singura diferenta consta in faptul ca predicare este inlocuit cu practicare.

In facultatile de Medicina, lectiones de desfasurau tot in forma comentariului la un text de autoritate. Insa quaestiones, pe de o parte, erau suscitate de interpretarile la autoritates - ca in facultatile de Teologie -, pe de alta parte, si prin aceasta se diferentiaza, erau in legatura cu vechiul gen de problemata sau quaestiones naturales, aparute in antichitate si reluate de magistrii din Salerno[73].

Cat despre disputatio, aceasta era privita atat ca un act magisterial cat si ca un exercitiu care permitea obtinerea diferitelor grade academice. La universitatea din Montpellier, intre probele pentru obtinerea gradului de magistru in medicina figura si examenul 'punctelor riguroase', o disputa asupra unei chestiuni din opera cancelarului Jacob Angeli, Puncta medicine.[74]

Quaestio ca forma a scrierilor

Multe din scrierile autorilor medievali, incepand cu a doua jumatate a secolului al XIII-lea, constau in quaestiones. Aceasta forma era ceruta de curriculum-ul universitar. Care este structura unei quaestio in astfel de scrieri? Cum s-a dezvoltat quaestio in secolele al XIII-lea si al XIV-lea?

Voi ilustra forma unei quaestio, comuna la mijlocul si catre sfarsitul secolului al XIII-lea, cu un exemplu din Summa Theologiae, unde autorul doreste sa demonstreze ca Dumnezeu exista (I, q. 2, a.3):

1. Punerea problemei, prin expresia quaeritur (s-a intrebat . ): "S-a intrebat daca Dumnezeu exista".

2. Introducerea pozitiei contrare, de obicei, prin cuvintele videtur quod (se pare ca): "Se pare ca Dumnezeu nu exista";

3. Obiectiile (argumente in favoarea pozitiei contrare) bazate pe autoritate sau ratiune.

4. Argumente in favoarea pozitiei alternative - de obicei, si preferata - introduse prin expresia sed contra (dar din contra, dar impotriva) si bazate pe autoritate sau ratiune: "Dar impotriva acesteia in Exod se spune . "

5. Solutia problemei data de autor, introdusa prin cuvintele respondeo dicendum (Raspund ca trebuie spus ca . ): "Raspund ca trebuie spus ca se poate dovedi ca Dumnezeu exista . " si explicarea pozitiei sale.

6. Respingerea obiectiilor (argumentele in favoarea pozitiei contrare), una cate una.

Thoma incepe cu prezentarea pozitiei contrare: "se pare ca Dumnezeu nu exista" si aduce doua argumente bazate pe ratiune. Potrivit primei obiectii, daca unul din contrarii este infinit, celalalt este total distrus; dar daca acest cuvant - "Dumnezeu" - implica un bine nelimitat, si daca Dumnezeu exista, atunci nu trebuie sa mai exite nici un fel de rau; or, exista rau in lume; prin urmare, nu exista Dumnezeu. Conform celei de-a doua obiectii, atunci cand un efect este deja explicat complet prin putine cauze, nu este nevoie de mai multe; or, tot ce vedem poate fi explicat prin alte cauze, fara sa facem apel la Dumnezeu: efectele naturale, prin cauze naturale, iar efectele inchipuite, prin ratiunea si vointa omului; prin urmare, nu este nevoie sa presupunem ca exista Dumnezeu.

Dupa aceste argumente, ambele bazate pe ratiune, urmeaza pozitia favorita, introdusa prin expresia sed contra si constand intr-un argument de autoritate biblica: "Eu sunt cel ce sunt" (Iesire, 3.14).

Apoi, Thoma ofera propria lui solutie la aceasta chestiune, expunand cele "cinci cai" - solutia reprezinta "corpul" chestiunii.

In fine, el explica de ce fiecare dintre argumentele pozitiei contrare nu este convingator.

Se impun cateva observatii. Mai intai, numarul argumentelor in favoarea pozitiei contrare - in aceasta quaestio particulara si in general in Summa theologiae, intre doua si cinci - este cu mult mai mic decat cel dintr-o quaestio bazata pe o disputa teologica, unde asemenea argumente ajung la cincisprezece sau chiar douazeci. Si, intrucat obiectiile necesita respingeri, acele quaestiones bazate pe dispute sunt mult mai lungi decat cele din Summa theologiae.

Apoi, intre autoritatile citate in obiectii si in pozitia preferata nu se gasesc lucrari ale autorilor contemporani sau mai recenti; dintre autorii din secolele al XI-lea si XII-lea doar Anselm si Hugo de Saint-Victor sunt citati uneori; in rest, Aristotel si alti autori antici, arabi, evrei, dar mai ales Biblia, Augustin, Ps.-Dionisie, Boethius si alti Parinti ai Bisericii.

Folosirea autoritatilor diferentiaza cel mai mult metoda quastio din secolul al XIII-lea de metodele filosofice cu care este familiarizat cititorul modern. Citarea autoritatilor intr-o quaestio nu este doar o modalitate de a prezenta puncte de vedere formulate de alti autori asupra aceluiasi subiect - asa cum se intampla in multe articole filosofice moderne. Un astfel de citat are autoritate, in sensul ca forta sa nu deriva atat din coerenta argumentului cat din identitatea autorului sau. In plus, in sectiunea rezervata respingerii obiectiilor, sunt respinse doar argumentele bazate pe ratiune, dar nu si cele in care erau citate autoritati; mai degraba, in acestea din urma, se explica de ce, in context, punctul de vedere al unei autoritati nu este in fapt incompatibil cu pozitia preferata.

In secolul al XIV-lea, quaestio folosita de teologi pentru a comenta Sentintele lui Lombardus apare mult diferita ca forma fata de cea din secolul al XIII-lea.

In primul rand, fiecare questio este mult mai lunga, cel mai mult spatiu fiind ocupat de solutia propusa de autor.

In al doilea rand, structura acestei quaestio prezinta noi aspecte. Se pastreaza practica inceperii cu argumente in favoarea pozitiei contrare si a incheierii cu respingerea lor; de asemenea, argumentul in favoarea pozitiei preferate. Apar insa sectiuni noi consacrate prezentarii pozitiilor altor ganditori, unii dintre ei fiind contemporani sau dintr-o generatie foarte recenta si, corespunzator, argumente impotriva acestor pozitii. Un alt element nou este faptul ca in legatura cu propria pozitie autorul poate formula o serie de argumente impotriva - dubia sau instantia - pentru a o prezenta apoi mai clar si mai convingator.

In al treilea rand, autoritatile continua sa fie citate, dar numai in legatura cu argumentele pe care autorul insusi voia sa le prezinte. Astfel, desi nu se poate vorbi inca de o contrazicere a autoritatilor, este sigur ca in secolul al XIV-lea, problemele si interesele prezente intr-o quaestio nu mai sunt determinate de autoritati.

Quaestio disputata si libertatea de gandire

Exercitiul unei quaestio disputatio crea un vast spatiu de libertate intelectuala; intr-adevar, universitatea era de pe acum considerata si se considera ea insasi drept locul prin excelenta al unei libertati totale de gandire. Sub pretextul punerii unei probleme care merita sa fie discutata, poate chiar ca simpla dorinta de exersare a mintii, nu a ramas nici o chestiune fundamentala a credintei care sa nu fi fost discutata pana la ultimele ei consecinte. Trebuie amintit ca cele mai mari restrictii privind libertatea de expresie, in Evul Mediu, priveau pe episcopi, predicatori sau pe oricine indeplinea o functie in numele Bisericii.

Este adevarat ca interventiile papale in confruntarile universitatii sunt oarecum frecvente, dar ele priveau mai ales chestiuni cu caracter formal-juridic; Roma nu se leaga de autonomia intelectuala a universitatii. La Oxford si Paris a fost dezvoltat un rationalism indraznet, despre care nu se poate spune ca nu il ingrijorat pe papa; dar in acest rationalism papa recunostea roadele libertatii umane.

Corespondenta dintre papa si universitate este axata pe rituri si ceremonii, aspecte legale si respectarea regulamentului privind invatamantul; in toate acestea papa se afirma ca arbitru, ca tutore, ca garantie suprema . Totusi, in ce priveste ordinea si regulile studiilor, autonomia era totala; daca libertatea invatamantului a fost uneori limitata, responsabilitatea a purtat-o lumea academica. Intre regnum si sacerdotium, universitatea s-a afirmat ca o a treia putere, aceea pe care a avut-o intotdeauna sapientia; caci universitatea poseda simbolul propriei libertati - sigiliul.

CONCLUZII

Invatamantul practicat in facultatile de arte avea rol propedeutic, sarcina sa fundamentala fiind de a oferi studentilor instrumentele stiintifice necesare pentru studiile superioare. Aceste studii furnizau cunostintele de baza pentru studenti si erau recunoscute drept folositoare in orice alta activitate intelectuala. Ele formau, de asemenea, competenta lingvistica a intelectualilor medievali.

O mare cantitate din materialul utilizat si produs in facultatile de arte prezinta astazi interes filosofic; in special in gramatica, logica si astronomie s-au realizat lucrari de inalta calitate. Dar cea mai avansata cercetare in filosofie a fost facuta de magistrii si studenti din facultatea de Teologie, mai ales in secolele al XIII-lea si al XIV-lea. De aceea, atat de mult din studiul filosofiei medievale are legatura cu textele teologice. Dar aceasta legatura istorica nu atrage dupa sine faptul ca filosofia si teologia n-ar putea fi studiate separat sau ca scopurile teologice au determinat filosofia si au facut-o ne-libera si ne-filosofica . Exista sectiuni largi de filosofie pura in textele teologice, uneori atat de extinse incat autoritatile teologice au considerat ca este necesar sa intervina si sa ceara o mai stricta limitare pentru problemele teologice.

In al treilea rand, cercetarea cea mai avansata in filosofie era facuta, oricum, de studenti sau dascali din facultatea de teologie, mai ales in secolele al XIII-lea si al XIV-lea. Studentii in teologie erau mai maturi si mai bine instruiti decat studentii in Arte si aveau mai mult timp liber si oportunitati mai bune, in timp ce "artistii" erau prost platiti si relativ neprivilegiati. De aceea, atat de mult din studiul filosofiei medievale are legatura cu textele teologice. Dar aceasta legatura istorica nu atrage dupa sine faptul ca filosofia si teologia n-ar putea fi studiate separat sau ca scopurile teologice au determinat filosofia si au facut-o ne-libera si ne-filosofica[77]. Exista sectiuni largi de filosofie pura in textele teologice, uneori atat de extinse incat autoritatile teologice au considerat ca este necesar sa intervina si sa ceara o mai stricta limitare pentru problemele teologice.

In al patrulea rand, cursul de arte, indeosebi primii doi ani de studiu in gramatica si logica furnizau cunostintele de baza pentru intelectualii medievali si erau recunoscute drept folositoare in orice alta activitate intelectuala. Ele formau, de asemenea, competenta lingvistica a intelectualilor medievali si stabileau particularitatile lor specifice in latina.