LIMBAJUL

LIMBAJ SI COMUNICARE; FORMELE LIMBAJULUI

! Limbajul poate fi definit ca un sistem de sunete, gesturi, sau semne scrise care alcatuiesc unitati cu sens (ex. cuvinte), sunt aranjate in functie de anumite reguli (ex. reguli gramaticale) si care au rolul principal de a asigura comunicarea (Seamon, Kenrick, 1992, p. 271).

Limbajele sunt de doua feluri: naturale si artificiale. Limbajele naturale s-au format si s-au dezvoltat pe parcursul evolutiei popoarelor si sunt insusite de fiecare individ in ontogeneza, prin interactiunile cu cei din jur. Ele au un caracter verbal (ex. limba romana) sau nonverbal (ex. gesturile). Limbajele artificiale au fost create de om (ex. limbajul matematic, al hartilor, calculatoarelor etc.) (idem, p. 271).

Cea mai importanta functie a oricarui limbaj este cea de comunicare. Comunicarea este un proces de transmitere a unor informatii (Popescu-Neveanu, 1997, p. 69). Schema generala a actului de comunicare este prezentata in fig. 9.

Emitatorul transforma informatia pe care vrea sa o transmita intr-un mesaj care este exprimat printr-un cod, adica printr-un sistem de semne. Mesajul strabate canalul de comunicare si ajunge la receptor unde este decodificat si transformat intr-o informatie mai mult sau mai putin asemanatoare cu cea originala. Pentru ca sa se inteleaga, emitatorul si receptorul trebuie sa aiba un repertoriu comun de semne (adica sa inteleaga in acelasi fel semnele). Aceasta schema este valabila pentru orice comunicare: dintre oameni, dintre animale, dintre om si animale, om si calculator etc.

Emitator Canal de comunicare Receptor

Codare Decodificare

Repertoriu de semne

Fig. 9. Schema actului de comunicare (dupa Radu, 1991, p. 158)

In cazul comunicarii interumane informatia transmisa este formata din idei, cunostinte, opinii, stari afective, dorinte, comenzi etc. Emitatorul transforma aceste informatii in mesaje utilizand un cod verbal sau nonverbal (gesturi). Canalul de comunicare poate fi atmosfera, cablul telefonic, cartea, filmul etc. Persoana care receptioneaza mesajul il decodifica, adica il transforma din nou in idei, cunostinte, opinii etc., si il intelege mai mult sau mai putin corect.

Asemanarea dintre mesajul emis si cel receptionat poate fi mai mica sau mai mare. Erorile de intelegere se pot datora unor factori perturbatori care pot afecta oricare element al sistemului de comunicare. Astfel pronuntarea defectuoasa este o sursa de eroare care afecteaza emitatorul. Hipoacuzia sau cunostintele insuficiente pot fi surse de eroare la nivelul receptorului. Mesajul poate fi distorsionat pe canal din cauza conditiilor nefavorabile de transmitere, a distantei mari dintre cei care comunica etc. Un factor care contribuie la reducerea erorilor de intelegere este redundanta. Elementele redundante sunt acele elemente ale unui mesaj care nu transmit informatii suplimentare, fiind cunoscute dinainte, dar care usureaza intelegerea (de ex., daca cineva reia explicatiile intr-o forma asemanatoare) (Rosca, 1976, p. 320-322, 338).

Formele limbajului

Limbajul, in functie de natura semnelor utilizate, poate fi limbaj verbal sau nonverbal.

Limbajul verbal in functie de orientare poate fi limbaj extern, care de regula se adreseaza altora, sau limbaj intern, care se desfasoara pe plan mintal. Limbajul verbal-extern, in functie de rolul subiectului, poate fi clasificat in limbaj activ (subiectul este emitator) sau pasiv (subiectul este receptor), iar in functie de modul de transmitere al mesajului in limbaj oral sau scris (Rosca, 1976, p. 343).

Limbajul nonverbal are doua forme: paralimbajul si metacomunicarea (fig. 10).

Oral Scris

activ vorbire scriere

extern

pasiv ascultare citire

verbal

intern

Limbaj

paralimbaj

nonverbal

metacomunicare

Fig. 10. Formele limbajului

APARATUL PERIFERIC SI CENTRII CORTICALI

AI LIMBAJULUI VERBAL

Aparatul periferic al limbajului verbal este alcatuit din trei sisteme distincte:

- sistemul respirator - format din muschii intercostali, abdominali, diafragma si muschii traheo-bronhiali care au rol in respiratie;

- sistemul generator - alcatuit din laringe si coardele vocale, valul palatin, limba si dintii care au rol in producerea si modelarea sunetelor;

- sistemul rezonator - format din cavitatea toracica, laringe, faringe, cavitatea bucala, cavitatea nazala.

Vorbirea se realizeaza in faza de expiratie. Muschii din sistemul respirator se contracta si aerul este impins spre exterior. In acelasi timp, sub actiunea impulsurilor nervoase sosite de la scoarta cerebrala, coardele vocale vibreaza si produc undele sonore. Undele sonore sufera modificari in functie de pozitia valului palatin, buzelor, limbii, dintilor, cat si in functie de modificarile volumului si formei cavitatilor rezonatoare (Rosca, 1976, p. 328).

Centrii corticali ai limbajului verbal. Centrul cortical care realizeaza receptionarea si intelegerea limbajului oral se afla in aria temporo-parietala (centrul Wernicke) (Rosca, 1976, p. 138). Lezarea acestei zone determina afazia senzoriala. Bolnavii care sufera de aceasta tulburare vorbesc fluent, dar nu inteleg ceea ce li se spune. Din acest motiv vorbirea lor de multe ori devine bizara, lipsita de sens.

Centrul vorbirii se afla in zonele motorii din lobul frontal (centrul Broca). Lezarea acestei zone produce afazia motorie. Acesti bolnavi inteleg ceea ce li se spune dar se exprima lent, greoi, pronunta incorect cuvintele. De regula centrii vorbirii sunt localizati in emisfera stanga (Seamon, Kenrick, 1992, p. 63; Hayes, Orrell, 1997, p. 117).

3. STRUCTURA LIMBAJULUI VERBAL

Limbajul verbal este un sistem de semne acustice si grafice care sunt utilizate in procesul de comunicare (limbajul extern) si in activitatea mintala - gandire, invatare, memorare, reverie etc. (limbajul intern) (Seamon, Kenrick, 1992).

Cele mai importante componente ale limbajului verbal sunt fonemele, cuvintele si propozitiile.

Fonemele (sunetele) sunt cele mai mici unitati sonore care intra in componenta silabelor si cuvintelor. Fonemele nu au un inteles propriu-zis (unele dintre ele pot exprima stari afective de durere, mirare, bucurie: Au!, Ooo!). Semnificatia unui cuvant nu depinde de fonemele din care este alcatuit [(omonimele sunt formate din aceleasi sunete dar au sensuri diferite in functie de context (port, mare, poarta etc.); sinonimele sunt formate din sunete diferite, dar au aceeasi semnificatie (zapada, nea, omat)]. Fonemele servesc la identificarea si deosebirea cuvintelor. Ele se impart in doua mari categorii: vocale si consoane. Consoanele sunt mai importante pentru identificarea cuvintelor decat vocalele (Rosca, 1976, p. 332-334).

Cuvantul are rolul principal in comunicare. Cuvintele sunt niste semne care inlocuiesc obiectele, fiintele, fenomenele, actiunile etc. Majoritatea cuvintelor au o semnificatie care este de fapt notiunea.

Totalitatea cuvintelor dintr-o limba formeaza lexicul sau vocabularul. Limba romana este formata din peste 120.000 cuvinte. Adultii cu un nivel cultural mediu cunosc semnificatia a aproximativ 12.000 cuvinte. Cei cu o cultura mai bogata cunosc sensul a aproximativ 14.000 cuvinte.

Vocabularul unei persoane are doua "zone": vocabularul activ si cel pasiv:

- vocabularul activ este format din toate cuvintele pe care le utilizam in vorbire;

- vocabularul pasiv cuprinde toate cuvintele pe care le intelegem. Vocabularul pasiv intotdeauna este mai bogat decat cel activ. Cunoastem multe neologisme, arhaisme, regionalisme pe care le folosim foarte rar sau deloc.

Limitele dintre vocabularul activ si pasiv nu sunt rigide. Prin invatare sfera vocabularului pasiv se largeste. Cuvintele pot trece din vocabularul pasiv in cel activ sau invers, in functie de modificarile preocuparilor (daca cineva se ocupa de psihologie medicala cuvinte ca nevroza, hipomnezie, depresie intra in vocabularul activ si sunt folosite aproape zilnic; dupa schimbarea locului de munca sau pensionare aceste cuvinte intra in vocabularul pasiv) (Rosca, 1976, p. 335).

In timpul comunicarii cuvintele sunt grupate in propozitii si isi modifica forma dupa reguli specifice limbii - reguli studiate de gramatica.

4. LIMBAJUL NONVERBAL

Limbajul nonverbal are doua forme: paralimbajul si metacomunicarea.

Paralimbajul (para = pe langa) este mesajul care rezulta din inflexiunile vocii, accent, rapiditatea vorbirii, inaltimea sunetelor.

Metacomunicarea (meta = dincolo, in completare) cuprinde mesajele transmise prin mimica, gesturi, pozitie, imbracaminte, distanta spatiala, contactul vizual dintre interlocutori etc. Semnificatia acestor mesaje este diferita de la un popor la altul.

In Europa occidentala distanta obisnuita dintre doua persoane care converseaza, si care nu sunt prieteni apropiati, este de 1 -1,5 metri. In unele tari arabe aceasta distanta este mult mai mica. Daca un englez si un arab stau de vorba, englezul se va simti neplacut deoarece arabul se apropie prea mult, dar in acelasi timp si arabul se va simti penibil pentru ca englezul se va indeparta, ceea ce lui ii va crea impresia ca nu vrea sa converseze cu el (Hayes, Orrell, 1997, p. 292).

Atat emiterea cat si receptionarea mesajelor nonverbale se realizeaza partial inconstient. In general mesajul verbal este in concordanta cu cel nonverbal care il insoteste, dar uneori ele sunt in contradictie. In acest al doilea caz vorbim despre mesaj dublu; in general avem tendinta sa acordam mai multa incredere mesajului nonverbal (idem, p. 282).

Utilizarea frecventa a mesajelor duble influenteaza negativ relatiile interpersonale si determina neincredere in cel care le foloseste. S-a constatat ca daca acest mod de comunicare este folosit frecvent de catre parinti sau cadre didactice in relatiile cu copiii, echilibrul afectiv al copiilor poate fi perturbat (Cosmovici, Iacob, 1998, p. 189).