Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Psihologie


Index » educatie » Psihologie
Etiologia anxietatii


Etiologia anxietatii


Etiologia anxietatii

Etiologia anxietatii ramane inca un domeniu al ipotezelor, in care teoriile multifactoriale par a fi cele mai apropiate de realitate. Raportul factorilor biologici, genetici, psihologici, psihosociali este variabil de la un individ la altul. Din punct de vedere psihologic, trairile si manifestarile anxioase pot fi determinate de o larga paleta de factori, cum ar fi: factori etiologici predominant personali, unde se evidentiaza anxietatea ca efect indirect al unor disfunctii ale altor compartimente ale sistemului psihic uman si ale sistemului personalitatii; factori, agenti sau conditii etiologice situati in domeniile relational-interpersonal si integrativ-grupal, anxietatea aparand la acest nivel ca un indice al interactiunii particulare Eu-Lume. Acesti factori pot avea influente specifice de tipul determinarii, favorizarii, declansarii si intretinerii trairilor anxioase.

Indiferent de domeniul de provenienta, ca factori intrinseci dinamicii functionale a sistemului psihic uman si de personalitate sau ca imprejurari de viata, situatii problematice, circumstante existentiale traumatice, sursele anxietatii, prin repetitia, cronicitatea si particularitatea efectelor lor, pot viza persoana intr-un mod tranzitiv sau durabil.



Identificarea mecanismelor care leaga experienta individului de dificultatile emotionale precum frica, atacul de panica, ingrijorarea, anxietatea, a constituit o preocupare majora a numeroase personalitati din domeniul psihologiei si al psihiatriei, astfel evidentiindu-se o serie de mecanisme psihice care ocupa un loc principal in conturarea si mentinerea anxietatii.

1. Surse ale trairilor si manifestarilor anxioase situate predominant la nivel personal

Domeniul somatic. Corporalitatea nu reprezinta doar un domeniu privilegiat de manifestare a anxietatii, ci si una dintre sursele sale.

DSM IV sustine ca anxietatea poate sa apara ca efect fiziologic direct al conditiei medicale generale a organismului sau al unor substante inductoare de anxietate, fiind diferentiata de situatia in care anxietatea apare ca reflex al trairii constiente a situatiei de boala. Diverse tulburari endocrine, cardiovasculare, respiratorii, neurologice, etc., prin implicarea unor mecanisme fiziologice, pot determina trairi si manifestari anxioase. Pe de alta parte, orice simptom somatic, orice senzatie neplacuta sau afectiune somatica determina trairi anxioase.

2. Procesul de invatare si trairile anxioase

Conform teoriei experimentaliste, procesul de invatare sta la baza fricii, aceasta putand fi invatata prin conditionare de tip pavlovian. In conditionarea clasica, mecanismul central il constituie asocierea dintre un stimul neconditionat cu un stimul conditionat. Frica irationala, intensa si persistenta, pare sa se manifeste dupa ce persoana a experimentat un eveniment traumatic. Studiile focalizate pe procesul de achizitie, arata ca anumite constrangeri par a fi fundamentate biologic si pot fi rezultatul tensiunilor evolutive, acestea fiind asociate cu procesul de invatare a fricii.

Conform modelului dezvoltat de David Barlow (1988), fobiile specifice pot fi achizitionate astfel:


Stare de alarma falsa

(absenta pericolului)

 

Stare de alarma invatata

 

Stare de alarma falsa

(absenta pericolului)

 
sta

Absenta alertei

(subiectul nu este in contact cu situatia stimul)

 


Fig. 2: Modelul de achizitie a fobiilor specifice (D. Barlow, 1988)

David Barlow diferentiaza, conform schemei trei tipuri de alarma:

alarma adevarata: reactiile persoanei la o situatie amenintatoare;

alarma falsa: reactiile persoanei in absenta factorilor de pericol;

alarma invatata: alarme adevarate si false asociate cu experiente.

Conform autorului, la persoanele vulnerabile (biologic, psihologic), in situatii de stres, creste cota de emotionalitate si probabilitatea aparitiei unei stari de alarma invatata.

Modelul prezentat demonstreaza complexitatea proceselor implicate in dezvoltarea fobiilor specifice, interrelatia dintre factorii implicati. Pe baza modelului putem intelege impactul evenimentelor de viata asupra indivizilor si, in acelasi timp, modul in care se structureaza anumite conduite fobice. Barlow presupune ca la indivizii biologic vulnerabili, stresul va declansa reactii de alarma care pregatesc individul pentru a actiona prompt (lupta/fuga).

Fig. 5: Raspunsul de tip lupta - sau - fugi (Rita L. Atkinson si colaboratorii, 2002)

Psihologul Martin Seligman (1971) a identificat anumite dificultati privind teoriile invatarii ca baze explicative pentru etiologia fobiilor:

Raspunsurile conditionate de frica invatate in laborator sunt usor de stins, dar pe de alta parte, raspunsurile fobice sunt extrem de persistente si dificil de schimbat.

Fobiile dezvoltate dupa experientele traumatice sunt achizitionate printr-o singura incercare dureroasa.

In modelul pavlovian de conditionare se arata ca orice stimul neutru poate fi folosit ca stimul conditionat. Seligman pune intrebarea urmatoare: "Daca acest model clasic este corect, de ce fobiile sunt asociate cu anumite clase de obiecte si situatii (animale, inaltimi, spatii inchise, etc.)?".

Ca raspuns la aceste neajunsuri, Seligman (1971) afirma ca invatarea prin conditionare este guvernata de procesul de pregatire (preparedness). Organismul este pregatit biologic, pe baza cailor neurale din sistemul nervos central, sa invete anumite tipuri de asociatii mai rapid decat altele. Aceste constrangeri biologice au fost dezvoltate de-a lungul procesului evolutiv. Astfel, intelegem aparitia fobiilor pe baza interactiunii dintre factorii biologici, sociali si psihologici. La baza factorilor biologici se afla sistemul neural al fricii (despre care vorbeste Daniel Goleman, 2001), care este pregatit sa asocieze rapid anumiti stimuli cu raspunsuri intense de frica. Factorii psihologici si sociali din acest model implica istoria dezvoltarii individuale si experientele oferite de ambianta prin care invatam sa asociem frica cu anumiti stimuli.

3. Factori cognitivi implicati in anxietate

Evenimentele cognitive joaca un rol de mediator intre experienta si raspuns. Atat perceptia, cat si memoria si atentia influenteaza modul in care reactionam la evenimentele din ambianta. Este recunoscut faptul ca factorii cognitivi ocupa un rol important in etiologia si mentinerea unor tipuri de tulburari psihice.

Locul controlului, Stabilitatea si Controlabilitatea

Teoriile cognitiviste au abordat si relatia dintre locul controlului sau perceptia controlului si anxietate. Daca individul este capabil sa controleze evenimentele din mediul sau de viata, atunci predispozitia sa de a manifesta anxietate este diminuata, comparativ cu cei neajutorati. Cercetarile de laborator efectuate au evidentiat ca sentimentul lipsei de control contribuie la declansarea atacurilor de panica la subiectii deja diagnosticati cu aceasta tulburare.

Barlow (1991) a introdus notiunea de controlabilitate in studiul anxietatii. Conform teoriei sale, copilul sau adolescentul care este confruntat cu experiente de neputinta (reale sau imaginare), va avea tendinta sa manifeste simptome depresive, daca el crede ca nu are nici un control asupra situatiei in care se afla; simptome anxioase, daca el crede ca nu are decat un control limitat si inadecvat asupra situatiei.

Dumas (1999), pornind de la cercetarile lui Barlow, afirma ca este posibil ca sentimentul lipsei de control sa aiba originea in experienta precoce a copilului, in generalizarea primelor experiente de viata in care copilul este complet dependent de adultii care il ingrijesc.

Sentimentul ineficientei personale focalizeaza individul pe inabilitatea sa de a face fata situatiei si interfereaza cu folosirea eficienta a potentialului intelectual, individul nemaifiind focalizat pe cerintele sarcinii, ci pe teama de insucces.

Conceptul de loc al controlului - locus of control a fost descris de Rotter (1966) ca fiind convingerea sau credinta cu privire la perceperea sursei controlului asupra comportamentului nostru, sursa interna sau externa.

Dimensiunea internalitate-externalitate a controlului ne permite sa distingem indivizii care considera ca sunt responsabili de ceea ce li se intampla (control intern) si pe cei care considera ca ceea ce li se intampla este rodul hazardului, depinde de altii sau de imprejurari (control extern).

Au fost facute studii comparative asupra persoanelor mai mult orientate spre intern sau mai mult spre extern. Subiectii cu locul intern al controlului au rezultate mai bune la scoala sau profesionale, cauta mai activ informatia si o trateaza mai pertinent, au un nivel de aspiratii care creste in cazul reusitei, dar coboara in cazul esecului (aceasta relatie nu se observa la subiectii externi). Subiectii cu locul intern al controlului au proiecte profesionale in care initiativa personala si posibilitatea de control ocupa un loc important si care cer eforturi mari de adaptare si de stapanire a mediului, sunt mai putin sensibili la influentele sociale si isi controleaza mai bine viata emotionala (sunt mai putin perturbati de situatiile stresante).

Studiile in domeniul locului controlului, au subliniat o serie de caracteristici care par a fi tipice pentru persoanele cu un loc intern al controlului: acesti indivizi sunt mai dispusi sa munceasca pentru a avea realizari, sa tolereze amanari in obtinerea recompenselor si sa isi faca planuri pe termen lung pentru atingerea unor scopuri; in urma succesului obtinut in indeplinirea unei sarcini, isi cresc scopurile; cei cu un loc extern, isi vor micsora scopurile; in urma unui esec, isi vor reevalua performantele viitoare si isi vor scadea expectatiile de succes; cei cu un loc extern isi maresc expectatiile in aceasta situatie; rezista mai bine constrangerilor; isi cunosc mai bine mediul exterior si invata din experientele trecute; traiesc mai multa anxietate si vinovatie in legatura cu esecurile lor si folosesc mai mult reprimarea pentru a uita de dezamagirile avute; depasesc mai usor accesele de depresie si sunt mai putin expusi sa dezvolte o neajutorare invatata si o depresie severa; tolereaza situatiile ambigue; isi extrag beneficii mari din suportul social; cei cu un loc intern al controlului se recupereaza mai bine in urma unor probleme psihice.

Persoanele cu locul extern al controlului considera ca au un control limitat asupra evenimentelor si percep relatia cauza-efect distorsionat, ceea ce influenteaza si sursele motivationale. Persoanele cu locusul intern al controlului sunt in schimb dispuse sa vada cauzele propriilor insuccese ca fiind interne: propriile trasaturi de personalitate, abilitatile personale, efortul depus, etc., ele tind sa fie mai motivate intr-o sarcina.

Persoanele cu locul intern al controlului prezinta un interes social mai mare, isi controleaza mai bine impulsurile, sunt mai putin anxioase si mai active cognitiv.

Studiile legate de locul controlului au evidentiat prezenta unei corelatii intre locul controlului extern, anxietate si depresie (Rumpel si Harris, 1993).

Stabilitatea se refera la perceptia persoanei cu privire la cauza performantei sale. Performanta este evaluata ca fiind modificabila in timp. O persoana cu o orientare atributionala stabila este mai predispusa sa creada ca rezultatele sale vor ramane aceleasi in timp, fata de o persoana care are o atribuire instabila si care tinde sa vada rezultatele sale ca fluctuante in functie de situatie sau de sarcina. Dimensiunea stabilitate-instabilitate subliniaza o expectanta a individului privind viitorul succes sau insucces. Indivizii ce atribuie succesul factorilor stabili vor astepta sa obtina succes in toate activitatile lor, iar cei care atribuie succesul sau insuccesul unor factori instabili nu se vor simti la fel de siguri privind succesul lor viitor.

Controlabilitatea este un factor care descrie masura in care individul stie ca are control in diversele situatii in care se afla. Aceasta dimensiune (controlabilitate versus noncontrolabilitate) caracterizeaza perceptiile indivizilor cu privire la conditiile care conduc la succes sau la esec. Daca persoana crede ca factorul determinant este controlabil, atunci se simte mai apta sa realizeze sarcina.

Seligman (1975) vorbeste despre neajutorarea invatata (neputinta dobandita-learned helplessness) care poate aparea la copiii care se indoiesc de ei insisi, sunt indecisi si au o motivatie scazuta pentru activitati. Acesti copiii au sentimentul ca oricat de mult efort ar depune nu vor obtine succes.

Interpretarea catastrofica a experientelor

David Clark (1998) considera ca o serie de stimuli interni (senzatiile corporale, gandurile sau imaginile) initiaza starea anxioasa, care la randul ei induce o serie de trairi ce insotesc reactiile emotionale negative.

Stimul declansator

(intern sau extern)

Pericolul perceput

Interpretarea catastrofica Teama

a senzatiilor (neliniste)


Senzatii corporale

Fig. 3: Modelul cognitiv al atacului de panica (David Clark, 1986)

Starea anxioasa este insotita de o constientizare crescuta a senzatiilor corporale, senzatii ce pot fi interpretate gresit, ca evenimente catastrofice. Interpretarea eronata induce un sentiment de pericol persoanei, ajungandu-se la scaparea de sub control a situatiei.

Conform acestui model factorii cognitivi joaca un rol fundamental in explicarea starilor de panica. Oltmans si Emery (1998) afirma ca persoanele care sufera de atacuri de panica experimenteaza si in timpul somnului aceste stari, momente in care nu apare interpretarea catastrofica a situatiei. Daca nu exista o interpretare gresita de tip catastrofic a senzatiilor fizice, se pune intrebarea "cum apar totusi atacurile de panica?". Autorii considera ca exista si alti factori, cum ar fi atentia fata de amenintare si stoparea gandirii.

Psihologii de orientare cognitivista sustin ca atentia joaca un rol major in declansarea anxietatii. Indivizii cu cote ridicate de ingrijorare sunt foarte sensibili la indicii care semnaleaza existenta unor pericole viitoare. In conditii de stres, acesti subiecti manifesta o vigilenta crescuta fata de orice semnal de pericol, iar in astfel de situatii o recunoastere a pericolului declanseaza cicluri ale proceselor cognitive maladaptative, care pot scapa usor de sub control. Informatiile amenintatoare generate de acest proces sunt recodificate in memorie sub forma unor scheme elaborate care pot fi usor reactivate. Cand atentia persoanei este indreptata spre stimulii amenintatori, performanta comportamentului adaptativ si ciclul ingrijorarii se lanseaza intr-o secventa repetitiva, in care persoana anticipeaza evenimente si cauta modalitati de a le evita.

4. Factori psihosociali ai anxietatii

Analiza si intelegerea anxietatii nu pot eluda amprenta contextului psihosocial de care individul este marcat definitoriu. Comportamentul in context relational individ-mediu depinde intotdeauna de interactiunea unica dintre variabilele endogene (particularitati ale organizarii psihofiziologice a personalitatii la un moment dat) si variabilele exogene (particularitati ale situatiei stimul) si astfel, analiza psihologica a surselor anxietatii, trebuie sa cuprinda si aspecte ale manifestarii situationale, ale evenimentelor de viata; aspecte interpersonale si la nivel integrativ ale personalitatii; rolul experientei sociale timpurii.

Nivelul situational

Situatia poate fi considerata ca un decupaj din mediu si un raport intre conditionarile interne si incitatiile externe, iar orice neconcordanta a acestora este susceptibila sa genereze trairi si manifestari anxioase. Un anume context situational identificat ca amenintare vitala pentru persoana, care semnifica lipsa mijloacelor de raportare la situatie, a posibilitatilor de control al mediului si al dimensionarii comportamental-adaptative a persoanei, poate fi considerat ca o paradigma a "intrarii in anxietate". In acest mod situatii problematice, de obstacol, schimbari incarcate de necunoscut, ambiguitate si lipsa de structurare informationala, imprejurari de viata, evenimente traumatice, s. a. pot dobandi valente anxiogene, dar intotdeauna doar ca rezultat al relatiei unice individ-mediu.

"Situatia traumatica" trebuie sa fie inteleasa ca o interactiune intre perspectiva interna si cea externa, intre conditiile traumatice de mediu si desemnarile subiective de semnificatii, intre traire si comportament (Gottfried Fischer si Peter Riedesser, 2001). Situatiile traumatice si incercarile de elaborare si de autovindecare ale individului aflat intr-o astfel de situatie, au in mod esential o dimensiune sociala. "Procesul traumatic" nu este doar unul individual, ci si unul social, in care este implicata relatia dintre reteaua sociala a celui afectat si colectivul social.

Thure von Uexkűll impreuna cu Wesiack (1988) au dezvoltat un model, initial elaborat in biologie si apoi in medicina, pentru a putea studia integrativ procesele de imbolnavire, pe diferite niveluri ale fenomenelor psihosociale si somatice. Acest concept integrator al interactiunii omului cu mediul sau a fost numit modelul "cercului situatiei" si el tinteste catre o unire sistematica a punctului de vedere interior si exterior, a trairii cu comportamentul.

Observatie


Lumea

inconjuratoare

Subiect


Fig. 4: Modelul cercului situational (Uexkűll, Wesiack, 1988)

Acest model face diferentierea intre cele doua sfere partiale ca lume a observatiei si lume a actiunii. Sfera receptorie reactioneaza la o anumita situatie problematica din mediu, iar organismul (individul) dezvolta o strategie de solutionare, care transforma starea de iesire spre sfera efectorie, astfel incat cercul se inchide intre observatie si actiune. In interiorul cercului se afla o secventa "cognitiva" de atribuiri de semnificatii specifica fiintei umane, secventa care transforma mediul in lume inconjuratoare. Printr-o repartizare reusita de semnificatii, individul este capabil de actiune efectiva. Procesele elaborarii si atribuirii de semnificatii sunt influentate de istoria personala de viata si elaborarea ei individuala. Sfera receptoare si efectoare se determina reciproc anticipativ.

Situatiile semnificative de stres pun de regula organismul intr-o stare de activare, in care tendintele de lupta si de fuga alterneaza sau se contrazic simultan. Aceste tendinte si comportamentul de coping incearca sa stapaneasca situatia problematica externa si ele sunt "mecanisme"care in cercul situatiei vor activa maximal si vor supraincarca atat sfera receptorie cat si pe cea efectorie. In cazul in care situatia amenintatoare dureaza mai mult, sistemul psihofizic lucreaza intr-o stare permanenta de alarma care il suprasolicita si ii epuizeaza capacitatile.

Prin eforturi durabile de adaptare si coping, organismul ajunge intr-o stare care ii pune in pericol existenta si face ca aceste eforturi sa devina inutile, iar atunci cand nici copingul si nici adaptarea nu pot controla o situatie problematica biologic sau psihosocial, se ajunge intr-o situatie de experienta potential traumatica.

Orice situatie in care exista un exces de excitatii care nu poate fi stapanit de subiect genereaza anxietate, fie sub forma unui raspuns spontan, automat al organismului la situatia traumatica (angoasa automata), fie ca o incercare a Eului de a se proteja de afluxul de excitatii (semnalul de angoasa).

Dominanta subiectiva este o traire psihica dezorganizanta, legata in general de o problematica de solutionat in viitor, de expectanta unui eveniment important. Ea induce de regula anxietate prospectiva, preocupari cu caracter prevalent si griji dominante, cu consecinte directe asupra concentrarii prosexice si asupra coerentei comportamentale.

Stresul psihic apare atunci cand succesiunea cerintelor nu se integreaza in banda optima a comportamentului adaptativ-integrativ, cand individul trebuie sa raspunda la o situatie pentru care nu este pregatit, iar consecintele incapacitatii sale de a raspunde eficient au o importanta deosebita. O situatie are o semnificatie stresanta pentru individ atunci cand este perceputa, evaluata, interpretata ca fiind amenintatoare, frustranta sau conflictogena si este traita subiectiv ca tensiune psihica, disconfort si anxietate. Anxietatea este probabil cea mai puternica si mai chinuitoare stare afectiva produsa de stres, prin caracterul sau anticipatoriu, legat de un eveniment amenintator din viitor, dar si prin caracterul predominant ambiguu si simbolic al pericolului potential de care subiectul se crede amenintat. Stresul psihic genereaza o paleta larga de raspunsuri comportamentale si modificari neurofiziologice integrate in ceea ce a fost denumit sindromul general de adaptare (General Adaptation Syndrom-Cannon, 1988).

Hans Selye introduce termenul de stres in 1946 in domeniul medical, indicand prin acesta programul de adaptare corporala la o noua situatie, raspunsul stereotipic si nespecific la stimulii care perturba echilibrul personal.

Exista o serie de variabile care potenteaza efectul actiunii stresante asupra organizarii si dinamicii personalitatii, cum ar fi: intensitatea, durata, frecventa-gradul de noutate/familiaritate, semnificatia si incarcatura afectogena a situatiei, concordanta cu starile motivationale ale subiectului. Posibilitatea de a prezice aparitia unui eveniment, chiar daca subiectul nu-l poate efectiv controla, reduce, in general, severitatea trairii anxioase inaintea evenimentului respectiv.

In situatii reale de viata, lipsa predictibilitatii sau nesiguranta genereaza anxietate intensa si perturba conduitele de confruntare cu evenimentul stresant. Pe de alta parte, convingerea in posibilitatea controlarii evenimentului aversiv vine sa micsoreze anxietatea, chiar daca controlul nu este niciodata exercitat sau daca aceasta convingere este eronata.

Experimentarea unor evenimente de viata stresante este unul din cei mai invocati factori sociali ai anxietatii.

Conflictul desemneaza o lupta intre motive, tendinte, interese, atitudini opuse, de forte relativ egale si greu de conciliat sau ireconciliabile. Se descriu mai multe tipuri de conflicte, in functie de provenienta lor:

conflicte intre cerinte interne si exigente exterioare care vizeaza in special comportamentele de rol asteptate de la individ;

contradictii intre solicitari exterioare referitoare la valori socio-culturale incompatibile, considerate ca avand cel mai mare potential conflictogen in societatea actuala (de exemplu conflicte intre nevoi de independenta - dependenta, intimitate - izolare, cooperare-competitie, exprimarea impulsurilor - respectarea standardelor morale interdictive, etc.);

conflicte intre solicitari interne de sens opus ireconciliabile.

Indiferent de domeniul de provenienta, produs intr-un anumit moment sau cu prezenta relativ persistenta, conflictul determina ambivalenta atitudinala, dificultati decizionale, stari de tensiune si framantari anxioase.

Iolanda Mitrofan (1999) recomanda identificarea a trei factori pentru a evalua aceste cazuri in scop psihoterapeutic: timpul aparitiei anxietatii, situatia care a produs anxietate si mecanismele de aparare mobilizate pentru a-i face fata.

Disonanta cognitiva este in conceptia lui L. Festinger (1957) un fenomen personal sau interpersonal dizarmonic, o relatie semnificativa de nearmonizare a doua structuri psihice (cognitive, afective, atitudinale, etc.) ale aceleiasi persoane sau a mai multora. La nivel individual, disonanta cognitiva este adesea o consecinta a unei decizii, traducand raportul negativ intre decizie si post-decizie, fiind cu atat mai intensa cu cat alternativele se apropie mai mult de o dezirabilitate egala. S-a constatat ca obiectul sau varianta alese uneori pierd din atractivitate in timp ce ceea ce a fost sacrificat devine mai atractiv. Disonanta cognitiva poate dobandi valente maladive in situatiile in care este perturbata consistenta justificarii unor optiuni importante pentru viata (casatoria, profesia, etc.), putand conduce la trairi anxioase intense si la stari depresive.

Frustrarea este un dezechilibru afectiv care apare ca urmare a nerealizarii unei dorinte, a obstructionarii satisfacerii unei trebuinte, a deprivarii individului de ceva ce ii apartinea in plan material sau in plan proiectiv si afectiv. S. Freud considera ca starea de frustrare poate fi determinata atat de o lipsa a "ceva" la nivelul realitatii (de exemplu pierderea unui obiect de investitie), cat si de situatia in care individul, ca urmare a conflictelor sale interne sau a unei fixatii, isi refuza satisfactiile pe care i le ofera realitatea. Pe de alta parte, situatii relationale care nu-i permit individului sa-si confirme parerea pe care o are despre sine, nerecunoasterea meritelor, neconfirmarea propriei valori, aprecieri defavorabile in urma unor activitati intens sustinute, pierderea prestigiului, expunerea la mediocritate, comparatia sociala nefavorabila, se constituie ca posibile surse de frustrare. Trairea frustrarii este intotdeauna generata de o corelare a conditiilor interne, a particularitatilor specifice persoanei si a celor externe, circumstantiale, intr-o relatie care implica o solicitare, o cerinta din partea individului si un refuz din partea agentului frustrant. Starea de frustrare este insotita adesea de tensiuni emotionale si de anxietate.

Complexele sunt ansambluri organizate de reprezentari, idei, amintiri referitoare la evenimente externe sau ganduri ale subiectului insusi, cu o mare intensitate afectiva, partial sau total inconstiente, formate pe baza relatiilor interpersonale din copilarie. Trairile complexuale sunt produse predominant de situatii relationale si deseori sunt insotite de manifestari anxioase. Complexul pare sa fie determinat de un conflict generat fie de structurile sociale, prin modificarile de statut-rol (complexele de inferioritate), fie prin reprimarea unor tendinte rezultate din situatii sociale determinate (complexul Oedip). Din punct de vedere comportamental, complexul este o strategie, un algoritm comportamental de un tip special care nu reuseste sa reduca o tensiune psihica, ci o fixeaza. Complexele apar ca puncte de reactivitate sau sensibilitate afectiva puternica, ce pun stapanire pe intreaga persoana in cazuri patologice.

Nivelul relational si nivelul integrativ grupal

Relatiile sociale, prin paleta larga de influente pe care le exercita asupra individului, contribuie adesea la reducerea sentimentului de neajutorare si la cresterea increderii in propriile posibilitati de infruntare a unor situatii existentiale problematice, putand uneori sa se instituie ca variabile relationale anxiogene cu influenta dezorganizanta asupra comportamentului adaptativ al individului.

Mediul familial, ca prim cadru de relationare interpersonala, ca agent formator si cu influente modelante asupra personalitatii, in ipostaza sa anxiogena apare uneori ca principal generator de anxietate, cu efecte mai mult sau mai putin marcante asupra conduitelor si personalitatii membrilor familiei si in special a copiilor.

In conceptia lui H. S. Sullivan (1968), sursa majora a anxietatii se refera la relatiile copilului cu mama sa, in care jocul pedepselor si frustrarilor anxiogene utilizate de mama ca raspuns la comportamentele indezirabile ale copilului si al tandretei ca recompensa anxiolitica pentru comportamentele dezirabile, au un rol esential.

Pentru K. Horney (1996) cauza primordiala a dezvoltarii anxietatii fundamentale se afla, de asemenea, in relatiile interpersonale ale mediului familial si in diferite atitudini si actiuni ale parintilor cu rol educativ care determina aparitia unor sentimente de insecuritate dar si de ostilitate a copilului fata de parinti. La randul ei, ostilitatea copilului genereaza teama ca exprimarea unor asemenea atitudini va dauna relatiilor sale cu parintii si cu anturajul. In conceptia lui Horney, teama de abandon, de retragere a iubirii si a gratificatiilor, de amenintare si de pedeapsa, sunt principalele motive ale refularii ostilitatii resimtite de copil fata de persoanele semnificative ale mediului sau, ce se pot constitui ulterior ca adevarate "atitudini de viata".

Daca reactiile de ostilitate si de anxietate nu raman limitate la anturajul care le-au provocat, ci se dezvolta intr-o atitudine de ostilitate si anxietate fata de oameni in general, copilul va dezvolta neincredere si dusmanie fata de oricine. Cu cat copilul este mai restrictionat in a-si exprima spontan trairile, conformandu-se unor cerinte parentale neadecvate, cu atat el va proiecta anxietatea asupra lumii exterioare, devenind astfel convins ca lumea este in general periculoasa si de temut. Astfel se poate ajunge la anxietatea fundamentala, la sentimentul de a fi singur si neajutorat intr-o lume ostila, terenul pe care se poate dezvolta oricand o nevroza.

Teoria atasamentului pune accent pe perturbarea precoce a relatiei mama-copil atunci cand explica originea anxietatii. In conceptia lui Dumas (1999) cu privire la tulburarea atasamentului, este invocata complexitatea procesului in care copilul si parintele nu se ataseaza unul de altul, iar relatia lor isi pierde valoarea securizanta. Un copil care nu este atasat de mama sa devine vulnerabil si dominat de anxietate. Aceasta vulnerabilitate a copilului este produsul dinamicii primare, a sentimentului de tradare pe care copilul l-a simtit in primele luni de viata. Copilul este dominat de frica de a fi abandonat, deoarece el nu a trait experienta increderii si a lucrurilor sigure. Unele mame nu sunt capabile sa permita copilului lor interiorizarea unei legaturi afective securizante, deoarece acestor mame le lipseste fondul de securitate interna, adica sunt predispuse la anxietate.

Capps si colaboratorii (1996) au ajuns la concluzia ca modelarea la care este supus copilul pe parcursul socializarii, contribuie la perpetuarea anxietatii in familie, iar anxietatea de separatie si supraprotectia sunt indicatori puternici ai unui atasament nesigur.

Atat la nivelul mediului social restrans la grupul familial dar si in cadrul relatiilor interpersonale extinse, fenomenele de imitatie, contagiune, empatie, conditionari ocazionate de sanctiuni si recompense si alte vizari ale persoanei in functie de specificul relationarilor, cum ar fi exersarea autoritatii, comparatii sociale nefavorabile, experienta rusinii, situatii de competitie, conflict, etc., se pot constitui ca surse relational-sociale de generare si intretinere a anxietatii.

La nivel integrativ grupal, sursele trairilor si manifestarilor anxioase se plaseaza in special in cerintele respectarii unor reglementari mutuale si conventionale, a unor elemente de normativitate institutionala, organizationala si sociala general, etc. In aceasta ordine apare important specificul raportarii individului la nivelul orizontal/vertical al relatiilor sociale, orice situatie de competitie, conflict sau concurenta putand fi anxiogena.

5. Factori biologici ai anxietatii

Genetica anxietatii

Contributia factorilor genetici in etiologia anxietatii nu a fost deplin confirmata, in pofida numeroaselor studii efectuate in acest sens.

In domeniul aportului ereditatii in transmiterea anxietatii, studiile efectuate pe gemenii monozigoti sunt cele mai relevante.

Un studiu efectuat de A. Thapar si P. McGuffin (1995) pe 376 de perechi de gemeni si pe parintii acestora arata ca:

atunci cand ambii parinti transmit anxietatea, scorul anxietatii copilului creste semnificativ;

gemenii crescuti in acelasi mediu familial au cote de anxietate apropiate.

Slater si Shields (1969) au gasit o concordanta totala pentru nevroza de 40% la 62 de perechi de gemeni monozigoti si de 15% la 84 de perechi de gemeni dizigoti, care sugereaza o influenta genetica moderata.

Marvin Zuckerman (1995) precizeaza ca nu ne nastem nici nevrotici, nici extravertiti, ci ne nastem cu anumite diferente in reactivitatea structurilor nervoase si cu un anumit nivel al sistemelor neurotransmitatoare. Ceea ce este innascut este configuratia chimica ce produce si regleaza proteinele implicate in dezvoltarea sistemului nervos, a neurotransmitatorilor, a enzimelor si a hormonilor ce participa la reglarea sa.

Rolul factorilor biochimici in anxietate

Cercetarile recente de neuropsihobiologie si psihofarmacologie au favorizat investigarea biochimica a anxietatii si identificarea mecanismelor de actiune ale terapiilor biologice.

S-a constatat ca anxietatea nu rezulta dintr-o disfunctie a unui singur neurotransmitator, ci apare in urma existentei unor disfunctii globale ale acestor sisteme:

1. Sistemul noradrenergic (hiperfunctionalitatea lui). Noradrenalina (norepinefrina) este principalul neurotransmitator post-ganglionar sinaptic. Se considera ca locus ceruleus este implicat in manifestarile anxietatii, acesta functionand ca un sistem de alarma ce moduleaza raspunsurile emotionale si autonome. Disfunctiile acestui sistem provoaca aparitia supraanxietatii. S-a raportat o corelatie semnificativa intre intensitatea simptomelor anxioase si valorile plasmatice ale MHPG (principalul metabolit noradrenergic-3-methoxy-4-hydroxyphenyglycol). McLeod (1983) deduce participarea sistemului noradrenergic mai ales ca amplificator al anxietatii, decat ca generator al acesteia.

2. Sistemul serotoninergic. Teoria deficitului de serotononina (5-HT) se bazeaza pe faptul ca acest compus are un efect inhibitor al panicii. Unele studii sugereaza ca serotonina si noradrenalina au un rol major in aparitia atacului de panica si demonstreaza o legatura directa intre inhibitia activitatii serotoninergice si reducerea anxietatii.

3. Sistemul gabaergic (GABA-acidul gama-aminobutiric). John Pinel (2000) arata ca sistemul GABA concentreaza majoritatea studiilor actuale privind anxietatea. La subiectii anxiosi amigdala (in care se afla concentrati receptorii GABA) este supraactivata inducand un deficit al controlului asupra sa.

Sistemul GABA participa la reglarea nivelului anxietatii, iar nivelurile scazute ale neurotransmitatorilor GABA se asociaza cu niveluri ridicate de anxietate.

Adrenalina si noradrenalina regleaza metabolismul energetic si determina adaptarea organismului la stres, la situatii noi. Hipersecretia de adrenalina, ca rezultat al factorilor stresanti, determina cresterea frecventei cardiace, hiperglicemia, etc. Acest ansamblu de reactii de protectie este denumit Sindromul de lupta/fuga (fight or flight), deoarece contine raspunsuri care pregatesc individul pentru a raspunde mai bine situatiei periculoase sau neasteptate care a intervenit.

Neurofiziologia anxietatii

Teoriile fiziologice periferice din secolul IX (James si Lange, 1900) au considerat emotia ca fiind determinata, prin feed-back, de modificarile organice (somatice si vegetative) care insotesc orice stare emotionala, trairea emotionala fiind secundara evenimentului neurovegetativ. Emotia era redusa la perceptia si trairea subiectiva a schimbarilor corporale. Aceste teorii au fost infirmate, ramanand valabila doar asertiunea conform careia feed-back-ul vegetativ are un rol de potentare sau diminuare a emotiei.

Teoriile fiziologice centrale atribuie activitatii sistemului nervos central componenta subiectiva a emotiei, raspunsurile vegetative si comportamentale, precum si controlul acestora. In 1929, W. Cannon contrazice teoria lui James si va propune o alta teorie care va fi modificata de catre P. Bardand, teorie care va deveni cunoscuta sub denumirea de teoria Cannon-Bard. Aceasta teorie sustine ca atunci cand individul se confrunta cu un eveniment care il afecteaza, impulsul nervos ajunge direct la talamus, unde mesajul se divide: o parte se duce catre cortex si genereaza experiente subiective ca frica, tristetea, bucuria, etc., iar cealalta parte se duce catre hipotalamus si determina schimbari periferice neurovegetative. Teoria considera ca reactiile fiziologice si experienta emotionala se produc simultan.

Ulterior, Papez si McLean (1937) explica aparitia emotiilor prin conexiuni corticotalamice, participarea scoartei cerebrale fiind esentiala in aspectul subiectiv al emotiei, iar hipotalamusul fiind centrul efector al expresiei emotionale. Cercetari ulterioare evidentiaza implicarea altor regiuni ale creierului in elaborarea emotiilor.

Studiile experimentale au permis elaborarea ipotezei conform careia structurile limbice si septo-hipocampice joaca un rol major in geneza anxietatii si in perpetuarea ei. Jeffrey Gray (1971, 1982) a demonstrat ca administrarea substantelor anxiolitice induce efecte comportamentale similare cu cele ale distrugerii sistemului hipotalamic. Explorarile electrofiziologice au identificat anumite conexiuni intre trairile emotionale si structurile sistemului limbic: amigdala, hipocampul, septum-ul. Cortexul auzului si al vazului preia informatia si o transmite spre amigdala si hipocamp. Daca stimulii au o semnificatie negativa, amenintatoare, intra in functiune un circuit paralel intre amigdala, hipocamp si cortexul prefrontal, care activeaza atentia noastra in scopul identificarii sursei stimulilor. Daca prin aceasta analiza suplimentara a stimulilor raspunsurile nu ne satisfac, atunci amigdala declanseaza alarma in zona centrala activand hipotalamusul si sistemul nervos autonom.

Daniel Goleman (2001) considera amigdala ca o santinela ce scaneaza toate experientele senzoriale provocand frica si neliniste. Proiectiile amigdalei sunt extinse la toate partile importante ale creierului. Din zona centrala si cea mediana, o increngatura merge la hipotalamus. Acesta secreta corticotropina, hormon pentru starile limita ale corpului, ce mobilizeaza reactia de lupta sau fuga printr-o eliberare de alti hormoni. Zona bazala a amigdalei trimite ramificatii catre corpul striat. Cu ajutorul nucleilor centrali, amigdala transmite semnale catre sistemul nervos autonom prin medulla. Astfel, apar reactiile cardio-vasculare, respiratorii si ale celorlalte subsisteme. Din zona bazala laterala a amigdalei, pornesc ramificatii care infasoara cortexul pana la centrii care regleaza muschii scheletului si ai coardelor vocale.

O alta cale porneste din amigdala si duce spre locus ceruleus unde sunt secretate norepinefrinele (noradrenalina), care sunt distribuite pe toata suprafata creierului pentru a sensibiliza circuitele senzoriale, pentru a aduce tot creierul intr-o stare limita in care fiecare semnal provoaca frica si anxietate, chiar sub forma subconstienta. Cand anxietatea subconstienta ajunge la constient, amigdala ne pregateste pentru actiune in aceasta stare critica. Concomitent, amigdala si zona hipocampica activeaza celulele neurotransmitatoare pentru a focaliza atentia noastra asupra sursei fricii. In acelasi timp sunt deblocate sistemele de memorie corticala pentru ca diferitele informatii, necesare pentru momentul critic, sa poata fi usor accesate. Majoritatea autorilor atribuie sistemului limbic un rol integrator al emotiilor, intermediind conexiunile intre cortex, aferentele senzoriale si hipotalamus. Geneza expresiilor emotionale este atribuita lobului temporo-limbic, amigdalei, cingulei si hipocampului.

Amigdala detine un rol cheie in neuropsihologia fricii si anxietatii beneficiind de doua surse de receptie a informatiei cu privire la caracteristicile amenintatoare ale stimulului.

Din modelul neurofiziologic al fricii si anxietatii se pot desprinde trei conluzii:

Frica si anxietatea par sa contina doua componente: o componenta de activare (alarma), realizata de activitatea neuro-endocrina si autonoma prin axa hipotalamica-pituitara si o componenta de aparare (defensiva), asociata cu substanta cenusie periaductala, amigdala centrala si colicusul superior;

Reactiile defensive sunt produse de informatia despre pericol si nu de activare sau fenomene legate de activare. Modalitatile de raspuns sunt influentate de informatia cu privire la pericol, nu de variatia in activare sau de frica si anxietate;

Mecanismele creierului care genereaza evaluarea unui stimul ca periculos si reactiile ulterioare defensive sunt inconstiente sau automate. Frica si anxietatea pot fi experimentate constient, dar sunt generate de mecanisme inconstiente, subcorticale ale creierului. Procesarea pericolului si reactiile ulterioare de aparare-alerta primeaza asupra oricarei procesari constiente, elaborate, corticale.





Politica de confidentialitate





Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate