Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme



Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
» Evaluarea rezistentei psihice, autoapararea si stresul


Evaluarea rezistentei psihice, autoapararea si stresul




Evaluarea rezistentei psihice, autoapararea si stresul

ÎNAINTE DE EVALUARE, INVESTIGATORI AU NEVOIE DE DEFINITII ale elementelor pe care vor sa le evalueze. Investigatorii rezistentei psihice, aparatorii impotriva stresului sunt vaduviti de lipsa consensului asupra sensului acestor termeni. Conceptul de stres este folosit si inteles de catre profani, dar studierea stiintifica a lui s-a dovedit a fi dificila. Pur si simplu, stresul este tot ceea ce preseaza psihic oamenii, dar proprietatiile lui esentiale nu sunt clare. Estestresul tot ceea ce necajeste oamenii (Paykel, Prusoff si Uhlenhuth,1971), sau este tot ceea ce le impune lor ca acel ceva sa fie ajustat (Holmes si Rahe,1967)? Pentru a comenta conceptele de rezistenta psihica, aparare si stres, voi arata mai intai cum inteleg eu aceste cuvinte. Definitiile mele ajung la un sens comun si sper ca modestul lor consens va face posibil comentariul fara prea multa echivocatie pentru continutul si sensurile evaluarii rezistentei psihice, apararea contra stresului si stresul insusi. Voi argumenta ca trebuie sa incepem cu sensul comun de rezolvare a „crizei din cercetarea stresului” (Rose si Levin,1979).




DEFINITII PRELIMINARE

Stresul

Noi de obicei credem ca stresul apare atunci cand o situatie devine grea sau „rea” dintr-un punct de vedere personal de exemplu, anularea unui eveniment asteptat cu nerabdare – ca un eveniment bun. În ciuda recunoasterii noastre aparent contradictorii ca stresul exista in viziunea celui ce il simte, noi intelegem bine sensul comun al cuvantului stres din viata noastra cotidiana. Simtim insa cand noi si alte persoane ne simtim sau simt stresati. Desigur, putem avea o intelegere speciala, mai profunda a plangerii unei alte persoane sau a suferintei acesteia daca noi am trait acelasi stres. Admiterea ca stresul are semnificatii umane impartasite si comune, reprezinta justificarea indubitabila pentru metodologia folosita in cercetarea evenimentelor vietii. Asa cumHolmes si Rahe (1967) au aratat ca atunci cand oamenii fac judecati sociale interpersonale despre incarcatura stresanta a evenimentelor (toate celelalte chestiuni ale traiului fiind socotite egate) ei sunt in general de acord unii cu altii (oricare ar fi obiectiile despe elementele diferitelor liste si despre erorile psihometrice comise).

Nimeni nu dezagreaza ca evenimentele traumatice cum ar fi pierderea uniei persoane dragi, trairea holocaustului, situatia de a fi bufon fara voie, ori sluirea unui mitocan, sunt subiecte stresante, dar fie mai blande sau mai moderate, ocaziile stresante se interpun. Multe probleme sunt stresante probabil doar in mintea traitorului (elaborate pentru motive ale istoriei personale sau deprinderi culturale). De exemplu, femeile admit mult mai uor decat barbatii ca sunt stresate, iar studiile lui Hinkle (1974) sugereaza ca refugiatii unguri au fost mai stresati decat refugiatii chinezi, ca urmare a imigrarii – aparent pentru facilitari culturale sau din vulnerabilitate. Dezavantajul soceoeconomic este un stres bine inteles. În mod obisnuit se sugereaza alte surse de diferente individuale: daca persoanele au trait numeroase, intense si prelungite episoade de stres, rezistente lor va fi redusa. Dar pana acum am cercetat putin intelegerea fundamentala a vulnerabilitatilor personale.

În plus, trairea stresului nu duce in mod inevitabil la deteriorarea persoanei. Cu toate ca ne asteptam la deteriorare, ne asteptam in mod contrar ca stresul sa aduca beneficii, facandu-ne mai tandrii, umili sau caliti. Atat castiguri, cat si pierderi au fost identificate pe parcursul studiilor (Haan,1977). Atunci cand subgrupurile rezultate in urma spitalizarilor si starilor de boala au fost comparate, cu atat mai frecvent au fost vazute bolnave persoanele sub grupurilor respective, ca de altfel mai empatici si toleranti ai ambiguitatilor, cu toate ca erau mai putin abili si subtili in reglarea propriilor neajunsuri. În plus, oamenilor le place stresul in aorecare modalitati. Stimularea prin oarece dificultate ne mentine in interactiune, iar experimentarea si convietuirea cu stresul ne ofera cunostinte despre noi insine. A-ti da arama pe fata este cel putin in aceasta cultura privita ca mai putin dezirabila decat sa te macini in tacere. O data ce stresul a trecut, ne complacem in relatarea povestilor noastre de razboi, interventii chirurgicale sau divorturi. Presupunem ca astfel ne-am evidentiat si ca suntem mai buni si mai intelepti la capitolul experienta. Multe modeluri de cercetare nu includ prevederi de evaluare a castigurilor personale si astfel presupunerea nemarturisita ca stresul se diminueaza invariabil este o pacaleala. În general se spune ca este mult mai intelept sa te lupti cu viata; speranta omniprezenta este aceea de a gestiona stresul si de a supravietui.

Idolizarea culturii noastre ce contine succese pare sa evoce ideea (mai ales in randurile cercetatorilor din bransa comportamentalistilor convinsi) ca persoana puternica este invulnerabila la stres. În aceasta perspectiva, persoana respectiva pur si simplu nu se mobilizeaza. De fapt, o consideratie din cercetare care foloseste scari ca cea a lui Holmes si Rahe (1967) este aceea ca este mai bine sa nu i se intample nimic cuiva nici macar casatoria sau sarcina. Dubos (1959) a tinut cont de aceasta pozitie. Fiind om, aprecia el, inseamna sa ai capacitatea de a trai stresul. Invulnerabilitatea fata de spres poate fi o manevra defensiva cu raspandire in masa. La originile lor, acestea sunt judecati de valoare contrastante despre cel mai bun mod de a trai.

Pe scurt, stresul este fie un eveniment rau, fie un eveniment bun care nu s-a intamplat: sensurile cuvantului stres sunt de obicei intelese chiar si asa istoriile unor oameni pot fi deosebit de vulnerabile la nuamite tipuri de stres. Valori contrastante despre cea mai buna cale de a trai (invulnerabilitate sau reactivitate) permit cercetarea stresului. În final, stresul nu duce invariabil la deteriorare. Poate facilita maturizarea prin temperarea arogantei, dar si prin imbunatatirea tandretii pentru noi insine si pentru altii.

Rezistenta la stres si autoapararea

Rezistenta la stres si autoapararea sunr niste concepte nu mai putin controversate decat stresul. Rezistenta psihica fata de stres este descrisa fie ca o subcategorie a autoapararii (Cohen si Lazarus, 1979), fie ca o reactie care apare numai la extremitati (White, 1974). Mult mai des, sensurile rezistentei psihice sunt concretizate ca strategii particulare adecvate situatiei speciale din studiu, asa cum este acomodarea cu viata de colegiu (Coelho, Humburg si Murphey, 1963). În mod alternativ, eu (Haan, 1977) au argumantat ca rezistenta psihica este inteleasa in mod obisnuit ca o cale buna de a rezolva problemele vietii; in plus, rezistenta psihica poate fi distinsa de autoaparare. În cel de-al III-lea dictionar neabreviat al lui Webster, rezistenta psihica inseamna „mentinerea unei competitii sau atitudini combative la nivel egal cu stresul si chiar cu succes ori infruntarea , intampinarea sau invingerea problemelor si dificultatilor” . concurand cu folosirea clinica, Webster ofera urmatoarele idei despre autoaparare: ignorarea de catre cel ce se apara, raspunsul sau scuza ce se opune adevarului din plangerile reclamantului fortificarea, justificarea modalitate de autoprotectie. Astfel, in vorbirea obisnuita, rezistenta psihica nu este o actiune evocata numai de trauma, dar nu inseamna nici aparare. În schimb, este o incercare de a invinge dificultatile cu forte sensibile egale; este o incercare cu prilejul careia oamenii socotesc in exterior si in ei insisi dupa resursele cu care sa invinga dificultatile. Fortificarea inseamna fortificare prin neclintire. Retineti ca o manevra autoprotectiva, asumata cu constienta, ar putea fi un raspuns de rezistenta psihica sensibil intr-o situatie de opresivitate periculoasa. Fie ca o actiune inseamna rezistenta psihica sau nu, se poate decide numai in contextul respectiv. Astfel, rezistenta psihica nu garanteaza succesul, deoarece nu toate situatiile permit solutii juste si rezonabile.

Trasaturile care separa net rezistenta psihica de autoaparare sunt clare, asa cum rezulta o nedumerire si anume de ce cercetatorii se sfiesc sa recunoasca explicit diferentierile acestor doi termeni indeosebi atunci cand diferentierea clarifica conceptualizarile termenilor respectivi si diferentieza modelurile de cercetare. Pozitivistii mandateaza ca savantii sociali aflati pe pozitii neutre, justifica probabil aceasta reluctanta deoarece rezistenta psihica reprezinta concluzia bazata pe valoarea sensului comun potrivit caruia exista un loc de mai bine, dar si cele mai rele pentru gestionarea stresului.

Argumentul definitiv si esentialmente epistemologic ca stiita sociala are pretentii doar de valoare neutra nu poate fi luat ca justificat in acest context. Ideea de baza este aceea ca datele si cunostintele psihosociale reprezinta o constructie umana si nu au aceeasi realitate obiectiva pe care o au constructiile fizice. Bernstein (1976), de exemplu, a analizat confuzia stiintei sociale in aceasta privinta si a sugerat ca pretentiile noastre de a pune pret pe neutralitatea (rezistenta fizica ↔ autoaparare) se sprijina pe crizele noastre frecvente, care sunt apoi date de-o parte de pretentia ca stiinta sociala este inca in stadiu infantil. Propunerea-solutie a majoritatii observatorilor este aceea ca stiinta sociala trebuie sa admita valoarea ei de baza si apoi sa purceada la analize bazate pe valoare comuna (Haan, 1977; Haan, Bellah, Rabinov si Sullivan,1981; Habermas,1971,1981). Lipsa de tinte obiective din arsenalul nostru poate fi vazuta in cercetarea stresului. Noi „stim” care tipuri de experiente sunt stresante deoarece suntem de comun acord ca oamenii sunt stresati atunci cand au experiente stresante. Daca ar fi sa admitem deschis ca ceea ce stim despre stres provine din intelegerile comun impartasite si nu din realitatea obiectiva. Senzatia ar fi eliberatoare. Am putea apoi sa folosim ceea ce deja stim din viata cotidiana: stresul este gestionat pe cai mai bogate sau mai sarace, eficiente si mai putin eficiente” (Frenkel-Brunswik,1954).

În oricare eveniment, nu avem mai degraba o pozitie neutra (rezistenta fizica ↔ autoaparare) pentru a ne concentra exclusiv pe cai defensive, distructive, in care stresul este gestionat si pe rezultatele detrimentale pentru calitatile persoanei. De fapt, conceptul de autoaparare este de asemenea valoros; se sprijina pe consideratia ca prin ignorare, deformare si obscurizare atat a cunoasterii de sine, cat si a cunoasterii contextuale nu este ca si cum ai cunoaste „adevarul”. În plus, noi (publicul) nu suntem savanti pentru a obscuriza sau sa circumbenim anumite clase de actiuni umane (Frenkel-Brunswik, 1954) si nici nu avem licente pentru a revizui sensurile comune ale cuvintelor. Pozitia conceptuala a incercarii de a izbandi in stiintele sociale, matrita neutralitatii in stiintele sociale ne abate de la viata normala si ne deturneaza folosirea normala a bogatului bagaj de valori.

DOBÂNDIREA GENERALITATII ÎN

CERCETAREA STRESULUI

Pentru cercetatorii stresului – obtinerea intelegerii generale a conditiilor si efectelor stresului, identificarii stresorilor, reactiilor rezistentei psihice si autoapararii care transcend stresurile specifice situatiilor si proceselor personale, este mai mult decat necesara. Altminteri cercetarea va genera rezultate marunte, dar in nici un caz rezultate spectaculoase. Fara listarea asa-ziselor obiective, a stimulilor stresului specifici situatiilor, se poate ajunge numai la rezultate satisfacatoare deoarece stresul este rezultatul unei situatii care are o anumita semnificatie. Din fericire, asfel de semnificatii pot avea unele proprietati comune care ne-ar putea ajuta sa elaboram o taxonomie a situatiilor de stres.

Atat gandirea populara cat si cercetarea (McGrath,1970) sugereaza ca asimilarea circumstantelor indezirabile este mai dificila:

cand indivizii nu au anticipat un eveniment rau ori sperantele lor legate de vestile bune au fost prea pripite;

cand rabdarea a scapat de sub contol;

atunci cand conditiile situatiei lor sunt ambigue;

atunci cand ei cred ca vor fi stresati;

atunci cand situatia seamana cu cea a altor evenimente rezolvate simplu;

atunci cand ei sunt deja stresati de catre alte probleme;

atunci cand eforturile lor de a asigura informatii pertinente sunt naruite.

Acomodarile la stres sunt mai dificile si anume:

cand cineva are putine sau nici o posibilitate de diminuare a stresului – finalitatile sunt peste capacitatea de control a individului (Seligman,1975);

atunci cand stresul este intens;

atunci cand experientele stresante urmeaza repede una dupa alta;

atunci cand cineva nu a avut nici o experienta anterioara similara tipului de stres cu care este confruntat.

În plus, cercetatorii au recunoscut de curand ceea ce gandirea populara a descoperit si invatat: lipsa de sprijin social sau institutional exacerbeaza reactiile la stres, in timp ce astfel de sprijin faciliteaza reactiile eficiente.

Daca aceasta taxonomie de proprietati are o valabilitate vizibila, ea poate fi utila cercetatorilor pentru a incepe clasificarea situatiilor de stres nu numai in conformitate cu continutul lor (ca de exemplu pierderea rezultata de situatie), ci de asemenea in conformitate cu proprietatile stresului din aceste situatii. De exemplu, controversa s-a axat pe evenimentele pozitive incluse in lista initiala (Holmes-Raho,1967), care putea fi diferentiata printr-o astfel de taxonomie. Sunt de asteptat: apropiere si lejeritate, cursul evenimentelor vietii (ex. nasterea unui copil); in orice caz, cand un eveniment iese din schema cum ar fi sa ai un copil de 15 ani, ori de 45 dani (Neugarten, 1979), semnificatia suitei de evenimente se schimba. Daca nu este asteptat un eveniment devine adventiv si este deci stresant.

Un rezultat al constientei crescande ca stresul poate fi definit numai in model circular il contituie tema ca stresul presupune interactiune intre evenimente si oameni. Astfel, interactiunea (nu numai raspunsurile personale la stimulii stresului) trebui sa fie evaluata daca vrem sa intelegem stresul si oamenii stresati. Succesiunile temporale trebuie sa fie masurate prin evaluarea si reevaluarea atat a situatiilor cat si a oamenilor.aspecte personale relevante in acest context sunt procesele pe care oamenii le folosesc pentru a interactiona. Prin urmare, majoritatea cercetatorilor stresului, spre deosebire de personologistii traditionali au trecut la studiul proceselor persoanei. Trasaturile nu vor fi luate in calcul intrucat ele denota perseverenta aceluias raspuns pe parcursul timpului.

În interactiune, oamenii sigur vor prefera sa reziste psihic dca ar putea. În orice caz, cel mai des in situatii stresante, noi nu doar rezista, ci ne si aparam si frecvent fragmentam, de fiecare daca, scurt intr-o succesiune sau cateva combinatii intamplatoare disperate, cu toate cele trei modeluri. Urmand conventia metodologica, tindem sa tipizam oamenii in maniera teoreticienilor de inceput ai personalitatii: ca pe un tot, vesnic cumsecade sau vesnic rai, fie ca luptatori, fie ca aparatori. Dar in incercarile lor de a descalci un eveniment stresant, aceiasi oameni (chiar psihotici) rezista, see apara si fragmenteaza, asa ca sunt necesare toate cele trei modeluri de reactie: rezistenta, autoaparare si fragmentare.

Rezistenta psihica, autoapararea si fragmentarea sunt abordari generale si nu procese specifice. Oamenii au cai mult mai specifice de a lupta cu stresul care sunt reprezentate in ierarhiile lor sau procesele ego-ului preferat. De exemplu, un profesor confruntat cu o problema emotionala interpersonala se poate bizui la inceput pe analiza logica, nu pe empatie, sau poate intelectualiza printr-o incercare de a rezolva dificultatea. Revenind, procesele preferate, specifice, sunt usor abandonate intr-o situatie daca aceste procese preferate, specifice sunt usor abandonate intr-o situatie daca aceste procese nu functioneaza. Inteligenta oamenilor in a reactiona adecvat la trasaturile diferitelor situatii si virtuozitatea lor in inventarea noilor metode de interactiune s-a dovedit a fi o piedica pentru personologistii traditionali. Aceste capabilitati au generat controversa legata de consecventa trans-situationala in personalitate. Pe scurt, apoi, rezistenta psihica si autoapararea nu pot fi intelese in afara contextului stresului situational, iar stresul nu este cunoscut fara cunoasterea cailor in care oamenii interactioneaza cu el. Pentru a elucida interactiunea dintre oameni si stres, modelurile de cercetare trebuie sa includa trasaturile revizuite in urmatoarea sectiune.





PREVEDERILE EVALUARII ÎN MODELUL DE CERCETARE

Cadrul timpului

Asimilarea si acomodarea la stres se desfasoara in mod necesar odata cu trecerea timpului. Astfel, modelurile au nevoie de un cadru al timpului cu o lungime adecvata problemelor aflate in investigare. Studiul lui Hosack (1968) ar trebui sa ne alerteze in privinta posibilitatii de a dobandi concluzii eronate atunci cand datele sunt colectate la o singura data. Ea a descoperit ca mamele al caror prim copil era malformat si care mai tarziu au rezistat conditiei copilului prin standarde profesionale de ingrijire, erau inteligent enervate la nasterea copilului, spre deosebire de mamele defensive care erau aparent mai linistite atat la nastere, cat si mai tarziu. Daca modelul lui Hosack de gestionare fructuasa a stresului, reprezinta persoana nemobilizata caracterologic, poate ca ea s-a multumit cu o singura colectare de date imediat dupa nasterea copilului. Si apoi ea ar fi concluzionat ca mamele defensive gestioneaza stresul conditiei copilului in modul cel mai afectiv. Pentru a rezista stresului, acesta trebuie admis, dar pentru a admite stresul trebuie sa fi suparat cel putin a inceput.

Transcedentarea situatiilor specifice

Pentru ca savantii sociali sa dobandeasca intelegerea generala pe care stresul o are pentru oameni (si astfel recomandarile utile despre politica publica pot eventual fi facute), rezistnta psihica, autoapararea si stresul trebuie sa fie operationalizate in general si nu prin termeni legati situational. Cu ale cuvinte, variabilele trebuie sa fie suficient de abstracte pentru a trnscede xontextelor specifice si manevrelor de tipuri speciale. Asa cum am sugerat mai devreme, situatiile de stres pot fi clasificate dupa proprietatile comun intelese, de ex. anticipate sau nu, controlate sau nu. De asemenea, procesele persoanei de gestionare a stresului trebuie sa fie generalizate asa cum deja multi investigatori au recunoscut.

Capturarea unui aranjament vast de procese

Din cauza ca incercarile de a rezolva evenimente stresante presupun succesiuni de operatii, deoarece persoanele emit raspunsuri mai mult sau mai putin apte in incercarea de a-si apara integritatea, un aranjament de procese apare in mod obisnuit. În mod consecvent, reteaua pentru variabilele procesului de evaluare trebuie extinsa amplu. În plus, asa cum Bem si Funder(1978) au observat, nu toti oamenii folosesc toate procesele. Daca din motive de simplitate metodologica si rigoare, modelul permite evaluarea unuia sau doua procese, sau doboara procese discrete la nivelul de notiuni globale cum ar fi rezistenta psihica generala, analiza unor interactiuni persoana-stres va fi incompleta sau gresita.

Evaluarile repetate

Accentul pus pe interactiuni inseamna nu numai ca procesele persoanei trebuie sa fie evaluate la momente diferite in timpul procesului de rezolvare, ci de asemnea ca situatiile de stres trebuie sa fie reevaluate la diferite intervale de timp.

Cai eficiente si ineficiente de gestionare a stresului

si a rezultatelor lui

Prevederile trebuie sa fie facute pentru procesele eficiente de evaluare si castigurile personale, precum si procesele ineficiente si pierderile personale in relatie cu trairea stresului. Astfel, atat rezistenta psihica – ca o valoare bazata pe reprezentarea cailor mai eficiente si bogate de gestionare a stresului si defensivitatea – ca o metoda cea mai putin eficienta si mai ingusta, trebuie sa fie evaluate. Trebuie sa stim ce tipuri de stres, gestionate cu care tipuri de procese in contextul caror tipuri de sprijiniri exogene au eventual umanizare si actualizare, precum si efectele detrimentale.

Sprijiniri (ajutoare de tot felul

Efectele streului pot fi exacerbate sau temperate prin diversificarea jrijinurilor sociale pentru persoana stresata (Brown, 1978; Cobb,1976), sau ami cuprinzator, „resursele rezistentei” (Antonovsky,1979). În orice caz, sprijinul social este doar o resursa ambientala pentru usurarea stresului; puterea economica, financiara sau politica se constituie de asemenea in resurse ale rezistentei (Pearlin si Schooler, 1978). Suplimentar, sprijinul social trebuie sa treaca dincolo de ingrijorarea tandra pentru a include ajutorul in ordonarea gandurilor persoanei stresate, atenuarea exagerarilor si deformarilor si validarea consensuala a realitatii reactiilor specifice situatiei. Clinicile interventioniste in astfel de crize si grupurile de autoajutorare ofera astazi in mod formal astfel de ajutoare pentru procesul de reglare a situatiei de stres. Clinicile de criza isi bazeaza activitatea pe intelepciunea acumulata pe care au adoptat-o oamenii stresati (de obicei timp de sase saptamani), cu solutii rigide, deoarece stresul prelungit si necontenit este intolerabil.

Studiile sprijinului social au tins sa fie numai corelative ca model. Este mult mai necesara o cercetare care sa distinga mecanismele si efectele diferitelor tipuri de sprijin social sau material sa ofere o clarificare cognitiva.

Cercetarea naturalista

Cu toate ca psihologii au studiat la inceput stresul mobilizat artificial in laboratoare, multi cercetatori prefera astazi cercetarea naturalista. Sensurile stresului experimentat in laborator au inceput sa fie construite nepredictibil de catre subiecti (Haan,1969; Lazarus, Opton, Tomika si Kodama, 1966; McGuire si McLean si Aitken,1973). Oricum, studierea evenimentelor naturale nu este o cale usoara catre adevar. Mai intai, varietatea evenimentelor stresante este enorma. În al doilea rand, investigatorii trebuie sa cunoasca statutul subiectilor inaintea stresului pentru a izola efectele stresului. În al treilea rand, toate tipurile de evenimente (altele decat stresul-tinta) pot fi traite de catre subiecti pe parcursul investigasiei. Totusi, avantajele studierii interactiunii vietii reale depasesc fara indoiala dezavantajele. Cercetatorii care desfasoara investigatii naturiste vor trebui sa admita o toleranta de erori si esecuri ale predictiilor (Bem si Funder,1978).

MASURAREA REZISTENTEI PSIHICE SI A AUTOAPARARII

În aceasta sectiune, masurarea stresului nu este abordata direct deoarece alte capitole din acest volum acopera tema destul de bine. În orice caz, reverberatiile dintre oameni si evenimente inseamna ca masurarea oamenilor nu poate fi divortata de evaluarea situatiilor.

Cele doua cai principale de masurare a rezistentei psihice si autoapararii sunt:

observatii efectuate de catre profesionisti sau de catre persoane intime pentru persoanele stresate;

autorapoarte comportamentale sau raspunsuri la teste cu itemi.

Distinctia intre observatii si auto-rapoarte nu poate fi la fel de importanta pentru avansarea in cercetarea stresului ca si progamarea in timp a masuratorilor, masuratorile trebuie sa fie facute in cadrul situatiei de stres sau in afara ei (cea de-a doua trebuie sa includa rating-uri facute anterior, dupa sau in timpul situatiei), dar totusi sa fie separate de evenimentul-tinta.

Un model ideal ar include masuratori ale rezistentei psihice si autoapararii facute inainte de stres pentru a evalua statutul-input; in cadrul situatiei- pentru a evalua reactiile reale: Situatiile naturale nu permit aproape niciodata premasuratori deoarece investigatorii apar de obicei pe scena cand stresul este deja in curs. Suplimentar, premasuratorile esantioanelor mari aflate in risc de a trai un stres special (ex. un atac coronakrian), sunt prohibitive din punct de vedere al costurilor.

O alternativa o reprezinta incercarea de a isca o traire stresanta intr-o modalitate naturala. În orice caz si aceste modeluri au de asemenea dificultati. Cea mai buna cale o constituie hazardul etic al investigatorilor care in mod deliberat provoaca stresul. Daca la inceput ei dau o incuvintare deplin informata, subiectii vor reactiona la situatia stresanta in modalitati nenaturale. Pur si simplu, Subiecsii lui Milogram (1974) nu s-ar fi ingrijorat daca ar fi stiut ca socurile electrice pe care au fost rugati sa le receptioneze erau imaginare. Îtr-un proiect aflat in desfasurare, eu impreuna cu colegii mei ii informam pe subiecti (la inceput, grupuri de adolescenti, iar dupa aceea grupuri de prieteni tineri si adulti) ca studiem moralitatea. Le spunem subiectilor ca le vom oferi spre rezolvare probleme morale. Problemele trebuiam rezolvate in grupuri si ca urmare este normal sa se supere si sa se certe. Preavertizarea noastra justifica problema pentru un rezultat general, cu toate ca subiectii nostri devin nervosi si stresati: problemele stresante detrmina niveluri mult mai scazute ale rezistentei psihice decat in cazul problemelor nestresante, dar nu nivele semnificativ mai ridicate ale defensivitatii pe masura ce am ipotetizat fara sa gandim. Astfel, discursul de informare le poate permite subiectilor sa reziste in loc sa se apere.

În ciuda dificultatilor, masuratorile in cadrul situatiei ale rezistentei psihice si autoapararii pot avea cele mai mari costuri pentru cercetarea stresului din mai multe motive. Primul, controversa privitoare la consecventa transsituationala a personalitatii este evidenta insasi, intrucat teoriile personalitatii bazate numai pe predispozitiile ersoanelor nu ne arata destule despre modul in care actioneaza persoanele n imprejurari stresante. Al doilea, efortul deducerii longitudinale necesar conectatii actiunilor desfasurate in situatii de stres, este intampinat cu masuratorile din cadrul situatiei; in schib trebuie masurate reactiile reale. În final, studiile care includ masuratori in cadrul situatiei sunt rare, astfel ca noi stim putine despre modul in care oamenii interactioneaza veritabil cu stresul. Desigur, masuratorile in cadrul situatiei, nu reprezinta un scop in sine: societatile trebuie sa faca previziuni pentru elaborarea de politici care sa poata preveni colapsurile si decompensatiile.

Masuratorile efectuate in afara situatiei de stres

Am limitat prezentarea secventiala la nivel de masuratori ale proceselor, dar le voi evalua substantial si conceptual in schimbul determinarilor psihometrice. Cititorii vor avea informatii de prima mana despre statutul pshometric al masuratorilor. Cat de mult lipsa de incredere si inestigatorul se vor impaca cu variabilele complexe este o decizie personala, care pericliteaza valabilitatea ori de cate ori lipsa de incredere in masuratori este prea ridicata sau prea scazuta.

Virtuozitatea umana in selectarea si ordonarea proceselor in concordata cu situatiile specifice inseamna ca un aranjament de masuratori (nu doar unul sau doua), trebuie sigur folosite; altfel, procesele reactive ale unor persoane vor scapa prin reteaua de evaluare. Masuratorile cu creionul si hartia nu reprezinta direct realitatea obiectiva a proceselor persoanelor sau chiar a trasaturilor lor, cu reprezinta in schimb aplicarea testelor – adica numai ce subiectii vor ca investigatorul sa stie. Sugerez oricum ca interactiunile cu investigatorii nu sunt vizibil diferite fata de interactiunile cu alti semeni din viata cotidiana.

Un studiu mai vechi efectuat de Miller si Swanson (1960) ilustreaza nevoia de flexibilitate in masuratori. Evaluarea lor observationala a inclus numai mecanismele defensive pe care ei le-au mobilizat cu diversi stimuli. În orice caz, unii dintre subiecti nu au devenit defensivi. Deoarece acesti investigatori nu au avut nici un fel de previziune conceptala pentru controlarea comportamentelor nondefensive (care ar fi putut sa fie comportamente ale rezistentei psihice), ei au eliminat acesti subiecti din analize. Se poate ca ei sa fi exclus din scrutin un segment important al gamei reactiilor umane.

Folosirea masuratorilor cu creionul si hartia scoate la iveala elementul de dezirabilitate sociala, ci nu o intriziune ciudata care poate fi corectata cu previziunea ca „adevarul real” despre personalitatea individului va fi conturat. De exemplu, eu (Haan, 1977) am descoperit ca punctajele ignorarii defensive au fost pozitiv asociate cu rezultatele Inventarului de Personalitate Multifazica Minesota (I.P.Mf.M.) si cu scarile de dezirabilitate sociala la un nivel de 0,001 (corelatiile au variat intre 0,44 si 0,52). De asemenea aceste punctaje au oferit o interpretare interesanta cu Inventarul Psihologic California (I.P.C.), iar comuniunea de punctaje la nivel de 0,001 si respectiv 0,05 (corelatiile au fost de 0,34 si 0,31) iin esantioane de 85 de barbati si 90 de femei. Datele aplicarii scarii I.P.M.M. au fost asociate pozitiv cu evitarea defensiva si cu regresia defensiva la un nivel de 0,001 (regresia a fost de 0,41 si respectiv 0,39). Conform acestei viziuni, cercetatorii stresului ar trebui sa doreasca sa corecteze punctajele pentru testele de aflare a atitudinii.

Amplasamentul de control. Cu toate ca amplasementul „mecanismului de control” nu a fost imaginat sa reprezinte un proces, el pare sa joace tocmai acest rol (de proces de control). Contolul intern ofera un fel de agentie pentru sine – care este de fapt o procedura de rezistenta psihica, in timp ce controlul extern iti ofera agentie pentru persoanele cu care interactionezi sau pentru destin (probabil o asteptare defensiva care duce la deznadejde) (Seligman,1975). Ambele variante de control par sa survina in situatii de stres.

Pentru a comenta acest amplasament pe larg, nu este posibil aici. În orice caz, cercetatorii care folosesc amplasamentul de control in cercetarea stresului, trebuie sa tina cont de anumite limitari subiective. În primul rand, oamenii nu isi pot atribui lor insisi responsabilitati in mod realist in multe evenimente stresante, cu toate ca ei se pot gandi de obicei la faptul ca isi hotaresc propria soarta. De fapt, o proprietate aproape invariabila a unei situatii de stres este aceea ca oamenii nu sunt capabili sa isi controleze propriul „output” comportamental. Dohrenwend (1973) a ilustrat bine acest punct cand a aratat ca femeile si barbatii negri traiesc in mod mai stresant evenimentele comparativ cu barbatii albi., o descoperire usor de inteles avand in vedere statutul lor foarte redus. Femeile si barbatii negri sunt de asemenea cunoscuti ca au punctaje mai reduse ale controlului intern, in comparatie cu barbatii albi. Aceasta limitare nu poate fi todeauna un dezavantaj important, daca evaluare este fauta inainte sau dupa stres, sau chiar in timpul stresului mediu, care nu coloreaza toate interpretarile pe care oamenii le fac despre ei insisi si viata lor. Astfel, problema o reprezinta separarea reactiilor specifice la stres, fata de asteptarile obisnuite, dar desigur aceasta problema insoteste orice masuratoare facuta in afara situatiei de stres.

În al doilea rand, locatia interna de control este o masuratoare globala a rezistentei psihice generale, iar investigatorii pot dori o diferentiere mai mare a proceselor rezistentei la stres. În plus, controlul extern pare sa includa mai multe cai de autoaparare, ex. deturnarea temei stresante si proiectarea. Kuypers (1972), a descoperit cu argumente ca persoanele cu un control intern mai ridicat al mecanismului de control erau de asemenea superiori fata de externali (externali= indivizi cu un control superior celui interior) cu toate ca cele 10 procese de rezistenta psihica ale lui Haan, semnificativ mai bune la 6 dintre acestea, dar inferioare la 9 din 10 procese defensive si semnificativ inferioare la numai unul. În rezumat, diferentierea comportamentelor rezistentei la stres folosite de catre internali, nu poate fi dobandita cu aceasta masuratoare si unele tipuri de comportament defensiv nu pot fi evaluate pentru externali.

Controalele cognitive

Pe la sfarsitul anilor ”60”, o serie de publicatii au descris anumite stiluri cognitive ca fiind tipice pentru persoanele care au preferat anumite autoaparari si s-a demonstrat rezonabil ca aceste stiluri cognitive, privite ca niste cai de organizare informationaa, au justificat variatiile individuale in comportamentul adaptiv (vezi Gandler, Holzman, Klein, Linton si Spence (1959) au aratat ca nivelarea cognitiva a fost asociata cu tendintee represive si ca scanarea cognitica a fost atribuita tendintelor izolationiste. Nivelarea si acutizarea se refera la tendinta persoanelor de a minimiza si a maximiza diferentele din trairile lor, in timp ce scanarea se refera la tendinta acestora de a adapta solutii diferite. Witkin si asociatii lui (Witkin, Dyk, Faterson, Goodenough si Krap,1962) au participat la aceasta cercetare tipurie si au elaborat conceptul de independenta de spatiu, care pare sa fie apropiat ca sens cu amplasamentul mecanismului de control. Independenta de spatiu (migrare) are agenta; dependentii de spatiu lasa spatiul sa ii organizeze pe ei. Moss (1974) a revizuit studiile recente despre stilurile cognitive si adaptarea generala, nu stresul si rezistenta la stres in sinele lor, iar cercetatorii care analizeaza folosirea controlorilor si stilurilor cognitive ar fi recompensati prin popularizarea rapoartelor lor. În studiul original al echipei lui Gandler si Witkin, au fost elaborate o varietate de masuratori interesante cvasi-experimentale pentru a masura nivelarea (uniformizarea) controalelor cognitive, acutizarea, toleranta fata de trairile nerealiste, concentrarea psihica, rigiditatea – flexibilitatea si independenta –dependenta de spatiu. Masuratorile suplimentare au indexat stilurile personale in reactiile fata de petele lui Rorschach. Acutijzarea diferentelor – ca tendinta opusa nivelarii sau uniformizarii si dependenta de spatiu – opusa independentei de spatiu, au fost vazute ca stiluri bune (stiluri ale rezistentei la stres), cu toate ca investigatorii nu au admis ca subiectivismul valorilor determina procedurile subiectilor.



Scarile I.P. Mf.M. scanarea anexelor manualului I.P.Mf.M. volumul 2, (Dahlstrom, Welsh si Dahlstrom,1960), care listeaza in special scarile, arata ca masurarea proceselor din cercetarea stresului trebuie sa inceapa de la nivel de schita- titlurile scarilor speciale urmatoare sugereaza ca ele masoara tipurile de procese – posibil sa survina cu o oarecare frecventa in situatiile de stres (eu nu dau credit autorilor acestor scari; eu abia mentionez posibilitatile exprimate): facilitare-inhibitie, rezolvarea conflictelor, sensibilitate, deformare perceptuala, rigiditate, folosirea vointei pentru a dobandi si mentine succesele, autoblamare, sentiment autocompatimitor, autodepresive, distresul autorespingerii, preocupari pentru sanatate, exteriorizare, controlul sine-ului, supracontrol nervos, subcontrol nervos, ostilitate exteriorizata, acceptarea de a-ti spune ce sa faci, blamarea celorlalti,criticarea altor persoane, solicitudine si posibila tarie a ego-ului lui Barron (1953) care poate masura caracterul mai mult decat procesele.

În 1965, am publicat un studiu pe care l-am elaborat prin dezvoltarea unei rezistente psihice preliminare si scari defensive bazate pe itemii I.P.Mf.M.. Scarile swe refereau la intelectualizare, ezitabilitate, ignorare, proiectare regresie, abaterea stresului, represiune si defensivitate primitiva. Joffe si Naditch (1977) au folosit in mod subsecvent esantioane mai mari si tehnici statistice mai sofisticate cu accent primar pe itemii I.P.C. (Inventarul Psihologic California) si deasemenea pe itemii I.P.Mf.M., pentru a dezvolta scari defensive si de rezistenta psihica bazate pe modelul ego-ului meu (Haan, 1977). Scarile lor sunt comentate in sectiunea urmatoare. În revizuirea valabilitatii scarilor mele originale, Morrisey (1977) a sugerat ca utilitatea lor a fost neuniforma, dar ibnvestigatorii vor gasi revizuirea lui ca fiind utila.

Scarile I.P.C. majoritatea scarilor I.P.C. standard elaborate de Gough (1957), nu apar la adevarata lor valoare – adica aceea de a masura procesele. Gough isi dorise sa masoare conceptele populare despre personalitati, dar linia demarcarii dintre procese si personalitate este uneori subtire. Cateva din scarile lui par sa masoare procesele rezistentei psihice si anume, toleranta, buna impresie, conformanta succesului, dobandirea independentei, eficienta intelectuala, stapanirea psihica si flexibilitatea. În plus, Gough (1976,1977) a elaborat o scara a modernitatii care misoara nivelul pana la care oamenii favorizeaza schimbarea sociala si experimentarea si arata daca ei sunt optimisti despre viitorul si capacitatea de a rezista la noile experiente. Persoanele cu mpunctaje mari si cele cu punctaje mici in modernitate vor gestiona diferit stresul.

Joffe si Naditch (1977) au elaborat un set de inventare I.P.C. si I.P.MfM. bazate pe scari de rezistenta psihica si scari defensive. Asa cum mentionam mai devreme, scarile lor sunt fara indoiala o excelenta reasezare pentru scarile mele preliminare defensive si de rezistenta psihica (Haan, 1965). Scarile pe care Joffe si Naditch le-au privit ca „acceptabile dupa standardele existente”, care au fost multiplicate pentru ambele sexe. Acestea au fost: scara rezistentei psihice, de intelectualitate, analiza logica toleranta si ambiguitate, regresie in slujba ego-ului si a rezistentei psihice totale, alaturi de scari de autoaparare, de intelectualizare, ezitabilitate si regresie. Scarile „mai putin acceptabile” pentru ambele sexe, care nu au intalnit toate criteriile stricte, cat si cele relaxate pentru unul sau altul din sexe: pentru barbati, expresivitatea (rezistenta psihica) si proiectarea, izolationismul, autoapararea primitiva si autoapararea totala (defensivitatea); pentru femei, ignorarea, abaterea stresului, proiectarea, apararea structurala si apararea primitiva (defensivitatea).

Joffe si Naditch (1977) au elaborat de asemenea mai multe inventaruri I.P.Mf.M. bazate pe scarile ego-ului pentru proiectare si regresie (autoaparare) si concentrare si suprimare (rezistenta psihica). Recentuozitatea elaborarii acestor scari inseamna ca numai doua studii publicate pana acum au testat valabilitatea in esantioane separate de indivizi stresati (barbati orbi si marinari recruti au fost dezangajati pentru nonperformanta)(Joffe si Bast, 1978; Vickers si Hervig,1981).

Rezistenta psihica masurata de Shanam. Shanam (1973) a elaborat o definitie articuara si dinamica si a propus metode de dezvoltare a ei prin intermediul unui test cu completare de propozitii si Testul de Aperceptie Tematica (T.A.T.). trasaturile distinctive ale acestor definitii a rezistentei psihice sunt:

accesibilitatea energiei catetice libere pentru directionarea atentiei catre dificultatile si identificarea complexitatii;

articularea tranzactiilor dintre spatiu si sine;

tendinta de a infrunta sau de a evita complexitatea si conflictul;

echilibrul optimal dintre solicitarile realitatii si sine.

Masuratorile sunt realizate dupa cum urmeaza: numarul de raspunsuri-propozitii cometate care se refera la alte persoane si obiecte care se opun sinelui si numarul de situatii complexe care descriu conflictul in povestile T.A.T. de-a lungul unui numar de dimensiuni temporale si finalitati ambigue; rezolvarea complexitatii si conflictului: numarul de completari de propozitii care arata tendinte de a renunta la perseverenta, in cadrul povestilor T.A.t., aceleasi tendinte din actiuni ale personajelor. Shanan nu a aratat cum urmeaza sa fie masurate echilibrurile optime dintre solicitarile realitatii si sine. Conceptualizarea lui si operationalizarile convingatoare ale rezistentei psihice sunt interesante si relevante pentru cercetarea stresului si a raportat cateva studii de validare. În orice caz, metodele lui pot fi prea consumatoare de timp pentru multi investigatori.

Inventarul mecanismelor defensive. Gleser si Ihilevich (1969) au elaborat un instrument obiectiv de masurare a cinci manunchiuri de defensive: intoarcerea impotriva obiectului, proiectarea, principalizarea (efectul de separare de continut si de continutul represiv), intoarcerea impotriva sinelui si reversul (raspunderea pozitiva sau neutra la un obiect frustrant). Ei au definit aceste mecanisme in amniera clasica ca pe niste procese cu care „ego-ul ataca, deformeaza, sau devine selectiv inconstient de anumite aspecte ale lumii interne sau externe”. Instrumentul include 10 povesti: dupa ce citeste fiecare poveste, persoana raspunde la intrebari care se refera la comportamentul real, comportamentul impulsiv, ganduri sau sentimente. Cinci raspunsuri alternative pentru fiecare intrebare corespund pentru fiecare din cele cinci manunchiuri. Respondentul indica alternativele care sunt cele mai reprezentative si cele mai putin reprezentative in legatura cu ceea ce ar face. Gleser si Sacks (1973), au folosit acest inventar cu rezultate care au confirmat ipotezele, pentru a evalua reactiile defensive ale unor persoane nelicentiate, inainte de a li se spune ca prestatia lor a fost deficitara la un test de abilitate scolastica. Vickers si Hervig (1981) au investigat relatia punctajelor inventarului cu rating-urile (cotatiile) clinice ale defensivei la un grup de barbati care erau prezumtiv stresati, deoarece au fost dezangajati din Corpul de Marina, anterior completarii instruirii lor de baza. În acest caz, rezultatele au fost dezamagitoare in comparatie cu cele ale lui Joffe si Naditch (1977), din scarile elaborate de ei. Cu toate acestea, validarea studiilor initiale si a cadrului conceptual pentru acest instrument sugereaza ca poate fi util in cercetarea stresului

Autodescrierea rezistentei psihice si a autoapararii. O alta metoda elaborata recent de evaluare a rezistentei psihice prin autoraportare este ilustrata de studiile lui Pearlin si Schooler (1978), Folkman si Lazarus (1980), Billings si Moos (1981). Toate aceste studii au folosit esantioane cu comunitate nonsimtomatica. Subiectii au fost rugati sa raporteze modul in care de regula au rezistat psihic la evenimentele-noxa sau la experiente specifice. În acelasi timp subiectii au raportat deasemenea stresurile lor, incarcaturi psihice si evenimente negative. Investigatorii au elaborat aceste instrumente prin examinarea literaturii, testarea esantioanelor-pilot si/sau bazandu-se pe teoriile subiectilor sau pe intelepciunea populara. Aceasta metoda difera de cele comentate anterior, deoarece se bazeaza pe prezumtia ca oamenii pot sa isi descrie direct strategiile lor de rezistenta psihica, cu ajutorul unei liste de control sau schestionar. Aceasta presupunere trebuie sa fie sprijinita prin comparari cu astfel de rapoarte cu observatii clinice.

Folkman si Lazarus au inclus numai itemii de rezistenta psihica in inventarul lor, in timp ce alti doi investigatori au folosit imbinari ale rezistentei psihice cu autoapararea. Din acest punct de marca al prezentei distinctii intre trezistenta psihica si autoaparare, trebuie sa rezulte intrebarea daca oamenii pot sa isi descrie propriile autoaparari in masura in care acestea sunt gandite obisnuit pentru a opera la nivel preconstient. Oamenii trebuie sa fie capabili sa isi descrie eforturile de rezistenta psihica, deoarece o pecete de rezistenta psihica este o alegere constienta. Întelepciunea noastra acumulata in situatiile psihoterapeutice – care sunt contextul excelent pentru procesele de observare in actiune, se refera la faptul ca oamenii nu isi identifica propriile autoaparari. De fapt, scopul psihoterapiei este acela de a facilita clientului identificarea propriei autoaparari astfel incat acesta sa isi poata alege modul de actiune, cu alte cuvinte, modul de a rezista fata de stres. Daca acest rationament este corect, aceasta metoda de autoapatare trebuie sa mai multa rezistenta psihica decat raspunsuri de autoapatare.

Folkman si Lazarus (1980) si Billings si Moos (1981), au folosit o clasificare aproape similara a tipurilor de rezistenta psihica si anume distinctia intre rezistenta psihica axata pe problema si rezistenta psihica axata pe emotie. În orice caz, aceasta separare nu pare sa fie clara din punct de vedere conceptual. Situatiile de stres care pot fi rezolvate prin rezistenta psihica axata pe problema trebuie deasemenea sa implice emotiile si viceversa. Asa cum rezulta, in 98% din incidente raportate de Folkman si Lazarus, au fost folosite ambele tipuri de rezistenta psihica, in ciuda corelatiilor modeste de aproximatic 0,45 dintre cele doua msuratori. Dar diferentele erau totusi discernabile: oamenii au folosit mai mult rezistenta psihica axata pe problema in situatii in care credeau ca „ceva trebuie facut” si mai mult rezistenta psihica axata pe emotie, atunci cand credeau ca nu pot accepta decat situatia ivita. Acest rezultat pare sa ne arate exact la ceea ce ne asteptam.

Lista de verificare a lui Folkman si Lazarus (1980), numita „Cai de rezistenta psihica”, contine 64 de itemi (24 pentru rezistenta psihica axata pe problema si 40 pentru rezistenta psihica axata pe emotie). Examinarea acestor itemi arata ca aproape toti pot reprezenta rezistenta psihica asa cum este definita in acest capitol. De fapt, Folkman si Lazarus s-au apropiat de realizarea unei astfel de definitii: „Rezistenta psihica este definita ca fiind eforturile cognitive si comportamentale facute entru a struni, tolera sau reduce solicitarile externe si interne si conflictele dintre ele” (p.223). oricum, fie ca itemii sunt de aparare sau de rezistenta psihica, depinde de situatie si de nivelul de constienta al respondentului.intarirea ideii de rezistenta psihica este o pierdere clara daca pretul este acela al excluderii autoapararilor, un mijloc de economisire onorabila a timpului si clar inteleasa de gestionare a stresului. Spre creditul lui, instrumentul lui Billings si Moos (1981) cu 19 itemi include atat itemi de aparare, cat si de rezistenta psihica (ex. „Uneori ma infurii pe alti oameni atunci cand ma simt nervos sau deprimat”, „Am incercat sa ma retrag din situatie si sa nu fiu mai obiectiv”).

O problema finala de claritate conceptuala trebuie de asemenea sa fie mentionata. Aceste instrumente cuprind un conglomerat de procese ale rezistentei psihica sau de autoaparare, o caracteristica ce reduce diferentierea; in acelasi timp, procesele incluse pot fi suficient de abstracte pentru a permite eventuale generalizari de care are nevoie cercetarea stresului. De fapt, Folkman si Lazarus (1980) si-au exprimat preocuparea ca „se poate ca pentru identificarea stilurilor de rezistenta psihica care transcend contextelor situationale, noi trebuie sa privim catre alt nivel de abstractie” (p.229).

Studiul Pearlin-Schooler (1978) cu 2300 de persoane a avut o abordare sociologica si astfel s-au folosit variabile cum ar fi structurile administrative gospodaresti si „societatile cu raspundere limitata”. Psihologii tind sa supravegheze resursele obiective ale subiectilor care genereaza optiuni de raspuns si apoi in mod implicit le atribuie cea mai buna rezistenta psihica pentru subiectii lor avantajati obiectiv, in sensul caracterului lor intrinsec cel mai bun. În orice caz, toate datele acestui caz provin din autorapoarte, iar distinctia dintre rezistenta psihica si autoaparare nu este facuta. Subiectilor li s-a cerut sa faca distinctii fine intre stresuri, incarcaturi psihice, resurse de rezistenta psihica si raspunsuri de rezistenta psihica. De exemplu, in zona de continut a unui dintre soti     (sot sau sotie), incarcatura psihica a fost operationalizata ca nonacceptare de catre sot (sotie); stresul de a fi nefericit, plictisit, frustrat, incordat, sictirit, dezamagit si asa mai departe in legatura cu soul (sotia); Resursele de rezistenta psihica cum ar fi autodenigrarea, controlarea situatiilor si imagine de sine; iar raspunsurile de rezistenta psihica cum ar fi increderea de sine in alternanta cu cautarea de sfaturi, descarcarea psihica controlata reflectiv, in alternanta cu descarcarea emotionala, si ignorearea selectiva in alternanta cu acordarea de atentie.

Masuratorile efectuate in cadrul situatiei de stres

Pentru a arata modul in care oamenii interactioneaza cu experientele stresante, sunt necesare masuratorile efectuate in cadrul situatiei. De asemenea sunt necesare premasuratorile daca efectele stresului in sine urmeaza sa fie separate de efectele legate de statutul anterior. Cu ocazia masuratorilor din situatiile naturale, acestea sunt aproape mereu bazate pe observasii, deoarece exista aspecte etice in rugarea persoanelor stresate de a face autorapoarte cum ar fi raspunsurile cu da sau cu nu la itemii unui inventar de personalitate in scopurile urmarite de psihologi. O schimbare interpersonala diferita de obtine atunci cand niste profesionisti extrag date masurate ale rezistentei psihice si autoapararii din interviuri care au scopul de a ajuta persoanele in legatura cu problemele lor cotidiente si cele sentimentale. Din acest motiv, interviurile transcrise efectuate in clinici pentru interventii de criza, par sa se constituie intr-o excelenta baza de date pentru masuratorile din cercetarea stresului.

Forta deplina pentru dificultatile conceptuale din sistematizarea cailor in care oamenii rezista psihic si se apara de stres, este simtita atunci cand sunt manifestate reactiile multifatetate ale vietii reale a persoanelor stresate. Astfel, mijlocul de evaluare trebuie sa fie aproape intodeauna rating-urile in unele forme. O abordare obisnuita este aceea de a analiza continutul unei situatii de stres specific si de a deduce dimensiunile adecvate. De exemplu, Siber si asociatii lui (Siber, Coelho, Murphey, Hamburg, Pearlin si Rosenberg,1961), in studiul lor de rezistenta psihica al unor adolescenti competenti cuprinsi de febra admiterii la facultate, si-au organizat observatiile in functie de normative cum ar fi: folosirea resurselor de mediu in adaptarea la viata universitara; strategii de integrare; evaluarea potentialului de autoaparare si rolul parintilor in alegerea de catre studenti ai facultatilor.

Pentru a generaliza procesele cele mai obisnuite pe care oamenii le folosesc atunci cand au de a face cu orice tip de stres, au fost oferite diverse scheme, fie de rezistenta psihica, fie de rezistenta psihica si autoaparare. Cohen si Lazarus (1979) au sugerat ca cele patru moduri de rezistenta psihica sunt:

cautarea de informatii – care au valoare de autocontrol;

actiunile directe, pentru care autorii au oferit urmatoarele exemple: fuga de problema, disputa, si pe scurt, a face ceva in legatura cu problema;



inhbarea actiunii, pe care autorii au numit-o „mod de rezistenta psihica”;

procesele intrapsihice, pentru care au fost oferite exemple ca ignorarea si evitarea – ca tipuri de autoaparare.

Aceasta schema ilustresaza bine problemele conceptuale care apar atunci cand rezistenta psihica este privita ca autoaparare. Nu doar toate procesele de rezistenta intrapsihica sunt clasificate ca autoaparari, ci de asemenea aceste procese intrapsihice sunt aparent considerate ca fiind conceptual diferite de procesele cognitive si necorelate cu actiunea. Trecerea la actiune si inhibarea actiunii sunt probabil cele doua extreme ale aceleasi dimensiuni. Cautarea de prea multe informatii poate fi o obsesie, iar prudenta fata de actiune sau abtinerea de la actiune, depinde de natura situatiei. În orice caz, Cohen si Lazarus au ramas fermi pe pozitia lor; ei nu posedau o cale buna de a gestiona stresul.

Moos si Tsu (1977) au oferit o schema integrata si cuprinzatoare care sa descrie specific rezistenta psihica din contextul bolii (afectiunii) psihice; oricum majoritatea dimensiunilor acestor scheme au generalitate. Ei au identificat sapte procese separate:

ignorarea sau minimazarea gravitatii crizei;

cautarea de informatii relavante;

cautarea de reasigurari (reconfirmari);

invatarea de proceduri legate de specificul bolii;

stabilirea de teluri concrete, limitate;

repetarea finalitatilor alternative;

gasirea unui scop general, sau sensul din evenimente.

În    final, schema multidimensionala a rezistentei psihice, autoapararii si fragmentarii pe care eu (Haan, 1977) am propus-o, este cea mai usor inteleasa prin reexaminarea dezvoltarii ei. Fiecare din cele 10 procese fragmentate au fost elaborate pentru a reprezenta aceleasi procese generale implicate in cele 10 mecanisme de autoaparare clasica; in orice caz, itemii de rezistenta psihica si de fragmentare au proprietati diferite fata de itemii lor omologi din zona de autoaparare. De exemplu, in cadrul aceluiasi proces generic al ego-ului pentru sensibilitatea interpersonala, proiectarea este un tip de autoaparare, empatia reprezinta copia (dublura) rezistentei psihice, iar deziluziile sunt manifestarea-fragmentata.

În acest model (Haan,1977), cinci proprietati se identifica cu rezistenta psihica: considerarea optiunilor ca fiind deschise; orientarea catre realitatile ei si implicatiile viitoare ale situatiei si catre implicatiile reactiilor posibile ale individului; gandirea diferita care integreaza rational consideratiile constiente si elementele preconstiente; creativitatea flexibila si inventiva a optiunilor de raspuns; guvernarea efectelor perturbatoare si a expresiei afectiv-temperale. În cateva cuvinte, rezistenta psihica se bazeaza pe evaluarea acuratetii in asimilarea elementelor critice ale situatiei cuiva, precum si a reactiilor si a acuratetii in actiune si acomodare, dupa ce s-au analizat diferitele tranzactii posibile care pot fi adjudecate si a consecintelor viitoare.

În schimb, senssul comun si cel clasic al autoapararii presupun : negarea posibilitatii de alegere; convertirea situatiei prezente la nivelul termenilor din trecut; nesocotirea implicatiilor viitoare si a consecintelor propriilor actiuni; analiza deformata si analiza cognitiva nediferentiata; separarea gandirii de sentimentele concomitente; speranta ca sentimentele perturbatoare pot fi alingate ca prin magie; bonificarea impulsului prin subterfugii. Incuratetea intersubiectiva si intrasubiectiva tipizeaza strategiile defensive.

Înca un set de alte proprietati descriu procesele fragmentate ale persoanelor pe care noi in mod obisnuit le consideram psihorice (sau ale persoanelor normale pentru intervale scurte). În acest caz, procesele sunt repetitive , ritualiste si automatizate; presupunerile despre realitate si viitor sunt elaborate privationist si nonresponzive pentru necesitatile situatiei prezente; dispozitiia sufleteasca determina reactiile; si se produce o satisfactie nemodulata a impulsului. Colegul meu (Kroeber,1963) impreuna cu mine, am sperat ca rezultatele, in exemplar triplu ale proceselor de rezistenta psihica, autoaparare si fragmentare au fost aproape de a se constitui intr-o harta cuprinzatoare a proceselor ego-ului principal, care a inclus functiile: cognitiva, afectiva, intraceptiva si de atentie. În plus, noi am rationat ca valorile care reliefeaza rezistenta psihica (si deasemenea autoaparare, din acest motiv) pot fi la distanta mare fata de valorile noastre personale. O dificultate principala a modelului pare sa fie aceea ca este prea abstract din punctul de vedere al investigatoului nonclinic.

Evaluarea variabilelor relevante in majoritatea acestor scheme care sa reprezinte rezistenta psihica si autoapararea, trebuie sa fiefacuta prin rating-uri; pot fi folosite uneori masuratori nonobstructiv. De exemplu, rezistenta psihica prin cautarea de informatii folosita de un pacient bolnav psihic, poate fi evaluata de catre asistentele medicale din tura. Cu toate ca unii cercetatori sunt deranjati de asa-numitele masuratori usoare, altii imbratiseaza ideea ca reactiile si interactiunile umane sunt atat de complexe, incat ele pot fi capturate numai de minti umane la fel de flexibile si complexe. Pana cand vom avea o taxonomie consensuala a procesarii stresului de catre om, majoritatea cercetatorilor vor elabora fara indoiala sisteme de rating ale reactiilor de stres din cadrul situatiei, care exprima propriile lor preferinte teoretice. De exemplu, Chestionarul meu cu 60 de itemi de clasificare a proceselor ego-ului (Haan,1977), include 3 itemi pentru cele 10 procese de rezistenta psihica si cele 10 procese de autoaparare; nu am inclus procesele fragmentatoare, deoarece in majoritatea timpului eu lucrez cu subiecti normali, care in mod frecvent nu fragmenteaza.

CONCLUZII

O imagine optimista a artei de evaluare a rezistentei psihice, autoapararii si stresului nu poate fi realizata in acest capitol. Ne lipseste consensul despre sensurile acestor termeni si despre conexiunile dintre ei. Fara indoiala, daca am avea acest consens, masuratorile ar putea fi repede dezvoltate. Eu am sgerat ca dificulatile noastre sunt emanate de pretentia noastra continua ca cercetarea stresului este o stiinta care se preocupa de realitatile obiective. Nu numai ca stresul este o „constructie” a persoanelor stresate, ci de asemenea stim din intelepciunea populara ca exista atat cai pozitive (precise, logice, sensibile din punct de vedere social si informate), cat si rele (deformate si decompensate si social distructive) de gestionare a stresului. Dar aceasta acceptiune ar invalida pretentiile savantilor sociali cu valoare de neutralitate.

Parintele cercetarii stresului este domeniul indelung elaborat, dar haotic, al personologiei, care si-a propus sa conceptualizeze si sa inteleaga persoana in intregime. Parametrii de baza ai cercetarii stresului sunt mult mai clari: sunt interesati de efectele mediilor care ii fac pe oameni sa se simta incatusati, neajutorati si oprimati si cautam sa intelegem modul in care oamenii controleaza aceste experiente. Telul pe termen lung este pur si simplu unul uman (cunostinte desre felul in care societatile s-ar putea organiza pentru a evita stresurile necesare pe care oamenii le traiesc pentru a calma stresurile inevitabile pe care cetatenii trebuie sa le sufere). Într-un fel, interesul din evaluarea psihometrica la aceasta vreme este prematura deoarece zbaterile noastre nu au rezolvat inca problemele de baza ale definitiei: ce este stresul, rezistenta psihica si autoapararea? Dar in acest caz, stiinta sociala nu precedeaza niciodata intr-o maniera obisnuita.

TEME CONSULTATE

Ø     ANTONOVSKY A. Sanatatea, stresul si rezistenta psihica. Ed. Jossey-Bass,1979;

Ø     BARRON F.     O scara de anduranta a ego-ului care anticipeaza raspunsul pentru psihoterapie. Jurnalul de Consultanta psihologica,1953,17,327-333;

Ø     BEM D. si FUNDER D. O predictie mai buna despre oameni si despre timp: Evaluarea personalitatii situatiilor. Revizuire psihologica,1978,85,485-501;

Ø     BERNSTEIN R.Restructurarea teoriei sociale si politice. Editura Harcourt, New York, 1976;

Ø     BILLINGS A. si MOOS R.Rolul raspunsurilor cognitive si a resurselor sociale in atenuarea stresului evenimentelor vietii. Jurnalul de Medicina Comportamentala, 1981;

Ø     BROWN G. si HARRIS T. Originile sociale ale depresiei. Editura Free Press, New York, 1978;

Ø     COBB S. Sprijinul social ca moderator al stresului vietii. Medicina psihosomatica,1976,38,300-314;

Ø     COELO G.V., HAMBURG D.A. si MURPHEY E.B. Strategiile de rezistenta psihica intr-un nou mediu de invatare. Arhivele de psihiatrie Generala, 1963,9, 433-443;

Ø     COHEN F. si LAZARUS R.S.Rezistenta psihica fata de spresul bolilor. În lucrarea „Psihologia sanatatii”, elaborata de G.C. Stone, F. Cohen si N.E. Andler. Editura Jossey-Bass, San Francisco, 1979;

Ø     DAHLSTRIM W., WELSH G. si DAHLSTROM. Un manual I.P.Mf.M. vol.2, Editura Universitatii Mineapolis,1975;

Ø     DOHRENWEND B.S. Statutul Social si stresul evenimentelor vietii. Jurnalul de Personalitate si Psihologie Sociala,1973,28,225-235;

Ø     DUBOS R. Mirajul sanatati. Editura Harper, New York, 1959;

Ø     FOLKMAN S. si LAZARUS R.S.O analiza de rezistenta psihica intr-un esantion de varsta medie. Jurnalul de Sanatate si Comportament Social,1980,21,219-239;

Ø     FRENKEL-BRUNSWIK E.Cercetarea sociala si problema valorilor. Jurnalul de Psihologie Paranormala si Sociala,1954;

Ø     GARDNER R.W., HOLZMAN P.S., KLEIN G.S., LINTON H.P. si SPENCE D.P. Controlul cognitiv: un studiu al consecventelor individuale in comportamentul cognitiv. Aspecte psihologice, 1959.




loading...




Politica de confidentialitate


Copyright © 2020 - Toate drepturile rezervate