Home - Rasfoiesc.com
Educatie Sanatate Inginerie Business Familie Hobby Legal
Doar rabdarea si perseverenta in invatare aduce rezultate bune.stiinta, numere naturale, teoreme, multimi, calcule, ecuatii, sisteme




Biologie Chimie Didactica Fizica Geografie Informatica
Istorie Literatura Matematica Psihologie

Literatura


Index » educatie » Literatura
PERLUNGIRI ALE CLASICISMULUI, ALE ROMANTISMULUI IN LIRICA EMINESCIANA


PERLUNGIRI ALE CLASICISMULUI, ALE ROMANTISMULUI IN LIRICA EMINESCIANA


PERLUNGIRI ALE CLASICISMULUI, ALE ROMANTISMULUI IN LIRICA EMINESCIANA

Cei care sustin ca Eminescu trebuie subsumat in intregime romantismului citeaza in sprijinul lor versul final dintr-o poezie scrisa in 1876: " Eu raman ce-am fost romantic."

Cu Eminescu apare in literatura europeana ultimul mare poet romantic, pastrand in existenta si opera sa conturul caracteristic al dramei artistilor romantici. Nazuind necontenit spre un plan de viata superior etic si artistic, cautand cu patos adevarul si refuzand consecvent compromisul, Eminescu s-a aflat in permanent conflict cu lumea vremii sale din pricina neconformismului, a sinceritatii in faptele de viata si a inaltimii de gandire, dublata de o sete de cunoastere absoluta.



Tineretea lui, alimentata de amintirile de la 1848 ale profesorului cel mai drag, Aron Pumnul, este aceea a unui fost pasoptist inflacarat, traind cu intensitate unele momente de dinamica sociala remarcabila pe plan european, cum ar fi comuna din Paris in timpul studentiei vieneze. Pasiunea aceasta umple toata creatia de tinerete a poetului, de la Horia si Andrei Muresan, la Junii corupti, Inger si demon, Imparat si proletar, si culmineaza cu romanul Geniu pustiu. Acum este pentru Eminescu vremea cultului lui Heliade si al pasoptistilor in general, asa cum reiese din Epigonii si din atatea alte marturii, si tot acum apare si marea lui simpatie pentru ardeleni (de cele mai multe ori latinisti), ca si colaborarea lui la revistele si ziarele ardelene: Familia, Federatia si Albina.

Acesta prima faza din gandirea si creatia eminesciana este una de interes preponderent fata de ideile si cultura acelor popoare romanice care continuau atunci lupta pentru libertate. Franta si Italia erau urmarite cu mare atentie de tanarul care vedea atunci in V. Hugo pe "bardul libertatii" si care recepta sursele romanice prin romanticii francezi preluati de maestrii romani ai lui Eminescu: Alecsandri, Heliade si Bolintineanu. Aceasta faza de formare pro-latinista, pro-ardeleana, pro-pasoptista se exprima si in Epigonii, riposta la Observari polemice a lui T. Maiorescu. Dar infrangerea succesiva a revolutiilor il duce treptat, spre ideea imposibilitatii interventiei in viata sociala si morala, unde crede tot mai puternic ca stapanesc raul si egoismul atotputernic. Desigur, la acestea se adauga si greaua povara a dezamagirilor personale incepute de foarte timpuriu, a umilintelor, a prabusirii tuturor idealurilor, exprimate cu atata durere in viitoarele Scrisori.

Intalnirea cu Schopenhauer, cu filozofia lui, exprimand un moment de oboseala si deceptie, a fost, in aceste imprejurari, hotaratoare pentru Eminescu. Deceptionismul eminescian apare si se accentueaza sub inraurirea conjugata a acestor imprejurari care determina in poet o noua orientare, abandonarea "mitului cultural" care-l intorsese spre Europa, romanitate, progres, revolutie si optarea pentru "mitul arhaic", dacism si medievalism ca varste de aur, pentru o atitudine conservatoare. Din coexistenta acestor doua atitudini, se naste una din contradictiile fundamentale ale personalitatii si ale operei eminesciene, pendularea lui intre pasoptism si conservatorism.

Trecerea aceasta de la razvratirea titanica la conservatorism sau la metafizica se intalneste in romantismul european mai cu seama la prima generatie de romantici englezi, care de la admiratia nestavilita fata de revolutia franceza de la 1789, au trecut la filozofia romantica idealista germana si la reactionarism in politica. Ceea ce il deosebeste insa pe Eminescu de romanticii englezi este permanenta in ceea ce am numi "pasiunea" demofila chiar dupa disparitia "pasiunii" revolutionare. Atasamentul sau fata de popor, dragostea pentru "neamul nevoii", pentru taran si clasele "pozitive", pe care le vede tot mai oprimate de cresterea capitalismului, dureaza cat toata viata lui facand, de altfel, substanta continua a articolelor politice publicate din 1877 in Timpul.

Evolutia ideologica, dar mai ales aceea a operei, a modalitatii creatoare eminesciene se mai poate alatura, in linii generale, si de aceea a lui Schiller si a lui Goethe, a caror influenta a si suferit-o in mare masura. Ca si aceste doua mari modele ale sale, poetul roman a trecut mai intai printr-o faza de titanism cu eroi de dimensiuni uriase, cu forte in stare sa rastoarne lumea, dar in cele din urma invinsi. Cu atmosfera sumbra, cu violente verbale, ca in romantica tenebroasa a lui Heliade ori Hasdeu, opera tineretii lui Eminescu se desfasoara la o temperatura creatoare torida (simtita mai ales in Geniu pustiu), cu cascade de comparatii si abundenta de epitete, cu o mare tendinta spre hiperbola, ca in Junii corupti sau Amorul unei marmure.

In mare, etapa care urmeaza este impartita intre romantism si neoclasic. Puternic inraurit de folclorul romanesc si de romantismul german pe care l-a cunoscut foarte bine, Eminescu isi limpezeste retina poetica, si da o mare transparenta substantei sensibilitatii sale, in vreme ce expresia capata inflexiuni din ce in ce mai muzicale. O natura edenica, nu alta decat cea romaneasca magic transfigurata dupa modelele folclorului, intra in universul sau, imbogatindu-l cu rare prospetimi ale unor planuri spre care nazuieste necontenit. De asemenea folclorul, care lipsise in prima faza a operei, apare acum in ipostaze nenumarate si va ramane, pana la sfarsit, model al perfectiunii si garantie a contactului cu izvoarele perene ale geniului popular.

De la Sarmanul Dionis la Luceafarul apare apoi problematica filozofica a conditiei umane si a conditiei geniului in special, implicata in interpretarea romantica a unor mituri (Lucifer si Hyperion), in care solutia e data de consolarea prin cunoastere absoluta, ce in tinerete este insotita de iubire, iar spre sfarsit se departeaza, cu multa suferinta insa de ea. Pe masura ce inainteaza spre maturitate, Eminescu e tot mai stapanit de ideea perfectiunii clasice, exprimata nu numai in articole, ci si in poezie. "Ochiul lumii cei antice" insemna pentru el desavarsirea si nu fara semnificatii de idei se arata traducerile destul de numeroase realizate din Horatiu si altii. De altfel, Homer a fost intotdeauna pentru poetul roman (ca si Shakespeare) unul dintre idealurile de atins, unul dintre aceia pe care i-a pus mai presus de oricine.



Ultimele lui opere exprima intr-adevar nazuinta spre clasicitate, atat prin incercarea de obiectivare a suferintelor conditiei personale, prin temperarea violentelor romantice, care se realizeaza deopotriva sub inraurirea modelelor clasice si sub aceea a folclorului, considerat de Eminescu drept un izvor clasic prin excelenta. Oda (in metru antic) pare a fi cel mai caracteristic exemplu de imbinare a unui motiv romantic cu o tratare evident clasicizanta. Singur intre cer si pamant, eroul infasurat in mantia byroniana isi cadenteaza durerea in strict masuratele versuri ale strofei safice si foloseste comparatii cu personaje din mitologia greaca. De asemenea, forma aforistica a fiecarui vers din Glossa, ca si folosirea persoanei a doua in exprimarea culmilor suferintei infatiseaza o stranie imbinare de atitudini si modalitati de creatie, ducand la un efect estetic rar. La fel, intre romantic si neoclasic, se situeaza si Luceafarul.

Opera eminesciana se afla, in ansamblul ei, printre cele mai tipice ale romantismului european. Ea s-a nascut dintr-o atitudine caracteristica pentru romantism, dintr-o dimensiune a acestui spirit: nazuinta absoluta catre stapanirea demiurgica a lumii. De aici impulsul spre rasturnarea si refacerea lumii, in tineretea sa titanica ori demonica, apoi in plina maturitate, spre stapanirea lumii prin cunoasterea filozofica, prin cunoasterea absoluta.

Dorind sa refaca lumea, ca toti romanticii, pe alte temelii decat acelea ale unei gandiri si fantezii filistine conventionale, el a conceput modele de viata inegalabile in frumusete si puritate, in spatii si timpuri in care oamenii sa-si regaseasca fericirea pierduta pe care "mitele albastre" o mai pastrau doar in amintire.

Ajutat de un geniu dintre cele mai fecunde si de o intinsa cultura, Eminescu si-a constituit o viziune despre lume profund originala, care-l reuneste cu creatorii romantici, singularizandu-l in acelasi timp in randurile lor. Rasturnand legile obiective ale lumii pe dimensiuni cosmice, el s-a adresat folclorului si miturilor stravechi si a edificat un univers propriu care traieste in fiecare fragment al operei sale, antuma ori postuma.

De la cosmogonie la apocalipsa, de la inceputurile lumii ori la sfarsitul ei, poetul a urmarit numeroase ipostaze ale vietii in mai toate elementele. Cerul si marea, ca sorginti fundamentale ale vietii au fost cel mai statornic exploatate. Astrele i-au fost la indemana in indraznetele zboruri cosmice pe care le-a intreprins mai adanc inspre strafundurile creatiei, fiindca a explorat, cu "inchipuire urieseasca", spatiile intersiderale, a masurat distantele in ani lumina (La steaua), s-a cufundat cu Hyperion in galaxii si a ajuns in preajma centrului activ al universului, insetat de absolut ( Sarmanul Dionis, Scrisoarea I, Luceafarul). Eminescu n-a fost fascinat, ca toti romanticii, numai de nocturna, strania lucire a lunii, ci el a dorit sa elibereze, pe aceasta planeta neexplorata inca, fortele demiurgice ale geniului. Si Sarmanul Dionis, ca nuvela fantastica, inseamna in romantismul european o noua tratare a mitului luciferic, cu cautari si rezolvari specifice geniului eminescian. Poetul a edificat lumi noi in luna, incercand sa compenseze neperfectiunea aceleia singure cunoscute pana atunci in care traia, prin sporirea numarului sorilor si luceferilor din univers, prin refacerea unei naturi luxuriante, paradisiace, in care genialul mag se refugia impreuna doar cu iubita sa.

Impins de aceeasi sete de perfectiune, a impartit lumea in doua: intr-o zona a fapturilor eterne, cu care-l familiarizase o filozofie neoplatonica sau poate miturile si traditiile cartilor populare atat de bine cunoscute de el, si intr-alta a bietilor muritori, a fiintelor cu tristeti trecatoare, a acelora care au doar "stele cu noroc si prigoniri de soarte".

A nazuit cu putere catre cea dintai in vremea tineretii lui, cercetand cauzele prime, incercand sa le smulga tainele, realizand uriase sinteze pe temelii de istorie si spiritualitate romaneasca (pornind de la filozofia dacica, presupusa a se inrudi cu cea indica, si pana la neoplatonism). S-a marturisit infrant in vremea maturitatii, cand a suferit, ca toti cei din "cercul stramt", dar s-a consolat cu cunoasterea filozofica.

Ca orice mare poet, pe urmele lui Shakespeare in speta, a facut un mare loc timpului in opera sa. Pe masura celor doua lumi, el a lasat sa curga doua timpuri: un timp cosmic, corelat cu creatia continua, si unul pe masura muritorilor. Trecerea macrotimpului nu afecteaza viata cea mare, a celor vesnici, aflati intr-un plan din care lipsesc vicisitudinile. Dar pentru ceea ce este muritor, timpul inseamna sursa cea dintai a dramei. Si pe masura ce inainteaza in varsta, Eminescu acorda tot mai mare loc meditatiei asupra timpului, care capata un timbru cu totul specific in romantismul european. Nu e vorba numai de un adanc sentiment al ireversibilului, ca in Trecut-au anii :



"Trecut-au anii ca nouri lungi pe sesuri

Si niciodata n-or sa vie iar

Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara

Povesti si doine, ghicitori, eresuri,

Ce fruntea-mi de copil o-nseninara,

Abia-ntelese, pline de-ntelesuri.

Cu-a tale umbre azi in van ma-mpresuri

O, ceas al tainei, asfintit de sara.

Sa smulg un sunet din trecutul vietii,

Sa fac, o, suflet, ca din nou sa tremuri

Cu mana mea in van pe lira lunec;

Pierdut e totu-n zarea tineretii

Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creste-n urma mea . ma-ntunec!"

Distanta enorma intre copilarie si vremea pierderii copilariei, masurata in timp, e coplesitoare pentru eroul liric, care il simte si aici, ca pretutindeni in poezia maturitatii, ca pe o stihie sumbra. Timpul face sa dispara in el si fiorul tainei mari cosmice, resimtit de obicei in amurg. Un profund sentiment de incremenire, de izolare, de intunecare te cuprinde la lectura acestor versuri dintre care cel putin trei sunt geniale.

Si mereu izolarea, insingurarea, la care contribuie deopotriva curgere timpului si pierderea dragostei, rasuna cu tristete in Din valurile vremii, unde cei care s-au iubit se pierd, fara comunicare, in talazurile uriase, necrutatoare ale aceluiasi timp, resimtit pretutindeni cu o acuitate sfasietoare. Dar uneori o incercare de iesire din timp, ca de pilda aceea din Pe langa plopii fara sot, prin constiinta perenitatii geniului, sugereaza existenta si a unei alte dimensiuni care este vesnicia si cu care, confruntata, existenta in timp apare mai dureroasa si mai iluzorie.

De altfel, atitudinea lui Eminescu fata de timp, filozofic vorbind, este deosebita dupa cum o urmarim in vremea primei tinereti ori a maturitatii dezamagite. Inversunat impotriva timpului ca toti romanticii care au folosit practicile si perspectivele cele mai variate pentru a-l infrange, el a vrut, ca si romanticii germani, sa-l desfiinteze in efectele lui nefaste asupra omului. Astfel a utilizat si el practicile magice (frecventa magului in opera lui Eminescu fiind inca o dovada a aspiratiilor sale demiurgice, ca in Sarmanul Dionis, Povestea magului calator in stele, Strigoii), ca si ideea antica a metempsihozei, care-i ingaduia plimbarea nestingherita pe dimensiunile timpului, astfel invins (Avatarii faraonului Tla).

Pe de alta parte, mai tarziu, erl a incercat sa nege timpul, aratand in poezia lui ca dimensiunile trecutului si viitorului sunt doar iluzorii si ca toata existenta se petrece intr-un prezent continuu (Cu mane zilele-ti adaogi). Filozofia budista, cea neoplatonica, apoi Kant, filozofia romantica germana i-au dat pe rand satisfactia urmaririi unor constructii dificile si savante pe care el le-a exprimat in versuri, intr-o sinteza de gandire personala. Eminescu este deci in primul rand un poet ganditor, un poet de idei, incat nici ipostaza folclorica a liricii sale, nici cea erotica nu sunt lipsite de pecetea gandirii, a semnificatiei filozofice.



Folclorul a fost zona intalnirii permanente dintre poet si poporul sau si-n care Eminescu s-amiscat fara intrerupere inca din anii adolescentei. Si romantismul englez si cel german au folosit din plin folclorul in poezie si proza, cu intentia reinvierii unui Ev Mediu demult disparut sau pentru pitoresc si reimprospatarea surselor lirice destul de secatuite de lunga dezvoltare a clasicismului in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea. Herder a fost cel dintai care aexploatat valoarea folclorica si, tot el l-a convins pe Goethe de necesitatea legaturii intre poetul national si literatura nationala.

Eminescu a descoperit folclorul dintr-un instinct sigur foarte devreme, in adolescenta, ba chiar a crescut in el, prin modul in care i s-a desfasurat copilaria, asemanatoare cu a unui fecior de taran. De folosit l-a folosit mai tarziu in opera, incepand din perioada vieneza si, probabil, sub influenta teoretica din care nu putem omite pe Herder si scoala romantica germana.

Pentru Eminescu folclorul a devenit o scoala frecventata fara intrerupere si de la care a invatat un mod de intelepciune specific, filozofia poporului sau, si claritatea desavarsita a formei. Eminescu a incercat, spre deosebire de alti romantici europeni, integrarea sa deplina in modul de creatie popular, in matca estetica si folozofica a poporului sau, printr-o patrundere migaloasa si trudnica a folclorului. Astfel, opera sa a fost permeata, incepand din 1870, de toate speciile si elementele folclorului. Cand a dat basmul Fat Frumos din lacrima, era plin de reminiscente ale fantasticului din romantica germana, la fel cand a sfarsit Calin (file din poveste), in care se vede lectura romanului lui Novalis,     Heinrich von Ofterdingen. Totul a trecut insa prin sita lui autentic romaneasca si pritr-o viziune autohtona solida, neindoelnica.

In ultima parte a creatiei, predomina mijloacele si tonalitatea monora a doinei. Iar ideile filozofice insuflate unor poezii nu se deosebesc in adancimea si tristetea lor de viziunea populara asupra conditiei umane, asa incat Revedere pare in intregime o poezie de inspiraiie folclorica.

De fapt aici, meditatia poetului asupra timpului si vietii omenesti continua intr-o forma cu totul neobisnuita in literatura universala romantica. Intrebarii admirative a "ratacitorului" care revine spre padurile natale:

" Codrule cu rauri line,

Vreme trece, vreme vine

Tu din tanar precum esti

Tot mereu intineresti."

codrul ii raspunde cu o superioritate recunoscuta, indiferenta:

" Ce mi-i vremea, cand de veacuri

Stele-mi scanteie pe lacuri"

Pentru codru, stihie eterna in ochii romanticului roman, vremea nu curge, nu are nici o putere asupra lui. Pe fundalul acesta insa, de eternitate a naturii, herderiana ori schilleriana:

Numai omu-i schimbator,

Pe pamant ratacitor.

Ceea ce creaza, desigur, o opozitie din nou dramatica prntru conditia umana sub specia timpului.

Este de asemenea originala contributia lui Eminescu la erotica romantica europeana, in special sub aspectul legilor legate de dragoste, sub aspectul filozofic pe care il daruieste iubirii. Vor fi semnalate unele valori magic folclorice din lirica tineretii (Craiasa din povesti),







Politica de confidentialitate





Copyright © 2023 - Toate drepturile rezervate